Pe lângă Sebes-Alba era un mic santier pentru prospectiuni geologice, dotat cu o sapă rotativă
actionată de un motor Diesel si în jurul ei erau 5-6 muncitori si un maistru geolog căruia muncitorii i se adresau „domnule
inginer". Mai era un fel de gospodar care avea la
dispozitie o mică autodubă necesară transportului pentru nevoile santierului de alimente
si materiale.
Timpul era mohorît, de toamnă târzie, cu multe ploi, iar
în timpul noptii cu frig
si cerul înnourat.
Intr'o bună zi, cei de pe santier au auzit niste strigăte ce veneau pe aripile
vântului dinspre pădurea din apropiere
si care păreau a fi ale unui om care se afla în necaz. Se auzea mereu: hi-i-ho-o,
hi-i-ho-o, iar
aceste sunete se repetau la intervale aproape regulate.
Oamenii de pe santier nu-si dădeau seama de unde veneau aceste strigăte si ce
însemnau ele. După ce strigăturile au încetat, au văzut, după un oarecare
timp, că un bătrân cu o căciulă neagră pe cap mergea agale pe vâlceaua dinspre pădure
si se îndrepta spre micul santier.
Când a
ajuns în incinta santierului, bătrânul si-a aruncat privirea spre maistrul
geolog, care sta în fata barăcii
si părea că asteaptă pe omul care îi sta acum în fata lui.
Bătrânul si-a scos căciula,
în semn de pretuire a "domnului" din
santier si o învârtea încetisor în mâini, neavând curaj, parcă, să
înceapă vorba. La
el era mai mult o sfială, deoarece se găsea in fata unei importante persoane, pentru el. Cu un glas plin de respect, bătrânul se adresează maistrului geolog:
- Să trăiti, domnule inginer.
- Bună ziua, bătrâne, îi răspunde maistrul, ce vânt te-abate pe la noi?
-
Domnule inginer, am
si eu un necaz. Lumea îmi zice mos Bârsan, că mă vede cu niste fire de păr alb in
barbă, stiti, din cauza necazurilor si cu fata brăzdată de muncă si de trai
greu.
- Ia spune, mos Bârsan, cu ce putem sa-ti fim de folos? îl întrebă maistrul din
santier, cu o voce prietenoasă.
Cei 5 muncitori se opriseră din lucru si să audă si ei ce vrea bătrânul
acesta.
- Domnule inginer, eu sunt cu carul cu lemne, iaca, acolo spre coltul pădurii,
începe mos
Bârsan să-si spună nevoia. De vreo săptămână am cărat cu juncanii mei,
vreo 10 care cu lemne din pădure, ba lemne de foc, ba lemne bune de cladit
vreun adapost pentru om sau pentru vite, dupa nevoie. Astazi am rânduit in care
niste lemne din alea cam de 2 stânjini
si am pus cam multe de data asta, că juncanii mei nu mai pot scoate carul din
niste sleauri de noroi, care s'au făcut din ploile ce-au căzut pe-aci pe la
noi, după
câte stiti si Dvs. Poate că si boii or fi obositi, ca i-am muncit mereu zilele
astea, bietii de ei, si nici de mancare n'au prea avut, că, afară de niste coceni
si niste paie de grau, nu le-am dat altceva, pentrucă a fast un an secetos si
nu s'au facut nutreturi bune pentru animale. Acuma, uite, că am ramas cu carul
împotmolit în noroi, un noroi care ajunge până la butucul rotii. Bietii juncani sunt
până la genunchi în nămol
si nu mai pot să scoată carul. Eu stiu că juncanii mei or mai avea putere să-l tragă din
nămol, îi cunosc
bine cât pot, dar le trebue ceva, ceea ce eu nu pot să le dau. I-am tot mânat cu gura până
acum, îndemnându-i cu vorbele hi-i-ho-o, cu care ei sunt
învătati de-atâtia ani de când îi am.
Si aci, mos Bârsan a făcut o pauză si a privit peste cei 5 muncitori, punând ochii pe unul dinte
ei, care era un
vlăjgan înalt, tânăr, bine legat, om în toată puterea. Când "inginerul"
îl văzu că se uita spre muncitori, l-a întrebat:
-Si
ce-ai vrea sa facem noi pentru dumneata, mos Bârsan, ca să te ajutăm să scoti
carul din nămol?
-
Domnule inginer, îi răspunse mos
Bârsan,
iacă mă uit la băiatul ăsta voinic,
lăsa-ti-l să meargă cu mine să mă ajute
si să facă ce i-oi spune eu.
-
Mos Bârsan, dacă e vorba să scoatem carul din noroi, mergem cu totii să
ajutăm, nu numai unul de care
vorbesti dumneata, propuse maistrul geolog.
- Nu, domnule inginer, vă multumesc, este destul ce v'am rugat, numai pe omul
acesta să mi-l dati, răspunde
mos Bârsan la propunerea "inginerului".
- Si cum te poate ajuta el?
- Domnule inginer, eu îi dau biciusca mea, pe care vedeti că o om in mână,
el se dă pe
lângă boi, îi îndeamnă mai intâi cu vorba să pornească,
si dacă n'or vrea, să le tragă niste bice pe spinare, că eu stiu puterea
juncanilor mei, că
deh!, asa e animalul făcut, dacă îl ajuti cu un bici pe spinare, i se
împătresc puterile.
- Bine, mos Bârsan, ceea cc spui dumneata e foarte simplu, lucru pe
îl poti poti face si dumneata singur, sau n'ai
putere să dai în ei? i se adresă maistrul geolog.
- Nu e vorba de putere, domnule inginer, ca putere as mai avea. Dar, mie îmi este
milă să dau in ei, nu i-am lovit niciodată. Eu îi am de 6 ani, i-am luat din
târg în
aceeasi si i-am învătat împreună la jug. I-am crescut ca pe copiii mei, cu
ei îmi fac toate muncile, mă ascultă
si n'as avea sufletul ăla să dau în ei. Cum să dau în ei, dacă sunt ca si copiii
mei? Dvs. poate nu
stiti ce inseamnă să ai un animal cu care să te întelegi din semne, asa cum mă
înteleg
eu cu juncanii mai. Si-apoi, domnule inginer, n'as vrea să m'apuce noaptea
pe-aci, că
stiti că pe vâlcelele ăstea se cam plimbă lupii noaptea si n'as vrea să-mi
apuce
si juncanii pe-aci, că asa cum sunt lupii înfometati, mi-ar putea ataca
juncanii.
Si cum de lupi ei nu se pot apăra, decât să-mi pierd juncanii, mai bine să-mi ia Dumnezeu
zilele.
Maistrul geolog a rămas impresionat de povestea lui mos Bârsan si a dat poruncă
muncitorului cel voinic
si tânăr, care a fost de fată la discutii, să însotească pe bătrân si
să-l ajute, cu ce i-o cere el.
Când ajunseră la car, mos Bârsan spune muncitorului din santier:
- Uite tinere, tine biciul ăsta în mână, eu mă duc la spatele carului, să nu mă vadă boii că sunt aci când le dai cu biciul ăsta pe
spinare. Dumneata te duci în fata lor, să te vadă, îi mângâi pe ochi
si le spui niste vorbe de îndemn ca să scoată corul din noroi. Pe urmă, când
iesi la drumul cel bun, îi opresti si de-acolo înainte merg eu lângă boi.
Muncitorul voinic a luat biciul in mână si a început să lovească
într'unul si într'altul, strigând pe
lângă ei de vuia pădurea.
Când au simtit boii lui mos Bârsan loviturile pe spinare, date cu codelia
flexibilă de alun a biciului lui
mos Bârsan, care parcă se lipea de pielea boilor, au sărit în două picioare, ca
niste armăsari pur sânge, au scos carul din noroi si au luat-o la fugă spre drumul cel
pietruit, cale de vreo 200 de metri.
Mos Bârsan îsi acoperise ochii cu căciula, să nu vadă când îi bate copiii,
si a pornit-o si el încet, încet, până a ajuns la carul cu lemne si la omul din
santier care îi lovise juncanii lui, fără milă.
Si-a mângâiat juncanii, le-a spus hi-i-ho-o de vreo 2-3 ori si a pornit agale spre
casă, fără teamă de
a-l mai apuca noaptea pe lângă pădure.
EUGEN POPESCU
Revista Scriitorilor Români, Nr. 20,
Munchen,1983