SENSUL ISTORIEI

 

CUVÂNT  ÎNAINTE

 

            A vorbi despre tiranii greci, de Pisistrate sau de Sylla, sau chiar despre Polycrate, fără a-i acoperi în mod sistematic de oprobiu, nu mai riscă nimeni astăzi de a contraria majoritatea lumii. Mai mult de douăzeci şi cinci de secole s-au scurs şi controversele s-au liniştit.

            E cu totul altceva, în schimb, a vorbi despre un anumit număr de oameni pe care vicisitudinile istoriei contemporane  i-au determinat să se opună, manu militari uneori, la ceea ce secolul al XX-lea l-a botezat în mod convenabil “sensul istoriei”. Este vorba despre cei ce au luptat, între anii ‘30 şi ’40, pentru un ideal astăzi calificat drept nedemn, şi de acei pe care deznodământul celui de al Doilea Război Mondial i-a aruncat în tabăra învinşilor, condamnându-i fără cruţare în gheena fără fund a blestemaţilor pe vecie.

            Această şicanare conformistă, trebuie s-o mărturisesc, este suficientă în sine pentru a stârni curiozitatea. Despre monstruozităţile hitleriste sau crimele musoliniene, trecând peste mârşăvia Colaboraţionismului, discursul dominant este efectiv puţin prea insistent, unanim, neted şi simplificator pentru a nu stârni legitime îndoieli.

            Acestea ne-au condus deci să lăsăm deoparte dogmele şi schemele obligatorii pentru a examina mai de aproape destinul unora dintre indivizii asupra cărora apasă şi se încheagă “marele blestem” de la 1945. Lăsând la o parte pe marii eretici, Hitler şi Mussolini, sau “celebrităţi” ca Leon Degrelle, Jacques Doriot şi José Antonio Primo de Rivera, am ales să evoc pesonaje mai puţin cunoscute de marele public. Evantaiul pe care îl propunem este foarte eterogen pentru că el merge de la palestinianul Amin Al-Husainy până la rusul Anastase Vonsiatsky trecând pe la elveţianul Fonjalaz sau norvegianul Vudkun Quisling, ceea ce este un mod de a sublinia amploarea şi diversitatea fenomenului fascist, aducându-i totodată cititorului un oarecare număr de date încă puţin accesibile. Reiese de la sine, dar mai bine este poate să o precizez, că scopul nostru nu este de a pune încă odată sub acuzare pe aceşti oameni, dar nici să-i disculpăm sau să-i reabilităm – dealtminteri noi nu avem nici o calificare de a face acest lucru – ci mai ales de a pune faţă în faţă blestemul care îi loveşte şi enunţul diferit de aşteptări pe care el se bazează. Cititorul să-şi făurească prin urmare o opinie, cu atât mai rău dacă aceasta nu este în întregime ortodoxă !

            Gladiatori, revoluţionari sau predicatori, aceşti oameni nu puteau lăsa lumea intelectuală indiferentă. Ei au provocat entuziasme sau repulsii, şi au fost în mijlocul tuturor cugetărilor ca şi a tuturor polemicilor. Despre această aspră dezbatere s-a judecat oportun, din nefericire de-a lungul a cincizeci de ani, de a nu lăsa tinerele generaţii să cunoască decât ceea ce era conform cu repulsia universală. Prin forţa lucrurilor, ne-am familiarizat astfel cu ideea, în fond coerentă, că astfel de monştri n-ar fi putut seduce decât imbecili, vicioşi sau mediocri, şi că erau incapabili să producă altceva decât o cultură inferioară şi o artă eretică. Era oricum dificil de a gândi altfel, ţinând seama de tăcerea impusă învinşilor prin legile excepţionale, gratiile puşcăriilor şi plutoanele de execuţie.

            Cinsprezece sau douăzeci de ani au fost necesari pentru a ieşi din această situaţie şi de a auzi câteva voci discordante.. La noi, Robert Brasillach şi Pierre Drieu de la Rochelle au fost primii care au beneficiat de aceste “revizii” : ei fuseseră printre cei mai angajaţi, şi lungul purgatoriu literar care a urmat expierii lor fizice a sfârşit prin a stisface exigenţele răzbunătoare ale adversarilor lor cei mai puţin concilianţi. Pentru Louis-Ferdinand Celine şi Luciene Rebatet, acesta a fost puţin mai lung căci ei avuseseră prostul gust de a supravieţui şi de a persevera în cea mai mare parte a rătăcirilor lor. Pentru alţii, ca Rene Benjamin căruia îi consacrăm un capitol, mortificarea continuă.

            Acest înverşunat resentiment nu este propriu Franţei ci în toate ţările lumii s-a practicat în acelaşi mod ascunderea şi respingerea devianţilor cu scopul ca marele blestem să nu sufere nici o excepţie. Cenzură şi eliminare au lovit aproape pretutindeni cu aceeaşi rigoare : ele au expediat un anumit număr de talente rătăcite în temniţele subterane ale istoriei (Georges Montandon şi Shirley Huddleston de exemplu) şi chiar de-a dreptul la azilul psihiatru ( ca Ezra Pound), şi au aruncat pe alţii (ca Henry Williamson) într’o marginalizare aproape de anonimat. Din rezervorul acestor parias , am extras şase personaje puţin sau greşit cunoscute dar totodată emblematice : foarte deosebiţi în planul personalităţii, a opţiunii filosofice şi a operelor, ei au în comun alegerea de a merge împotriva curentului şi de a fi plătit în general această “alegere greşită” foarte scump (cu excepţia totuşi a lui Ernesto Gimenez Caballero care aparţinea, în ţara sa, taberei învingătorilor.

            La mai mult de o jumătate de secol după terminarea războiului, această ostracizare ne pare a nu mai avea nici un rost. Învingătorii au avut triumful lor, justiţia (sau răzbunarea) a trecut, temerile sunt exorcizate şi se pare că a venit ora de a ne elibera de grosolana epurare. Prescrierea este acum indispensabilă ; ea implică în mod necesar de a “reînvia” anumite personaje şi de a reconsidera complet itinerariul altora. Trebuie spuse lucrurile altfel, cu mai puţină pasiune, ceea ce am încercat să facem în cele vreo douăzeci de texte reunite aici.

Cristophe  Dolbeau

Noiembrie  2001

 

CORNELIU  ZELEA  CODREANU

ŞI

LEGIUNEA  ARHANGHELULUI

 

            Acum mai bine de douăzeci de ani, Le Monde se făcea ecoul unui comunicat al LICA protestând împotriva ţinerii la Paris a unei reuniuni a “vechilor fascişti” români în jurul lui Valerian Trifa, unul din (presupuşii) lor conducători venit din Statele Unite. Mai târziu, în august 1984, acelaşi Valerian Trifa, episcop de carieră, revenea într-unul din ziare care anunţa expulzarea sa din America şi sosirea la Lisabona (a decedat în 1987 la Cascaďs). Naturalizat american în 1957, prelatul a fost, într-adevăr, decăzut din cetăţenia sa în 1982, la capătul unei lungi proceduri judiciare angajată împotriva lui de administraţia US (faimosul Office of Special Investigation sau OSI), încurajată de patriarhatul comunist de la Bucureşti. În Orizonturi roşii (1), generalul Ion Pacepa, fost şef al serviciilor secrete române, a explicat în amănunt cum acest dosar a fost montat piesă cu piesă cu ajutorul martorilor mincinoşi şi a fotografilor trucate. În 1988, Mircea Eliade a făcut la rândul său obiectul comentariilor posomorâte atunci când s-a descoperit, prin subterfugiul Memoriilor sale postume, că şi el întreţinuse vinovate simpatii politice . . .(2)

            Reiese din aceste povestiri că crima de neiertat a eclesiastului sau greşala de neşters a istoricului a fost numai de a fi militat, câteva decenii mai înainte, în rândurile Gărzii de Fier, marea mişcare populară care a frământat România între anii 1930-1940, şi deci nu este poate inutil de a aminti aici locul original pe care îl ocupă această mişcare în istoria naţionalismului european.

 

“DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE” (3)

 

            Această istorie începe exact în vinerea de 24 iunie 1927, acum 74 de ani, atunci când un tânăr doctor în drept, originar din Moldova, Corneliu Zelea Codreanu, întemeiază cu patru camarazi : Ion Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici, “Legiunea Arhanghelul Mihail” . În acea vreme, Codreanu, care nu are decât 28 de ani, se bucură deja de o popularitate incontestabilă din partea poporului român. “Ca fizic” – scrie Odette Arnaud (4)– “el prezintă trăsăturile ţăranului din regiunea sa : slab dar musculos, sobrietate în gesturi şi vorbe, atitudine de nobleţe. Imposibil de a-l tăgădui. Raţionamentul său se impune”. “Înaintea mea”- povesteşte Tharaud (5), “un om încă tânăr (. . . ) înveşmântat cu dimia ţâranilor români, părul ondulat, fruntea înaltă, ochii albaştri şi reci, trăsăturile de o frumuseţe antică, gesturile liniştite şi măsurate”. Un portret pe care Bertrand de Jovenel îl completează astfel : “Eu n-am întâlnit nici o personalitate care să mi se prezinte cu o atât de puţină punere în scenă şi care să fi produs asupra mea o impresie atât de vie. Imaginaţi-vă un om foarte înalt, dar slab, a cărui faţă ar fi un model de frumuseţe clasică dacă n-ar fi orbitele profunde unde strălucesc nişte ochi pătrunzători”.

            Născut la 13 septembrie 1899, Corneliu Codreanu a urmat cursurile liceului militar acolo unde s-au forjat primele sale convingeri patriotice. Galvanizat de arzătorul naţionalism al tatălui său, el nu ezită să se angajeze alături de el în timpul războiului (1916), înainte chiar de a trece bacalaureatul. Înscris la Facultatea de Drept din Iaşi, el militează din 1919 în sânul Gărzii Conştiinţei Naţionale ; în 1922, creează Asociaţia Studenţilor Creştini din Iaşi ; în 1923, se reuneşte cu Liga Apărării Naţionale Creştine, un partid crâncen ostil evreilor (6); în mai 1925, în sfârşit, el este judecat pentru că a doborât un prefect de poliţie (Manciu) şi a fost achitat în mod triumfal (7). Nouăsprezece mii de avocaţi s-au înscris voluntari pentru a-l apăra, atât de “justificat” apărea gestul său (legitimă apărare), şi zeci de mii de români aclamă trecerea trenului  care-l poartă pe tânăr înapoi la Iaşi . Vechi lector universitar de franceză în acest oraş, Emmanuel Beau de Lomenie aduce asupra acestei probleme următorul punct de vedere : “Cei care vorbesc despre moartea prefectului de poliţie neglijează să spună că poliţistul în chestiune făcea să domnească în oraşul Iaşi un regim de adevărată teroare orientală. Unul din jocurile sale preferate consta, atunci când aresta studenţi acuzaţi că au manifestat împotriva evreilor, a-i atârna cu capul în jos şi a le aplica el însuşi lovituri cu vâna de bou pe tălpile picioarelor până ce aceştia leşinau de durere”(8).

            Din această epocă, pentru cea mai mare parte a concetăţenilor săi, Codreanu era deja “o stâncă în mijlocul valurilor, un om care deschide drumuri, o sabie între două lumi” ; el era deasemeni încarnarea noilor virtuţi, “gândire, hotărâre, acţiune, curaj, elan vital”(9).

 

O  MIŞCARE  INSPIRATĂ

 

            Bazându-se pe credinţa în Dumnezeu, încrederea într-o misiune, dragostea reciprocă şi comuniunea în cântec, Legiunea Arhanghelului nu are nimic dintr-un partid tradiţional

în sensul pe care noi îl înţelegem în general astăzi. “Nu este o mişcare politică” – scrie Victor Puiu Gârcineanu – “ci o revoluţie spirituală”(10). În Defence de l’Occident (11), Paul Guiraud o descrie astfel : “Este o mişcare absolut originală al cărui prim scop şi raţiune de a fi sunt redresarea spirituală şi morală a Omului, crearea unui om nou în contrast cu omul democratic al momentului, care este individualist şi laş”. Această axă spirituală este aceea pe care o reţine şi Robert Brasillach în Notre Avant-Guerre, în care el evocă acţiunea Legiunii : “ . . . Corneliu Codreanu” – scrie el – “adresa legionarilor săi discursuri pline de o poezie aspră şi plină de culoare, făcând apel la sacrificiu, la onoare, la disciplină, cerea acea stare de iluminare colectivă, întâlnită până atunci în marile experienţe religioase, pe care numea starea de ecumenicitate naţională”. În sfârşit, cum o subliniază C. Papanace şi Walter Hagen, era ceea ce o diferenţia în mod radical de alte mari mişcări europene. “Fascismul” – afirmă primul – “se preocupă de Haină (adică de forma de organizare statală), naţional-socialismul de Corp (adică de eugenismul rasial), legionarismul se preocupă de ceva mai profund, de Suflet (adică de întărirea lui prin cultivarea virtuţilor creştine şi de pregătirea sa în vederea mântuirii sale finale, mântuire de care Biserica Creştină se ocupă de maniera cea mai perfectă)” (12). “Ea (Garda de Fier)”- scrie al doilea – “nu avea absolut nimic comun cu numeroasele copii ale fascismului şi naţional-socialismului existente în alte ţări (, , ,). Ceea ce o făcea să difere de mişcările statale germană şi italiană era religiozitatea sa creştină nuanţată de misticism” (13). De fapt era o combinaţie unică de naţionalism intens şi de o credinţă arzătoare care dă naştere specificităţii acestei Legiuni în care unii văd deja avangarda unui imens salt spiritual al popoarelor : “Cu legionarismul” –anunţă Gârcineanu – “poporul român a creat un fenomen unic în istoria Europei, o mişcare structurată religios, singura în care teoriile emană din teologia creştină     (. . .). Acest fapt este decisiv căci pe drumul de căutării colective a lui Dumnezeu, toate popoarele trebuie să ne  urmeze “ (14).

 

ANTISEMITISM

 

            Pentru şeful Legiunii, nenorocirile României provin în mod esenţial de la evrei. La mai mult de jumătate de secol distanţă şi după excesele antisemite ale celui de al Doilea Război Mondial, această iudeofobie ar părea foarte exagerată. Trebuie, bineînţeles, să o plasăm în contextul anilor 30-40 şi pentru aceasta este bine să amintim câteva cifre : după statisticile epocii, pe care noi le luăm după F. Duprat (15), Bucovina număra 10,8% evrei, Basarabia 7,2% (în care aproape 60% din populaţia Chişinăului), Moldova 6,5% (la 102.000 locuitori, oraşul Iaşi adăpostea 65.000) şi Bucureştii, capitala ţării, nu număra mai puţin de 140.000 la o populaţie totală de 700.000 de suflete. După istoricul Ernst Nolte (16), “evreii constituiseră între boieri şi şerbi o pătură burgheză intermediară, şi în anumite universităţi şi diverse profesii academice, erau mai numeroşi decât românii, cu toate că nu constituiau mai mult de 5% din populaţia totală (. . .). 70% dintre jurnalişti şi 80% dintre inginerii industriei textile erau evrei. Numărul studenţilor neromâni în 1934 era de aproape 50%. Spre diferenţă de coreligionarii lor din Austro-Ungaria, evreii arătau puţină dispoziţie de a se lăsa asimilaţi, cu atât mai mult cu cât supravieţuirea vechiului lor statut de comunitate le oferea deasemeni şi avantaje economice notabile”.

            În România, ca pretutindeni altunde în Europa, comunitatea evreiască este expusă astfel la atacurile cercurilor naţionaliste. Fenomenul nu este nou : deja în 1866, Benjamin Cremieux oferise României un preţ de 25 de milioane de franci în schimbul emancipării evreilor, ceea ce a antrenat o sângeroasă revoltă la Bucureşti. În acest climat furtunos, deputaţii români au respins oferta franceză. Cu privire la această tradiţie, antisemitismul Legiunii nu are nimic excepţional : nu este prea diferit de cel  profesat de Partidul Naţional-Democrat al lui Iorga şi Cuza, Partidul Poporului al mareşalului Averescu, sau partidul Naţional-Creştin (17) al poetului Octavian Goga. Trebuie totodată notat, contrar ideilor acceptate, că Codreanu nu-şi bazează reacţia sa anti-evreiască pe un antisemitism biologic sau religios. Tot aşa ca în timpul luptei contra turcilor, fanarioţilor sau ruşilor, Legiunea se revendică numai de la o idee exclusivă de identitate naţională românească. Tot acolo, e bine de a ne aminti de criza din 1866 în legătură cu care Ernest Desjardin, membru al Institutului, scria : “Afirm că motivul religios nu are nimic cu măsurile luate de guvern, nici în ostilitatea pe care populaţia o manifestă evreilor” (18). Legionarul F. Brădescu nu spune altceva : “Antisemitismul legionar” – scrie el – “ca şi cel al predecesorilor din secolul al 19-lea, nu este decât o atitudine de apărare a naţiunii (. . .). Atitudinea legionară nu atingea cu nimic integritatea fizică a evreilor, nu făcea caz în nici un fel de rasă şi nu ataca nicăieri sinagogile”. Oficial, obiectivele lui Codreanu se voiau dealtminteri paşnice : este vorba de a pune capăt unui anumit complex de inferioritate al românilor şi de a concura cu evreii pe propriul lor teren. În acest scop, Codreanu declanşează, crearea unui “batalion al comerţului legionar”, cooperative, restaurante-cantină, ateliere de croitorie şi un “corp muncitoresc legionar”.

 

UN  IDEAL  ELEVAT

 

            Pentru a pune capăt decadenţei şi a restaura Dacia antică, Legiunea Arhanghelului “va fi o şcoală şi o armată mai degrabă decât un partid politic” (20). Acest intertes central pentru Om , prin opoziţie cu politicianul venal şi cosmopolit, este piatra unghiulară a mişcării : “un om nou va trebui să se nască”, proclamă Codreanu, “cu calităţi de erou. Tot ceea ce rasa noastră poate zămisli mai mândru, mai elevat, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai pur, mai muncitor şi mai brav, sufletul cel mai frumos pe care spiritul nostru îl poate imagina, iată ceea ce şcoala legionară trebuie să producă” (21). În acest proces lent de înviere naţională, femeia – mamă, fiică sau soţie – nu este uitată : “În această luptă pentru îmbunătăţirea şi reînnoirea sufletului românesc” – scrie Ion Banea – “un rol totodată mare, puternic şi frumos revine femeii. Noi ne găsim astăzi într-o perioadă de schimbări şi de luptă şi din această bătălie pentru onoare, femeia nu trebuie să lipsească. Ea trebuie să fie o luptătoare, o camaradă. Epoca o cere”.

            Codreanu nu încetează de a reveni asupra acestor teme în scrierile şi discursurile sale, insistând neobosit asupra restabilirii imperativelor morale pe care le-am putea califica drept “anti-machiavelice”, atât erau de stricte şi de aspre : “Toate talentele lumii, inteligenţa, instruirea, educaţia nu servesc la nimic celui care este capabil de infamie. Învăţaţi pe copiii voştri să nu o folosească nici contra prietenului, nici chiar împotriva celui mai rău duşman (. . .). În lupta lor contra trădătorilor, să nu împrumute mijloacele lor infame. Chiar victorioşi, ei nu face decât să schimbe rolul cu duşmanii lor. Infamia va rămâne intactă : cea a învingătorului o va înlocuit  pe cea a învinsului. În esenţă, ea va continua să domnească asupra lumii. Singură lumina, care ţâşneşte din sufletul nobil şi loial al eroului, ar putea risipi întunericul cu care infamia a întunecat lumea”(23).

 

O  ETICĂ  RIGUROASĂ

 

            În scopul de a medita şi a pune în practică aceste principii, legionarul are la dispoziţie o structură complexă. În afară de un sediu central, “Casa Verde”, ea cuprinde “Frăţiile de Cruce” (pentru copii şi adolescenţi), “cetăţuile” (pentru femei şi tinere fete) şi mai ales “cuiburile”, celulele de bază în care se elaborează prin excelenţă acea atmosferă, acel “mediu moral în care omul-erou va putea să se nască şi să se hrănească”. În acest cadru legionarul îşi perfecţionează formaţia înfruntând trei feluri de probe : mai întâi sacrificii personale (de timp, de bani, de energie), apoi misiuni dificile făcând apel la curajul său (faţă de nedreptăţi, de şicanele judiciare şi de brutalităţile poliţieneşti), şi în sfârşit situaţii reclamând din partea sa o credinţă absolută pentru a nu sucomba în îndoială, în nerăbdare sau în dezamăgire. “Singurele mijloace de a combate laşitatea umană, prea marele  ataşament de cele materiale şi dorinţa nesătulă de a domina pe semenul său”, - ne spune Faust Brădescu – “încercările legionare permit omului de a se realiza şi de a deveni mai bun, atât ca individ cât şi ca membru al societăţii”(24). De-a lungul acestui itinerar spiritual şi militant, legionarul este eventual distins cu felicitări, citări, diplome, grade (instructor sau comandant, de exemplu) sau decoraţii (Crucea Albă pentru eroism în luptă şi Crucea verde pentru servicii excepţionale). Mişcarea are câteva corpuri şi unităţi cu vocaţie particulară, dar în mod global, se bazează pe o organizare piramidală (căreia îi corespunde o ierarhie ad-hoc) : deasupra cuibului există garizoana, apoi sectorul, judeţul şi regiunea. La vârf şi alături de Căpitan, se găseşte Senatul Legiunii (o adunare de înţelepţi, în vârstă de peste 50 de ani) şi consiliul Comandanţilor (25).

            Uzând adesea expresiile “stare de spirit colectiv” sau “ecumenism naţional”, Codreanu concretizează ideea aceasta în rândul trupelor sale prin portul unei uniforme care simbolizează unitatea nevăzută. Aceasta din urmă se rezumă, în plan personal, într-o “etică legionară” pe care o defineşte în opt puncte – curăţenie morală, dezinteres, avânt, credinţă, stimularea energiei şi a forţelor morale ale Naţiunii, dreptate, acţiune, şi ca scop final, România nouă, la care noul aderent subscrie prestând un jurământ şi primind în mod solemn un săculeţ de pământ românesc. Pentru bunul mers al mişcării, acest credo se completează, desigur, cu principii de ordine şi disciplină liber consimţită, fără de care nici o acţiune politică n-ar ajunge la bun sfârşit

Curând, Căpitanul (titlu tradiţional, acordat de popor marilor apărători ai Naţiunii) organizează, sub formă de “marşuri”, impunătoare turnee prin ţară , cu sute de călăreţi îmbrăcaţi în tunici albe ţintuite cu Crucea, tot aşa cu întinse şantiere unde militanţii participă la munci agricole (“Şantierul”, -scrie Gârcineanu – “are asupra sufletului românesc acelaşi efect benefic ca şi cuibul. Numai proporţiile sunt mai vaste. Efortul spiritual este mai profund, rezultatele mai importante, legionarii mai numeroşi. Şantierul, prin cuprinderea sa, este mijlocul de a anticipa viaţa legionară”). În toată România, admiraţia pentru acest om este din ce în ce  mai mare (27) : “Am constatat” – comentează Odette Arnaud, “că patru cincimi dintre studenţii din Bucureşti şi din Iaşi învaţă pe de rost “Cărticica”, breviarul Legiunii (. . .). Am fost martora unui pelerinaj al ţăranilor de la munte. Ei soseau pentru a săruta mâninile Căpitanului, după ce merseseră aproape o sută de leghe, cu picioarele goale prin pulbere, cu toiagul în mână”(28). Nelăsându-se îmbătat de această nouă popularitate, şeful Legiunii îşi păstrează capul limpede : “el rămânea” – notează Emmanuel Beau de Lomenie, “de un aer natural, de o bună dispoziţie, de o modestie fără poză, cu adevărat perfecte”(29).

În iunie 1930, Legiunea Arhanghelul Mihail îşi lărgeşte baza şi adoptă numele de Garda de Fier, o denumire care va persista în ciuda numeroaselor desfiinţări (11 ianuarie 1931, martie 1932, 10 decembrie 1933). Ea îşi ia ca siglă grilajul de fier.

 

GARDA  DE  FIER

 

În acest nou cadru a cărui bază filozofică rămâne misiunea spirituală pe care era fixată Legiunea, Codreanu îşi desfăşoară doctrina. În cartea sa Pentru legionari, el enunţă celelalte orientări ale luptei sale. Mai întâi, lupta împotriva comunismului ale cărui succese le impută imigranţilor evrei din Polonia şi din Rusia (În 1930, erau recenzaţi 757.000 de evrei, faţă de 300.000 în 1914. Căpitanul precizează net : “Prin acţiune anti-comunistă nu înţeleg acţiune anti-muncitorească : când vorbesc de comunism, înţeleg evreii”(30).

În ciuda certurilor cu regele Carol şi cu anturajul său, el afirmă că rămâne în continuare credincios monarhiei şi respinge republica. El condamnă deasemeni categoric democraţia, căci ea distruge unitatea naţională, transformă miile de alogeni în cetăţeni români, ce se arată totodată veleitari şi timoraţi, mereu în serviciul marelui capital (31).

Analizând viaţa Naţiunii, şeful Gărzii de Fier distinge “principii naturale de moarte” şi “legi naturale de viaţă”, constatând că massele nu au niciodată intuiţia spontană a celor din urmă, el sugerează ca poporul, pe viitor, să fie condus de elita sa, “adică de o categorie de oameni născuţi în sânul său şi posedând anumite aptitudini specializate”. Cine va alege această elită ? Nici alegătorii, nici ereditatea, ci legile naturale ale “selecţiei sociale”. Cât despre calităţile cerute pentru a face parte din elită, ele sunt : curăţenia sufletească, capacitatea de muncă, curajul, încăpăţânarea de a învinge, asceza, credinţa în Dumnezeu şi dragostea de aproapele. “Trebuie să reamintesc” –afirmă Codreanu  (la 11 noiembrie 1937) – “că ideea de elită este legată de ideea de jertfă, de sărăcie, de viaţă austeră, şi că acolo unde ia sfârşit idea de jertfă, elita dispare”.

În optica gardistă, individul “trebuie să fie subordonat entităţii care îl domină, colectivitatea naţională ; şi aceasta, la rândul ei, trebuie să fie subordonată Naţiunii”. Aceasta din urmă cuprinde “pe toţi românii acum în viaţă, sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor, ca şi a tuturor celor care se vor naşte români”(33). Ea posedă un patrimoniu fizic şi biologic, un patrimoniu material şi – ca şi pentru José Antonio Primo de Rivera (34) – un patrimoniu spiritual cuprinzând “concepţia pe care Naţiunea şi-o face despre Dumnezeu, despre viaţă şi lume, de onoarea şi civilizaţia naţiunii”(35). Şi Căpitanul precizează : “patrimoniul spiritual are cea mai mare importanţă”(36). Cât despre scopul pe care şi-l fixează Naţiunea, acesta este Învierea (după Apocalipsa pe care o citează frecvent legionarii) : “Naţiunea este o entitate a cărei viaţă se prelungeşte dincolo de Pământ. Naţiunile sunt realităţi spirituale : ele trăiesc nu numai, aici jos, ci deasemeni şi în împărăţia lui Dumnezeu”(37).

 

 BĂTĂLIILE  GĂRZII

 

În plină dezvoltare, Garda începe să se facă cunoscută pe scena internaţională : astfel, în decembrie 1934, Ion Moţa (cumnatul lui Codreanu) participă la congresul internaţional fascist de la Montreux, arătând prin aceasta că românii se simt astfel mai plini de afinităţi cu Roma decât cu Berlinul. Doi ani mai târziu, când izbucneşte Războiul din Spania, Codreanu ia partea naţionaliştilor cărora le trimite o delegaţie simbolică de şapte legionari (Ion Moţa, părintele Dumitrescu-Borşa, prinţul Alecu Cantacuzino, Bănică Dobre, Gheorghe Clime, Nicolae Totu şi Vasile Marin). Porniţi la 24 noiembrie 1936, aceşti voluntari se întâlnesc cu Franco şi cu generalul Mascardo, apoi se angajează toţi în Tercio. Ofiţeri de rezervă, ei sunt rapid încorporaţi (ca simpli soldaţi) în a VI-a Bandera, şi vor lua parte imediat la lupte, la Las Rozas, la Pozuelo apoi la Majadahonda unde, la 13 ianuarie 1937, un obuz republican a secerat prematur pe Ion Moţa şi pe Vasile Marin.

În arena politică internă, înfruntarea cu oligarhia devine cu atât mai implacabilă cu cât reprezentativitatea Gărzii creşte (5 deputaţi în iulie 1932, 66 în decembrie 1937, sub denumirea “Totul pentru Ţară ”). Hărţuită de un regim care nu se dă înapoi de la nimic (recurgere la haimanale, proclamrea legii marţiale, etc), Garda de Fier va avea, în 14 ani (1927-1941), 5000 de morţi, fără ca ea să arunce ţara într-un război civil cum ar fi putut să o facă . . . Ar părea cu totul excesiv de a o zugrăvi ca o organizaţie intrinsec teroristă, adică recurgând în mod sistematic la violenţă ca la un mijloc legitim de a pune mâna pe putere. În realitate, atunci când violenţa a venit din partea ei, a fost aproape întotdeauna sub forma de acţiuni punctuale, cu ţintă, concepute ca “pedepsiri” şi ai căror autori s-au predat spontan justiţiei.

Dintre aceste acţiuni, trei au fost cele care au avut un răsunet mondial : executarea prim-ministrului Duca de către “Nicadori” (la 29 decembrie 1934, în gara Sinaia), cea a lui Stelescu de către “Decemviri” (16 iulie 1936) şi cea a preşedintelui guvernului, Armand Călinescu, de către “Răzbunători” (la Cotroceni, în 21 septembrie 1939). În primul caz era vorba  de a pedepsi pe cel care decapitase, în decembrie 1933, campania electorală a Gărzii, cu preţul a 11.000 de arestări, 300 de răniţi şi 6 morţi din rândurile legionarilor . . . În al doilea caz, era vorba de un fost şef legionar, unul dintre cei mai străluciţi, care complotase împotriva vieţii Căpitanului şi şi-a renegat jurământul, înainte de a deveni vedeta presei cosmopolite. Căzând la timp pentru regim, această trădare avusese un impact dezastros. “Boala începea să-şi facă drum în rândurile legionare” – explică F. Brădescu – “ruşinea plana asupra corpului comandanţilor”, şi a fost deci hotărâtoare ca exemplu (crudă într-un mod particular această acţiune a dăunat în mod durabil Gărzii de Fier. Stelescu a fost ucis în interiorul spitalului brâncovenesc, unde suferise o intervenţie chirurgicală. După fraţii Tharaud, asasinii au tras asupra lui 38 de gloanţe, înainte de a-l hăcui cu securea ; Virgil Gheorghiu vorbeşte de 200 de gloanţe de revolver şi de cadavrul tăiat în bucăţi cu ajutorul securilor !). Iar în al treilea caz, era vorba de a răzbuna pe Căpitan lovind în principalul artizan a ceea ce legionarii au numit “Prigoana cea mare” sau “marea prigoană”.

Vorbind despre teroare, nu este inutil de a ne opri asupra cazului acestui Călinescu care se lăuda a fi cel mai mare adversar al Gărzii. Credincios regelui Carol şi cercurilor de afaceri (de notat amanta monarhului, Magda  Wolf-Lupescu)(40), el s-a ilustrat începând din 1932 prin ura constantă contra legionarilor. Impus la guvernare în decembrie 1937, cu supravegherea alegerilor , el întreprinde deîndată reducerea la tăcere a Gărzii prin mijloacele cele mai radicale : arestări, baraje rutiere, interdicţia întrunirilor, consemnarea la domiciliu, agresiuni, punerea în carantină medicală a unor judeţe, etc. Oricât de nedrepte au fost, aceste măsuri nu au împiedecat totuşi Garda de a ajunge în poziţia a treia în urma scrutinului, cu 16,09% din voturi. Atunci a încolţit, la palatul regal şi pe culoarele puterii, ideea de a se debarasa definitiv de Gardă şi de şeful său. Ţinând cont de zelul şi de ferocitatea sa, instrumentul complotului va fi Călinescu. În primul rând şi după ce s-a asigurat de complicitatea Patriarhului ortodox Miron Cristea, regele instaurează dictatura (12 februarie 1938) suspendă constituţia, amână alegerile, interzice partidele politice şi declară stare de asediu. Departe de a se opune prin forţă la lovitura de Stat, Codreanu, care a mirosit capcana, dizolvă din proprie hotărâre organizaţia sa şi dezleagă legionarii de obligaţiile lor recomandându-le totodată calm şi răbdare. În urma referendumului asupra noii Constituţii (28 februarie 1938), el renunţă chiar de a vota NU, cu scopul de a nu da nici cel mai mic pretext represiunii. O clipă descumpănit de această tactică non-violentă, Călinescu a înmulţit şi mai mult provocările : procesele plouă, mii de funcţionari gardişti sunt concediaţi, toate localurile şi întreprinderile legionare sunt închise în mod arbitrar. Dar nimic nu se întâmplă : nimeni nu schiţează cel mai mic gest de revoltă . . .

Lipsit de a fi stârnit reacţia sperată, ministrul sfârşi prin a se apleca asupra unui pretext hoţesc pentru a declanşa a doua fază a operaţiei anti-legionare. Urmare a unei scrisori adresată de Codreanu profesorului Iorga, consilier regal, acesta din urmă este îndemnat să depună plângere de ultragiu (30 martie 1938) şi Căpitanul este imediat inculpat. Arestat la 17 aprilie împreună cu mai multe mii de legionari (de a căror reacţie puterea se temea), Codreanu a compărut ca arestat, la 19 aprilie, înaintea unui tribunal militar care-l condamnă la pedeapsa maximă, şase luni de temniţă grea ! Încarcerat la Jilava, şeful Gărzii este de acum înainte la cheremul celor mai înverşunaţi duşmani ai săi. Izolat şi bolnav (tuberculoză), cu o privire întunecată el priveşte situaţia : “Mama mea a rămas din nou singură” – scrie el. Un ginere mort în Spania, o fiică văduvă cu doi copii orfani. Eu în închisoare. Patru alţi copii, şi ei deasemeni în închisoare sau pe punctul de a fi arestaţi. Unul dintre ei are şi patru copii fără o bucată de pâine. Tatăl meu, plecat la Bucureşti pentru a-şi încasa pensia înainte de Sărbători, n-a mai revenit niciodată. El a fost arestat şi condus într-un loc necunoscut. Nimeni nu ştie nimic de soarta lui”(41).

În acest stadiu al represiunii, părea ca regimul să-şi fi atins obiectivul : Garda este paralizată, militanţii săi cei mai activi sunt neutralizaţi şi şeful ei este în fundul unei temniţe. Totuşi, Călinescu vrea să-şi perfecţioneze mai mult opera. Pentru aceasta, el a început contra lui Codreanu o nouă procedură penală (8 mai 1938) vizând de data aceasta să-l  condamne pentru trădare şi rebeliune armată. Deferit înaintea unui tribunal militar din Bucureşti, la 23 mai, după o “instrucţiune” accelerată şi fără ca avocaţii săi să fi avut mai mult de trei zile pentru a-i pregăti apărarea, Căpitanul scapă ca prin minune de pedeapsa cu moartea (instituită ca un fapt expres la 23 mai . . .) dar se alege totuşi cu zece ani de muncă silnică (27 mai 1938) !

Refuzul justiţiei de a face dreptate este imens, mascarada evidentă, dar funcţionarii lui Călinescu nu sunt totuşi mulţumiţi. Regele nu este totuşi liniştit şi tutorii săi oculţi nici atât, căci numeroase celule gardiste continuă să funcţioneze în clandestinitate (în 1937, ţara număra 34.000 de cuiburi), câţiva comandanţi au scăpat rafalelor şi şeful lor este, vai, în viaţă ! Încă odată, ministrul de Interne va pune pe treabă, decis mai mult ca oricând să termine cu Căpitanul şi ai săi. În cursul întregii veri, arestările continuă într-un ritm ridicat cu scopul de a slăbi încă şi mai mult capacitatea operaţională a Gărzii ; precauţiile sunt luate până în rândurile armatei în care se suspectează eventuale mişcări de simpatie. În final, în noiembrie, totul părea pregătit şi Călinescu dă lumină verde. În noaptea de 29  spre 30 noiembrie 1938, Codreanu şi treisprezece alţi legionari (Nicadorii şi Decemvirii) sunt scoşi din închisoarea de la Râmnicu Sărat şi predaţi unei escorte de jandarmi sub comanda maiorului Dinulescu. Furgoanele celulare luară drumul Bucureştiului, se opriră la liziera pădurii de la Tâncăbeşti şi acolo, cei paisprezece deţinuţi sunt strangulaţi cu sânge rece de către temnicerii lor, fiind apoi ciuruiţi de gloanţe pentru a face să se creadă într-o tentativă de evadare. Transportate la Jilava, cadavrele sunt apoi stropite cu acid sulfuric şi înmormântate sub numeroase tone de ciment (42), pe urmă generalul Bengliu dădu fiecărui ucigaş suma de 20.000 lei.

Când Călinescu a căzut ucis, un an mai târziu (la 21 septembrie 1939), faptul nu a fost cu nimic surprinzător . . .(43) Cât despre sfârşitul tragic al lui Codreanu, la 39 de ani, dă întregul relief mesajului pe care el îl adresase tinerilor săi partizani : “Luptă. Nu fii niciodată mişel. Lasă altora căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi pe drumul onoarei”(44).

“Pedepsirea” aplicată lui Călinescu (45) antrenează la rândul său o ripostă sângeroasă : comandoul responsabil de operaţiune n-a fost judecat ci imediat răpus chiar pe locul atentatului. Pe de altă parte, generalul Argeşeanu dă ordin de a fi lichidaţi toţi şefii legionari care se găseau în închisori, ca şi câte trei sau cinci legionari din fiecare judeţ, adică între 300 şi 400 de crime în 24 de ore ! (46). În ciuda acestei ploi de lovituri, Garda de Fier supravieţuieşte şi, sub conducerea unui nou şef, Horia Sima, va participa, începând din 6 septembrie 1940, la guvernarea ţării (Horia Sima, prinţul Sturdza, profesorul Brâileanu, legionarii Nicolau şi Iasinschi au primit ministere). Începe atunci perioada reglementărilor de conturi : la 7 noiembrie 1940, fostul ministru Victor Iamandi, generalii Gheorghe Argeşeanu, Ion Bengliu şi Gavril Marinescu, ca şi şefii poliţiei Moruzov şi Ştefănescu sunt executaţi la Jilava (47), şi trei săptămâni mai târziu, la 27 noiembrie, este rândul lui Nicolae Iorga, cel care recomandase regelui să se descotorosescă de Codreanu (48). În schimb, şi contrar celor ce se pretinde adeseori, acest guvern gardist nu declanşează nici un progrom. Dacă ne referim la “Cartea neagră” publicată în 1946 de Matatias Carp şi prefaţată de Marele Rabin Şafran, “în timpul guvernării legionare (de la 6 septembrie 1940 până la 24 ianuarie 1941) au fost ucişi : 4 evrei la Bucureşti în cursul lunii noiembrie ; 11 evrei la Ploieşti, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie ; un evreu la Hârşova (Constanţa) la 17 ianuarie 1941 şi 120 de evrei între 21 şi 24 ianuarie 1941, în timpul zilelor şi nopţilor rebeliunii” (volumul I, p.25). Sunt sigure 136 de victime nu mai mult (49), dar cu titlu de comparaţie, sunt cei 270.000 de evrei care au pierit sub loviturile mareşalului Antonescu şi a prietenilor săi (după cifrele lui R. Hilberg) !

Această participare la guvernare a fost totuşi foarte scurtă pentru că la 21 ianuarie 1941 şi prin mijlocirea unei vaste operaţiuni de poliţie sprijinită de Wehrmacht (generalul Hansen), mareşalul Antonescu elimină definitiv pe legionari, din care el a asasinat cel puţin 800 de militanţi (întemniţând alţii 8000). Ascunse de unii ofiţeri germani, cadrele supravieţuitoare n-au avut altcum decât să emigreze în Germania unde Himmler i-a internat la Buchenwald , Dachau şi Sachsenhausen (50). “Strivirea Mişcării Legionare” – declară Walter Hagen (51), “avu drept consecinţă de a face să dispară un regim sprijinit întru totul în sânul poporului. Regimul devine un “sistem mort” aşa cum fusese guvernarea autoritară a lui Carol II. Când a sunat ora primejdiei, nimeni nu a ridicat mâna pentru a-l apăra”. Arestat la 23 august 1944 şi predat sovieticilor, la ordinul regelui Mihai şi al lui Iuliu Maniu, “Conducătorul” (Antonescu) sfârşi, la 1 iunie 1946, sub gloanţele unui pluton de execuţie comunist.

Eliberaţi la 24 august 1944, a doua zi de la capitularea românească, gardiştii din Germania au constituit, la 10 decembrie 1944, un “Guvern Naţional Român” (Horia Sima, prinţul Sturdza, generalul Chirnoagă) cu sediul la Viena, Oraviţa şi Alt-Aussee, şi formând imediat o mică armată care se va bate pe Oder. Modestă, această forţă numără două regimente de Waffen SS (5000 de oameni) pe care îi comandă generalul Platon Chirnoagă şi Ion Gheorghe. “Date fiind circumstanţele” – precizează Horia Sima – “datoria Gărzii de Fier era de a continua lupta (. . .) Am redactat o “proclamţie” pentru ţară, care a fost transmisă prin radio. Am inceput imediat organizarea rezistenţei împotriva invadatorului cu mijloacele sumare pe care le avem la dispoziţia noastră”.

Ca în toate ţările din Est-ul european, această rezistenţă începe cu foarte puţin material, într-un teritoriu devastat de Armata Roşie şi de tot soiul de bande comuniste care au devenit, din 6 martie 1945, cadrele noii poliţii politice (53). La acea vreme, nici un sprijin nu este aşteptat de la rege şi de la prietenii lui (540.000 de români luptă de acum înainte contra Germaniei alături de sovietici). Decorat de Stalin cu Ordinul Victoriei, ostatec al lui Vîşinsky dar şi al lui Groza, al lui Gheorghiu-Dej, Laszlo, Ana Pauker şi Emil Bodnăraş, Mihai al României n-a mai avut altceva de făcut decât să bea paharul până la fund. La 30 decembrie 1947, el a preferat să abdice şi să părăsească ţara . În ciuda măsurilor draconice (deportări în masă, arestări, împuşcări) luate de autorităţi, partizanii au apărut totuşi în Oltenia, în Banat, în Transilvania şi în tot lungul Carpaţilor ; adesea însufleţiţi de foştii legionari, ei au luptat până prin 1955-56, fără nici un ajutor din exterior (54). În afară de convingerile lor intime, această înverşunare era pentru cei vechi ai Garzii o problemă de viaţă sau de moarte căci o lege din mai 1948 îi sorteşte în mod automat, pe ei şi familiile lor, la captivitatea cea mai severă. În spatele acestui eufemism se ascunde de fapt monstruoasa realitate a lagărelor de exterminare (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Cavnic, Peninsula, Aiud), şi aceea, şi mai abominabilă, a “depersonalizării” sau spălării creierelor la care sunt sistematic supuşi intelectualii în închisorile speciale din Piteşti, Gherla şi Jilava (55).

Pentru emigranţi, lupta continuă în mod egal, dar într-un mediu mai puţin periculos. Bine implantaţi în diaspora românească (în Germania, Franţa, USA, Spania, Brazilia ) şi dipunând de numeroase publicaţii, ei se străduie să informeze publicul occidental şi militează în sânul adunărilor internaţionale ale naţiunilor captive. Dacă ne referim la declaraţia pe care o difuzează în 1977, pentru a 50-a aniversare a Legiunii, poziţiile lor decurg în mod logic din angajamentele lor trecute. În politica externă, lupta contra comunismului internaţional, respingerea ONU-ului “unde se face un joc de interese particulare incompatibile cu înalta misiune a acestei instituţii”, refuzul acordurilor de la Helsinki, voinţa de a construi o Europă unită cu un numitor spiritual  comun , sprijin pentru organizaţiile de rezistenţă din Europa, respingerea categorică a conceptului de “guvern mondial” şi a noţiunii de “zonă de influenţă”. Pe plan intern, negarea oricărei legitimităţi a guvernului Ceauşescu, afirmarea drepturilor românilor asupra Bucovinei, Basarabiei şi a regiunii Herţa anexate de URSS, refuzul colectivismului, apărarea libertăţilor religioase, etc 

Aşa cum a prezis Corneliu Zelea Codreanu :”Legionarii  nu vor muri. În picioare, neclintiţi, nemuritori, ei privesc ca învingători convulsiile urii neputincioase”(58). De aproape 75 de ani după fondarea mişcării lor, supravieţuitorii, mereu credincioşi jurământului lor, îşi reafirmă crezul : fraternitate socială, dreptate distributivă, perfecţiune interioară şi revoluţie creatoare. După căderea regimului Ceuşescu, cei care trăiesc în ţară (şi care sunt cel puţin septuagenari) au rămas discreţi, activând sub acoperământul partidelor tradiţionale. Pentru ei , întreaga primejdie nu s-a îndepărtat : vechii sprijinitori devotaţi ai dictatorului sunt încă puternici şi noile democraţii prea fragile. Complet debusolaţi, românii n-au aclamat (în februarie 1997) pe regele Mihai, chiar pe acel care i-a predat lui Stalin şi care a vândut o treime din ţară ? Relatând certurile interetnice care au izbucnit în Transilvania, unii ziarişti n-au ezitat să vadă în spatele mişcărilor naţionaliste “Vatra Românească” şi “Asociaţia pentru unitatea României” spectrul unei noi Gărzi de Fier (59). Parţial reluată de Petre Roman (21 martie 1990) şi probabil destinată atotputernicului lobby anti-fascist occidental, această afirmaţie cădea la timpul potrivit pentru un regim foarte controversat prin care ea contribuia să-i justifice politica de represiune. Toate acestea par exagerate şi în orice caz prea premature : Garda de Fier nu este un simplu partid politic care se eclipsează şi reapare după capriciul circumstanţelor. Ea posedă o dimensiune metafizică care nu poate renaşte de pe o zi pe alta într-o ţară în care spiritualitatea a suferit timp de 50 de ani asalturile ateismului, ale materialismului şi ale utilitarismului. Dacă Mişcarea Legionară va trebui să renască într-o zi, aceasta va fi sub impulsul unei noi elite în sensul pe care îl înţelegea Codreanu (60), şi vor trebui în mod necesar ani pentru ca ea să se formeze!

CRISTOPHE DOLBEAU

NOTE

(1)   Paris, Presses de la Cité, 1988, pp.217-221

(2)   Într-o scrisoare din 4 martie 1975, Eugen Ionesco scria : “Spre sfârşitul epocii dintre cele două războaie, majoritatea

românilor, mai ales tinerii şi intelighenţia, erau partizani sau membrii Partidului Fascist Român, Garda de Fier”, cf, J. Miloe, La Riposte, Paris 1976, p.309

(3)   Titlul unui celebru poem al transilvăneanului Andrei Mureşanu (1816-1863)

(4)   La Revue Hébdommadaire, 2 martie 1935

(5)   L’Envoyé de l’Archange, Plon, 1939,p.2

(6)   Drapelul Ligii era negru şi în mijlocul său apărea un cerc alb cu o zvastică

(7)   “Juraţii, în scaunele lor, -scrie Codreanu – “purtau cu toţii la butonieră cocarda tricoloră cu zvastica”. Garda de Fier, Grenoble , Omul Nou, 1972, p.231

(8)   La Revue Hébdomadaire, 17 decembrie 1938, vol.XII,p.346

(9)   Ion Banea, Lines for our Generation, Madrid , Libert5atea, 1987, p.13-14

(10)           V. P. Gârcineanu, From the Legionary World, Madrid , Libertatea, 1987, p.1

(11)           Nr.81, aprilie-mai 1969

(12)           Introducere la Livret du Chef de Nid, Pământul Strămoşesc 1978, s.l., pVI

(13)           Le Front Secret, Paris , Les Îles d’Or,1952, p.234

(14)           V. P. Gârcineanu, op. cit.,p.14 : Inspiraţia creştină a mişcării a sedus numeroşi eclesiaşti : se estimează la 3000 (sau 10.000) numărul preoţilor înscrişi în Legiune. Din 12 episcopi membri ai Sinodului, în 1945, şapte erau foşti legionari...

(15)           Revue d’Histoire du fascisme Nr.2, septembrie-octombrie 1972, p. 132

(16)           Les mouvemment Fascistes, Paris , Calmann-Levy, 1991, p. 237

(17)           Partidul Naţional-Creştin avea ca simbol zvastica

(18)           Les Juifs de Moldavie, Paris, Dentu, 1867

(19)           Les trois Epreuves Légionnaires, Prométhée, 1973, s.l., p.69. Această părere este împărtăşită şi de prinţul Sturdza, care afirmă  “Codreanu ar fi eliminat din mişcare pe imbecilul care ar fi spart vitrina unui magazin evreiesc”(The Suicide of Europe , p.233), şi de părintele Boldeanu care dă asigurări că “antisemitismul nu avea loc în programul legionar” (La Riposte, p.194). Este vorba de păreri foarte “optimiste”pe care le desmint puţin lunga cronică a atentatelor care loveau atunci comunitatea evreiască şi instituţiile sale (fiind de altminteri bine înţeles că toate violenţele nu emanau întotdeauna de la legionari).

(20)           La Garde de Fer, p.283

(21)           Ibid.p.283

(22)           Ion Banea, op. cit., p.10-11

(23)           La Garde de Fer, p.277

(24)           Les trois Epreuves Légionnaires, p.158

(25)           Cf. F. Brădescu, Le Nid – Unité de base du Mouvement Légionnaire , Madrid , Carpaţii, 1973

(26)           Cf. C. Z. Codreanu, Le livret du Chef de Nid, Pământul Strămoşesc, 1978 şi F. Brădescu, Le Nid, pp.111-135

(27)           Legiunea – Garda de Fier – nu este un obscur grupuscul ci o mare mişcare în care mergeau pe lângă generali (Cantacuzino, Macridescu, Tarnoschi), profesori universitari (T.Brăileanu, Ion Găvănescul, Eugen Chirnoagă, Corneliu Şumuleanu, D. Protopopescu), eminenţi filozofi (Nichifor Crainic, Nae Ionescu)  şi străluciţi poeţi (Radu Gyr, Virgil Carianopol). Cât despre masele populare ele nu făceau mofturi ca să-şi dea   sprijinul : la nunta lui C. Codreanu (13 iunie 1925) au fost între 80 şi 100.000 de persoane care au venit la Focşani, şi la funeraliile lui Moţa şi Marin (13 februarie 1937), un cortegiu de 10 km (cu mai mult de 100 de preoţi) s-a format în urma sicrielor celor doi legionari ucişi în Spania.în 1937; după Stanley G. Payne, Garda număra nu mai puţin de 272.000 de membri, adică 1,5% din populaţia românească.

(28)           La Revue Hébdomadaire, 2 martie 1935

(29)           La Revue Hébdomadaire, 17 decembrie 1938, p.348

(30)           La Garde de Fer, p.353

(31)           Ibid. pp.386-388

(32)           Ibid. p.396

(33)           Ibid. p.398

(34)           Horia Sima, Das movimientos nacionales. José Antonio Primo de Rivera y Corneliu Codreanu , Madrid , Ediciones Europa, 1960

(35)           La Garde de Fer, p.398

(36)           Ibid, p.398

(37)           Ibid,p.399

(38)           Cf. José Maria de Mesa, Los otros internacionales, Madrid , Barbarroja, 1998, pp 165-172 şi Los legionarios rumanos Motza y Marin caidos por Dios y por Espańa, Barcelona , Bausp. 1978. Rămăşiţele pământeşti ale celor doi legionari vor fi repatriate cu trenul şi funerarii impozante s-au desfăşurat în 13 februarie la Bucureşti. Întorşi în ţară, Clime, Cantacuzino, Dobre şi Totu vor fi asasinaţi de poliţia secretă în septembrie 1939 ; cât despre părintele Dumitrescu, va fi condamnat la 25 de ani de închisoare în 1944

(39)           F. Brădescu, La Garde de Fer et le terrorisme, Madrid , Carpaţii, 1979, p.97

(40)           Născută într-o familie de evrei din Iaşi şi amanta monarhului din 1925, Elena Wolf (1902-1977) sfârşi prin a se căsători cu Carol II (civil în 1947 şi religios în 1949) şi prin aceasta titrată ca Elena de Hohenzollern . . .

(41)           C. Z. Codreanu, Journal de prison, Puiseaux, Pardčs 1986, pp.18-19

(42)           La 6 decembrie 1940 vor fi transferaţi în mod solemn la Casa Verde, în prezenţa a 120.000 de legionari

(43)           Hotărâtă în unanimitate de Comandamentul Legionar din Berlin , operaţia va fi dusă la bun sfârşit de o echipă de nouă oameni, conduşi de tânărul avocat Miti Dumitrescu.

(44)           C.Z.Codreanu, Le Livret du chef de Nid, p.7,(a şasea lege fundamentală a cuibului)

(45)           Printr-o circulară (nr.145) cu data de 11 februarie 1938, C. Z. Codreanu a cerut în mod expres să fie răzbunat – cf. F. Brădescu, La garde de Fer et le terorrisme, 9.190

(46)           Sinistrul bilanţ al acestor represalii nu este prea precis : după V. Gheorghiu, 242 de legionari au fost executaţi, în timp ce părintele Boldeanu avansează cifra de 1300. În lipsa oricărei proceduri judiciare, se poate vorbi de terorism de Stat.

(47)           Într-o scrisoare datată din 5 aprilie 1936, C. Z. Codreanu face legionarilor săi următoarele recomandări : “Nu confundaţi dreptul şi datoria creştină de a ierta răul care vi s-a făcut, cu dreptul şi datoria unui popor de a pedepsi pe cei ce l-au trădat şi pe cei ce-şi asumă responsabilitatea de a se opune destinului său. Nu uitaţi că sabia pe care aţi încins-o este aceea a neamului. În numele său o purtaţi. În numele său veţi pedepsi cu ea, fără îndurare, fără iertare” _La Garde de Fer, p.443

(48)           Gardiştii răspunzători de această răzbunare vor fi ei înşişi executaţi, pe 4 decembrie 1940 şi 28 iulie 1941

(49)           Încă odată, bilanţul este nesigur: în ce priveşte evenimentele din ianuarie 1941, F. Bertin vorbeşte de 400 de victime, F. Duprat de 680 şi părintele Boldeanu de 1352 (122 de evrei, 430 de legionari şi 800 diverşi). Din partea lor, unii reprezentanţi ai comunităţii evreieşti (în afară de M. Carp şi rabinul Şafran) avansează cifra de 5000 la 6000

(50)           Se pare că mulţi gardişti, consideraţi ca “Ehrenhäftlinge” sau prizonieri de onoare nu au fost internaţi cu ceilalţi deportaţi, dar au beneficiat de un regim special. La Buchenwald , de exemplu, mulţi dintre ei au fost încartiruiţi în cazarma de la Fichtenheim unde erau cazaţi în acelaşi mod garnizoana lagărului.

(51)           W. Hagen , op.cit.,p.244

(52)           Interviu de G. Gondinet, Totalité nr. 18-19, vara lui 1984, p.20

(53)           Cf. Reuben H. Markham, La Roumanie sous le joug sovietique, Paris , Calmann-Lévy, 1949

(54)           Au fost chiar câteva paraşutări organizate de emigraţie : astfel treisprezece rezistenţi (Ion Buda, Aurel Corlan, Ion Cosma, Gheorghe Dincă, Ion Golea, Ion Iuhasz, Gavrilă Pop, Mircea Popovici, Ion Samoilă, Alexandru Tănase, Erich Tartler, Ion Iolan şi Mihai Vasile Vlad) reîntorşi în ţară au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în octombrie 1953. Nu toţi vechii gardişti au ales tabăra rezistenţei şi o minoritate dintre ei a optat pentru a se adapta sau a colabora: aşa a fost cazul, de exemplu, a părintelui Burducea care devine ministru Cultelor (6 martie 1945-aprilie 1946, sau cel al lui Nicolae Petrescu, al doilea secretar-general al Gărzii, care a reapărut pe scena politică între 1945 şi 1948.

(55)           Cf. D. Bacu, The Anti-Humans, USA, Soldiers of the Cross, 1971 şi G. Dumitrescu, L’Holocauste des Âmes, Paris, Librairie Roumaine Antitotalitaire, 1998

(56)           Garda de Fier a decis totodată să se auto-dizolve în 1948

(57)           Uneori, operaţii mai spectaculoase sunt organizate ca la Berna, unde, la 14 februarie 1955, ambasada României este asediată de emigranţii Codrescu, Ochiu, Ion Chirilă şi Puiu Beldeanu care au doborât pe colonelul Şeţu, şef de serviciilor secrete româneşti în Elveţia

(58)           La Garde de Fer, p.4

(59)           A se vedea, spre exemplu, Hérodote nr.58-59, p.300

(60)           În 1996, un mic grup de neo-gardişti s-a format la Timişoara , în jurul revistei Gazeta de Vest. În ediţia sa din 15 ianuarie 2000, Le Monde făcea caz de celebrarea, la 8 noiembrie 2000, la Iaşi, a unei slujbe religioase în memoria foştilor gardişti moldoveni ; după cotidian, această ceremonie a marcat renaşterea oficială a Legiunii în fruntea căreia s-ar găsi astăzi căpitanul Mihai Pop.

 

BIBLIOGRAFIE

BACU D., The Anti-Humans, USA, Soldiers of the Cross, 1971.

BANEA I., Lines for our Generation, Madrid, Libertatea, 1987.

BRADESCO F., Antimachiavélisme légionnaire, Rio de Janeiro, Dacia, 1963.

Le Nid, unité de base du Mouvement Légionnaire, Madrid, Carpaţii, 1973.

Les Trois Epreuves Légionnaires, Paris, Prométhée, 1973.

La Garde de Fer et le terrorisme, Madrid, Carpaţii, 1979.

CABALLERO C. et LANDWEHR R., El Ejército Nacional Rumano. Romanian Volunteers of the Waffen SS 1944-45, Grenade, García Hispán, 1997.

CODREANU C.Z., Le Livret du Chef de Nid, Pământul Strămoşesc, 1978, s.l..

La Garde de Fer, Grenoble, Omul Nou, 1972.

Journal de Prison, Puiseaux, Pardčs, 1986.

DEMESA J.L., Los otros internacionales, Madrid, Barbarroja, 1998.

DESJARDINS E., Les Juifs de Moldavie, Paris, Dentu, 1867.

DUMITRESCO G., L’Holocauste des Âmes, Paris, Librairie Roumaine Antitotalitaire,

1998.

GÂRCINEANU V.P., From the Legionary World, Madrid, Libertatea, 1987.

GHEORGHIU V., Mémoires, Paris, Plon, 1986.

GOLEA T., Romania beyond the limits of endurance, Miami Beach, Romanian Histo-

rical Studies, 1988.

GUERIN A., Les Commandos de la Guerre Froide, Paris, Julliard, 1969.

HAGEN W., Le Front Secret, Paris, Les Iles d'Or, 1952.

MARKHAM R.H., La Roumanie sous le joug soviétique, Paris, Calmann-Levy, 1949.

MILOE J., La Riposte, Paris 1976.

NOLTE E., Les mouvements fascistes, Paris, Calmann-Levy, 1991.

PACEPA I., Horizons Rouges, Paris, Presses de la Cité, 1988.

SBURLATI C., Codreanu e la Guardia di Ferro, Rome, Volpe, 1977.

SIMA H., Destinée du Nationalisme, Paris, Prométhée, 1951.

Dos movimientos nacionales. José Antonio Primo de Rivera y Corneliu Codreanu, Madrid,Ediciones Europa, 1960.

Histoire du Mouvement Légionnaire, Rio de Janeiro, Dacia, 1972.

SIMA H. (D.CREŢU şi F.BRĂDESCU), Le Semi-Centenaire du Mouvement Légionnaire, Madrid 1977.

STURDZA M., The Suicide of Europe, Belmont 1968.

THARAUD J.et J., L'Envoyé de l’Archange, Paris, Plon, 1939.

Los legionaries rumanos Motza y Marin caidos por Dios y por Espańa, Barcelone, Bausp,1978.

La Revue Hebdomadaire, 2 mars 1935 et 17 décembre 1938.

Nuova Antologia, 1 februarie 1938 (Codreanu e il Legionarismo Romeno)  

Défense de l'0ccident Nr.81, aprilie-mai 1969.

Revue d'Histoire du Fascisms Nr2, septembrie-octombrie 1972.

Totalité Nr.18-19, vara lui 1984

Le choc du Mois Nr.28, martie 1990

Hérodote Nr.58-59 (1990)

Quaderni di Testi Evoliani Nr.29

 

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE