Rãzboiul ce l-a purtat România contra Rusiei bolsevice pentru
apãrarea fruntariilor tãrii, ca orice intâmplare istoricã,
nu poate fi circumscris in limitele lui cronologice, 22 Iunie 1941 - 23
August 1944. Substanta acestui rãzboiu s'a strâns de mult mai
de departe; el are o serie de antecedente care fac parte integrantã
din propria lui naturã. Aceastã pre-istorie a lui e tot atât
de important sã fie cunoscutã si examinatã, dacã
vrem sã-i intelegem tragicul final. Nu am pierdut rãzboiul
intr'un singur moment, cum ar fi Stalingradul, si nici datoritã unei
singure decizii, Teheran, care a dus la impãrtirea Europei in sfere
de influentã, ci l-am pierdut, asa zicând pe drum, in decursul
perioadei ce s'a scurs dela un rãzboiu la altul, prin acumularea
unui lung sir de erori si adversitãti. Dacã adversitãtile
nu puteau fi evitate, iesind din sfera vointei nationale, erorile puteau
fi eliminate, fiind de competenta guvernantilor.
In paginile care urmeazã voiu încerca sã
expun aceastã lentã eroziune a posibilitãtilor noastre
de a ne înfrunta cu comunismul, in conditiuni ca sã ne putem
salva tara dela cotropire si robie. Voiu arãta cum, pe parcursul
celor douã decenii de viatã româneascã liberã,
acei ce aveau rãspunderea destinelor natiunii au luat rând
pe rând apa dela moara natiunii si au trecut-o în albia comunismului,
pânã ce biata moarã româneascã, lipsitã
de fortã, a întepenit. Pierderea independentei nationale este
rezultatul unui lung proces de degradare a politicei noastre interne si
externe, sãvârsit de oameni de cea mai feluritã spetã,
începând dela inconstienti pânã la trãdãtori
si agenti ai inamicului.
1. Latenta amenintare
Biruinta comunismului in Rusia atârna ca o sabie a lui Damocle deasupra
capului nostru, în asteptarea unui moment propice ca sã ni-l
reteze. Dacã in prima fazã a revolutiei rusesti, am profitat
de haosul creat si de desmembrarea imperiului tarist pentru a recupera Basarabia,
mai târziu, si pe mãsurã ce regimul iesit din revolutie
se consolida, trebuia sã ne cutremurãm de ceeace ar putea
sã se întâmple neamului nostru in viitor si cu înfrigurare
sã ne pregãtim cuirasa de care sã se izbeascã
atacurile dusmane.
Aceastã mobilizare permanentã a spiritului national
contra monstrului care ne pândea de dincolo de Nistru era cu atât
mai usor de realizat cu cât poporul nostru cunostea bolsevismul din
propria lui experientã. Armata românã a trebuit sã
se înfrunte in 1917 cu bandele de soldati rusi sovietizati cari pãrãseau
frontul in masã si amenintau Iasii, unde se aflau Regele si guvernul
tãrii. Tot cu arma in mânã, la cererea fratilor basarabeni,
a trebuit sã curãtim provincia dintre Prut si Nistru de aceleasi
hoarde care prãdau si ucideau si tot cu pretul sângelui vârsat
am alungat pe bolsevicii care se cuibãriserã la Budapesta,
salvând nu numai Romãnia, ci si întreaga Europã
Centralã de invazia comunistã. Chiar in interiorul tãrii
s'au produs, între anii 1919 -1922, alunecãri spre stânga
si a fost nevoie de interventia armatei si de sãnãtoasa reactiune
a tineretului universitar ca sã se stingã focarele de agitatie.
Dar fiara bolsevicã, înfrântã pentru
moment în încercãrile ei de a deveni stãpâna
Europei printr'un singur asalt revolutionar generalizat, nu era biruitã.
Ea s'a retras in vizuina moscovitã, de unde pregãtea revansa.
Viitoarele revãrsãri ale comunismului asupra vecinilor nu
vor mai fi brusce si necontrolate -lectiile depe Vistula si Budapesta le-au
folosit- ci o mãiastrã combinattie de intrigã, diplomatie
si fortã. Victimele de mâine vor trebui sã fie in prealabil
cloroformizate, sã li se adoarmã instinctul de apãrare,
sã fie prinse ca într'o pânzã de paianjen de retelele
conspiratiei comuniste încât atunci când va veni ceasul
loviturii de gratie, acestea sã nu mai opunã decât o
slabã rezistentã.
2. Tragedia începe cu partidele
E greu de priceput cum aceste semne premergãtoare, care
nu mai lãsau niciun dubiu asupra intenthlor si planurilor de agresiune
ale Uniunii Sovietice contra tãrii noastre, nu au avut efectul asteptat
in pãtura conducãtoare a tãrii. O cat de usoarã
percepere a primejdiei ar fi trebuit sã-i determine pe conducãtori
sã elaboreze o politicã de lungã duratã, care
sã se transmitã ca o permanentã nationalã, pe
deasupra partidelor care se succedau la putere, si al cãrei obiectiv
sã fie întãrirea tãrii in toate sectoarele pentru
a face fatã oricãrei încercãri inamice de a forta
linia Nistrului. Tot destinul nostru, toatã istoria noastrã
se juca pe aceastã carte. Vom exista ca natiune si ne vom putea desvolta
in conformitate cu aspiratiile noastre nationale numai dacã vom izbuti
sã împiedicãm puhoiul bolsevic sã se reverse
peste tara noastrã, si vom pierde totul, inclusiv dreptul la o viatã
liberã, dacã nu vom fi capabili sã ridicãm acest
dig.
In decada care a urmat primului rãzboiu mondial, 1920-1930, partidele
politice, stãpâne pe cârma tãrii, au dat un lamentabil
examen de politicã externã. Ele s'au ocupat de fel de fel
de chestiuni si au intocmit fel de fel de programe, dar nu au dat atentia
cuvenitã acelor nouri amenintãtori care se puteau observa
dincolo de Nistru. Partidele nu au înteles unde zace centrul de greutate
al bãtãliei, încotro trebue sã ne concentrãm
toate puterile si rezervele natiunii, care e problema prin excelentã
spre care sã-si îndrepte îngrijorãrile si patriotismul
lor. Romania nu se putea culca pe laurii victoriei. Ea era pânditã
de nenumãrate primejdii externe. Dar aceste primejdii nu erau de
egalã intensitate. Cum am spus si altãdatã, exista
o ordine de mãrime a primejdiilor si partidele trebuia sã
înceapã prin a organiza dispozitivul de apãrare al tãrii
in functie de primejdia principalã. In cazanul moscovit fierbea a
urã nestinsã împotriva neamului nostru. Si când
armatele Anticristului se vor simti suficient de tari, iar noi vom fi suficient
de slabi, si când cei dintâi nu se vor teme de complicatii internationale,
ne vor cutropi.
Prizoniere ale unui fel rudimentar de a trata politica externã,
toatã arta partidelor de a conduce corabia natiumi pe apele nelinistite
ale Europei se rezuma la brava formulã a «marilor nostri aliati»,
ceeace voia sã zicã cã Anglia si Franta, marile puteri
care ne-au sprijinit in realizarea unitãtii nationale, vor avea ele
grijã sã ne ocroteascã si contra unei agresiuni din
partea Rusiei. Evident cã atâta vreme cat sistemul de aliante
ridicat pe ruinele celor trei imperii (german, austro-ungar si rusesc),
având ca privot puterea militarã francezã, îsi
mentinea suprematia pe continent, aceastã referintã la «
marii nostri aliati» era fãrã cusur. Dar cum nimic nu
rãmãne imutabil in istorie, si raporturile de forte între
natiuni se modificã neîncetat. Franta a dominat in afacerile
europene in primii ani dupã rãsboiu, dar, rãnd pe rând,
au intrat in actiune alte complexe politico-militare cari au rupt echilibrul
existent. In 1922, Italia fascistã se desi prinde de sistemul de
aliante iesit din rãsboiu si inaugureazã o politicã
externã proprie. Dupã câtiva ani de slãbiciune,
Rusia sovieticã se pune din nou pe picioare sub cnutul dictaturii
comuniste, iar in anul 1933, poporul german se strange cu entuziasm sub
steagul partidului national-socialist care proclamase ca punct principal
din programul sãu repudierea clauzelor oneroase ale Tratalului dela
Versailles.
In tot acest timp de mari prefaceri, partidele politice au
rãmas anchilozate in formulele ce le mosteniserã dela «preluarea
imperiului». Fizionomia politicã a Europei suferise schimbãri
radicale. Europa dela 1922 nu mai era Europa dela 1920, nici Europa dela
1925 si nici Europa dela 1933. Partidele politice ar fi trebuit sã
ia act de existenta unor noi constelatii de forte si sã adapteze
politica externã a României noilor realitãti. Aceasta
nu însemna a rupe cu vechile aliante -nu eram pusi in situatia de
a opta pentru un sistem sau altul- ci de a lãrgi cercul prieteniilor,
câstigând noi aliati in latentul conflict ce exista între
noi si Rusia. Singur Generalul Averescu a înteles semnele îngrijorãtoare
ale timpului si, in al doilea mandat al sãu, 1926-1927, a strâns
legãturile de prietenie cu Italia mussolinianã. Cu acest gest,
a obtinut nu numai recunoasterea alipirii Basarabiei de cãtre Italia,
dar a pus si un prim fundament al unei aliante ulterioare care putea sã
ne garanteze granita Nistrului. Guvernele cari au urmat nu numai cã
nu au cultivat bunele raporturi cu Italia, dar au fãcut totul ca
sã le învenineze, creindu-ne o dusmãnie inutilã.
Conflictul cu Uniunea Sovieticã era inevitabil din cauza
ideologiei expansioniste a comunismului. Poporul român, cu instinctul
lui sãnãtos, si-a dat seama de unde îl pândeste
nenorocirea si a manifestat tot timpul o repulsie organicã fatã
de agitatiile comuniste. Tineretul tãrii s'a ridicat cu un avânt
irezistibil ca sã blocheze calea acelora cari voiau sã introducã
comunismul in universitãti. Numai partidele trãiau intr'o
lume irealã, crezându-se la adãpost de raidurile de
peste Nistru, dacã invocau fãrã încetare, ca
o formulã magicã, atasamentul fatã de marii nostri
aliati. Ba mai mult, aceste partide s'au simtit ofensate când Corneliu
Z. Codreanu cerea in 1930 «întoarcerea Basarabiei cu fata spre
Bucuresti», in loc sã fie lãsatã pradã
agentilor bolsevici, si i-au interzis marsul ce-l proiectase cu tineretul
tãrii peste Prut.
Si asa s'a pierdut o decadã pretioasã, legându-ne
sperantele de «fata morgana» a marilor nostri aliati. Iar acestia
cum au onorat încrederea ce ne-am pus-o in ei? In 1939, ne-au oferit
garantii pentru granita de Vest a tãrii, dar nu s'au legat sã
apere granita rãsãriteanã. In 1940, când am primit
ultimatul sovietic, nu ne-am bucurat nîci mãcar de un gest
de protest din partea Angliei (cãci Franta iesise din luptã),
adresat Moscovei, pentru cãlcarea conventiei de definire a agresiunii.
In 1944, un alt moment critic al existentei Statului român, «marii
nostri aliati», pe care îi adorau partidele, ne-au pãrãsit
si ne-au învitat sã intrãm in abatorul bolsevic...
Si asa s'a pierdut o decadã pretioasã, sub domnia
incompetentei si a superficialitãtii.
3. Trădarea lui Titulescu
Neglijarea pericolului ce ne pãstea din stepele Rusiei
a luat aspecte grave prin acapararea politicei externe a României
de cãtre Nicolae Titulescu. In timp ce conducãtorii partidelor
politice pot fi acuzati de diletantism sau de infantilism politic, Nicolae
Titulescu reprezintã un caz calificat de trãdare. Astãzi
posedãm suficiente dovezi, mai ales dupã publicarea a o serie
de documente de cãtre oficinele istorice ale regimului din tarã,
pentru a afirma cã Titulescu a fost un agent al conspiratiei comuniste.
Serviciile ce le-a adus Moscovei, trãdând interesele tãrii
lui si ale întregei Europe, nu pot fi comparate decât cu cele
aduse de Sorge sau Canaris, in cursul celui de-al doilea rãzboiu
mondial.
Dela venirea national-tãrãnistilor la putere, in 1928, si
pânã in 1936, când a fost concediat, Titulescu, fie cã
era sau nu titularul ministerului, controla politica externã a Româ
niei. Ceeace partidele sãvârsiserã din îngustime
de vedere, lãsând granita rãsãriteanã
descoperitã, Titulescu a urmãrit cu bunã stiintã
si constiintã. La plecarea lui, situatia externã a României
se înrãutãtise, devenind fluidã, fãrã
niciun punct de sprijin real, fãrã, nicio certitudine, fãrã
niciun aliat care ar putea sã ne ajute in caz de nevoie. Franta,
«marele nostru aliat», se intovãrãsise cu Uniunea
Sovieticã!: deci, nu ne mai putea fi de niciun folos; cu Germania
si Italia eram la cutite, iar de Rusia Sovieticã ne legau niste semnãturi
fãrã nicio valoare.
Titulescu întreprinse trei operatii fraudulose de politicã
externã in contra intereselor tãrii
a.
a fãcut tot ce i-a stat in putintã ca sã împiedece
apropierea Romãniei de Statele revolutiilor nationale, Italia si
Germania, mergând pânã la ofensarea si bruscarea acestor
mari puteri;
b.
a lucrat cu un zel suspect ca sã întroducã Rusia
Sovieticã in concertul natiunilor civilizate, din care se expulzase
singurã prin faptele ei criminale. In 1934, Rusia Sovieticã
este primitã in Liga Natiunilor, iar in 1935 se încheie pactul
de amicitie si asistentã mutualã între Franta si Soviete.
La realizarea celor douã acte, Titulescu a fost un aprig sustinãtor
al Kremlinului;
c.
pentru a linisti opinia publicã româneascã, alarmatã
de strania atitudine a ministrului nostru de externe, care se fãcuse
avocatul Rusiei Sovietice in toate forurile internationale, Titulescu s'a
întors acasã cu niste petite de hârtie pe care îsi
pusese semnãtura si Rusia Sovieticã. Unul era pactul de definire
al agresiunii, semnat la Londra in 1933, între Soviete si toti vecinii
ei. România figureazã printre semnatarii acestui act. Alt instrument
diplomatic prin care Titulescu voia sã demonstreze tãrii cã
relatiile cu Rusia Sovieticã s'au normalizat si nu mai avem sã
ne temem de o agresiune din partea acestui Stat, a fost reluarea raporturilor
diplomatice cu Moscova, in 9 Iunie 1934. Chestiunea Basarabiei fusese eliminatã
din termenii acordului înedt ne putem imagina natura garantiilor ce
ni le oferea Uniunea Sovieticã. Ea ne garanta cã Basarabia
continuã sã fie obiect de litigiu între cele douã
tãri... Când si-a respectat Uniunea Sovieticã iscãlitura,
ca sã ne putem încredinta, soarta acordurilor încheiate
cu ea?
Trãdarea lui Titulescu a fost posibilã pentrucã
a întâlnit mediul prielnic in care sã. se desfãsoare
activitatea lui de desorganizare a apãrãrii nationale. Partidele
politice, cu superba lor ignorantã a noii conjuncturi europene, vedeau
in Titulescu un strãlucit continuator al glorioasei mosteniri a rãzboiului
de intregire, alãturi de «marii nostri aliati». Dar ei
nu îsi luau osteneala sã cerceteze cum ne va ajuta Franta in
eventualitatea unui atac rusesc, cãnd ea însãsi era
legatã printr'un pact militar cu Uniunea Sovieticã... Din
momentul încheierii acestui pact, Franta nu mai putea conta in tabloul
aliantelor românesti si trebuia substituitã cu o altã
putere, in spetã Germania. Partidele nu intelegeau jocul subtil a
lui Titulescu, care le specula nivelul redus al inteligentei lor politice
pentru a-si împlini obligatiile luate fatã de Internationala
Comunistã. Partidele îi dãduserã lui Titulescu
o semnãturã in alb. Tot ce fãcea el era bun fãcut,
purtând pecetea celei mai mari iscusinte politice. Atât Maniu,
Brãtianu, cât si ceilalti sefi mai rnãrunti ai partidelor,
cu rari exceptii, îi purtau un adevãrat cult si îi sorbeau
cuvintele casicum ar fi fost rostite de un oracol.
Dar Titulescu mai dispunea si de altã acoperire ca sã-si
exercite fãrã niciun control politica lui de subminare a sigurantei
externe a tãrii. Manevrele lui de progresivã înfeudare
a României intereselor sovietice nu s'ar fi putut realiza fãrã
de consimtãmântul Regelui Carol al II-lea. Regele era de acord
cu aceasi politicã de apropiere de Moscova, pe care el însusi
o patrona si urmãrea sã o realizeze.
Ultima loviturã si cea mai gravã pe care o pregãtea
Titulescu in contra tãrii lui a fost sã transforme România
intr'o bazã de înaintare a trupelor sovietice spre Europa Centralã.
Aceastã actiune trãdãtoare care, dacã s'ar fi
realizat, ne-ar fi transformat in pasalâc rusesc cu 8 ani mai inainte,
a putut fi împiedecatã la vreme gratie energicelor proteste
ale lui C. Z. Codreanu, Octavian Goga, George Brãtianu, Mihail Sturdza
si ale altor oameni politici si diplomati.
4. Oculta Palatului
Din punct de vedere al intereselor lui si ale dinastiei ce
domnea in Romãnia, Regele Carol II ar fi trebeit sã manifeste
o atitedine anticomunistã fermã. El stia precis cã
va fi mãturatã Coroana in eventealitatea unei biruinte comuniste.
De acest lucru era constient si asa se explicã anumite sovãieli
ale lui de a se asvârli cu ochii legati într'o aliantã
cu Moscova. Dar aceste momente de luciditate si responsabilitate erau înãbusite
de alte preocupãri si porniri. Regele Carol mai era si amantul Elenei
Lupescu si cu aceastã femeie nu a intrat la Palat numai o curtezanã,
ci o initiatã in conspiratia comunistã. In jurul ei s'a format
o camarilã care-l încercuise pe Rege si îi controla toate
deciziile. Nimeni nu venea la putere fãrã de aprobarea acestui
cerc, denumit «oculta», si nimeni nu putea beneficia de favoarea
Regelui dacã nu servea planurilor de sovietizare a României
pe care si le propusese aceastã camarilã, patronatã
de Elena Lupescu.
Concedierea lui Titulescu, in toamna anului 1936, nu a insemnat, cum s'a
crezut atunci in cercurile germane si italiene, o schimbare in politica
externã a României in beneficiul puterilor Axei. Politica titulescianã
a fost continuatã exact dupã aceleasi linii de cãtre
noii titulari ai Palatului Sturdza. Plecarea lui Titulescu -datoritã
unui conflict de ordin personal cu Regele- nu a slãbit cu nimic posibilitãtile
de interventie ale Moscovei in afacerile interne ale României, cãci
rãmânea echipa de bazã condusã de Elena Lupescu,
in mâinile cãreia Regele Carol devenise o jucãrie. Aceastã
echipã mai avea avantajul cã actiona din incinta Palatului,
dela picioarele Tronului, un loc înconjurat de veneratia si dragostea
întregului popor. Cine putea bãnui pe Suveran cã ar
fi o unealtã a comunismului?
Dimpotrivã, Rusia câstiga prin eliminarea lui
Titulescu si, probabil, cã îndepãrtarea lui a fost hotãritã
in cele mai înalte sfere ale comunismului mondial, iar conflictul
cu Regele a fost folosit numai ca un pretext. Intr'adevãr, Titulescu,
in 1936, era un om uzat si compromis. Fusese stors ca o lãmâie
in fel de fel de întreprinderi dictate de interesele Rusiei Sovietice.
Era rãu vãzut la Roma si Berlin, trezea suspiciuni chiar la
Londra, unde guvernul de atuncl cãuta o întelegere cu Germania
si Italia, provocase cercurile nationaliste din Franta si fãcuse
si imprudenta ca din primul moment sã-si afirme simpatia si sprijinul
pentru guvernul republican al Spaniei. In tarã era tinta unor aspre
atacuri, nu numai din partea miscãrii legionare, ci si a altor partide
de opozitie. Orice ar fi întreprins deacum înainte, ar fi purtat
pecetea «omul Moscovei» si ar fi stârnit o furtunã
de proteste in tarã si in strãinãtate. Ori, Internationala
Comunistã nu avea interes ca in 1936 sã provouce rãzboiul
si nici sã descopere echipa de bazã care actiona in Romania,
formata din Rege, Elena Lupescu si anturajul lor. Romania era sacrificatã,
va truce la momentul oportun de partea Rusiei, dar pânã atunci
trebuia sã ducã o politied de împãciuire fatã
de Berlin, pentru a nu trezi suspiciuni grave si a provoca mania lui Hitler.
Iatã dece trebuia sã plece Titulescu: pentru a preda politica
externã a României in mânni mai sigure, care, fãrã
a schimba o iotã din cursul anterior, sã o exercite cu mai
mare flexibilitate si astutie.
Din primii ani de domnie ai Regelui Carol al II-lea se poate observa cum
acesta cârmuia tara dupã conceptii strãine de interesele
neamului:
a.
a combãtut Miscarea Legionarã si a urmãrit decapitarea
ei când situatia specificã a României, amenintata direct
de comunism, ar fi reclamat o ocrotire a Legiunii. Tronul nu ar fi putut
iesi decât întãrit din aceastã colaborare;
b.
a urmãrit cu o perseverentã diabolicã sfãrâmarea
marilor partide, pentru a nu mai exista in tarã nicio fortã
capabilã sã se opunã planurilor lui scelerate. Aceste
partide mai puteau fi un obstacol in politica lui de apropiere de Rusia,
dacã s'ar fi trezit la realitate atunci când s'ar fi aflat
in fata unui pericol iminent;
c.
a lasat armata in aceeasi stare jalnicã in care o aflase, neînarmatã
si nepregãtitã. Oculta se gândea si la ipoteza cã
nu ar putea impune tãrii alianta cu Rusia. Pentru aceastã
eventualitate, capacitatea combativã a armatei trebuia mentinutã
la cel mai jos nivel, pentru a nu constitui un obstacol pentru nãvãlitorii
din Rãsãrit dacã va primi ordin sã apere tara.
Dupã concedierea lui Titulescu, Regele isi asumã
rãspunderea directã a politicei externe. Ministri erau alesi
numai din personalul politic sau diplomatic care împãrtãsea
aceleasi convingeri cu Regele. Directivele lãsate de Titulescu au
rãmas perfect valabile, adicã rezervã fata de initiativele
Axei si sprijin diplomatiei sovietice pe continent. Bine înteles cã
Puterile Axei întãrindu-se, iesiri a la Titulescu in forurile
internationale, contra Germaniei si Italiei, ar fi fost contraproducãtoare.
Regele Carol ducea aceeasi politicã de încercuire a Germaniei,
dar cu mai multã precautiune, într'un stil mult mai nuantat,
mergând pânã a face Berlinului importante concesii de
ordin economic. Dar telul final al politicei lui fatã de Puterile
Axei nu se modificase: el pândea momentul prielnic ca sã iasã
din acest joc in zig-zag si sã se alãture aliantei franco-bolsevice,
asvârlind tara in rãzboiu contra Germaniei.
5.
Rãufãcãtorii surprinsi de evenimente
Dacã oculta Palatului nu si-a putut îndeplini
in întregime programul fixat de Internationala Comunistã -a
manevra in asa fel ansamblul politicei interne si externe românesti
încât in final tara noastrã sã ajungã alãturi
de Soviete- asta se datoreste iutelii cu care s'au desfãsurat evenimentele.
Plasa in care prinseserã ei tara s'a rupt din cauza repeziciunii
cu care Germania a condus rãzboiul.
In Septembrie 1939, Armand Cãlinescu a fãcut sfortãri
desperate ca sã convingã Consiliul de Coroanã, convocat
pentru a examina situatia creatã in urma izbucnirii ostilitatilor
germano-polone, de urgenta necesitate a intrãrii Romaniei in rãzboiu
pentru a ajuta Polonia, dar s'a izbit de sovãiala celorlalti membri
ai Consiliului, îngrijorati de ritmul in care se desfãsurau
operatiile armatei germane. In primãvara anului urmãtor, 1940,
camarila si-a pus nãdejdile într'o blocare a ofensivei germane,
fie in fata liniei Maginot fie undeva mai in interiorul Frantei. Regele
si anturajul sãu asteptau o reeditare a miracolului depe Marna. Nici
aceasta dorintã nu le-a fost îndeplinitã. Franta a capitulat
in sase sãptãmâni, dupã inutile încereãri
de a opri coloanele de tancuri germane.
La începutul verii anului 1940, politica externã
a României sãrise si ea in aer. Nu mai aveam niciun punct de
sprijin in Europa. Nici real si nici eel putin fictiv. Marii nostrii aliati
dispãruserã depe continent: Franta nu mai exista, iar Anglia
tremura de teama unei invazii germane. Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica
se pulverizaserã, iar Liga Natiunilor rãposase si ea mai demult.
Exact cum prevãzuse Cãpitanul. In momentul decisiv, toate
aceste constructtii artificiale se vor prãbusi, (ca niste castele
de carton). In schimb, eram înconjurati numai de dusmani. Din Rãsãrit
ne pândea fiara bolsevicã si se pregãtea sã-i
intindã ghiara asupra Basarabiei; la Vest Ungurii nu-si ascundeau
satisfactia de a sti cã s'a apropiat momentul revansei; iar la Sud
Bulgarii se preguteu si ei sã-si prezinte revendicarile asupra Dobrogei
meridionale. Politica partidelor, politica lui Titulescu si politica lui
Carol ne-au adus in acest impas. Germania si Italia si-au intors fata dela
noi, dupãce au fãcut zadarnice eforturi, începãnd
din 1934, sã ne câstige prietenia. In lipsa României,
care le-a întors spatele, preferând sã devinã
o anexã a diplomatiei sovietice, aceste puteri si-au cãutat
alte prietene pe care trebuia sã le onoreze acum. Basarabia era sacrificatã
prin pactul secret Ribbentrop-Molotov; Ungurilor si Bulgarilor le promiseserã
Roma si Berlinul satisfacerea revendicarilor lor, in schimbul aliantei la
care se angajaserã. Aceste erori si aceasta politicã de permanentã
ignorare a intereselor reale ale Tãrii veniserã la scadentã.
Bine înteles cã dacã ar fi existat la Rege
si la consilierii lui un ultim sentiment de demnitate omeneascã si
de rãspundere fatã de taxã, cel putin in acest moment
de supremã primejdie s'ar fi produs o radicalã schimbare in
constiinta lor, recunoscându-si drumul gresit si înaugurând
o nouã politicã in conformitate cu aspiratiile natiunii. Dar
Regele cãzuse in asa hal de degenerare moralã încât
soarta tãrii nu-l mai interesa. Singurul lucru ce-l preocupa era
cum sã se strecoare el si anturajul lui prin aceste evenimente teribile
care dãrâmau edificiul României Mari.
Oculta si-a fãcut urmãtorul calcul. Problema
tãrii e secundarã. Esential este sã fie salvat Regele,
cãci râmânând Regele pe tron, rãmâne
si Elena Lupescu si, odatã cu ea, toatã gruparea constitutivã
a ocultei. Cu orice pret trebuia pãstratã puterea in mâinile
acelora care o exercitau. Nu-i interesau amploarea concesiunilor. Odatã
Regele salvat, e salvatã oculta, e salvatã conspiratia comunistã
care actiona chiar din incinta Palatului. Pentru moment nu existã
altã solutie decât o apropiere de Germania. Trecerea României
in lagãrul moscovit nu era posibilã in acel moment nici din
cauze interne -nu numai legionarii, dar însesi partidele politice
s'ar fi opus, preferând o întelegere cu Germaniaci si din cauze
externe, pactul de neagresiune germano-sovietic constituind un impediment
la ruperea echilibrului din Sud-Estul european. Mergem cu Germania acum,
spunea oculta, dar pândim momentul prielnic ca sã ne desprindem
de ea, revenind «la locul unde au fost jurãmintele»,
adicã in tabãra bolsevismului.
Toatã politica Regelui din vara anului 1940 nu a avut nicio referintã
cu drama tãrii. Era perfect adevãrat ceeace nãscocise
imaginatia Bucurestenilor pe atunci cã Regele prefera sã ramânã
cu «Ducatul de Ilfov» decât sã pãrãseascã
tronul. Odatã cu el rãmânea intactã conspiratia
comunistã dela Palat, pãstrându-si libere toate posibilitãtile
si oportunitãtile ca sã schimbe cursul politicei românesti
când se va debilita pozitia germanã pe continent.
Din aceastã perspectivã trebue apreciatã
politica internã si externã a Regeloi, in vara anului 1940.
Surprinsi de evenimente, raufãcatorii svârleau lest peste bord
pentru a se salva dela prãbusire, fãrã sã se
mai uite si la frânturile de tarã pe care le sacrificau. O
solutie mai usoarã pentru ei ar fi fost sã plece din tarã,
când s'a apropiat uraganul, dar interesele conspiratiei comuniste
reclamau ca ei sã rãmânã, salvând acest
punct operativ care hotãra de soarta întregului Sud-Est european.
Si asa, lumea a asistat uimitã la destindere si apoi
la întelegerea cu legionarii, la denuntarea aliantelor si pactelor
precedente, la cãderea guvernului Tãtãrescu, la intrarea
legionarilor in govern, la servilismul cu care s'au acceptat toate revendicãrile
teritoriale patronate de Berlin, Moscova si Roma, la umilitoarea posturã
a Regeloi Carol care îsi întindea mâinile in toate pãrtile
ca sã-si gãseascã colaboratori dispusi sã-i
acopere politica lui nefastã si sã împãrteascã
rãspunderea dezastrului cu el.
Tara putea sã piarã pentru Regele Carol, putea
sã sufere orice înfrângeri, orice umilinte, dacã
cu ac st pret putea sã capteze bunãvointa Puterilor Axei si
sã rãmânã pe tron. Ce va fi mai departe, se va
vedea. Deocamdatã dictatura regalã si rotitele ei invizibile
sã nu sufere nicio dislocare sau nici eel putin o alterare.
6. Miraculoasa salvare dela 6 Septembrie
Un pumn de oameni, ajutati de Providenta Divinã, au alungat depe
tron pe Regele ucigas si au schimbat cursul istoriei românesti.
Nu putem întra aici in amãnuntele revolutiei dela
6 Septembrie, cãci nu este acesta rostul articolului de fatã.
Ceeace ne intereseazã in acest spatiu, este sã stabilim ce
consecinte a avut actul rãsturnãrii Regelui Carol pentru politica
externã si internã a României. Rezultatul eel mai important
al abdicãrii a fost scoaterea Statului român de sub influenta
ocultei. Odatã cu Regele dispãreau Elena Lupescu si intreg
clanul de conspiratori de tendintã marxistã care dirijaserã
pânã atunci destinele natiunii. Oculta mare si micã
fusese eliminatã. Politica României nu o mai dicta Moscova,
ci poporul român reprezentat in Statul national-legionar prin Miscarea
Legionarã. Natiunea devenise stãpânã pe viata
ei. Cea mai mare nenorocire pentru un neam nu e aceea de a suferi privatiuni,
de a purta rãzboaie sau de a fi victima unor calamitãti, ci
de a nu dispune de resursele ei morale si materiale. Aceasta era situatia
sub Regele Carol, când tot ce producea natiunea era scos la licitatie
in profitul unor cete de streini si exploatatori, iar pe deasupra mai era
si împinsã ca vitele la tãiere, spre abatorul lui Stalin.
Colaborarea cu Generalul Antonescu se prezenta in primele luni
sub cele mai favorabile auspicii. Se uniserã fortele principale ale
tarii, Armata si Legiunea, iar noul Rege îsi dãduse consimtãmântul
la aceastã formulã de guvernare. Nimeni in tarã nu
mai putea sã conteste noului regim forta si autoritatea. Cel mai
puternic partid politic, de când a existat România modernã,
îsi dãdea mâna cu glorioasa armatã a tãrii,
ca sã fãureascã instrumentul de guvernare capabil sã
repare nedreptãtile trecutului si rãnile recent primite. Perspectiva
era grandioasã. Un popor întreg, însufletit de idealurile
Legiunii, pãtruns de sacrificiul Cãpitanului si hotãrît
de luptã, stãtea in spatele Conducãtorului pentru
a participa la mãreata epopee a renasterii nationale si a recuceririi
teritoriilor pierdute. O sansã unicã in istorie, cu care cine
stie dacã ne vom mai întâlni vreodatã.
Momentul dela 6 Septembrie 1940, ca semnificatie profundã
a istoriei, nu poate fi comparat decât cu alegerea Domnitorului Cuza
pe tronul ambelor fitãri românesti. Si atunci, miscarea nationalã,
începutã sub Tudor Vladimirescu si trecutã prin nenumãrate
încercãri, suferinte si deceptii, îsi gãsise împlinirea
supremã in actul Unirii. Acum aceeasi miscare, reactivatã
de Corneliu Codreanu, dupã imense sacrificii, îsi aflase realizarea
in actul dela 6 Septembrie. Si atunci, ca si acum, era in fond poporul român
care biruia contra unor stãpâniri care se suprapuneau peste
destinul lui. Multimile îsi cântau bucuria izbãvirii
prin eãntece si manifestatii si salutau pe Conducãtor cu un
entuziasm delirant...
Dar ce folos de toate aceste uriase dãruiri ale unui neam întreg
când acel ce Trbuia sã-i interpreteze dorintele si sã-i
ducã la împlinire aspiratiile nu era decãt o nefericitã
aparitie a desertãciunii omenesti, care nu vedea in Miscare decât
un concurent al gloriei care i se cuvenea numai lui. Bucuria neamului a
fost de scurtã duratã, retezatã de acela care se ridicase
la locul de Conducãtor pe mormintele legionarilor cari au luptat
la 3 Septembrie.
7. Antonescu omul fatal
Asezându-ne in locul dusmanilor infrânti la 6 Septembrie, trebue
sã ne dãm seama cã dupãce s'au desmeticit de
lovitura primitã, si-au pus toate resursele la contributie ca sã
vadã cum pot sã recâstige puterea in Stat. Un complot
sau o actiune directã nu ar fi avut nicio sansã de reusitã.
Trebuia gãsitã o cale ocolitã, o posibilitate de dinamitare
a coalitiei din interior, o provocare a unei rupturi între cei doi
factori ai ei, care sã o spargã si sã o reducã
la neputintã.
Analizând mai departe care din cei doi factori ar fi
putut fi asmutit contra celuilalt, dusmanii s'au oprit asupra lui Antonescu.
Miscarea nu putea fi manevratã, atât prin masivitatea ei cât
si prin constiinta conducãtorilor ei. Antonescu nu avea partid, nu
avea organizatie si nu avea fortã decât atâta vreme cât
se afla in fruntea Statului si a armatei. Deposedat de aceste functiuni,
nu mai reprezenta nimic. Era mult mai usor pentru fostii adversari sã-si
distileze veninul pe canalul unui singur om decât sã deruteze
o miscare. Generalul Antonescu mai prezenta un avantaj. Cu el se mai fãcuse
o experientã de acelasi gen si experienta reusise. Antonescu era
un ambitios fãrã margini si dacã i se satisfãcea
aceastã ambitie, oricine putea sã-l exploateze. Raporturile
dintre Antonescu si Palat nu erau bune, erau chiar incordate, dar când
Regele Carol i-a oferit Ministerul Armatei, a acceptat sã intre in
guvernul Goga si mai târziu in guvernul dictaturii regale, fiind unul
dintre stâlpii noului regim. In noua lui functiune, de Ministru de
Armatei, Generalul Antonescu a jucat un rol decisiv la inscãunarea
noului regim, ordonând prefectilor militari sã scoatã
200% in plebiscitul pentru noua Constitutie. Tot Antonescu a amenintat pe
Corneliu Codreanu sã nu facã manifestatia proectatã
contra noii Constitutii (era vorba de o manifestatie fãcutã
in Capitalã, împreunã cu Iuliu Maniu), cãci «armata
trage», adicã el va da ordin armatei sã tragã.
La Predeal, înainte vreme, avusese lungi conversatii cu Cãpitanul
asupra necesitãtii de însãnãtosire a vietii publice
românesti. Acelasi om, dupãce i s'a satisfãcut setea
de putere, era gata sã tragã in acei care luptau tocmai pentru
insãnãtosirea vietii publice.
Având in vedere acest antecedent, nu era exclus, îsi ziceau
elementele scãpate din naufragiul dela 6 Septembrie, ca aceeasi tacticã
sã ducã la acelasi rezultat. Aceste cercuri stiau cã
Antonescu râvnea sã aibã toatã puterea pentru
el, sã nu mai sufere limitãrile pe care i le impunea colaborarea
cu Miscarea. Dacã aceastã dorintã latentã va
fi redesteptatã si cultivatã, Generalul ar putea fi amãgit
sã se intoarcã împotriva Miscãrii, exact ca in
1938: stima ce i-o arãta lui Corneliu Codreanu suferise o eclipsã
când i s'a arãtat fotoliul ministerial. Intr'una din ultimele
conversath cu el, i-am adus aminte de ceeace imi spunea despre perioada
de colaborare cu Regele Carol: «Domnule Sima, am fost inselat de Rege».
Si i-am zis in continuare: «Domnule General, vã rog fiti atent
ca sã nu cãdeti iarãsi sub influenta acelorasi forte
si sã loviti in Miscare». Bine inteles ed mi-a dat un rãspuns
aspru, asigurându-mã cã «niciodatã Generalul
Antonescu nu va lovi in Miscare».
Prelucrarea Generalului Antonescu de cãtre fortele oculte
a fost posibilã si din cauza altor imprejurãri cari îi
putegu mãri ambitia lui nemãsuratã: era un om bolnav
de o boalã care nu-l impiedica sã munceascã, dar care
fiind într'o fazã inaintatã, îi provoca crize.
Aceastã boalã se manifesta printr'un desechilibru de umor
si atitudini: putea trece dela o zi la alta sau chiar in câteva ore
sau chiar in câteva clipe dela bunãtate, prietenie si chiar
dragoste, la brutalitate si ferocitate. In astfel de momente, nu-si controla
cuvintele, gesturile si, ceeace era mai grav, dispozitiile luate.
Ofensa pe oricine, tratându-l ca pe o slugã nemernicã.
Putini l-au cunoscut pe Generalul Antonescu mai bine ca mine. Ceilalti l-au
cunoscut asa zicând prin vitrinã, când primea audiente,
când apãrea la paradã sau la manifestatii. Eu însã
am lucrat zi de zi cu ei si numai gratie unui tact deosebit si unei simpatii
ce i-o inspiram, am putut duce aceastã lungã tovãrãsie.
Niciodatã nu m'a jignit, dar colaboratorii mei ieseau dela el amãrîti.
Antonescu nu era un om politic. El isi imagina Statul ca o vastã
cazarmã. Credea cã totul se rezolvã prin ordine. De
aceea in decursul dictaturii lui, destul de lungã, nu a izbutit sã-si
creeze un cerc de prieteni, o grupare, o fortã politicã, un
sistem de amicitii si oameni devotati. El nu vedea decât oa,rneni
care primesc ordine si le executã, fãrã, sã
se intereseze cine sunt acesti oameni si pentru ce îl ascultã
cu atâta servilism. Sistemul cazon al lui Antonescu de a guverna Statul
a înlesnit considerabil fostilor dusmani (care in fond erau si dusmanii
lui) sã-i excite patima de dominatie si mai târziu sã
se strecoare pânã in cele mai înalte posturi de conducere
ale tãrii.
Avea un anturaj de proastã extractie, format din indivizi
care se gândeau la togte, afarã de interesele tãrii.
Afaceristi, arivisti feroci si intriganti fãrã margini. Antonescu
a.vea o slãbiciune deosebitã fatã de aceste persoane.
Le fãcea toate voile si le asculta toate pãsurile. Acestia
au fost aliatii cei mai pretiosi ai elementelor cari lucrau din umbrã
la separarea Generalului de Miscare. Intre figurile din anturajul Generalului
Antonescu care, au jucat un rol mai nefast in aceastã perioadã
a fost D-na Goga. Aceastã femeie, nelipsitã din casa lui Antonescu,
lucra pe douã tablouri : pe deoparte batjocorea Miscarea pela oficialitãtile
germane, când le întâlnea pela receptii sau la mesele
ce le dãdea in somptuoasa ei casã. Pe de altã parte,
îi bãga in cap Generalului fel de fel de conspiratii pe care
le-ar pune la cale legionari ca sã-l omoare. Odatã m'a chemat
Generalul si foarte enervat m'a întrebat dacã stiu ceva cã
«D-na Sturdza a organizat o echipã ca sã-l omoare».
Aceeasi D-na Goga, cunoscând toate deciziile rãzboiului, le
transmitea apoi Aliatilor prin TFF, cari, la rândul lor, bine înteles,
cã le retransmiteau Rusilor. Nu numai cã D-na Goga nu a împãrtãsit
soarta D-nei Antonescu sub comunisti, ci a fost lãsatã sã
locuiascã in castelul dela Ciucea, oferindu-i-se si o pensie.
Pentru a se ajunge la o rupturã, evident se gãseau
suficiente pretexte. Cum noi ne-am comportat tot timpul corect si loial
fatã de el, Generalul specula inerente frictiuni care se produc in
Stat pana ce se aseazã o revolutie in albia lui. Aceste incidente
constituiau materia predilectã, a acelora care conspirau din umbrã
la rãsturnarea regimului. Inainte de a fi informati oficial, rãsunau
telefoanele la presidentie pentru a-i comunica Generalului o «nouã
ispravã a cãmãsilor verzi».
Aceastã tensiune a mers crescând pânã
ce Generalul, impins din spate de toti nemultumitii, a trecut la actiune.
Dupã înlãturarea lui Sturdza dela Externe, a demis pe
ministrul de interne, Generalul Petrovicescu si, odatã cu el, pe
toti prefectii si chestorii legionari de politie, substituindu-i cu militari.
Evident, Miscarea se afla in fata unei lovituri de Stat si a reactionat.
Antonescu a fost surprins de masivitatea acestei reactiuni, care-l asvârlise
in defensivã. Atunci a cerut ajutorul lui Hitler si numai gratie
ordinului dat de acesta diviziilor germane din Romania de a interveni in
favoarea lui, a castigat partida.
8. Vinovãtia aliatului german
Expulsarea Miscãrii dela putere, prin dubla interventie
Hitler-Antonescu, nu s'ar fi putut produce dacã ar fi existat suficientã
luciditate politicã la conducãtorii celui de-al III-lea Reich.
Nimeni pe lume si mai ales când e angajat într'un rãzboiu
pe viatã si pe moarte, cum era Germania, nu se desparte de prieteni
pentru a-i lua in brate pe dusmani. Cãci îndãrãtul
lui Antonescu se deschidea un gol politic cat tara de mare si acest gol
nu putea rãmânea neocupat in virtutea unei legi naturale. Cine
va lua locul legionarilor care au fost asvârliti in inchisoare sau
au luat drumul pribegiei? Antonescu nu avea partid, nu avea organizatie
si nu avea popularitate. Generalul va lua oamenii de care avea nevoie pentru
a guverna, la intâmplare, de unde îi gãsea, si buni si
rãi. Nu a putut face nimic altceva decât sã improvizeze,
orientându-se in numirile ce le fãcea exclusiv dupã
gradul de dusmãnie al personalului ales fatã de legionari.
Acesta a fost criteriul principal ce l-a folosit la selectia noilor cadre,
un criteriu eminamente negativ, cam nu putea duce decât la formarea
unui organism hibrid, in care toate aventurile erau posibile. Nimic mai
natural decât ca vechile forte sã profite de aceastã
împrejurare pentruca «progresiv» sã-si reia influenta
in Stat, înfiltrându-se tot mai adânc, pe mãsurã
ce rãzboiul se prelungea si necesitãtile interioare de personal
cresteau, din cauza vacantelor lãsate de cei ce mergeau pe front.
Un guvern german, constient de responsabilitãtile ce-i incumbau,
si-ar fi dat seama ca o miscare de proportiile celui legionare nu putea
fi substituitã in Stat fãrã a se produce grave perturbãri
in functionarea lui, care pot avea si mai grave repercusiuni in conducerea
rãzboiului. Ce se întâmplã dacã mâine
se produce o situatie de urgentã, o crizã pe teatrul de operatiuni?
Cum va putea rezista aceastã întocmire antonescianã
hibridã într'un stadiu critic al rãzboiului?
Aci e cazul sã spunem câteva cuvinte despre conceptia conducãtorilor
celui de al III-lea Reich in legãturã cu rãzboiul si
politica. Când au intervenit in Romãnia, in modul nefericit
in care au intervenit, netinând seamã cã noi eram victimele,
iar Antonescu agresorul, ei considerau rãzboiul virtual câstigat.
Campania din Polonia, campania din Franta, le-au creat certitudinea cã
nicio armatã nu putea rezista superioritãtii militare germane.
O ciocnire cu Rusia, care se prevãzuse încã depe atunci,
va avea acelasi rezultat fulminant. Rusia se va descompune dupã primele
raiduri ale diviziilor blindate si ale aviatiei ei invincibile. Din Norvegia
pânã in apele Bosforului se profila silueta masivã a
soldatului german. Cu minime pierderi, armata germanã a subjugat
Europa. Aceastã armatã era intactã, tânãrã,
viguroasã si plinã de elan.
Din aceastã perspectivã, a unui apropiat desnodãmânt
fericit al rãzboiului, ceeace se întâmpla in Romãnia
constituia un fapt totalmente secundar. Cu sau fãrã Miscarea
begionarã, rãzboiul se va desfãsura in acelasi fel.
Dimpotrivã, având in vedere proxima campanie din Rusia, era
mai bine sã se dea întãietate elementului militar. Antonescu,
recunoscãtor pentru ajutorul primit dela Hitler, in criticele zile
din Ianuarie 1941, va oferi o maximã contributie a României
la rãzboiu.
In domeniul politic, conducãtorii Germaniei isi fauriserã
aceeasi imagine briliantã a viitorului. Rãzboiul fiind virtual
câstigat, se poate incepe încã in cursul lui si opera
de orga nizare a viitoarei ordine europene, bazatã pe ideea imperialã
germanã. In centru marele Reich german, iar de jur imprejur o serie
de State in dependentã gradualã de Berlin. Evident cã,
in acest cadru european, dominat de o singurã putere, nu mai era
loc pentru Statele si miscãrile nationaliste, decât in mãsura
in care se integrau si ele hegemoniei germane. Existau miscãri nationaliste
dispuse sã serveascã telurilor imperialiste ale national-socialismului,
cum erau cele din Norvegia si Olanda, dar erau altele care manifestau un
spirit viguros de independentã, cum erau Garda Hlinka in Slovacia,
miscarea Crucilor cu Sãgeti in Ungaria sau Miscarea Legionarã.
Aceste erau miscãri puse la index in inaltele sfere conducãtoare
ale Reichului din cauza nationalismului lor fervent, care se ciocnea cu
interesele imperialismului german. Garda Hlinka fusese eliminatã
din Stat de acelasi personagiu care mai târziu a reprezentat Reichul
in Romãnia si care a venit cu acelasi scop, Manfred von Killinger.
Nici miscarea Szalasy nu s'a bucurat de niciun sprijin din partea Reich-ului,
nefiind lãsatã sa ia conducerea decât in ultimul moment
când toate celelalte formatiuni trãdaserã Germania.
Optând pentru Antonescu, in conflictul lui cu Miscarea Legionarã,
cercurile conducãtoare germane au gãsit prilejul prielnic
sa aplice si in România aceeasi doctrinã. Pentru viitoarea
ordine europeanã, era, preferabil sa aibã deaface cu o Românie
slabã, condusã de un general in dependentã de Berlin,
decat cu o Românie legionarã, care ar fi apãrat cu ardoare
interesele tãrii.
Eroarea sãvãrsitã de Hitler in România
era de naturã strategicã. Dusmanii stiau mai bine ce victorie
au repurtat in România prin eliminarea Miscãrii. Cu toate inclinatiile
mentale ale conducerii germane de a sãvãrsi aceastã
eroare, poate nu s'ar fi ajuns la aceiasi decizie fatalã dacã
nu ar fi avut si Germania lui Hitler «oculta» ei. Acum, dupã
rãzboiu, s'au aflat o multime de lucruri asupra falangei de trãdãtori
cari sabotau sfortãrile poporului german pe câmpul de luptã.
In cazul specific al Românei, era clar cã «oculta»
germanã nu putea vedea cu ochi buni ascensiunea Miscãrii la
putere si, in consecintã, pãndea orice moment pentru a-i da
in cap. La Bucuresti noi simteam, chiar din primele zile ale guvernãrii,
aversiunea ce ni-o manifestau anumite servicii germane, cum erau Abwehr-ul,
Legatia Germanã sau oficinele informative ale armatei germane, când
au sosit primele divizii. Toate aceste servicii s'au pus din primul moment
la dispozitia lui Antonescu si transmiteau la Berlin tot ceeace putea sã-i
consolideze pozitia lui. Astãzi este un lucru cunoscut cã
agentii de clasã mare ai Aliatilor sau ai Rusiei se aflau atãt
la Ministerul de Externe cât si in Marele Stat Major, ca sã
nu mai vorbim de cazul Canaris. Intre Berlin Si Bucuresti s'a stabilit deci,
o vie activitate de denigrare a Miscării si de înãltare a lui
Antonescu, care a mers crescând, progresiv cu tensiunea ce o observau
între noi si Conducãtor. In momentul cand Generalul a scos
armata contra noastrã, terenul era pregãtit in cartierul Fuhrer-ului,
prin rapoartele anterioare, pentru a lua o decizie diametral opusã
propriei lui lupte. Dacã este real si faptul cã insusi Bormann
a fost un spion sovietic, atunci nu mai avem niciun motiv sã ne mirãm
de strania atitudine a lui Hitler.
Sã comparãm acum ce-a fãcut Hitler in România,
in Ianuarie 1941, cu reactiunea lui Stalin in 1945, într'o împrejurare
asemãnãtoare. In conflictul dintre Generalul Rãdescu
si co munisti, el nu a sacrificat pe coreligionarii lui, desi reprezentau
un pumn de oameni, si nu o miscare putemicã cum era a noastrã,
ci i-a impus pe acestia, contra vointei tãrii, contra partidelor
si contra Regelui.
Mai sunt si alte cazuri de duplicitate germanã in relatiile
cu Miscarea care au contribuit la fatala eroare a lui Hitler. Nu ne putem
extinde asupra tuturor, dar in capitolele urmãtoare le vom mentiona
si pe acestea, incidental.
9. Ipotecile rãzboiului
Lovitura de Stat a Generalului Antonescu contra Miscãrii Legionare
a avut urmãri mult mai îndepãrtate decât tulburarea
produsã in tarã in acele zile si in acele luni; întreg
cursul rãzboiului a fost afectat si deviat dela scopurile lui naturale.
Din rãul sãvârsit tãrii in Ianuarie 1941, s'au
propagat alte rele, mult mai mari, care au ruinat in cele din urmã
însãsi fiinta Statului.
In fata unei rãspunderi istorice atât de mari, impuse de purtarea
celui mai greu rãzboiu din viata neamului nostru, in care nu se hotãra
numai fruntariile tãrii, ci însãsi existenta noastrã
nationalã, orice conducãtor constient si luminat ar fi subordonat
orice chestiune internã telului final, ar fi evitat cu grije orice
conflict care putea sã impartã natiunea. Rãzboiul,
prin sine însasi, reclamã sacrificii uriase din pesrtea poporului
si ar fi fost o crimã slãbirea potentialului lui de luptã,
prin distrugerea unitãtii iesite din revolutia dela 6 Septembrie
1940.
Conceptia lui Antonescu despre rãzboiu se deosebees
radical de acest fel simplu, clar si eficace de a vedea momentul politic
si militar. In tot ce fãcea si in rãzbooul ce-l pregãtea,
pornea dela sine, dela puterea ce-o detinea si pe care voia sã o
amplifice, si dela gloria ce i se cuvenea lui exclusiv. In rãzboiu
el nu vedea o epopee a intregei natiuni, ci un instrument asa zicând
de uz personal, pentru a-si intãri autoritatea in Stat si a câstiga
laurii victoriei pe cãmpul de luptã. El, Conducãtorul!
El, fãrã Rege, fãrã paxtide, fãrã
miscare, a recucerit provinciile rãpite si a dus steagurile românesti
pânã in inimes Rusiei, pentru a infrânge bolsevismul
si a restaura civilizatia crestinã in aceastã tarã!
Antonescu urmãrea sã polarizeze spre propria lui persoanã
toate beneficiile acestei campanii, toate victoriile si gloriile ei.
In modul acesta, imaginea rãzboiului era falsificatã. In loc
de o largã participare a natiunii, cu toate fortele ei vii, cu toti
marii ei generali, cu toti eroii ei, si mai ales in frunte cu tineretul
ei, chemat sã-si verse sangele in aceastã înclestare
apocalipticã, Generalul a redus campania din Rusia la o proectie
personalã.
Obsesia Generalului de a elimina orice concurentg care ar putea
sã-i stea in cesle a fost alimentatã si de gresita eva luare
a campaniei din Rusia, cãzând in aceeasi eroare ca si Germanii.
El credea cã rãzboiul se va termina repede, in câteva
luni, nu mai mult de un an. Amãgit de aceastã perspectivã,
cu atât mai mult s'a trezit in el dorinta sã rãmânã
singurul beneficiar al victoriei. O campanie-fulger si o întoarcere
triumfalã la Bucuresti. Acest moment unic, nemai întâlnit
in istoria României, nu trebuia sã-i scape. Va îndepãrta
pe toti acei care ar putea sã-i întunece gloria si va da o
asprã lectie tuturor acelora care s'au ridicat împotriva lui.
Dar acum vine reversul medaliei. Lipsit de simt politic -si politica inseamnã
in primul rând prevedere- Antonescu nu si-a dat seama de ipotecile
ce le contractase prin alungarea Legiunii dela putere. El îsi închipuise
prea simplist succesiunea. In realitate îsi complicase existenta cu
noi probleme, de cari nu ar fi avut nevoie in ajenul unui mare rãzboiu.
Aparent, statura lui politicã crescuse. Era singur stãpân
in Stat. Nu-i mai avea pe legionari in coastã. Dar fãcând
plusul si minusul antilegionarismului sãu, era mult mai slab decãt
inainte. Ceeace pierduse in primul rãnd, era libertatea de
miscare, fapt care il va stânjeni colosal atât in guvernare
cât si in purtarea rãzboiului. Singur îsi tãiase
craca de sub picioare, lovind într'o miscare care nu avea altã
ambitie mai mare decãt sã serveascã sub ordinele lui
in campania din Rãsãrit.
Si acum sã examinãm servitutile cu care s'a încãrcat
Antonescu, prin desprindecrea lui de Miscare, si care i-au limitat posibilitãtile
lui de manevrã si de actiune.
Fãcând apel la Hitler pentru a fi salvat din situatia
criticã in care ajunsese prin. propria lui culpã, Generalul
Antonescu a provocat interventia unei puteri streine in afacerile interne
ale Romãniei, lucru ce nu s'a mai întâmplat depe timpul
suzeranitãtii turcesti. Conducãtorul Statului, ce iesise din
vâltoarea evenimentelor din Ianuarie, nu mai era identic cu Conducãtorul
Statului ce iesise din revolutia dela 6 Septembrie. Aceeasi persoanã,
dar douã surse diferite de petere. Atunci, Natiunea si Armata au
smuls Regelui Carol abdicarea si l-au consacrat Sef al Statului; acum armatele
unui Stat strãin l-au confirmat la cârma tãrii, in momentul
când era pe punctul sã capituleze. Cu aceasta nu vreau sã
zic cã situatia României sub Antonescu se asemãna cu
a unei tari ocupate; tara nu era ocupatã, ci el, Conducãtorul,
functiona de acem înainte cu beneplacitum al Berlinului.
De aci emana dependenta lui Antonescu de puterea care i-a oferit
puterea contra imensei majoritãti a tãrii. El se va afla permanent
avizat la sprijinul aceleiasi puteri cãreia îi datora propria
lui putere. Nu mai avea autoritatea sã vorbeascã cu libertatea
de mai înainte, la Berlin, ci trebuia permanent sã se încovoaie
pretentiilor lui Hitler. Istorici si diversi martori oculari vorbesc de
dârza atitudine a lui Antonescu in fata lui Hitler in diverse imprejurãri.
E adevãrat, dar aceastã împotrivire era pur verbalã
si nu trecea in domeniul faptelor. La ora adevãrului, accepta tot
ce i se cerea. Si Nemtii cunosteau slãbiciunea lui Antonescu pentru
oratorie grandilocventã; îl lãsau sã-si descarce
violentele verbale, stiind cã in final va da tot ce i se cere. Antonescu
era constient cã dacã i s'ar tãia creditul politic
dela Berlin, nu ar mai putea sã guverneze. Acel «ceva»
de care se temeau toti, era «umbra marelui Fiihrer». Berlinul
si armata germanã din România garantau soliditatea pozitiei
lui Antonescu si nu invers, adicã nu Antonescu garanta soliditatea
pozitiei germane în România. Acesta este un fapt foarte important
de retinut, pentru a intelege mecanismul loviturii de Stat dela 23 August
1944.
Aceastã dependentã a lui Antonescu de Berlin
s'a agravat prin prezenta unui puternic grup legionar de refugiati in Germania.
E curios cã Generalul însusi si-a dat consimtãmântul
la formarea acestui grup. Intr'unul din primele lui apeluri cãtre
tarã, dupã evenimentele din Ianuarie, Generalul vorbea si
de «deportarea» legionarilor. Cum el nu avea o Siberie la dispozitie,
declaratia lui se referea la conventia ce o stabilise cu guvernul german
ca legionarii ce se vor refugia in Germania sã fie internati. Pentru
legionari nu mai era loc decât sau in închisorile din tarã
sau in lagãrele din Germania. Cercurile germane acceptaserã
aceastã solutie, cãci pe deoparte puteau salva o parte din
cãpeteniile legionare dupã ce s'au convins cã agresorul
fusese Antonescu, iar pe de altã parte dispuneau de o rezervã
cu care putea exercita un permanent santaj contra lui Antonescu, in eventualitatea
cã acesta ar refuza sã le indeplineascã dorintele.
Noi nu eram responsabili de aceastã situatie penibilã si nici
nu ne puteam preda lui Antonescu pentru a ne cãsãpi. El insusi
ne asvârlise in prizonieratul german, in loc sã-i aibã
pe legionari lângã sine.
In interior, problema legionarã nu se lichidase pentru
el odatã cu expulsarea Legiunii din guvern. El vedea pretutindeni
numai dusmani cari înscenau comploturi ca sã-l omoare sau sã
dea o loviturã de Stat. Dupã incetarea rezistentei legionare,
cãlcându-si cuvântul dat si abuzând si de protectia
lui Hitler, a pornit o crâncenã prigoanã contra Miscãrii.
A doua zi dupã asa zisa «rebeliune», au inceput descinderile,
arestãrile si condamnãrile, între care nu au lipsit
nici sentintele capitale. Intrarea României in rãsboiu a gãsit
tara in convulsiuni. Când armata românã se lupta in Basarabia,
Colonelul Zãvoianu si alti legionari cãdeau sub gloantele
lui Antonescu, la Jilava. Mii si mii de legionari au luat drumul închisorilor,
in timp ce cei mai norocosi au izbutit sã se refugieze in Germania,
unde i-a asteptat o primire glacialã, onorându-i cu domiciliul
fortat si apoi cu lagãrul de concentrare. Cum nu putea sã-i
închidã sau sã-i omoare pe toti, Generalul a imaginat
o metodã de o rarã perfidie si inumanitate pentru a face sã
disparã. un numãr cât mai mare de legionari: reabilitarea
lor prin moarte. Cei trimisi pe front erau degradati dacã erau ofiteri,
nu aveau dreptul la inaintare si nici sã primeascã decoratii
pentru acte de vitejie. Comandantii de unitãti aveau ordin sã-i
trimitã in misiunile cele mai periculoase, de unde nu mai exista
scãpare, ci numai «reabilitare» prin moarte. Mai
târziu legionarii au fost turnati in unitãti speciale, faimoasele
batalioane dela Sãrata, alãturi de toti hotii si dezertorii.
Aceste unitãti, trimise apoi in cele mai periculoase sectoare ale
frontului, erau decimate. Aparent aceasta nu era. o crimâ, ci implinirea
unei datorii fatã de Patrie. Dar cãnd datoria fata de Patrie
era utilizatã de Conducãtor ca un mijloc de a-si lichida adversarii
politici, devenea mai mult decât o crimã; un atentat contra
înaltei linii morale si patriotice a rãzboiului. Aceste ordine
scelerate nu au avut intodeauna efectul dorit de Antonescu, deoarece multi
sefi de regimente au refuzat sã le execute ad-litteram, ocrotind
edt puteau pe legionari.
Acum, Legiunea nu se rezuma la cei arestati sau refugiati.
Masa legionaã se gãsea încorporatã sub drapel
si lupta in stepele Rusiei. Practic tot tineretul tãrii era legionar,
dacã nu prin apartenentã directã, prin simpatia ce-o
reflecta Miscarea in toatã generatia nouã. Când Generalul
Antonescu a refuzat sã deschidã închisorile la izbucnirea
rãzboiului, pentruca, printr'un gest de clementã sã
restaureze unitatea nationalã, el, de fapt, nu excludea decât
câteva mii de legionari cunoscuti si aflati in puterea lui, dar nu
a putut exclude acea generatie eroicã care a crescut in duhul Cãpitanului
si care se compunea din sute de mii de luptâtori. Pe acestia nu-i
putea eiimina, cãci ar fi însemnat sã desfiinteze însãsi
armata.
Dar trebue sã ne gândim la tristetea acestor sute de mii de
tineri cari erau trimisi la moarte in plinã prigoanã, când
mii de camarazi de-ai lor zãceau in închisori, condamnati pe
nedrept. Nu stim ce inimã avea Antonescu, dar in niciun caz o inimã.
de pãrinte, cum se lãuda adeseori.
Aceastã obsesie maladivã antilegionarã
l-a urmãrit pânã in ultimul moment. Am putea zice cã
pentru a-si justifica sângele vãrsat la 21 Ianuarie, avea nevoie
de alt sânge si asa s'a perpetuat aceastã prigoanã pânã
in pragul cãderii lui. Trecand la operatiile militare, e un fapt
cunoscut, pe larg expus in strãlucita lucrare a D-lui General P.
Chirnoagã, «Istoria politicã si militarã a Rãzboiului
României contra Rusiei Sovietice», cã armata românã
a întrat in rãzboi fãrã a dispune de armamentul
trebuincios. Erau multe gãuri in înzestrarea armatei, dar in
special lipsea armamentul greu. Generalul Antonescu mostenise aceastã
situatie dela Regele Carol, care, dupãcum am vãzut, a dus
o politicã de sabotare a necesitãtilor moderne de înarmare.
Si atunci, spune Generalul Chirnoagã, ca sã suplineascã
lipsa armamentului, Generalul Antonescu a recurs la solutia de a mãri
numãrul diviziilor de infanterie. Era o solutie nefericitã,
pentrucã substituia eficacitatea armei cu soldatul, ceeace avea ca
urmare o crestere a curbei de sacrificiu.
Este adevãrat cã Antonescu a cerut chiar dela începutul
colaborãrii militare româno-germane completarea lipsurilor
de care suferea armata românã in armament. Dar Hitler nu a
dat curs cererilor lui Antonescu nici inainte de întrarea in rãzboiu
si nici in cursul lui, lãsând armata românã sã
se descurce cu materialul ce-l avea. Abia in primãvara anului 1944,
când Rusii erau pe Bug si primejdia devenise iminentã, au început
sã soseascã primele furnituri de armament greu. Motivele care
l-au determinat pe Hitler sã nu inarmeze armata românã
cu care de luptã, cu artilerie grea, mijloace motorizate si tunuri
anti-tanc sunt expuse in cartea mai sus amintitã, a D-lui General
P. Chirnoagã.
Ceeace ne intereseazã pe noi aici este de a lãmuri cum de
a acceptat Generalul Antonescu sã asvârle tara in rãzboiu
cu un armament mult inferior Germanilor si Rusilor? El stia doar cã
lipsa «sculelor», cum numeau soldatii din primul rãzboiu
mondial armamennul modem, va scãdea eficacitatea de luptã
a armatei si se va solda cu pierderi grele in oameni, cari ar putea fi evitate.
Ce l-a determinat pe Conducãtor sã nu opunã un «non
possumus» la refuzul Germaniei de a ne preda materialul de care aveam
nevoie?
Explicatia trebue cãutatã in aceeasi cauzã, in conditiile
in care a fost înscãunat la putere Generalul. El nu mai putea
vorbi cu siguranta de odinioarã in numele Tãrii, pentrucã
nu o mai simtea in spate. Pozitia lui intemã era foarte fragilã.
Puterea lui depindea de asistenta permanenta a lui Hitler. Si atunci, nu
putea sã supere cercurile conducãtoare dela Berlin printr'o
insistentã excesivã asupra armamentului, de teama sã
nu provoace o încordare in raporturile cu Hitler. «E mai bine
asa, gândea el, merg cu ce am într'un rãzboiu de scurtã
duratã, revin biruitor la Bucuresti, ca desrobitor al Basarabiei
si Bucovinei, îmi consolidez conducerea si apoi altfel vorbesc si
la Berlin, cãci rãzbooul nu se va termina odatã cu
distrugerea Rusiei. Si in chestiunea armamentului pleca dela sine, dela
orgoliul de-a arãta Berlinului ce parte sã facã armata
românã pe câmpul de luptã, chiar fãrã
a dispune de mastodontii rãzboiului modern. Prelungul asediu al Odesei,
cu inutila hecatombã de vieti omenesti, se datoreste acestei conceptii
gresite, bazatã «pe noi însine», când rãzboiul
in care intram era de proportii mondiale, iar România nu era decât
un fragment al acestui vast conflict.
Ca urmare a lipsei de tãrie sufleteaseca a lui Antonescu de-a cere
armele trebuincioase dela aliatul sãu, pe deoparte armata românã
nu a putut sã-si desfãsoare întreg potentia lul ei de
luptã, pe de altã parte, a suferit pierderi mult mai grele
de cât ar fi fost ingãduit unei armate bine echipate. In economia
generalã a rãzboiului contra Rusiei Sovietice si acest minus
in randamentul combativ al armaei române îsi are importanta
lui.
Insfârsit, ultima servitute si cea mai gravã ce-a contractat-o
Generalul prin despãrtirea de Miscare, este cã a fost silit
sã readucã in cadrele Statului toate elementele lumii vechi.
Oameni de-ai partidelor, titulescieni, carlisti si fel si fel de aventurieri
ai politicei, au dat buzna sub drapelul lui, nu din admiratie sau lealitate
fatã de Antonescu si cu atât mai putin fatã de Puterile
Axei, ci exclusiv pentru a recuceri terenul pierdut la 6 Septembrie si a
se rãzbuna pe legionari. Aceste elemente, la început timide,
abia ridicau capul, dar vãzând cã Berlinul tolereazã
prezenta lor si tolereazã prigonirea legionarilor, au devenit tot
mai îndrãznete si, in cele din urmã, au acaparat toate
resorturile Statului. Din acest mediu s'a recrutat conspiratia care a dat
lovitura dela 23 August 1944.
10. Chestiunea Transilvaniei
O altã chestiune care turbura guvernarea antonescianã
si care se agrava pe mãsurã ce rãzboiul lua o întorsãturã
defavorabilã, era nemultumirea provocatã in popor de arbitrajul
dela Viena. Nefericita solutie datã diferendului româno-ungar
la Viena, cu acea tãieturã in douã a Transilvaniei,
care pãtrundea ca un pumnal pânã in inima romanismului,
constituia un subiect de agitatie permanentã, pe care nici rãzboiul
din rãsãrit n'a putut sã-l elimine. Recâstigarea
provinciilor rãpite de Rusi si înaintarea victorioasã
a armatelor române pânã in Caucaz nu puteau compensa
rana provocatã de mutilarea Transilvaniei. Românul, cum se
zice, cu un ochiu râdea, vãzându-se scãpat de
Muscali, dar cu alt ochiu plângea, gândindu-se la mândretea
de tarã care ajunsese iarãsi in stãpânirea Ungurilor.
Generalul Antonescu a tratat aceastã chestiune cu o usurintã
demagogicã, cu o iresponsabilitate care a dãunat tãrii
si a contribuit in cele din urmã la propria lui cãdere. El
vorbea de provincia sfâsiatã casicum ar fi stat in putinta
lui sã o reunifice. «Drumul spre Cluj trece prin Odesa»,
declarase Conducãtorul de mai multe ori si cuvintele lui sburau din
gurã in gurã. Soldatii credeau cã dupã încheierea
campaniei din rãsãrit, vor întoarce armele contra Ungurilor.
Acest plan -dacã l-a conceput vreodatã in mod serios- nu avea
nicio sansã sã se realizeze. Puterile Axei n'ar fi ingãduit
o rãfuialã directã între Români si Unguri
si cu atât mai putin dupã Stalingrad. Lipsit de sprijinul miscãrii
legionare, se lipsise si de presiunea ce-ar fi putut-o exercita la Berlin
o tarã compact adunatã in spatele lui. Când el însusi
era permanent avizat la ajutorul lui Hitler ca sã guverneze, cum
putea pretinde acestuia sã repare nedreptatea sãvârsitã
la Viena?
Lãsând sã dospeasca chestiunea Transilvaniei
in popor fãrã sã dispunã de niciun mijloc ca
sã-i dea, o deslegare convenabilã, Generalul Antonescu a oferit
opozitiei (opozitia toleratã de el, nu cea din închisori) o
puternicã armã ca sã-si desfãsoare propaganda
defetistã si sã pregãteascã ruperea aliantei
cu Germania. «Pierderea Basarabiei va fi compensatã de recâstigarea
Transilvaniei de Nord», afirmau cercurile national-tãrãniste
si liberale. "Aliatii sprijinã revendicãrile românesti
si insisi Rusii s'au angajat sã ne dea satisfactie la granita de
Vest". Intr'adevãr Sovietele au fãcut aceastã
promisiune cunoscând cât de sensibilã era opinia publicã
la chestiunea Transilvaniei. Era o armã propagandisticã de
mare efect pentru a determina pe Români sã se desprindã
de Germania si sã cadâ in cursa ce le-o întindea Moscova.
Transformând chestiunea Transilvaniei, atât de
delicatã si atât de complexã, într'un slogan de
ieftinã propagandã personalã, Generalul Antonescu s'a
prins in propria lui demagogie. Nu mai putea da înapoi si nici nu
putea gãsi o iesire, din cauza rezistentei ce-o intâmpina la
Berlin si Roma. si atunci a abandonat chestiunea Transilvaniei in mâinile
opozitiei, care a utilizat-o pentru a submina bazele regimului.
Nici Generalul Antonescu si nici opozitia n'au judecat situatia
creatã in Nordul Transilvaniei prin prisma rãzboiului ce-l
purtam. Nu era vorba in acel moment nici de Transilvania si nici de Basarabia,
ci de existenta Statului Român in sine. Schimbarea aliantelor nu se
rezuma la o compensatie teritorialã -ceeace se pierde in rãsãrit,
se câstigã in Apus -ci la a fi sau nu fi a neamului nostru
ca entitate istoricã. Pierderea Basarabiei si a Bucovinei de Nord
era imensã, dar totusi putin fata de o pierdere infinit mai mare
ce ne astepta, a independentei noastre national-tãrãniste
pierdere pe care nu o putea echilibra nici reîntregirea Transilvaniei.
La 23 August, am pierdut Basarabia si Bucovina de Nord, fãrã
a fi castigat nimic in schimb, cãci realipirea Transilvaniei de Nord
nu ne-a dat decât o satisfactie iluzorie. La 23 August am pierdut
totul, toatã Tara, cu toate provinciile ei. Nu mai era nimic al nostru
din ceeace fusese, decât cu numele. O altã vointã incepuse
sã guverneze la Bucuresti, peste vointa si aspiratiile poporului
român.
11.
Escalada iresponsabilitătilor
23
August nu a fost fapta unui om sau a unui partid sau a unei conspiratii.
A interpreta in acest fel capitularea României, ar însemna să o sărăcim
de continutul ei real. Pentru realizarea acestui act monstruos si-au dat
întâlnire toate reziduurile vietii politice românesti de peste 20 de ani.
23 August înseamnă, in primul rând, o atmosferă de defetism si lasitate,
o stare de spirit confuză, un gând perfid si odios de a se salva cine poate,
o dezertare in masă a păturei conducătoare sub imperiul panicei. Ce ne facem,
nene? -era întrebarea care trecea din gură in gură, in căutarea unui colac
de salvare. La prea putini le-a trecut prin cap că salvarea, dacă mai exista
o salvare, consta tocmai prin prelungirea rezistentei până ce se va smulge
dela inamic conditii onorabile de armistitiu.
Inamicul ce-l avea in fată de astădată poporul român nu era
din categoria niciunuia din trecut. O cât de sumară cunostintă a comunismului
ar fi trebuit să pună in gardă si pe cei mai ticălosi Români că, fată de
acest pericol nu există salvare individuală, căci comunismul utilizează
temporar anumite medii sociale, dar apoi le distruge. A-ti căuta scăparea
in fraternizarea cu armatele bolsevice, echivala cu un act de sinucidere.
Ei bine, tocmai această elementară intelepciune politică, care se putea
învăta dela orice om din popor, le-a lipsit tuturor acelora cari au colaborat,
in forme si grade diferite, la nimicirea independentei nationale.
Răspunderea principală a actului dela 23 August cade asupra
Germaniei. Dacă la 23 Ianuarie 1941, s'ar putea admite, cu oarecare butăvoință,
că, conducătorii ei au fost victimele unor false informatii, când au luat
absurda hotărîre de a pune la dispozitia lui Antonescu trupele din România,
după aceea, in decursul anilor care au urmat si mai ales după Stalingrad,
si cu atât mai mult începând din primăvara anului 1944, era o aberatie să
mai accepte si să garanteze prelungirea statu-quo-ului intern, cu legionarii
în închisoare si cu toti trãdãtorii roind in jurul Maresalului.
Germanii trebuia sã treacã peste susceptibilitatea bolnãvicioasã
a lui Antonescu in materie de legionari si sã-l forteze sã-i
reîncorporeze pe acestia in viata publicã. Era un act elementar
de prevedere si dacã Maresalul nu-i întelegea, însemna
cã avea alte planuri si tocmai aceastã rezistentã absurdã
trebuia sã-i punã pe gânduri. Nu cumva si Antonescu
se gândeste la o întoarcere a frontului si deaceea refuzã
cu atâta încãpãtânare colaborarea legionarilor,
pentru a nu-i stânjeni libertatea de miscare? In fata amenintãtoarei
situatii depe front, atât legionarii din tarã cât si
cei din Germania erau dispusi sã sarã in ajutorul Patriei,
fãrã a mai tine seamã de ce-a fost in trecut. Aceasta
o stia si Antonescu.
Pe plan national, trebuie sã inversãm seria rãspunderilor,
dela acei cari au executat actul si sã începem cu Maresalul
Antonescu. Intr'adevãr, fãrã de ajutorul lui, fãrã
permanenta ostracizare a legionarilor si fãrã de vidul politic
ce s-a creat dupã evenimentele din Ianuarie, nu ar fi existat 23
August. 23 August este continuitatea si împlinirea lui 21 Ianuarie.
Pe urmele loviturii contra Miscãrii, trebuia sã vinã
inevitabil lovitura dela 23 August. Cu cadrele ce si le-a ales, guvernarea
lui Antonescu nici nu putea sã aibã un alt sfârsit.
El a creat, cum am spus si altãdatã, mediul prielnic in care
s'a înfiripat si s'a desvoltat conspiratia. Ce putea sã vinã
dela niste oameni care erau cu un picior in lagãrul aliatobolsevic
si nu asteptau decât momentul oportun ca sã-l elimine, pentru
a-si putea împlini impulsurile ce le primeau de peste hotare?
Nu trebue sã credem însã cã Maresalul
a fost inselat de ceice s'au strâns in jurul lui. El a tolerat pãtrunderea
acestor oameni de filiatie titulesciano-carlistã, cu scopul de a
sãvârsi cu ajutorul lor desprinderea de Germania si trecerea
in lagãrul aliat. Si el nutrea aceeasi idee ca, la momentul potrivit,
sã facã saltul in tabãra victorioasã. Nici el
nu avea de gând sã rãmânã legat de Germania
pânã la ultima bãtãlie. Si deaceea si-a pregãtit
piesele guvernative, adicã oamenii de încredere cu care sã
poatã schimba cursul evenimentelor, elemente cunoscute a fi contra
aliantei cu Germania. Dar, spre deosebire de sleahta de profitori din jurul
lui, care nu se gândeau decât la propria lor salvare, trebue
sã-i recunoastem Maresalului, pe lângã atâtea
mari pãcate, aceastã clarviziune de ultim moment: el refuzã
sã întoarcã armele contra aliatului german si vrea o
iesire onorabilã din luptã; deasemenea, el refuzã orice
compromis cu Aliatii care ar fi putut primejdui independenta României.
Deaceea, când a vãzut cã tratativele ce se duc
in diverse pãrti sunt sterile, neavând alt rãspuns decât
«intelegeti-vã cu Rusii», el a hotãrît sã
continue lupta. In fata dezastrului din Moldova, provocat tocmai de oamenii
ce si alesese, Maresalul nu s'a gândit la capitulare, ci a dat dispozitii
sã se organizeze rezistenta pe linia Focsani-Nãmoloasa.
Dar era prea târziu. Plasa era intinsã de oamenii
ce-i credea loialii lui colaboratori si a cãzut in ea. Poate abia
cãnd fusese închis in safe-ul dela Palatul Regal, se va fi
gândit la legionari... Cu ei nu ar fi ajuns aici.
In ordinea descendentã si in al treilea loc, vinovãtia
cade asupra sefilor de partide, Maniu si Brãtianu. Acestia nu au
desmintit nici in aceste ceasuri grele pentru Patrie super ficialitatea
si incompetenta partidelor in a trata problemele vitale ale natiunii. E
greu de priceput ce-au avut in cap acesti oameni când au fãcut
front comun cu comunistii, pentru a scoate România din rãzboiu.
Dupã informatii din mai multe izvoare, rezultã cã ei
îsi imaginau cã «marii nostri aliati», care acum
erau Anglia si Statele Unite, vor interveni in favoarea Romãniei,
oprind pe Rusi la Prut si chiar dacã vor întra in tarã
pentru operatiile rãzboiului, mai târziu vor fi obligati, prin
presiune diplomaticã, sã se retragã. In aceastã
credintã au fost intãriti de faimoasele declaratii ale lui
Molotov din Aprilie 1944, cã «Rusia Sovieticã va respecta
regimul politic si social din România». De altã parte,
aveau însã la dispozitie alte izvoare, cari le semnalau împãrtirea
Europei in sfere de influentã si chiar dacã nu le-ar fi crezut
pe acestea, rezultatele negative ale tratativelor dela Cairo si din alte
pãrti ar fi trebuit sã le dea de gândit. Nici aceste
clare avertismente nu le-au servit la nimic si s'au asvârlit in vâltoare,
târînd dupã ei întreaga natiune.
De abia in al patrulea rând trebue fixatã rãspunderea
Regelui Mihai, desi el este executorul material al actului. El nu dispunea
de pregãtirea politicã necesarã ca sã-si dea
seama de rãul imens ce-l fãcea tãrii. El credea cã
sãvârseste o mare faptã istoricã, asa cum îl
asigura anturajul. Sub Carol a fost mizerabil educat, iar sub Antonescu
a fost tinut departe de afacerile publice. Maresalul nu tolera niciun fel
de amestec al Regelui in Stat, considerându-l necopt la minte si nepriceput.
Ura Regelui contra Maresalului pentru dispretul cu care era
tratat, a înlesnit conspiraiei sã-l acapareze si apoi sã-l
determine sã-si asume rãspunderea capitulãrii. Dar
el nu ar fi îndrãznit sã facã acest pas fãrã
de acoperirea partidelor. In umbra lui Maniu si Brãtianu si cu consimtãmântul
acestora, a transformat Palatul intr'un centru de coordonare al firelor
interne si externe care pregãtea rãsturnarea regimului si
iesirea României din rãzboiu.
Evident, proclamatia Regelui Mihai a jucat un rol decisiv in
schimbarea frontului, dar toatã lumea din tarã si toatã
armata stiau cã Regele este flancat de partide in actiunea de «salvare»
a Patriei. In fata acestei coalitii masive, Rege, partide, armatã,
cine ar mai fi cutezat sã se ridice pentru a salva pe bietul om închis
in safe si apoi predat lui Bodnãras?
Nu putem vorbi de o rãspundere «istoricã»
a miilor de agenti, de transfugi, de rãsaduri titulesciene si carliste,
de carieristi, care nu se gândeau decat sã profite din nenorocirea
tãrii si sã ajungã ministri. Acestia s'au înmultit
in mediul creat de Antonescu si au trecut la actiune sub ocrotirea sefilor
de partide. Acestia reprezintã speta respingãtoare a hienelor
politice care nu au alt ideal decât ca la orice schimbare sã-si
procure o nouã sursã de beneficii. Cu atât mai putin
se poate mentiona rolul «istoric» jucat de partidul comunist
din România. Acest partid era o jalnicã expresie, format din
câteva sute de indivizi, in mare parte streini si in mare parte aflându-se
in inchisori si in lagãre. Cu efectivele ce le aveau disponibile
nu ar fi putut asalta un comisariat de politie, necum sã-l rãstoarne
pe Antonescu.
Actul dela 23 August, este un exemplu tipic de escaladare a
iresponsabilitãtilor:
- guvernul german a patronat hibrida întocmire politicã condusã
de Antonescu;
- bucurându-se de sprijinul lui Hitler, Maresalul a
ocrotit actiunea de subminare a frontului, întreprinsã de
partide;
- la rândul lor, partidele, ocrotite de Antonescu,
au dat girul Regelui pentru a-l rãsturna pe Antonescu; sustinut
de partide, Regele a pactat cu conspiratia, ale cãrei fire ultime
erau legate de Internationala Comunistã;
- conspiratia cuibãritã chiar in Palatul Regal,
a organizat lovitura dela 23 August si, ca vrednici epigoni ai lui Titulescu,
au realizat planul acestuia din 1936, cu 8 ani mai târziu. România
deschisese drum trupelor sovietice pentru a servi ca teritoriu de trecere
spre Europa centralã;
Observãm,
asadar, cã toate fortele cari, pe parcursul celor douã decenii
de viatã româneascã liberã au guvernat tara,
administrãndu-i rãni adânci si încã nevindecate,
s'au reunit ca niste pâraie in albia largã a trãdãrii
dela 23 August: partide, titulescieni, carlisti, antonescieni...
Singurã Miscarea Legionarã, eterna victimã a tuturor
guvernãrilor, prigonitã de toate aceste formatiuni si curente,
s'a opus alunecãrii României spre bolsevism si nu a avut niciun
amestec in actul dela 23 August. Asa se explicã si calvarul ei neîntrerupt.
12. Ultima încercare
Cu guvernul dela Viena s'a fãcut ultima încercare de a opri
puhoiul bolsevic si de a salva independenta Statului român. A doua
zi dupã loviturã, 24 August, eram eliberat din lagãrul
Sachsenhausen-Oranienburg si am fost condus in Alexanderplatz, unde Generalul
Miller mi-a comunicat stirile uluitoare din Romãnia. In aceeasi searã,
am plecat cu trenul spre Cartierul General al Fiihrer-ului din Prusia Orientalã,
unde am ajuns in dimineata de 25 August, însotit de Andreas Schmidt,
Traian Borobaru si Alexandru Randa. Aici am aflat cã se dãduse
dispozitii de bombardare a Bucurestiului si de ocupare a Capitalei cu efectivele
germane aflate in împrejurimi.
Inainte de masã am avut o lungã intrevedere cu
Himmler, iar seara una mai scurtã cu Ribbentrop. In ziare se anuntase
deja formarea unui guvern national-român. In dupã masa aceleasi
zile, am redactat o proclamatie cãtrã tarã, care a
fost difuzatã de Radio-Donau. In ipoteza ca nu reusea in terventia
trupelor germane la Bucuresti, se luase hotãrîrea sã
se astupe pasurile spre Transilvania si Banat. Pentru aceastã eventualitate,
sediul guvernului national-român, al cãrui prim act a fost
proclamatia mea, fusese fixat la Arad, un oras mai putin expus.
In dimineata de 26 August, am plecat cu avionul personal al lui Hitler la
Viena, însotit de Borobaru si Andreas Schmidt, si, in continuare,
la Budapesta. In capitala Ungariei am avut mai multe întrevederi,
in zilele urmãtoare, cu Generalul Phlebs, care tocmai atunci primise
însãrcinarea sã organizeze rezistenta in regiunea Transilvania-Banat.
Am examinat si problema cum ar putea fi stabilizat frontul, dupãce
contralovitura dela Bucuresti esuase. Trupele rusesti se apropiau de Bucuresti,
iar resturile armatei germane, câte au putut sã scape, se retrãgeau
spre pasurile transilvane. Nu am putut ajunge la niciun rezultat practic,
deoarece situatia pe front luase o întorsãturã gravã.
Sustinuti de armata românã, Rusii se revãrsau vertiginos
in toate directiile, apropiindu-se de munti. Insãsi cetatea transilvãneanã
era amenintatã. In aceste condith, guvernul german a considerat cã
alegerea orasului Arad, ca resedintã a guvernului national-român,
nu mai corespundea situatiei si a dispus fixarea activitãtilor acestui
guvern la Viena.
M'am intors la Viena si am început organizarea fortelor
de care dispuneam. Abia am ajuns aici, si primesc o depesã dela Hitler
prin care mã intreba dacã dispun de elemente pentru a închide
pasurile din Transilvania. Trebuia sã dau rãspuns in câteva
ore. I-am rãspuns, cum era firesc, cã nu am aceste forte,
dat fiind scurtimea timpului ce s'a scurs dela eliberarea din lagãr
si iuteala cu care se desfãsurau evenimentele. Eu pot sã mobilizez
aceste forte dacã dispun de spatiul necesar de mobilizare si timpul
necesar. Fixam acest timp la minimum o lunã de zile. In consecintã,
ceream lui Hitler ca operatia de inchidere a pasurile spre Transilvania
sã o facã unitãtile germane, rãmânând
ca eu, cu fortele ce le puteam mobiliza, sã intervin ulterior, întãrind
progresiv apãrarea pasurilor. De fapt eu inversam chestiunea si ceream
un lucru imposibil, cãci dacã Hitler ar fi dispus de aceste
forte in spatiul transilvan, nu ar mai fi solicitat ajutorul meu. In toatã
România, inclusiv Transilvania, nu se gãseau unitãti
de rezervã, incât lovitura dela 23 August surprinsese pe Germani
in cea mai proastã situatie. Eu nu stiam atunci acest lucru si nici
nu imi puteam imagina ca Statul Major german sã sãvârseascã
aceastã imensã eroare. Hitler plãtea încrederea
ce si-o pusese in Antonescu, considerându-l nu numai aliat sigur,
dar si capabil sã domine situatia.
In acelasi rãspuns, îi atrãgeam atentia
asupra posibilitãtii ca din interiorul tãrii sã se
realizeze o actiune de regrupare a fortelor nationale, cu obiectivul de
a se inversa situatia dela 23 August si a se restaura camaraderia de arme
germano-romãnã. Imi dãdeam seama îneca depe atunci
cã nu numai poporul, ci chiar si cei cari au contribuit la darâmarea
frontului din Moldova, vor face a amarã experienta cu nãvãlitorii.
Pentru acest scop i-am pus la dispozitia lui Hitler pe cel mai bun om pe
care îl aveam, Constantin Stoicãnescu, cu misiunea de a se
lãsa depãsit de trupele rusesti si apoi strecurându-se
la Bucuresti, sã pregãteascã o contra-loviturã
care sã anuleze beneficiile ce le-au tras Sovietele din capitularea
României la 23 August. Acest plan i s'a pãrut lui Hitler atãt
de interesant incãt abia. primit rãspunsul meu, a si dispus
trimiterea lui Stoicãnescu, ce abia iesise din lagãr, spre
eel mai apropiat punct al frontului, pentru a putea pãtrunde in teritoriul
ocupat, lãsându-se «invadat».
Dela Budapesta, Stoicãnescu a fost transferat la TârguMures
si aici a asteptat ocuparea orasului. Dupã multe peripetii, a ajuns
la Bucuresti, unde a luat contact cu serviciul secret german si a început
actiunea de destrãmare a ceeaee se fãcuse la 23 August. Mai
târziu sosise in tarã Petrascu cu Andreas Schmidt si alte grupe
de legionari, parasutate, încât se crease o retea legionarã.
Populatia, îngrozitã de fãrãdelegile armatei
de ocupatie, sprijinea pe legionari, iar oamenii politici se întrebau
unde se merge cu aceastã violentã crescãndã
a elementelor comuniste, sprijinite de armata de ocupatie. Stoicãnescu
observa cu aten~ie evolutia situatiei interne si in mãsura in care
se inrãutãtea, isi multiplica legãturile.
Pentru a nu tulbura activitatea lui Stoicãnescu, am
dat ordin echipelor care mergeau in tarã sã nu facã
actele de sabotaj pentru care au fost pregãtite in Germania, asa
cum voiau Abwehr-ul si alte servicii mai mici, ci numai informatii si reorganizarea
Miscãrii. Petrascu se ocupa precumpãnitor de organizarea Miscãrii,
iar Stoicãnescu, precumpãnitor de contactele cu înaltele
sfere politice si militare. La sfãrsitul lui Ianuarie 1945, pregãtirile
erau atât de înaintate încât s'a hotãrît
întoarcerea lui Stoicãnescu in Germania pentru a expune Fuhrer-ului
planul de realizare al contra-loviturii. Acest plan, de o constructie genialã,
depãsea cu mult însãsi misiunea cu care fusese trimis
in tarã. Dacã s'ar fi realizat, armata sovieticã ar
fi suferit una din cele mai mari catastrofe din istoria rãzboiului.
Intreg spatiul carpato-danubian ar fi fost eliberat dintr'o singurã
loviturã si, probabil, avalansa, nu s'ar fi oprit pânã
la Nistru, deoarece însisi Rusii se gãseau la capãtul
sfortãrilor. Consecintele ar fi fost incalculabile pentru soarta
întregului rãzboiu. Bãtãlia depe «Câmpiile
Catalaunice», cum o numeam entuziasmati de grandioasa perspectivã,
ar fi alungat pe Rusi din întreg Sud-Estul european si ar fi slãbit
considerabil presiunea sovieticã pe Oder. Fãrã a merge
atât de departe cu speculatiile pentru a crede cã rãzboiul
punea fi câstigat in final, ne gândeam totusi cã Englezii,
care ocupaserã Grecia, vor trebui sã sarã in ajutorul
aliatului lor, îndreptându-si armatele spre Dunãre. Englezii
nu puteau tolera o prelungire a rãzboiului din cauza temerii de noile
arme germane. Si atunci nu exista altã solutie decât sã
vinã ei sã ocupe România, ceeace ar fi modificat complet
situatia din Balcani. Era unica sansã de salvare a independentei
nationale... solutie la care se gândiserã si partidele.
Acest plan nu s'a putut realiza din cauza unui trãdãtor, telegrafistul
serviciului secret german din România, un oarecare Dr. Tãranu
din Timisoara, angajat de multi ani, încã din timpuri de pace.
Desi Miscarea Legionarã din tarã dispunea de elemente pregãtite
sã-l substituiascã, serviciul german a preferat sã-l
pãstreze pe acest om, fiind verificat de atâtia. ani. Cert
este cã dela o vreme toate mesaghle ce le primeam la Viena prin TFF
erau predate de Tãranu si Rusilor. Cert este ed atunci când
Stoicãnescu si Andreas Schmidt si-au anuntat sosirea la Viena cu
un avion militar românesc, acest aviz a ajuns in mâinile Rusilor,
care au dat imediat alarma pe toatã linia frontului. Când avionul
s'a ridicat din spatele frontului si voia sã se indrepte spre Apus,
artileria anti-aerianã ruseascã a inceput sã tragã,
doborându-l in flãcãri. Ocupantii s'au salvat, Stoicãnescu
cu arsuri grave, iar Andreas Schmidt, cu rãni mai usoare. Au fost
transportati la un spital si aici au venit Rusii si i-au ridicat. Dupãce
s'au întremat într'o anumitã mãsurã, au
fost supusi la interogatoriu si anchetatorii au aflat dela ei tot ce le
trebuia. Ca urmare au fost arestati o serie de civili si militari, in frunte
cu Generalul Avramescu, care era unul din factorii de bazã ai planului.
Stoicãnescu si Andreas Schmidt au fost apoi dusi in Rusia, unde au
murit într'un lagãr de exterminare.
Nu pot sã dau in cadrul acestui studiu toate amãnuntele planului.
Tin numai sã precizez cã planul era perfectat de partea româneascã
si rãmânea numai ca Hitler sã-si dea aprobarea. Ei veneau
ca sã-i explice amploarea operatiei. In aceasi ipotezã si
numai in aceastã ipotezã, ar fi participat si unitãtile
românesti ce le pregãteam la Dollersheim, intr'o actiune spre
tarã, dar nu pentru a lupta contra armatei române, ci contra
inamicului care, strâns si încercuit, nu ar mai fi putut opune
decât o slabã rezistentã. Trebue sã adaug cã
Hitler era informat zi de zi de actiunea grupului legionaro-german dela
Bucuresti. Telegramele primite la Viena erau transmise si Marelui Cartier
German. Convins de importanta operatiei, Hitler a dat dispozitii, in cursul
lunei Ianuarie 1945, ca sã se concentreze in Vestul Ungariei o armatã
de soc, sub conducerea Generalului SS Sepp Dietrich. Nimeni nu pricepea
rostul concentrãrii acestor divizii si inactivitatea lor prelungã
in timp ce in regiunea Breslau situatia se agrava. Era trupa de soc destinatã
sã atace si sã se uneascã cu armata românã,
in eventualitatea cã s'ar fi trecut la executia planului.
Tot in cadrul actiunilor întreprinse de guvernul dela Viena, la inceputul
lui Septembrie 1944, trebue mentionatã si organizarea primei linii
de rezistentã in regiunea Banatului. Având ca bazã Banatul
sârbesc, unde sub conducerea lui Pavel Onciu se formase un puternic
grup legionar, s'au întreprins o serie de incursiuni in România,
in speranta de a ajunge la Orsova inaintea Rusilor si a închide trecãtoarea
Cernei.
Aceste incursiuni s'au realizat in colaborare cu grupul militar german din
Banatul sârbesc, care trecuse sub ordinele Generalului Phleps. Un
grup legionar, sub comanda lui Octavian Rosu, trimis special al guvernului
dela Viena, pornind dela Vârset, a înaintat pânã
la Oravita, luând in stâpânire judetul Caras. Un puternic
detasament mixt germano-român, pornind dela Kikinda-Mare, a ocupat
orãselul de frontierã Jimbolia si apoi s'a îndreptat
spre Timisoara. Au ajuns pânã la marginea orasului, fãrã
a întâmpina decât o slabã rezistentã, dar
nu au putut pãtrunde in oras din cauza apropierii diviziilor sovietice.
Aceste inaintãri nu au putut fi consolidate din cauza lipsei oricarei
rezerve germane in acest spatiu. In Banatul sârbesc nu se gãseau
decât trupe însãrcinate cu paza teritoriului si administratia
localã. La 1 Octombrie 1944, a început evacuarea Banatului
sârbesc si grupele de voluntari români existente aici s'au retras
la Viena.
Dupã tragicul final al misiunii Stoicãnescu, guvernul dela
Viena a continuat parasutãrile in tarã, in speranta cã
se vor produce reactii din partea militarilor si chiar a partidelor politice,
inselate in sperantele lor, lucru ce s'a si intâmplat. Cât priveste
armata nationalã, am continuat pregãtirea ei, sub conducerea
Generalului Platon Chirnoagã, cu aceeasi intensitate. Un regiment
român a fost trimis sã ocupe pozitoo pe Oder oprind trecerea
Rusilor peste fluviu si aici a primit botezul sângelui. Un alt regiment
era pe punctul de a intra in luptã si chiar pãrãsise
Dollersheim-ul pentru a participa la apãrarea Germaniei. In drum
a fost surprins de evenimente si s'a dizolvat. Al treilea regiment era încã
in formare la Dollersheim.
Insfârsit, ultima actiune a guvernului dela Viena a fost retragerea
unui grup de legionari in muntii din jurul lui Altausse, pentru a se reuni
cu camarazii germani din unitãtile lui Skorzeny si a alcãtui
grupe de guerillã contra Rusilor. Cum regiunea a fost ocupatã
de Americani, Skorzeny a dat ordin de dizolvare a grupului.
13. Teheran
Cititorii se vor întreba dece într'o cercetare denumitã
«Pentruce am pierdut rãzboiul din Rãsãrit»,
nu am vorbit nimic de cauza cauzelor, de întelegerea secretã
dela Teheran între Roosevelt si Stalin, conform careia nu numai România,
ci toate tãrile din Rãsãritul Europei erau trecute
in orbita sovieticã.
Acest pact odios nu apartinea posibilitãtilor românesti
de a-l împiedeca. Dar era de resortul guvernului român si al
tuturor sferelor conducãtoare românesti sã cunoascã
ce soartâ pregãteau «marii nostri aliati» României
si sã ia toate mãsurile necesare pentru a nu cãdea
victimã acestei conspiratii. Izvoare de informatii aveau mai mult
decât îndestulãtoare. In afarã de depesile primite
din întreaga lume, exista acea excelentã serie de articole
scrise de Pamfil Seicaru in «Curentul», care a dus o campanie
de opt luni pentru a trezi la realitate forurile conducãtoare. Dar
din însesi rãspunsurile echivoce si evazive ce le primeau diversii
emisari oficiali si particulari, in diversele capitale europene, unde luau
contact cu Occidentalii, cei ce se agitau pentru iesirea României
din rãzboiu ar fi trebuit sã se punã in gardã
contra cursei ce ni se întindea. Si, in final, exista si acea sensibilitate
specificã oricãrui om politic îngrijorat de soartea
tãrii lui, acea finã intuitie a realitãtilor, când
este in joc însãsi existenta neamului.
Nefiind întrunite conditiile necesare pentru o încetare a focului,
nu trebuia sã se facã un pas spre trecerea in tabãra
cealaltã. A proceda altfel, cunoscând perfidia si ferocitatea
bolsevicilor, ar fi însemnat o asvârlire in necunoscut, exact
ca un individ care s'ar lansa din avion fãrã parasutã.
Parasuta natiunii era armata. Tocmai cunoasterea întelegerii dela
Teheran trebuia sã fie argumentul cel mai puternic in mâna
responsabililor de soarta tãrii ca sã refuze orice slãbire
a frontului, atâta vreme cât nu exista un armistitiu in buna
formã, bazat pe recunoasterea suveranitãtii nationale.
In aceastã privintã, e bine sã ne reamintim douã
exemple concludente. Si Finlanda fusese sacrificatã de Roosevelt
si trebuia sã fie absorbitã in imperiul comunist. In fata
acestei primejdii, oamenii politici finlandezi s'au strâns in jurul
Maresalului Mannerheim si au luptat pânã ce Rusii însisi
le-au oferit o iesire onorabilã din rãzboiu. Un alt exemplu
este al Turciei, care mereu era impinsã de Churchill si Americani
sã intre in rãzboiu, pentruca apoi, in fata unei ofensive
germane, «sã-i sarã in ajutor» Rusii prin Caucaz,
pentru a nu mai pãrãsi tara si a le pregãti si Turcilor
soarta Românilor. Dar conducãtorii turci, temându-se
de o aliantã cu Rusia, din experienta lor multi-secularã,
au refuzat invitatia si au rãmas neutrali pânã in ultimele
luni ale ostilitãtilor când declaratia de rãzboiu contra
Puterilor Axei nu le mai putea produce niciun rãu.
La Teheran, România fusese vândutã de Americani
Rusiei, dar pentru realizarea acestei tranzactii infame mai trebuia sã
se smulgã si consimtãmântul victimei. Nu depindea decât
de Români ca, printr'o politicã inteligentã, bazatã
pe fermitate si ascutisul sabiei, sã scape la limitã din cursa
ce li se întindea.
Horia
Sima
(Biblioteca
Documentarã "Generatia Nouã", Madrid, 1973
- Extras din Buletinul Comitetului National Româno-American,
Anul XV, 20 Aprilie 1972 cu
revizuiri si adãugiri.