CUVÂNT
ÎNAINTE
A vorbi despre tiranii greci, de Pisistrate sau de Sylla, sau chiar
despre Polycrate, fără a-i acoperi în mod sistematic de oprobiu, nu
mai riscă nimeni astăzi de a contraria majoritatea lumii. Mai mult de
douăzeci şi cinci de secole s-au scurs şi controversele s-au liniştit.
E
cu totul altceva, în schimb, a vorbi despre un anumit număr de oameni pe
care vicisitudinile istoriei contemporane i-au
determinat să se opună, manu
militari uneori, la ceea ce secolul al XX-lea l-a botezat în mod convenabil
“sensul istoriei”. Este vorba
despre cei ce au luptat, între anii ‘30 şi ’40, pentru un ideal astăzi
calificat drept nedemn, şi de acei pe care deznodământul celui de al
Doilea Război Mondial i-a aruncat în tabăra învinşilor, condamnându-i
fără cruţare în gheena fără fund a blestemaţilor
pe vecie.
Această
şicanare conformistă, trebuie s-o mărturisesc, este suficientă
în sine pentru a stârni curiozitatea. Despre monstruozităţile
hitleriste sau crimele musoliniene, trecând peste mârşăvia Colaboraţionismului,
discursul dominant este efectiv puţin prea insistent, unanim, neted şi
simplificator pentru a nu stârni legitime îndoieli.
Acestea
ne-au condus deci să lăsăm deoparte dogmele şi schemele
obligatorii pentru a examina mai de aproape destinul unora dintre indivizii
asupra cărora apasă şi se încheagă “marele blestem” de
la 1945. Lăsând la o parte pe marii eretici, Hitler şi Mussolini, sau
“celebrităţi” ca Leon Degrelle, Jacques Doriot şi José
Antonio Primo de Rivera, am ales să evoc pesonaje mai puţin cunoscute
de marele public. Evantaiul pe care îl propunem este foarte eterogen pentru că
el merge de la palestinianul Amin Al-Husainy până la rusul Anastase
Vonsiatsky trecând pe la elveţianul Fonjalaz sau norvegianul Vudkun
Quisling, ceea ce este un mod de a sublinia amploarea şi diversitatea
fenomenului fascist, aducându-i totodată cititorului un oarecare număr
de date încă puţin accesibile. Reiese de la sine, dar mai bine este
poate să o precizez, că scopul nostru nu este de a pune încă
odată sub acuzare pe aceşti oameni, dar nici să-i disculpăm
sau să-i reabilităm – dealtminteri noi nu avem nici o calificare de
a face acest lucru – ci mai ales de a pune faţă în faţă
blestemul care îi loveşte şi enunţul diferit de aşteptări
pe care el se bazează. Cititorul să-şi făurească prin
urmare o opinie, cu atât mai rău dacă aceasta nu este în întregime
ortodoxă !
Gladiatori,
revoluţionari sau predicatori, aceşti oameni nu puteau lăsa lumea
intelectuală indiferentă. Ei au provocat entuziasme sau repulsii,
şi au fost în mijlocul tuturor cugetărilor ca şi a tuturor
polemicilor. Despre această aspră dezbatere s-a judecat oportun, din
nefericire de-a lungul a cincizeci de ani, de a nu lăsa tinerele generaţii
să cunoască decât ceea ce era conform cu repulsia universală.
Prin forţa lucrurilor, ne-am familiarizat astfel cu ideea, în fond coerentă,
că astfel de monştri n-ar fi putut seduce decât imbecili, vicioşi
sau mediocri, şi că erau incapabili să producă altceva decât
o cultură inferioară şi o artă eretică. Era oricum
dificil de a gândi altfel, ţinând seama de tăcerea impusă învinşilor
prin legile excepţionale, gratiile puşcăriilor şi plutoanele
de execuţie.
Cinsprezece
sau douăzeci de ani au fost necesari pentru a ieşi din această
situaţie şi de a auzi câteva voci discordante.. La noi, Robert
Brasillach şi Pierre Drieu de la Rochelle au fost primii care au beneficiat
de aceste “revizii” : ei fuseseră printre cei mai angajaţi, şi
lungul purgatoriu literar care a urmat expierii lor fizice a sfârşit prin
a stisface exigenţele răzbunătoare ale adversarilor lor cei mai
puţin concilianţi. Pentru Louis-Ferdinand Celine şi Luciene
Rebatet, acesta a fost puţin mai lung căci ei avuseseră prostul
gust de a supravieţui şi de a persevera în cea mai mare parte a rătăcirilor
lor. Pentru alţii, ca Rene Benjamin căruia îi consacrăm un
capitol, mortificarea continuă.
Acest
înverşunat resentiment nu este propriu Franţei ci în toate
ţările lumii s-a practicat în acelaşi mod ascunderea şi
respingerea devianţilor cu scopul ca marele blestem să nu sufere nici
o excepţie. Cenzură şi
eliminare au lovit aproape pretutindeni cu aceeaşi rigoare : ele au
expediat un anumit număr de talente rătăcite în temniţele
subterane ale istoriei (Georges Montandon şi Shirley Huddleston de exemplu)
şi chiar de-a dreptul la azilul psihiatru ( ca Ezra Pound), şi au
aruncat pe alţii (ca Henry Williamson) într’o marginalizare aproape de
anonimat. Din rezervorul acestor parias , am extras şase personaje puţin sau greşit
cunoscute dar totodată emblematice : foarte deosebiţi în planul
personalităţii, a opţiunii filosofice şi a operelor, ei au
în comun alegerea de a merge împotriva curentului şi de a fi plătit
în general această “alegere greşită” foarte scump (cu excepţia
totuşi a lui Ernesto Gimenez Caballero care aparţinea, în ţara
sa, taberei învingătorilor.
La
mai mult de o jumătate de secol după terminarea războiului,
această ostracizare ne pare a nu mai avea nici un rost. Învingătorii
au avut triumful lor, justiţia (sau răzbunarea) a trecut, temerile
sunt exorcizate şi se pare că a venit ora de a ne elibera de grosolana
epurare. Prescrierea este acum indispensabilă ; ea implică în mod
necesar de a “reînvia” anumite personaje şi de a reconsidera complet
itinerariul altora. Trebuie spuse lucrurile altfel, cu mai puţină
pasiune, ceea ce am încercat să facem în cele vreo douăzeci de texte
reunite aici.
Cristophe
Dolbeau
Noiembrie
2001
CORNELIU
ZELEA CODREANU
ŞI
LEGIUNEA
ARHANGHELULUI
Acum
mai bine de douăzeci de ani, Le Monde se făcea ecoul unui comunicat al LICA protestând împotriva
ţinerii la
Paris
a unei reuniuni a
“vechilor fascişti” români în jurul lui Valerian Trifa, unul din (presupuşii)
lor conducători venit din Statele Unite. Mai târziu, în august 1984,
acelaşi Valerian Trifa, episcop de carieră, revenea într-unul din
ziare care anunţa expulzarea sa din
America
şi sosirea la
Lisabona (a decedat în 1987 la Cascaďs). Naturalizat american în 1957,
prelatul a fost, într-adevăr, decăzut din cetăţenia sa în
1982, la capătul unei lungi proceduri judiciare angajată împotriva
lui de administraţia US (faimosul Office of Special Investigation sau OSI),
încurajată de patriarhatul comunist de la Bucureşti. În Orizonturi
roşii (1), generalul Ion
Pacepa, fost şef al serviciilor secrete române, a explicat în amănunt
cum acest dosar a fost montat piesă cu piesă cu ajutorul martorilor
mincinoşi şi a fotografilor trucate. În 1988, Mircea Eliade a făcut
la rândul său obiectul comentariilor posomorâte atunci când s-a
descoperit, prin subterfugiul Memoriilor sale postume, că şi el întreţinuse
vinovate simpatii politice . . .(2)
Reiese
din aceste povestiri că crima de neiertat a eclesiastului sau greşala
de neşters a istoricului a fost numai de a fi militat, câteva decenii mai
înainte, în rândurile Gărzii de Fier, marea mişcare populară
care a frământat România între anii 1930-1940, şi deci nu este
poate inutil de a aminti aici locul original pe care îl ocupă această
mişcare în istoria naţionalismului european.
“DEŞTEAPTĂ-TE,
ROMÂNE” (3)
Această istorie începe exact în vinerea de 24 iunie 1927, acum 74
de ani, atunci când un tânăr doctor în drept, originar din Moldova,
Corneliu Zelea Codreanu, întemeiază cu patru camarazi : Ion Moţa,
Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici,
“Legiunea Arhanghelul Mihail” . În acea vreme, Codreanu, care nu are decât
28 de ani, se bucură deja de o popularitate incontestabilă din partea
poporului român. “Ca fizic” – scrie Odette Arnaud (4)– “el prezintă
trăsăturile ţăranului din regiunea sa : slab dar musculos,
sobrietate în gesturi şi vorbe, atitudine de nobleţe. Imposibil de
a-l tăgădui. Raţionamentul său se impune”. “Înaintea
mea”- povesteşte Tharaud (5), “un om încă tânăr (. . . ) înveşmântat
cu dimia ţâranilor români, părul ondulat, fruntea înaltă,
ochii albaştri şi reci, trăsăturile de o frumuseţe
antică, gesturile liniştite şi măsurate”. Un portret pe
care Bertrand de Jovenel îl completează astfel : “Eu n-am întâlnit
nici o personalitate care să mi se prezinte cu o atât de puţină
punere în scenă şi care să fi produs asupra mea o impresie atât
de vie. Imaginaţi-vă un om foarte înalt, dar slab, a cărui faţă
ar fi un model de frumuseţe clasică dacă n-ar fi orbitele
profunde unde strălucesc nişte ochi pătrunzători”.
Născut
la 13 septembrie 1899, Corneliu Codreanu a urmat cursurile liceului militar
acolo unde s-au forjat primele sale convingeri patriotice. Galvanizat de arzătorul
naţionalism al tatălui său, el nu ezită să se angajeze
alături de el în timpul războiului (1916), înainte chiar de a trece
bacalaureatul. Înscris la Facultatea de Drept din Iaşi, el militează
din 1919 în sânul Gărzii Conştiinţei Naţionale ; în 1922,
creează Asociaţia Studenţilor Creştini din Iaşi ; în
1923, se reuneşte cu Liga Apărării Naţionale Creştine,
un partid crâncen ostil evreilor (6); în mai 1925, în sfârşit, el este
judecat pentru că a doborât un prefect de poliţie (Manciu) şi a
fost achitat în mod triumfal (7). Nouăsprezece mii de avocaţi s-au înscris
voluntari pentru a-l apăra, atât de “justificat” apărea gestul său
(legitimă apărare), şi zeci de mii de români aclamă
trecerea trenului care-l poartă
pe tânăr înapoi la
Iaşi
. Vechi lector universitar
de franceză în acest oraş, Emmanuel Beau de Lomenie aduce asupra
acestei probleme următorul punct de vedere : “Cei care vorbesc despre
moartea prefectului de poliţie neglijează să spună că
poliţistul în chestiune făcea să domnească în oraşul
Iaşi
un regim de adevărată
teroare orientală. Unul din jocurile sale preferate consta, atunci când
aresta studenţi acuzaţi că au manifestat împotriva evreilor, a-i
atârna cu capul în jos şi a le aplica el însuşi lovituri cu vâna
de bou pe tălpile picioarelor până ce aceştia leşinau de
durere”(8).
Din
această epocă, pentru cea mai mare parte a concetăţenilor săi,
Codreanu era deja “o stâncă în mijlocul valurilor, un om care deschide
drumuri, o sabie între două lumi” ; el era deasemeni încarnarea noilor
virtuţi, “gândire, hotărâre, acţiune, curaj, elan
vital”(9).
O
MIŞCARE INSPIRATĂ
Bazându-se pe credinţa în Dumnezeu, încrederea într-o misiune,
dragostea reciprocă şi comuniunea în cântec, Legiunea Arhanghelului
nu are nimic dintr-un partid tradiţional
în
sensul pe care noi îl înţelegem în general astăzi. “Nu este o mişcare
politică” – scrie Victor Puiu Gârcineanu – “ci o revoluţie
spirituală”(10). În Defence de l’Occident (11), Paul Guiraud o descrie astfel :
“Este o mişcare absolut originală al cărui prim scop şi raţiune
de a fi sunt redresarea spirituală şi morală a Omului, crearea
unui om nou în contrast cu omul democratic al momentului, care este
individualist şi laş”. Această axă spirituală este
aceea pe care o reţine şi Robert Brasillach în Notre
Avant-Guerre, în care el evocă acţiunea Legiunii : “ . . .
Corneliu Codreanu” – scrie el – “adresa legionarilor săi discursuri
pline de o poezie aspră şi plină de culoare, făcând apel la
sacrificiu, la onoare, la disciplină, cerea acea stare de iluminare
colectivă, întâlnită până atunci în marile experienţe
religioase, pe care numea starea de ecumenicitate naţională”. În sfârşit,
cum o subliniază C. Papanace şi Walter Hagen, era ceea ce o diferenţia
în mod radical de alte mari mişcări europene. “Fascismul” –
afirmă primul – “se preocupă de Haină (adică de forma de
organizare statală), naţional-socialismul de Corp (adică de
eugenismul rasial), legionarismul se preocupă de ceva mai profund, de
Suflet (adică de întărirea lui prin cultivarea virtuţilor creştine
şi de pregătirea sa în vederea mântuirii sale finale, mântuire de
care Biserica Creştină se ocupă de maniera cea mai perfectă)”
(12). “Ea (Garda de Fier)”- scrie al doilea – “nu avea absolut nimic
comun cu numeroasele copii ale fascismului şi naţional-socialismului
existente în alte ţări (, , ,). Ceea ce o făcea să difere
de mişcările statale germană şi italiană era
religiozitatea sa creştină nuanţată de misticism” (13). De
fapt era o combinaţie unică de naţionalism intens şi de o
credinţă arzătoare care dă naştere specificităţii
acestei Legiuni în care unii văd deja avangarda unui imens salt spiritual
al popoarelor : “Cu legionarismul” –anunţă Gârcineanu –
“poporul român a creat un fenomen unic în istoria Europei, o mişcare
structurată religios, singura în care teoriile emană din teologia creştină
(. . .). Acest fapt este decisiv căci pe drumul de căutării
colective a lui Dumnezeu, toate popoarele trebuie să ne
urmeze “ (14).
ANTISEMITISM
Pentru şeful Legiunii, nenorocirile României provin în mod esenţial
de la evrei. La mai mult de jumătate de secol distanţă şi
după excesele antisemite ale celui de al Doilea Război Mondial, această
iudeofobie ar părea foarte exagerată. Trebuie, bineînţeles, să
o plasăm în contextul anilor 30-40 şi pentru aceasta este bine să
amintim câteva cifre : după statisticile epocii, pe care noi le luăm
după F. Duprat (15), Bucovina număra 10,8% evrei, Basarabia 7,2% (în
care aproape 60% din populaţia Chişinăului), Moldova 6,5% (la
102.000 locuitori, oraşul Iaşi adăpostea 65.000) şi Bucureştii,
capitala ţării, nu număra mai puţin de 140.000 la o populaţie
totală de 700.000 de suflete. După istoricul Ernst Nolte (16),
“evreii constituiseră între boieri şi şerbi o pătură
burgheză intermediară, şi în anumite universităţi
şi diverse profesii academice, erau mai numeroşi decât românii, cu
toate că nu constituiau mai mult de 5% din populaţia totală (. .
.). 70% dintre jurnalişti şi 80% dintre inginerii industriei textile
erau evrei. Numărul studenţilor neromâni în 1934 era de aproape 50%.
Spre diferenţă de coreligionarii lor din Austro-Ungaria, evreii arătau
puţină dispoziţie de a se lăsa asimilaţi, cu atât mai
mult cu cât supravieţuirea vechiului lor statut de comunitate le oferea
deasemeni şi avantaje economice notabile”.
În
România, ca pretutindeni altunde în Europa, comunitatea evreiască este
expusă astfel la atacurile cercurilor naţionaliste. Fenomenul nu este
nou : deja în 1866, Benjamin Cremieux oferise României un preţ de 25 de
milioane de franci în schimbul emancipării evreilor, ceea ce a antrenat o
sângeroasă revoltă la Bucureşti. În acest climat furtunos,
deputaţii români au respins oferta franceză. Cu privire la această
tradiţie, antisemitismul Legiunii nu are nimic excepţional : nu este
prea diferit de cel profesat de
Partidul Naţional-Democrat al lui Iorga şi Cuza, Partidul Poporului al
mareşalului Averescu, sau partidul Naţional-Creştin (17) al
poetului Octavian Goga. Trebuie totodată notat, contrar ideilor acceptate,
că Codreanu nu-şi bazează reacţia sa anti-evreiască pe
un antisemitism biologic sau religios. Tot aşa ca în timpul luptei contra
turcilor, fanarioţilor sau ruşilor, Legiunea se revendică numai
de la o idee exclusivă de identitate naţională românească.
Tot acolo, e bine de a ne aminti de criza din 1866 în legătură cu
care Ernest Desjardin, membru al Institutului, scria : “Afirm că motivul
religios nu are nimic cu măsurile luate de guvern, nici în ostilitatea pe
care populaţia o manifestă evreilor” (18). Legionarul F. Brădescu
nu spune altceva : “Antisemitismul legionar” – scrie el – “ca şi
cel al predecesorilor din secolul al 19-lea, nu este decât o atitudine de apărare
a naţiunii (. . .). Atitudinea legionară nu atingea cu nimic
integritatea fizică a evreilor, nu făcea caz în nici un fel de rasă
şi nu ataca nicăieri sinagogile”. Oficial, obiectivele lui Codreanu
se voiau dealtminteri paşnice : este vorba de a pune capăt unui anumit
complex de inferioritate al românilor şi de a concura cu evreii pe
propriul lor teren. În acest scop, Codreanu declanşează, crearea unui
“batalion al comerţului legionar”, cooperative, restaurante-cantină,
ateliere de croitorie şi un “corp muncitoresc legionar”.
UN
IDEAL ELEVAT
Pentru
a pune capăt decadenţei şi a restaura
Dacia
antică, Legiunea
Arhanghelului “va fi o şcoală şi o armată mai degrabă
decât un partid politic” (20). Acest intertes central pentru
Om
, prin opoziţie cu
politicianul venal şi cosmopolit, este piatra unghiulară a mişcării
: “un om nou va trebui să se nască”, proclamă Codreanu, “cu
calităţi de erou. Tot ceea ce rasa noastră poate zămisli mai
mândru, mai elevat, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai pur, mai
muncitor şi mai brav, sufletul cel mai frumos pe care spiritul nostru îl
poate imagina, iată ceea ce şcoala legionară trebuie să
producă” (21). În acest proces lent de înviere naţională,
femeia – mamă, fiică sau soţie – nu este uitată : “În
această luptă pentru îmbunătăţirea şi reînnoirea
sufletului românesc” – scrie Ion Banea – “un rol totodată mare,
puternic şi frumos revine femeii. Noi ne găsim astăzi într-o
perioadă de schimbări şi de luptă şi din această bătălie
pentru onoare, femeia nu trebuie să lipsească. Ea trebuie să fie
o luptătoare, o camaradă. Epoca o cere”.
Codreanu
nu încetează de a reveni asupra acestor teme în scrierile şi
discursurile sale, insistând neobosit asupra restabilirii imperativelor morale
pe care le-am putea califica drept “anti-machiavelice”, atât erau de
stricte şi de aspre : “Toate talentele lumii, inteligenţa,
instruirea, educaţia nu servesc la nimic celui care este capabil de infamie.
Învăţaţi pe copiii voştri să nu o folosească nici
contra prietenului, nici chiar împotriva celui mai rău duşman (. .
.). În lupta lor contra trădătorilor, să nu împrumute
mijloacele lor infame. Chiar victorioşi, ei nu face decât să schimbe
rolul cu duşmanii lor. Infamia va rămâne intactă : cea a învingătorului
o va înlocuit pe cea a învinsului.
În esenţă, ea va continua să domnească asupra lumii. Singură
lumina, care ţâşneşte din sufletul nobil şi loial al
eroului, ar putea risipi întunericul cu care infamia a întunecat lumea”(23).
O
ETICĂ RIGUROASĂ
În
scopul de a medita şi a pune în practică aceste principii, legionarul
are la dispoziţie o structură complexă. În afară de un
sediu central, “Casa Verde”, ea cuprinde “Frăţiile de Cruce” (pentru
copii şi adolescenţi), “cetăţuile” (pentru femei şi
tinere fete) şi mai ales “cuiburile”, celulele de bază în care se
elaborează prin excelenţă acea atmosferă, acel “mediu
moral în care omul-erou va putea să se nască şi să se hrănească”.
În acest cadru legionarul îşi perfecţionează formaţia înfruntând
trei feluri de probe : mai întâi sacrificii personale (de timp, de bani, de
energie), apoi misiuni dificile făcând apel la curajul său (faţă
de nedreptăţi, de şicanele judiciare şi de brutalităţile
poliţieneşti), şi în sfârşit situaţii reclamând din
partea sa o credinţă absolută pentru a nu sucomba în îndoială,
în nerăbdare sau în dezamăgire. “Singurele mijloace de a combate
laşitatea umană, prea marele ataşament
de cele materiale şi dorinţa nesătulă de a domina pe semenul
său”, - ne spune Faust Brădescu – “încercările legionare
permit omului de a se realiza şi de a deveni mai bun, atât ca individ cât
şi ca membru al societăţii”(24). De-a lungul acestui itinerar
spiritual şi militant, legionarul este eventual distins cu felicitări,
citări, diplome, grade (instructor sau comandant, de exemplu) sau decoraţii
(Crucea Albă pentru eroism în luptă şi Crucea verde pentru
servicii excepţionale). Mişcarea are câteva corpuri şi unităţi
cu vocaţie particulară, dar în mod global, se bazează pe o
organizare piramidală (căreia îi corespunde o ierarhie ad-hoc)
: deasupra cuibului există garizoana, apoi sectorul, judeţul
şi regiunea. La vârf şi alături de Căpitan, se găseşte
Senatul Legiunii (o adunare de înţelepţi, în vârstă de peste
50 de ani) şi consiliul Comandanţilor (25).
Uzând
adesea expresiile “stare de spirit colectiv” sau “ecumenism naţional”,
Codreanu concretizează ideea aceasta în rândul trupelor sale prin portul
unei uniforme care simbolizează unitatea nevăzută. Aceasta din
urmă se rezumă, în plan personal, într-o “etică legionară”
pe care o defineşte în opt puncte – curăţenie morală,
dezinteres, avânt, credinţă, stimularea energiei şi a forţelor
morale ale Naţiunii, dreptate, acţiune, şi ca scop final, România
nouă, la care noul aderent subscrie prestând un jurământ şi
primind în mod solemn un săculeţ de pământ românesc. Pentru
bunul mers al mişcării, acest credo se completează, desigur, cu
principii de ordine şi disciplină liber consimţită, fără
de care nici o acţiune politică n-ar ajunge la bun sfârşit
Curând,
Căpitanul (titlu tradiţional, acordat de popor marilor apărători
ai Naţiunii) organizează, sub formă de “marşuri”, impunătoare
turnee prin
ţară
, cu sute de călăreţi
îmbrăcaţi în tunici albe ţintuite cu Crucea, tot aşa cu întinse
şantiere unde militanţii participă la munci agricole (“Şantierul”,
-scrie Gârcineanu – “are asupra sufletului românesc acelaşi efect
benefic ca şi cuibul. Numai proporţiile sunt mai vaste. Efortul
spiritual este mai profund, rezultatele mai importante, legionarii mai numeroşi.
Şantierul, prin cuprinderea sa, este mijlocul de a anticipa viaţa
legionară”). În toată România, admiraţia pentru acest om este
din ce în ce mai mare (27) : “Am
constatat” – comentează Odette Arnaud, “că patru cincimi dintre
studenţii din Bucureşti şi din
Iaşi
învaţă pe de
rost “Cărticica”, breviarul Legiunii (. . .). Am fost martora unui
pelerinaj al ţăranilor de la munte. Ei soseau pentru a săruta mâninile
Căpitanului, după ce merseseră aproape o sută de leghe, cu
picioarele goale prin pulbere, cu toiagul în mână”(28). Nelăsându-se
îmbătat de această nouă popularitate, şeful Legiunii îşi
păstrează capul limpede : “el rămânea” – notează
Emmanuel Beau de Lomenie, “de un aer natural, de o bună dispoziţie,
de o modestie fără poză, cu adevărat perfecte”(29).
În
iunie 1930, Legiunea Arhanghelul Mihail îşi lărgeşte baza şi
adoptă numele de Garda de Fier, o denumire care va persista în ciuda
numeroaselor desfiinţări (11 ianuarie 1931, martie 1932, 10 decembrie
1933). Ea îşi ia ca siglă grilajul de fier.
GARDA
DE FIER
În
acest nou cadru a cărui bază filozofică rămâne misiunea
spirituală pe care era fixată Legiunea, Codreanu îşi desfăşoară
doctrina. În cartea sa Pentru legionari, el enunţă celelalte orientări ale
luptei sale. Mai întâi, lupta împotriva comunismului ale cărui succese
le impută imigranţilor evrei din Polonia şi din Rusia (În 1930,
erau recenzaţi 757.000 de evrei, faţă de 300.000 în 1914. Căpitanul
precizează net : “Prin acţiune anti-comunistă nu înţeleg
acţiune anti-muncitorească : când vorbesc de comunism, înţeleg
evreii”(30).
În
ciuda certurilor cu regele Carol şi cu anturajul său, el afirmă că
rămâne în continuare credincios monarhiei şi respinge republica. El
condamnă deasemeni categoric democraţia, căci ea distruge
unitatea naţională, transformă miile de alogeni în cetăţeni
români, ce se arată totodată veleitari şi timoraţi, mereu
în serviciul marelui capital (31).
Analizând
viaţa Naţiunii, şeful Gărzii de Fier distinge “principii
naturale de moarte” şi “legi naturale de viaţă”, constatând
că massele nu au niciodată intuiţia spontană a celor din urmă,
el sugerează ca poporul, pe viitor, să fie condus de elita sa, “adică
de o categorie de oameni născuţi în sânul său şi posedând
anumite aptitudini specializate”. Cine va alege această elită ? Nici
alegătorii, nici ereditatea, ci legile naturale ale “selecţiei
sociale”. Cât despre calităţile cerute pentru a face parte din elită,
ele sunt : curăţenia sufletească, capacitatea de muncă,
curajul, încăpăţânarea de a învinge, asceza, credinţa în
Dumnezeu şi dragostea de aproapele. “Trebuie să reamintesc” –afirmă
Codreanu (la 11 noiembrie 1937) –
“că ideea de elită este legată de ideea de jertfă, de sărăcie,
de viaţă austeră, şi că acolo unde ia sfârşit
idea de jertfă, elita dispare”.
În
optica gardistă, individul “trebuie să fie subordonat entităţii
care îl domină, colectivitatea naţională ; şi aceasta, la rândul
ei, trebuie să fie subordonată Naţiunii”. Aceasta din urmă
cuprinde “pe toţi românii acum în viaţă, sufletele morţilor
şi mormintele strămoşilor, ca şi a tuturor celor care se vor
naşte români”(33). Ea posedă un patrimoniu fizic şi biologic,
un patrimoniu material şi – ca şi pentru José Antonio Primo de
Rivera (34) – un patrimoniu spiritual cuprinzând “concepţia pe care Naţiunea
şi-o face despre Dumnezeu, despre viaţă şi lume, de onoarea
şi civilizaţia naţiunii”(35). Şi Căpitanul precizează
: “patrimoniul spiritual are cea mai mare importanţă”(36). Cât
despre scopul pe care şi-l fixează Naţiunea, acesta este Învierea
(după Apocalipsa pe care o citează frecvent legionarii) : “Naţiunea
este o entitate a cărei viaţă se prelungeşte dincolo de Pământ.
Naţiunile sunt realităţi spirituale : ele trăiesc nu numai,
aici jos, ci deasemeni şi în împărăţia lui Dumnezeu”(37).
BĂTĂLIILE
GĂRZII
În
plină dezvoltare, Garda începe să se facă cunoscută pe
scena internaţională : astfel, în decembrie 1934, Ion Moţa (cumnatul
lui Codreanu) participă la congresul internaţional fascist de la
Montreux, arătând prin aceasta că românii se simt astfel mai plini
de afinităţi cu Roma decât cu Berlinul. Doi ani mai târziu, când
izbucneşte Războiul din Spania, Codreanu ia partea naţionaliştilor
cărora le trimite o delegaţie simbolică de şapte legionari
(Ion Moţa, părintele Dumitrescu-Borşa, prinţul Alecu
Cantacuzino, Bănică Dobre, Gheorghe Clime, Nicolae Totu şi Vasile
Marin). Porniţi la 24 noiembrie 1936, aceşti voluntari se întâlnesc
cu Franco şi cu generalul Mascardo, apoi se angajează toţi în
Tercio. Ofiţeri de rezervă, ei sunt rapid încorporaţi (ca simpli
soldaţi) în a VI-a Bandera, şi vor lua parte imediat la lupte, la Las
Rozas, la Pozuelo apoi la Majadahonda unde, la 13 ianuarie 1937, un obuz
republican a secerat prematur pe Ion Moţa şi pe Vasile Marin.
În
arena politică internă, înfruntarea cu oligarhia devine cu atât mai
implacabilă cu cât reprezentativitatea Gărzii creşte (5 deputaţi
în iulie 1932, 66 în decembrie 1937, sub denumirea “Totul pentru
Ţară
”). Hărţuită
de un regim care nu se dă înapoi de la nimic (recurgere la haimanale,
proclamrea legii marţiale, etc), Garda de Fier va avea, în 14 ani
(1927-1941), 5000 de morţi, fără ca ea să arunce ţara
într-un război civil cum ar fi putut să o facă . . . Ar părea
cu totul excesiv de a o zugrăvi ca o organizaţie intrinsec teroristă,
adică recurgând în mod sistematic la violenţă ca la un mijloc
legitim de a pune mâna pe putere. În realitate, atunci când violenţa a
venit din partea ei, a fost aproape întotdeauna sub forma de acţiuni
punctuale, cu ţintă, concepute ca “pedepsiri” şi ai căror
autori s-au predat spontan justiţiei.
Dintre
aceste acţiuni, trei au fost cele care au avut un răsunet mondial :
executarea prim-ministrului Duca de către “Nicadori” (la 29 decembrie
1934, în gara Sinaia), cea a lui Stelescu de către “Decemviri” (16
iulie 1936) şi cea a preşedintelui guvernului, Armand Călinescu,
de către “Răzbunători” (la Cotroceni, în 21 septembrie
1939). În primul caz era vorba de a
pedepsi pe cel care decapitase, în decembrie 1933, campania electorală a Gărzii,
cu preţul a 11.000 de arestări, 300 de răniţi şi 6 morţi
din rândurile legionarilor . . . În al doilea caz, era vorba de un fost şef
legionar, unul dintre cei mai străluciţi, care complotase împotriva
vieţii Căpitanului şi şi-a renegat jurământul, înainte
de a deveni vedeta presei cosmopolite. Căzând la timp pentru regim, această
trădare avusese un impact dezastros. “Boala începea să-şi facă
drum în rândurile legionare” – explică F. Brădescu – “ruşinea
plana asupra corpului comandanţilor”, şi a fost deci hotărâtoare
ca exemplu (crudă într-un mod particular această acţiune a dăunat
în mod durabil Gărzii de Fier. Stelescu a fost ucis în interiorul
spitalului brâncovenesc, unde suferise o intervenţie chirurgicală.
După fraţii Tharaud, asasinii au tras asupra lui 38 de gloanţe,
înainte de a-l hăcui cu securea ; Virgil Gheorghiu vorbeşte de 200 de
gloanţe de revolver şi de cadavrul tăiat în bucăţi cu
ajutorul securilor !). Iar în al treilea caz, era vorba de a răzbuna pe Căpitan
lovind în principalul artizan a ceea ce legionarii au numit “Prigoana cea
mare” sau “marea prigoană”.
Vorbind
despre teroare, nu este inutil de a ne opri asupra cazului acestui Călinescu
care se lăuda a fi cel mai mare adversar al Gărzii. Credincios regelui
Carol şi cercurilor de afaceri (de notat amanta monarhului, Magda
Wolf-Lupescu)(40), el s-a ilustrat începând din 1932 prin ura
constantă
contra legionarilor.
Impus la guvernare în decembrie 1937, cu supravegherea alegerilor , el întreprinde
deîndată reducerea la tăcere a Gărzii prin mijloacele cele mai
radicale : arestări, baraje rutiere, interdicţia întrunirilor,
consemnarea la domiciliu, agresiuni, punerea în carantină medicală a
unor judeţe, etc. Oricât de nedrepte au fost, aceste măsuri nu au împiedecat
totuşi Garda de a ajunge în poziţia a treia în urma scrutinului, cu
16,09% din voturi. Atunci a încolţit, la palatul regal şi pe
culoarele puterii, ideea de a se debarasa definitiv de Gardă şi de
şeful său. Ţinând cont de zelul şi de ferocitatea sa,
instrumentul complotului va fi Călinescu. În primul rând şi după
ce s-a asigurat de complicitatea Patriarhului ortodox Miron Cristea, regele
instaurează dictatura (12 februarie 1938) suspendă constituţia,
amână alegerile, interzice partidele politice şi declară stare
de asediu. Departe de a se opune prin forţă la lovitura de Stat,
Codreanu, care a mirosit capcana, dizolvă din proprie hotărâre
organizaţia sa şi dezleagă legionarii de obligaţiile lor
recomandându-le totodată calm şi răbdare. În urma
referendumului asupra noii Constituţii (28 februarie 1938), el renunţă
chiar de a vota NU, cu scopul de a nu da nici cel mai mic pretext represiunii. O
clipă descumpănit de această tactică non-violentă, Călinescu
a înmulţit şi mai mult provocările : procesele plouă, mii
de funcţionari gardişti sunt concediaţi, toate localurile şi
întreprinderile legionare sunt închise în mod arbitrar. Dar nimic nu se întâmplă
: nimeni nu schiţează cel mai mic gest de revoltă . . .
Lipsit
de a fi stârnit reacţia sperată, ministrul sfârşi prin a se
apleca asupra unui pretext hoţesc pentru a declanşa a doua fază a
operaţiei anti-legionare. Urmare a unei scrisori adresată de Codreanu
profesorului Iorga, consilier regal, acesta din urmă este îndemnat să
depună plângere de ultragiu (30 martie 1938) şi Căpitanul este
imediat inculpat. Arestat la 17 aprilie împreună cu mai multe mii de
legionari (de a căror reacţie puterea se temea), Codreanu a compărut
ca arestat, la 19 aprilie, înaintea unui tribunal militar care-l condamnă
la pedeapsa maximă, şase luni de temniţă grea ! Încarcerat
la Jilava, şeful Gărzii este de acum înainte la cheremul celor mai înverşunaţi
duşmani ai săi. Izolat şi bolnav (tuberculoză), cu o privire
întunecată el priveşte situaţia : “Mama mea a rămas din
nou singură” – scrie el. Un ginere mort în Spania, o fiică văduvă
cu doi copii orfani. Eu în închisoare. Patru alţi copii, şi ei
deasemeni în închisoare sau pe punctul de a fi arestaţi. Unul dintre ei
are şi patru copii fără o bucată de pâine. Tatăl meu,
plecat la Bucureşti pentru a-şi încasa pensia înainte de Sărbători,
n-a mai revenit niciodată. El a fost arestat şi condus într-un loc
necunoscut. Nimeni nu ştie nimic de soarta lui”(41).
În
acest stadiu al represiunii, părea ca regimul să-şi fi atins
obiectivul : Garda este paralizată, militanţii săi cei mai activi
sunt neutralizaţi şi şeful ei este în fundul unei temniţe.
Totuşi, Călinescu vrea să-şi perfecţioneze mai mult
opera. Pentru aceasta, el a început contra lui Codreanu o nouă procedură
penală (8 mai 1938) vizând de data aceasta să-l
condamne pentru trădare şi rebeliune armată. Deferit înaintea
unui tribunal militar din Bucureşti, la 23 mai, după o “instrucţiune”
accelerată şi fără ca avocaţii săi să fi avut
mai mult de trei zile pentru a-i pregăti apărarea, Căpitanul scapă
ca prin minune de pedeapsa cu moartea (instituită ca un fapt expres la 23
mai . . .) dar se alege totuşi cu zece ani de muncă silnică (27
mai 1938) !
Refuzul
justiţiei de a face dreptate este imens, mascarada evidentă, dar funcţionarii
lui Călinescu nu sunt totuşi mulţumiţi. Regele nu este totuşi
liniştit şi tutorii săi oculţi nici atât, căci
numeroase celule gardiste continuă să funcţioneze în
clandestinitate (în 1937,
ţara
număra 34.000 de
cuiburi), câţiva comandanţi au scăpat rafalelor şi şeful
lor este, vai, în viaţă ! Încă odată, ministrul de Interne
va pune pe treabă, decis mai mult ca oricând să termine cu Căpitanul
şi ai săi. În cursul întregii veri, arestările continuă într-un
ritm ridicat cu scopul de a slăbi încă şi mai mult capacitatea
operaţională a Gărzii ; precauţiile sunt luate până în
rândurile armatei în care se suspectează eventuale mişcări de
simpatie. În final, în noiembrie, totul părea pregătit şi Călinescu
dă lumină verde. În noaptea de 29
spre 30 noiembrie 1938, Codreanu şi treisprezece alţi legionari
(Nicadorii şi Decemvirii) sunt scoşi din închisoarea de la Râmnicu Sărat
şi predaţi unei escorte de jandarmi sub comanda maiorului Dinulescu.
Furgoanele celulare luară drumul Bucureştiului, se opriră la
liziera pădurii de la Tâncăbeşti şi acolo, cei paisprezece
deţinuţi sunt strangulaţi cu sânge rece de către temnicerii
lor, fiind apoi ciuruiţi de gloanţe pentru a face să se creadă
într-o tentativă de evadare. Transportate la Jilava, cadavrele sunt apoi
stropite cu acid sulfuric şi înmormântate sub numeroase tone de ciment
(42), pe urmă generalul Bengliu dădu fiecărui ucigaş suma de
20.000 lei.
Când
Călinescu a căzut ucis, un an mai târziu (la 21 septembrie 1939),
faptul nu a fost cu nimic surprinzător . . .(43) Cât despre sfârşitul
tragic al lui Codreanu, la 39 de ani, dă întregul relief mesajului pe care
el îl adresase tinerilor săi partizani : “Luptă. Nu fii niciodată
mişel. Lasă altora căile infamiei. Decât să învingi printr-o
infamie, mai bine să cazi pe drumul onoarei”(44).
“Pedepsirea”
aplicată lui Călinescu (45) antrenează la rândul său o
ripostă sângeroasă : comandoul responsabil de operaţiune n-a
fost judecat ci imediat răpus chiar pe locul atentatului. Pe de altă
parte, generalul Argeşeanu dă ordin de a fi lichidaţi toţi
şefii legionari care se găseau în închisori, ca şi câte trei
sau cinci legionari din fiecare judeţ, adică între 300 şi 400 de
crime în 24 de ore ! (46). În ciuda acestei ploi de lovituri, Garda de Fier
supravieţuieşte şi, sub conducerea unui nou şef, Horia Sima,
va participa, începând din 6 septembrie 1940, la guvernarea ţării (Horia
Sima, prinţul Sturdza, profesorul Brâileanu, legionarii Nicolau şi
Iasinschi au primit ministere). Începe atunci perioada reglementărilor de
conturi : la 7 noiembrie 1940, fostul ministru Victor Iamandi, generalii
Gheorghe Argeşeanu, Ion Bengliu şi Gavril Marinescu, ca şi şefii
poliţiei Moruzov şi Ştefănescu sunt executaţi la Jilava
(47), şi trei săptămâni mai târziu, la 27 noiembrie, este rândul
lui Nicolae Iorga, cel care recomandase regelui să se descotorosescă
de Codreanu (48). În schimb, şi contrar celor ce se pretinde adeseori,
acest guvern gardist nu declanşează nici un progrom. Dacă ne
referim la “Cartea neagră”
publicată în 1946 de Matatias Carp şi prefaţată de Marele
Rabin Şafran, “în timpul guvernării legionare (de la 6 septembrie
1940 până la 24 ianuarie 1941) au fost ucişi : 4 evrei la Bucureşti
în cursul lunii noiembrie ; 11 evrei la Ploieşti, în noaptea de 27 spre
28 noiembrie ; un evreu la Hârşova (Constanţa) la 17 ianuarie 1941
şi 120 de evrei între 21 şi 24 ianuarie 1941, în timpul zilelor
şi nopţilor rebeliunii” (volumul I, p.25). Sunt sigure 136 de
victime nu mai mult (49), dar cu titlu de comparaţie, sunt cei 270.000 de
evrei care au pierit sub loviturile mareşalului Antonescu şi a
prietenilor săi (după cifrele lui R. Hilberg) !
Această
participare la guvernare a fost totuşi foarte scurtă pentru că la
21 ianuarie 1941 şi prin mijlocirea unei vaste operaţiuni de poliţie
sprijinită de Wehrmacht (generalul Hansen), mareşalul Antonescu elimină
definitiv pe legionari, din care el a asasinat cel puţin 800 de militanţi
(întemniţând alţii 8000). Ascunse de unii ofiţeri germani,
cadrele supravieţuitoare n-au avut altcum decât să emigreze în
Germania
unde Himmler i-a internat
la
Buchenwald
,
Dachau
şi Sachsenhausen
(50). “Strivirea Mişcării Legionare” – declară Walter Hagen
(51), “avu drept consecinţă de a face să dispară un regim
sprijinit întru totul în sânul poporului. Regimul devine un “sistem mort”
aşa cum fusese guvernarea autoritară a lui Carol II. Când a sunat ora
primejdiei, nimeni nu a ridicat mâna pentru a-l apăra”. Arestat la 23
august 1944 şi predat sovieticilor, la ordinul regelui Mihai şi al lui
Iuliu Maniu, “Conducătorul” (Antonescu) sfârşi, la 1 iunie 1946,
sub gloanţele unui pluton de execuţie comunist.
Eliberaţi
la 24 august 1944, a doua zi de la capitularea românească, gardiştii
din Germania au constituit, la 10 decembrie 1944, un “Guvern Naţional Român”
(Horia Sima, prinţul Sturdza, generalul Chirnoagă) cu sediul la Viena,
Oraviţa şi Alt-Aussee, şi formând imediat o mică armată
care se va bate pe Oder. Modestă, această forţă numără
două regimente de Waffen SS (5000 de oameni) pe care îi comandă
generalul Platon Chirnoagă şi Ion Gheorghe. “Date fiind circumstanţele”
– precizează Horia Sima – “datoria Gărzii de Fier era de a
continua lupta (. . .) Am redactat o “proclamţie” pentru ţară,
care a fost transmisă prin radio. Am inceput imediat organizarea rezistenţei
împotriva invadatorului cu mijloacele sumare pe care le avem la dispoziţia
noastră”.
Ca
în toate ţările din Est-ul european, această rezistenţă
începe cu foarte puţin material, într-un teritoriu devastat de Armata Roşie
şi de tot soiul de bande comuniste care au devenit, din 6 martie 1945,
cadrele noii poliţii politice (53). La acea vreme, nici un sprijin nu este
aşteptat de la rege şi de la prietenii lui (540.000 de români luptă
de acum înainte contra Germaniei alături de sovietici). Decorat de Stalin
cu Ordinul Victoriei, ostatec al lui Vîşinsky dar şi al lui Groza, al
lui Gheorghiu-Dej, Laszlo, Ana Pauker şi Emil Bodnăraş, Mihai al
României n-a mai avut altceva de făcut decât să bea paharul până
la fund. La 30 decembrie 1947, el a preferat să abdice şi să părăsească
ţara
. În ciuda măsurilor
draconice (deportări în masă, arestări, împuşcări)
luate de autorităţi, partizanii au apărut totuşi în Oltenia,
în Banat, în Transilvania şi în tot lungul Carpaţilor ; adesea însufleţiţi
de foştii legionari, ei au luptat până prin 1955-56, fără
nici un ajutor din exterior (54). În afară de convingerile lor intime,
această înverşunare era pentru cei vechi ai Garzii o problemă de
viaţă sau de moarte căci o lege din mai 1948 îi sorteşte în
mod automat, pe ei şi familiile lor, la captivitatea cea mai severă.
În spatele acestui eufemism se ascunde de fapt monstruoasa realitate a lagărelor
de exterminare (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Cavnic, Peninsula, Aiud),
şi aceea, şi mai abominabilă, a “depersonalizării” sau
spălării creierelor la care sunt sistematic supuşi intelectualii
în închisorile speciale din Piteşti, Gherla şi Jilava (55).
Pentru
emigranţi, lupta continuă în mod egal, dar într-un mediu mai puţin
periculos. Bine implantaţi în diaspora românească (în Germania,
Franţa, USA, Spania, Brazilia ) şi dipunând de numeroase publicaţii,
ei se străduie să informeze publicul occidental şi militează
în sânul adunărilor internaţionale ale naţiunilor captive. Dacă
ne referim la declaraţia pe care o difuzează în 1977, pentru a 50-a
aniversare a Legiunii, poziţiile lor decurg în mod logic din angajamentele
lor trecute. În politica externă, lupta contra comunismului internaţional,
respingerea ONU-ului “unde se face un joc de interese particulare
incompatibile cu înalta misiune a acestei instituţii”, refuzul
acordurilor de la Helsinki, voinţa de a construi o Europă unită
cu un numitor spiritual comun ,
sprijin pentru organizaţiile de rezistenţă din Europa,
respingerea categorică a conceptului de “guvern mondial” şi a noţiunii
de “zonă de influenţă”. Pe plan intern, negarea oricărei
legitimităţi a guvernului Ceauşescu, afirmarea drepturilor românilor
asupra Bucovinei, Basarabiei şi a regiunii Herţa anexate de URSS,
refuzul colectivismului, apărarea libertăţilor religioase, etc
Aşa
cum a prezis Corneliu Zelea Codreanu :”Legionarii
nu vor muri. În picioare, neclintiţi, nemuritori, ei privesc ca învingători
convulsiile urii neputincioase”(58). De aproape 75 de ani după fondarea
mişcării lor, supravieţuitorii, mereu credincioşi jurământului
lor, îşi reafirmă crezul : fraternitate socială, dreptate
distributivă, perfecţiune interioară şi revoluţie
creatoare. După căderea regimului Ceuşescu, cei care trăiesc
în
ţară
(şi care sunt cel puţin
septuagenari) au rămas discreţi, activând sub acoperământul
partidelor tradiţionale. Pentru ei , întreaga primejdie nu s-a îndepărtat
: vechii sprijinitori devotaţi ai dictatorului sunt încă puternici
şi noile democraţii prea fragile. Complet debusolaţi, românii
n-au aclamat (în februarie 1997) pe regele Mihai, chiar pe acel care i-a predat
lui Stalin şi care a vândut o treime din
ţară
? Relatând certurile
interetnice care au izbucnit în Transilvania, unii ziarişti n-au ezitat să
vadă în spatele mişcărilor naţionaliste “Vatra Românească”
şi “Asociaţia pentru unitatea României” spectrul unei noi Gărzi
de Fier (59). Parţial reluată de Petre Roman (21 martie 1990) şi
probabil destinată atotputernicului lobby anti-fascist occidental, această
afirmaţie cădea la timpul potrivit pentru un regim foarte controversat
prin care ea contribuia să-i justifice politica de represiune. Toate
acestea par exagerate şi în orice caz prea premature : Garda de Fier nu
este un simplu partid politic care se eclipsează şi reapare după
capriciul circumstanţelor. Ea posedă o dimensiune metafizică care
nu poate renaşte de pe o zi pe alta într-o ţară în care
spiritualitatea a suferit timp de 50 de ani asalturile ateismului, ale
materialismului şi ale utilitarismului. Dacă Mişcarea Legionară
va trebui să renască într-o zi, aceasta va fi sub impulsul unei noi
elite în sensul pe care îl înţelegea Codreanu (60), şi vor trebui
în mod necesar ani pentru ca ea să se formeze!
CRISTOPHE
DOLBEAU
NOTE
(1)
Paris, Presses de la Cité, 1988, pp.217-221
(2)
Într-o scrisoare din 4 martie 1975, Eugen Ionesco
scria : “Spre sfârşitul epocii dintre cele două războaie,
majoritatea
românilor,
mai ales tinerii şi intelighenţia, erau partizani sau membrii
Partidului Fascist Român, Garda de Fier”, cf, J. Miloe, La
Riposte,
Paris
1976,
p.309
(3)
Titlul unui celebru poem al transilvăneanului
Andrei Mureşanu (1816-1863)
(4)
La
Revue Hébdommadaire,
2 martie 1935
(5)
L’Envoyé
de l’Archange, Plon, 1939,p.2
(6)
Drapelul Ligii era negru şi în mijlocul său
apărea un cerc alb cu o zvastică
(7)
“Juraţii, în scaunele lor, -scrie Codreanu
– “purtau cu toţii la butonieră cocarda tricoloră cu zvastica”.
Garda de Fier,
Grenoble
, Omul Nou,
1972, p.231
(8)
La
Revue Hébdomadaire, 17 decembrie 1938, vol.XII,p.346
(9)
Ion Banea, Lines
for our Generation,
Madrid
,
Libert5atea, 1987, p.13-14
(10)
V. P. Gârcineanu, From the Legionary World,
Madrid
,
Libertatea, 1987, p.1
(11)
Nr.81, aprilie-mai 1969
(12)
Introducere la Livret
du Chef de Nid, Pământul Strămoşesc 1978, s.l., pVI
(13)
Le
Front Secret,
Paris
, Les Îles
d’Or,1952, p.234
(14)
V. P. Gârcineanu, op. cit.,p.14 : Inspiraţia
creştină a mişcării a sedus numeroşi eclesiaşti :
se estimează la 3000 (sau 10.000) numărul preoţilor înscrişi
în Legiune. Din 12 episcopi membri ai Sinodului, în 1945, şapte erau foşti
legionari...
(15)
Revue
d’Histoire du fascisme Nr.2, septembrie-octombrie 1972, p. 132
(16)
Les
mouvemment Fascistes,
Paris
, Calmann-Levy,
1991, p. 237
(17)
Partidul Naţional-Creştin avea ca simbol
zvastica
(18)
Les
Juifs de Moldavie, Paris, Dentu, 1867
(19)
Les
trois Epreuves Légionnaires, Prométhée, 1973, s.l., p.69. Această părere
este împărtăşită şi de prinţul Sturdza, care
afirmă “Codreanu ar fi
eliminat din mişcare pe imbecilul care ar fi spart vitrina unui magazin
evreiesc”(The Suicide of
Europe
, p.233), şi de părintele Boldeanu care dă
asigurări că “antisemitismul nu avea loc în programul legionar” (La Riposte, p.194). Este vorba de păreri foarte
“optimiste”pe care le desmint puţin lunga cronică a atentatelor
care loveau atunci comunitatea evreiască şi instituţiile sale (fiind
de altminteri bine înţeles că toate violenţele nu emanau întotdeauna
de la legionari).
(20)
La Garde de Fer, p.283
(21)
Ibid.p.283
(22)
Ion Banea, op. cit., p.10-11
(23)
La
Garde de Fer, p.277
(24)
Les
trois Epreuves Légionnaires, p.158
(25)
Cf. F. Brădescu, Le
Nid – Unité de base du
Mouvement
Légionnaire
,
Madrid
, Carpaţii,
1973
(26)
Cf. C. Z. Codreanu, Le livret du Chef de Nid, Pământul Strămoşesc, 1978
şi F. Brădescu, Le Nid,
pp.111-135
(27)
Legiunea – Garda de Fier – nu este un obscur
grupuscul ci o mare mişcare în care mergeau pe lângă generali (Cantacuzino,
Macridescu, Tarnoschi), profesori universitari (T.Brăileanu, Ion Găvănescul,
Eugen Chirnoagă, Corneliu Şumuleanu, D. Protopopescu), eminenţi
filozofi (Nichifor Crainic, Nae Ionescu) şi
străluciţi poeţi (Radu Gyr, Virgil Carianopol). Cât despre
masele populare ele nu făceau mofturi ca să-şi dea
sprijinul : la nunta lui C. Codreanu (13 iunie 1925) au fost între 80
şi 100.000 de persoane care au venit la Focşani, şi la
funeraliile lui Moţa şi Marin (13 februarie 1937), un cortegiu de 10
km (cu mai mult de 100 de preoţi) s-a format în urma sicrielor celor doi
legionari ucişi în Spania.în 1937; după Stanley G. Payne, Garda număra
nu mai puţin de 272.000 de membri, adică 1,5% din populaţia românească.
(28)
La
Revue Hébdomadaire, 2 martie 1935
(29)
La
Revue Hébdomadaire, 17 decembrie 1938, p.348
(30)
La
Garde de Fer,
p.353
(31)
Ibid. pp.386-388
(32)
Ibid. p.396
(33)
Ibid. p.398
(34)
Horia Sima, Das
movimientos nacionales. José Antonio Primo de Rivera y
Corneliu Codreanu
,
Madrid
,
Ediciones Europa, 1960
(35)
La
Garde de Fer, p.398
(36)
Ibid, p.398
(37)
Ibid,p.399
(38)
Cf. José Maria de Mesa, Los otros internacionales,
Madrid
,
Barbarroja, 1998, pp 165-172 şi Los
legionarios rumanos Motza y Marin caidos por Dios y por Espańa,
Barcelona
, Bausp.
1978. Rămăşiţele pământeşti ale celor doi
legionari vor fi repatriate cu trenul şi funerarii impozante s-au desfăşurat
în 13 februarie la Bucureşti. Întorşi în ţară, Clime,
Cantacuzino, Dobre şi Totu vor fi asasinaţi de poliţia secretă
în septembrie 1939 ; cât despre părintele Dumitrescu, va fi condamnat la
25 de ani de închisoare în 1944
(39)
F. Brădescu, La
Garde de Fer et le terrorisme,
Madrid
, Carpaţii,
1979, p.97
(40)
Născută într-o familie de evrei din
Iaşi
şi
amanta monarhului din 1925, Elena Wolf (1902-1977) sfârşi prin a se căsători
cu Carol II (civil în 1947 şi religios în 1949) şi prin aceasta
titrată ca Elena de Hohenzollern . . .
(41)
C. Z. Codreanu, Journal
de prison, Puiseaux, Pardčs 1986, pp.18-19
(42)
La 6 decembrie 1940 vor fi transferaţi în mod
solemn la Casa Verde, în prezenţa a 120.000 de legionari
(43)
Hotărâtă în unanimitate de Comandamentul
Legionar din
Berlin
, operaţia
va fi dusă la bun sfârşit de o echipă de nouă oameni, conduşi
de tânărul avocat Miti Dumitrescu.
(44)
C.Z.Codreanu, Le
Livret du chef de Nid, p.7,(a şasea lege fundamentală a cuibului)
(45)
Printr-o circulară (nr.145) cu data de 11
februarie 1938, C. Z. Codreanu a cerut în mod expres să fie răzbunat
– cf. F. Brădescu, La garde de Fer
et le terorrisme, 9.190
(46)
Sinistrul bilanţ al acestor represalii nu este
prea precis : după V. Gheorghiu, 242 de legionari au fost executaţi,
în timp ce părintele Boldeanu avansează cifra de 1300. În lipsa oricărei
proceduri judiciare, se poate vorbi de terorism de Stat.
(47)
Într-o scrisoare datată din 5 aprilie 1936, C.
Z. Codreanu face legionarilor săi următoarele recomandări : “Nu
confundaţi dreptul şi datoria creştină de a ierta răul
care vi s-a făcut, cu dreptul şi datoria unui popor de a pedepsi pe
cei ce l-au trădat şi pe cei ce-şi asumă responsabilitatea
de a se opune destinului său. Nu uitaţi că sabia pe care aţi
încins-o este aceea a neamului. În numele său o purtaţi. În numele
său veţi pedepsi cu ea, fără îndurare, fără
iertare” _La Garde de Fer, p.443
(48)
Gardiştii răspunzători de această
răzbunare vor fi ei înşişi executaţi, pe 4 decembrie 1940
şi 28 iulie 1941
(49)
Încă odată, bilanţul este nesigur: în
ce priveşte evenimentele din ianuarie 1941, F. Bertin vorbeşte de 400
de victime, F. Duprat de 680 şi părintele Boldeanu de 1352 (122 de
evrei, 430 de legionari şi 800 diverşi). Din partea lor, unii
reprezentanţi ai comunităţii evreieşti (în afară de M.
Carp şi rabinul Şafran) avansează cifra de 5000 la 6000
(50)
Se pare că mulţi gardişti, consideraţi
ca “Ehrenhäftlinge” sau prizonieri de onoare nu au fost internaţi cu
ceilalţi deportaţi, dar au beneficiat de un regim special. La
Buchenwald
, de
exemplu, mulţi dintre ei au fost încartiruiţi în cazarma de la
Fichtenheim unde erau cazaţi în acelaşi mod garnizoana lagărului.
(51)
W. Hagen
, op.cit.,p.244
(52)
Interviu de G. Gondinet, Totalité nr. 18-19, vara lui 1984, p.20
(53)
Cf. Reuben H. Markham, La Roumanie sous le joug sovietique,
Paris
,
Calmann-Lévy, 1949
(54)
Au fost chiar câteva paraşutări organizate
de emigraţie : astfel treisprezece rezistenţi (Ion Buda, Aurel Corlan,
Ion Cosma, Gheorghe Dincă, Ion Golea, Ion Iuhasz, Gavrilă Pop, Mircea
Popovici, Ion Samoilă, Alexandru Tănase, Erich Tartler, Ion Iolan
şi Mihai Vasile Vlad) reîntorşi în ţară au fost condamnaţi
la moarte şi executaţi în octombrie 1953. Nu toţi vechii gardişti
au ales tabăra rezistenţei şi o minoritate dintre ei a optat
pentru a se adapta sau a colabora: aşa a fost cazul, de exemplu, a părintelui
Burducea care devine ministru Cultelor (6 martie 1945-aprilie 1946, sau cel al
lui Nicolae Petrescu, al doilea secretar-general al Gărzii, care a reapărut
pe scena politică între 1945 şi 1948.
(55)
Cf. D. Bacu, The
Anti-Humans, USA, Soldiers of the Cross, 1971 şi G. Dumitrescu, L’Holocauste
des Âmes, Paris, Librairie Roumaine Antitotalitaire, 1998
(56)
Garda de Fier a decis totodată să se auto-dizolve
în 1948
(57)
Uneori, operaţii mai spectaculoase sunt
organizate ca la Berna, unde, la 14 februarie 1955, ambasada României este
asediată de emigranţii Codrescu, Ochiu, Ion Chirilă şi Puiu
Beldeanu care au doborât pe colonelul Şeţu, şef de serviciilor
secrete româneşti în Elveţia
(58)
La
Garde de Fer, p.4
(59)
A se vedea, spre exemplu, Hérodote nr.58-59, p.300
(60)
În 1996, un mic grup de neo-gardişti s-a format
la
Timişoara
, în
jurul revistei Gazeta de Vest. În ediţia
sa din 15 ianuarie 2000, Le Monde făcea
caz de celebrarea, la 8 noiembrie 2000, la Iaşi, a unei slujbe religioase
în memoria foştilor gardişti moldoveni ; după cotidian, această
ceremonie a marcat renaşterea oficială a Legiunii în fruntea căreia
s-ar găsi astăzi căpitanul Mihai Pop.
BIBLIOGRAFIE
BACU
D.,
The Anti-Humans, USA, Soldiers of the
Cross, 1971.
BANEA
I.,
Lines for our Generation, Madrid,
Libertatea, 1987.
BRADESCO
F.,
Antimachiavélisme légionnaire, Rio
de Janeiro, Dacia, 1963.
Le
Nid, unité de base du Mouvement Légionnaire,
Madrid, Carpaţii, 1973.
Les
Trois Epreuves Légionnaires, Paris, Prométhée, 1973.
La
Garde de Fer et le terrorisme, Madrid, Carpaţii, 1979.
CABALLERO
C. et LANDWEHR R., El Ejército Nacional Rumano.
Romanian Volunteers of the Waffen SS 1944-45, Grenade, García Hispán,
1997.
CODREANU
C.Z.,
Le Livret du Chef de Nid, Pământul
Strămoşesc, 1978, s.l..
La
Garde de Fer,
Grenoble, Omul Nou, 1972.
Journal
de Prison,
Puiseaux, Pardčs, 1986.
DEMESA
J.L.,
Los otros internacionales, Madrid,
Barbarroja, 1998.
DESJARDINS
E.,
Les Juifs de Moldavie, Paris, Dentu,
1867.
DUMITRESCO
G.,
L’Holocauste des Âmes, Paris,
Librairie Roumaine Antitotalitaire,
1998.
GÂRCINEANU
V.P.,
From the Legionary World, Madrid, Libertatea, 1987.
GHEORGHIU
V.,
Mémoires, Paris, Plon, 1986.
GOLEA
T.,
Romania beyond the limits of endurance,
Miami Beach, Romanian Histo-
rical Studies, 1988.
GUERIN
A.,
Les Commandos de la Guerre Froide, Paris, Julliard, 1969.
HAGEN
W.,
Le Front Secret, Paris, Les Iles d'Or,
1952.
MARKHAM
R.H.,
La Roumanie sous le joug soviétique, Paris, Calmann-Levy, 1949.
MILOE
J.,
La Riposte, Paris 1976.
NOLTE
E.,
Les mouvements fascistes, Paris,
Calmann-Levy, 1991.
PACEPA
I.,
Horizons Rouges, Paris, Presses de la
Cité, 1988.
SBURLATI
C.,
Codreanu e la Guardia di Ferro, Rome,
Volpe, 1977.
SIMA
H.,
Destinée du Nationalisme, Paris, Prométhée,
1951.
Dos
movimientos nacionales. José Antonio Primo de Rivera y Corneliu Codreanu,
Madrid,Ediciones Europa, 1960.
Histoire
du Mouvement Légionnaire, Rio de Janeiro, Dacia, 1972.
SIMA
H. (D.CREŢU şi F.BRĂDESCU), Le Semi-Centenaire du Mouvement Légionnaire,
Madrid 1977.
STURDZA
M.,
The Suicide of Europe, Belmont 1968.
THARAUD
J.et J.,
L'Envoyé de l’Archange, Paris, Plon,
1939.
Los
legionaries rumanos Motza y Marin caidos por Dios y por Espańa,
Barcelone, Bausp,1978.
La
Revue Hebdomadaire,
2 mars 1935 et 17 décembre 1938.
Nuova
Antologia,
1 februarie 1938 (Codreanu e il Legionarismo Romeno)
Défense
de l'0ccident
Nr.81, aprilie-mai 1969.
Revue
d'Histoire du Fascisms
Nr2, septembrie-octombrie 1972.
Totalité
Nr.18-19,
vara lui 1984
Le
choc du Mois
Nr.28, martie 1990
Hérodote
Nr.58-59 (1990)
Quaderni di Testi Evoliani Nr.29