CÃRTI LEGIONARE

 

( II )
Democratia crestină
A doua ipoteză privind viitorul european

 

Daca fiecare detinut îsi apara pozitiile sale politice, opiniile si credintele sale, în deplina franchete, sinceritate si dârzenie, nu este mai putin adevarat ca relatiile erau de buna vecinatate, fundate pe legile morale ale ajutorului reciproc si pe temeiurile aceluiasi obiectiv, de lupta nationala: salvarea din ghearele comunismului sovietic.

Au început astfel în atmosfera de celula sa se creeze conditiile unor noi forme de raporturi politice între oameni, care aveau sa se defineasca mai târziu, de-a lungul anilor, în stringenta unui necunoscut pâna atunci cavalerism politic. Oamenii îsi comunicau între ei gândurile, sentimentele, sperantele, adeziunile, valorile si chiar ambitiile, în mod liber, degajat si cu totala încredere. Acest cavalerism politic a contribuit la reînsanatosirea morala si politica a celor din închisori. O lume noua se nastea, în valmasagul închisorilor comuniste, o lume care va restructura întregul viitor politic al României. Este adevarat ca acest cavalerism politic a trecut si prin faze mai grele, dar a supravietuit si a iesit mai puternic din încercarile vitrege la care a fost supus. Nu vorbim despre aceste lucruri aici: suntem doar la începutul notarilor noastre.

Conditiile de viata erau dintre cele mai inumane si mizerabile. Administratia închisorilor era incapabila sa asigure hrana reglementara detinutilor. Tratamentul medical era aproape inexistent, iar personalul sanitar de mâna doua si afacerist. Medicii, dirijati politic, erau fara putere si fara mijloace.
În interiorul celulelor ajunseseram sa fim înghesuiti, atingând numarul de 25-30 de oameni. Eram obligati sa ne facem toate nevoile zilnice în celula, cu un butoi de apa si unul pentru necesitatile biologice. Hainele, în special camasile, se deteriorasera si nu erau sanse de a obtine de la familii schimburile necesare. Administratia nu dispunea de îmbracaminte, asa ca în ultima instanta s-a îngaduit familiilor sa aprovizioneze cu îmbracaminte pe detinuti o data la doua saptamâni. Totul se facea cu aprobari speciale de la Ministerul de Interne si sub o supraveghere riguroasa a organelor de securitate, ceea ce însemna abuzuri, arbitrar si lipsa de omenie, în toate împrejurarile. Programul era cel reglementat de Administratia Închisorilor Militare: desteptarea la orele 5 dimineata si culcarea la orele 10 seara. Tratamentul general era cel riguros al condamnatilor, caci elementul politic al detentiei preventive era ignorat complet de Securitate.

Numarul arestarilor se marise considerabil în cursul verii lui 1948 si birourile de ancheta nu puteau face fata acestui numar crescând. Am înteles cu totii ca este imposibil sa se tina o lista curenta a celor din închisoare, si îngrijorarea noastra crestea fata de aceasta învalmaseala, în care fiecare dintre noi putea deveni "pierdut" sau "ratacit" prin dosarele anchetei.

Mijloacele de igiena personala erau dintre cele mai rudimentare. Nu erau permise instrumente de barbierit, sapunul era rar si foarte scump la bursa neagra. Alimentatia era insuficienta, încât devenisem niste fapturi caricaturale, hidoase, care nu mai aveam înfatisari de oameni. Toate aceste conditii în care traiam fusesera intentionat create ca o presiune asupra moralului nostru politic si uman. Securitatea comunista ne vroia niste înfrânti, înainte de orice aparitie înaintea instantelor de judecata.

L-am întrebat odata pe unul din anchetatorii care venea la Jilava care este ratiunea aplicarii acestui tratament inuman si ilegal. Raspunsul sau era pregatit în prealabil, pe linia educatiei lor doctrinare:
"Noi stim, cei ce am fost în temnita sub regimurile anterioare, ce însemneaza sa ai libertate de actiune, hrana suficienta si moral ridicat, în timpul detentiei. Acestea toate la un loc ne-au îngaduit sa supravietuim. Noi nu vrem sa repetam greselile burghezilor si sa va înlesnim supravietuirea decât cu o singura conditie, sa va pocaiti, sa va recunoasteti greselile si sa va subordonati. Va vom oferi ocazii de reabilitare, pentru a va gasi un loc modest în rândurile oamenilor care muncesc, daca veti renunta la trecutul vostru politic si nu veti mai astepta pe imperialistii americani sa va elibereze.
Chiar daca am dori sa va îmbunatatim regimul de închisoare, nu putem face aceasta, caci nu ne lasa oamenii muncii, pe care noi îi reprezentam si pe care voi îi urâti pâna la moarte, si ei stiu acest lucru."
Atragându-i atentia ca noi nu suntem condamnati, ci doar în detentie preventiva, de ancheta, si ca în urma anchetei am putea fi eliberati, raspunsul sau a fost pe aceeasi linie doctrinara de partid:
"Noi nu facem arestari decât pe baza unor materiale documentare, si astfel nu exista sansa de a scapa de rigorile justitiei comuniste. Ai fost arestat, vei fi condamnat. Noi, comunistii, avem o justitie noua, bazata pe probe si pe lunga experienta a Sovietelor. Nu ne jucam cu dusmanii societatii comuniste pe care vrem s-o construim."
Nu ne mai ramânea decât o singura arma de aparare si lupta: rugaciunea, pe care am început s-o practicam cu fervoare, ca o stare de suflet permanenta. Ne-am regasit adevarata noastra fiinta spirituala, si asa ne-am gasit linistea sufleteasca, împacarea cu starea de lucruri si resemnarea în fata viitorului necunoscut.
În toamna lui 1948, celulele noastre au început sa primeasca un val de noi arestati, în special ofiteri. De obicei, ofiterii erau acuzati de crime de razboi savârsite pe teritoriul Rusiei Sovietice, între 1941-1944, si erau trimisi în depozitul de la Jilava, din Sectia Reduit, împreuna cu toti asa-zisii criminali de razboi. Cei ce veneau în celulele din fortul Jilava erau ofiteri superiori care nu erau implicati în crime de razboi, ci în actiuni politice de rezistenta anticomunista. Orice ofiter superior al fostei armate române era socotit un potential politic împotriva regimului comunist.
În celula noastra nr. 2 au sosit doi generali, de mare isprava româneasca: Ghermanescu, din Constructiile si Pionieratul Armatei, si Ion Iliescu-Zanoaga, din Cavalerie.
Ghermanescu fusese specialist în constructii de instalatii militare ca cea de armament din Muntii Fagarasului - la Mârsa. Nu fusese înrolat în partide politice si nu poza în om politic. Era modest, bun crestin, se purta corect cu toata lumea si era un povestitor de mâna întâi. S-a acomodat de la început în atmosfera de buna întelegere a celulei si a început sa devina interesat în problemele politice. Asculta cu atentie toate discutiile, punea întrebari decente si tempera pe cei ce deveneau mai aprinsi în discutii. A avut o tinuta frumoasa, onorabila si la nivelul sau de general român, dublat de o întelepciune de mosneag, ceea ce îi dadea un prestigiu respectat si admirat de toata lumea.
Zanoaga era un temperament vioi, dublat de un luptator din rândurile prime ale bataliilor. Fusese un mare campion al concursurilor hipice din România, si participase si la concursuri internationale. Ne povestea cu pasiune si placere scene dramatice din aceste concursuri, întretinând atentia tuturor încordata pâna în ultima secunda a povestirii. Un mare îndragostit de cavalerie, de cavaleria româna. Fusese atasat Partidului National-Taranesc afara, înainte de arestare. Marturisea însa ca a ramas dezolat si profund mâhnit de felul timid si lent în care au înteles taranistii sa înfrunte comunismul. Nu putea întelege actul de la 23 august si nu credea ca conducerea partidelor politice vor mai putea restaura situatia veche din România, cu elementele de care dispuneau. Dorea, pe linia temperamentului sau vulcanic, o resurectie nationala, de proportii uriase, în care tineretul sa fie în rândurile din fata, sub flamurile unei unitati nationale. Nu mai accepta controverse politice sau rascoliri ale unui trecut de adversitate, ci promova, si el, la rândul sau, cu energii noi si cu mult suflet, ideea unor strângeri de rânduri pentru a putea birui comunismul.
Zanoaga avea o tinuta de general-comandant de osti, care stia sa insufle curaj si încredere în actiuni si plasa eroismul ca o virtute suprema, în existenta umana, dar mai ales, în existenta istorica a României, la ora aceea.
Avea lacrimi în ochi când vorbea despre eroismul ostasului român de pe fronturile din Rusia. Prezenta lui a fost numai îmbarbatare de-a lungul a câtorva luni cât a stat cu noi în celula. Iar atasamentul nostru fata de general a crescut si mai mult în momentul în care a dat dovada peremptorie de curajul personalitatii sale.
Pe la sfârsitul anului 1948 a intervenit o schimbare radicala în Administratia Jilavei si în viata noastra de detinuti politici. Întreaga echipa de gardieni fusese înlocuita cu o alta noua, în care erau numai gardieni formati în spiritul nou al Partidului Comunist. Comandantul închisorii ajunsese Maromet, fost om de serviciu la una din primariile de sector din Bucuresti, si care avea sa devina celebru prin brutalitatile sale si prin regimul de teroare pe care avea sa-l instaureze la Jilava. Maromet purta gradul de maior. Ajutor administrativ era un fost functionar din vechile administratii de penitenciare, iar prim-gardian, adica seful direct al gardienilor, devenise plutonierul Ivanica, si el unul din viitoarele celebritati ale batausilor si ucigasilor din închisorile comuniste.
Prima masura impusa de noua administratie era rigoarea secretului între celule. Pâna atunci, în mod semiclandestin, se mai circula prin alte celule, cu pretul unui mic bacsis dat gardienilor mai de treaba sau prin schimb de persoane. Se convenea între detinuti sa faca schimb de celula, mai ales în timpul noptii. În felul acesta se întretineau relatii cu lumea din celelalte celule, cu problemele, ideile, dezbaterile si informatiile lor.
Cu venirea lui Maromet, acest lucru nu mai era permis, sub nici o forma. Atunci încep primele comunicatii între celule prin alfabetul Morse. Timid si dificil la început. Erau putini cei care-l cunosteau si nici interesul nu era prea mare. Jilava era o închisoare de tranzit si depozit temporar pentru Securitate.
Rigoarea secretului ne împiedica sa mai obtinem informatii din afara si sa avem macar o idee generala si vaga despre evenimentele politice în curs. Acesta-i dezideratul principal al oricarui detinut politic. Oricât de nesemnificativa ar fi o informatie politica, aceasta îi permite tot felul de însailari imaginative, pentru deslusirea situatiei interne si internationale. Un detinut politic este în stare sa reconstruiasca o lume întreaga din cioburi de informatii, si aceasta constituie temeiul unor noi sperante de viitor.
Maromet impusese apoi o disciplina aspra, care ne scosese din linistea noastra de pâna atunci. Între altele, ni se cerea sa raspundem la apelul de dimineata si de seara, când veneau gardienii la numaratoarea de rutina a detinutilor, cu strigatul unison de "Sa traiti!". Fireste, protestul si refuzul au fost generale în celule. Toti ne consideram detinuti politici, nu militari sau de drept comun. Raspunsul nostru "Sa traiti" era considerat o umilinta a noastra si nu eram dispusi s-o acceptam. Maromet, cu echipa sa de batausi, avea însa leac comunist pentru toate aceste acte de indisciplina. Când se întâmpla o rezistenta colectiva, deci un refuz al întregii celule de a raspunde cu "Sa traiti", era ales unul dintre detinuti si dus la una din salile de baie, unde era batut cu rangi de fier pâna la pierderea constiintei.
În celula noastra, într-una din seri a fost ales unul dintre detinuti care, dupa ce a fost scos din celula, a revenit la circa doua minute, si sortii au cazut pe generalul Zanoaga. Am ascultat muti si încremeniti, circa 60 de lovituri, dupa care camaradul nostru a fost adus lesinat pe o patura, purtat de gardieni, si aruncat pe pardoseala pietroasa a celulei. L-am îngrijit, cu frectii, apa rece si cu spalaturi cu sapun la ranile sângerânde. Când si-a revenit generalul din lesinul sau, a deschis ochii si a zâmbit, spunând: "Nu ne vor ucide când vor ei, caci noi suntem mai tari decât fierul". În orice caz, tot timpul cât a stat în celula noastra, generalul Iliescu-Zanoaga a refuzat sa spuna "Sa traiti".
Acest "Sa traiti" a constituit una din cele mai dificile probleme de rezolvat pentru politicii din închisorile comuniste. Atitudinile detinutilor variau dupa împrejurari si erau în majoritatea cazurilor împartite în doua grupe: pro si contra.
În acea faza a detentiei, Zanoaga si-a câstigat simpatia si respectul tuturora pentru demnitatea cu care a înfruntat cumplita bataie cu fierul. Si-a revenit repede, si-a recâstigat buna dispozitie si era gata de noi batalii, pe care nu le vedea mai putin aspre, caci nu-si facea iluzii despre regimul comunist.
O data cu venirea lui Maromet, regimul alimentare se îmbunatatise. Aceasta nu însemna ca devenisem satuli cu portiile de mâncare care ni se dadeau. Alimentatia era mai buna fata de ceea ce primeam pâna atunci, în timpul anarhiei administrative, când bucatarii, detinuti de drept comun, alergau pe câmpurile din jurul Jilavei sa fure zarzavaturi pentru a fierbe "ceva" la cazane.
Maromet n-ar fi putut sa ne acorde o alimentatie "legala" sau "umana" pentru ca aceste forme de alimentatie pentru detinutii politici nu intra în logica comunista. Puteam spune ca sub Maromet am primit doua sau trei linguri în plus, mai consistente, de mâncare.
În regimul de secret sever care ni se impusese, nu mai aveam dreptul sa iesim în curtea fortului, nici cele 15 minute la care avusesem dreptul pâna atunci. Dimineata si seara scoteam butoaiele noastre de apa si murdarie, în fata usii, pe sala, de unde veneau sa le ridice echipe speciale de detinuti, cu care nu aveam nici un fel de comunicare. Erau detinuti de drept comun.
Perchezitiile ce ni se faceau periodic au devenit adevarate tracasari din partea gardienilor. Eram dezbracati în pielea goala, ni se rupeau buzunarele si se scotocea în toate colturile si ascunzisurile posibile ale celulei. Întreaga operatie a unei perchezitii se desfasura într-o atmosfera de teroare. Se cautau în special obiecte taioase si material de scris care ne-ar fi îngaduit sa comunicam cu celelalte celule. Registrul sistemelor de comunicare este asa de bogat, încât nici o paza din lume nu va fi în stare sa vaduveasca pe detinuti de posibilitatea de a stabili între ei o linie de comunicatie.
În iarna aceea - 1948 - sistemele de legatura si comunicare cu restul închisorii au suferit un soc puternic. Însa datele pe care le obtinusem pâna la ora aceea ne îngaduiau sa facem judecati, previziuni si calcule politice, atât pe planul intern, cât si pe cel extern.
Înainte de aplicarea regimului secret, prin Jilava trecuse grupul Vica Negulescu, care fusese condamnat împreuna cu inginerul Bujoiu. Întelegeam ca toate arestarile facute erau planificate în vederea unor procese, mai mult sau mai putin rasunatoare, si ca toti vom înfunda temnitele pentru lunga vreme de atunci încolo. Reusisem sa intru în legatura cu Vica printr-un prieten comun, care avea o extraordinara abilitate de a culege informatii si a se strecura prin pânza de vigilenta a gardienilor. Eram interesat în impresiile si comentariile lui Vica pentru ca îi cunosteam calmul, puterea de judecata si analiza asupra situatiilor.
El considera procesul Bujoiu ca o mare batalie câstigata în favoarea spiritului de unitate nationala. Comunistii au crezut ca vor înfrânge rezistenta nationala, prin condamnarea unui lot de personalitati politice de suprafata. În realitate, prin aceasta condamnare starea de spirit a devenit mai bine conturata si definita, cu un rasunet în rândurile populatiei, care devenise constienta de faptul unor activitati politice la nivel international, si aceasta, la rândul ei, constituie o sursa noua de îmbarbatare pentru viitoarele grupuri de rezistenta care se vor forma pe întreg cuprinsul tarii.
Procesul Bujoiu demonstrase ca formatiunile politice românesti se regasesc în suvoiul aceleiasi comunitati nationale, ca obiective comune, dincolo de diferentele doctrinare, care le separau.
Vica credea, de asemenea, ca Miscarea Legionara a fost salvata de la o moarte sigura. Într-un regim comunist nu era loc pentru legionari, decât în închisoare sau mormânt. Dupa acordul politic din decembrie 1945, Partidul Comunist începe sa lanseze pe piata tot felul de informatii false care urmau sa discrediteze Miscarea Legionara. Conducerea legionara nu putea raspunde si lamuri aceste zvonuri false, fiindca aceasta ar fi amenintat libertatea tuturor legionarilor. În aceasta situatie se crease o stare de spirit în opinia publica româneasca, de confuzie. Pe de o parte, nu se putea crede ca legionarii au capitulat în lupta lor anticomunista, pe de alta parte, opinia publica nu putea verifica temeinicia informatiilor false care erau puse în circulatie de comunisti si care erau defavorabile legionarilor.
Procesul Bujoiu, în lotul caruia erau condamnati si fruntasi legionari, risipise complet toate îndoielile, dovedind prezenta legionara în marea rezistenta nationala.
Vica Negulescu era prudent si nu se hazarda în pronosticuri imaginare. Vedea însa o perioada lunga de întemnitare, cu riscuri enorme pentru toata lumea. Era convins ca obiectivul principal al comunistilor era lichidarea fizica si morala a oricarei rezistente politice. Nu existau solutii interne pentru detinutii politici. Numai factorii politicii internationale vor putea aduce o dezlegare în societatea româneasca. În concluzie, nici un fel de diplomatie politica de partid nu putea salva partidele politice românesti, ca formatiuni închegate si oficiale. Ele vor putea supravietui numai prin taria de caracter a membrilor, prin rezistenta fizica si prin norocul individual al fiecaruia. Gratia lui Dumnezeu va coborî asupra noastra când toate "fructele vor fi coapte".
Vica Negulescu, în timpul anchetei si al procesului, a avut o tinuta impecabila, de dârzenie si refuz de a accepta sugestii si indicatii din partea anchetatorilor, ce vroiau sa extinda reteaua de implicatii si asupra altor personalitati.
Unul dintre anchetatori a subliniat într-una din conversatiile pe care le-am avut cu el ca atitudinea lui Vica a fost imposibil de înteles. Mai târziu, maiorul Ceia, care fusese seful Securitatii regionale Iasi la arestarile din 1948 si a ajuns si el în închisoare, mi-a vorbit despre sedintele de instructaj si comentarii pe care le aveau în acea perioada la Ministerul de Interne. Într-una din aceste sedinte atitudinea lui Vica Negulescu a fost calificata ca "antipolitica", întrucât radicalismul comportamentului sau nu a lasat loc pentru nici un fel de joc politic ulterior.
În cursul anchetei Vica recunoscuse ca întelegerea din decembrie 1945 n-a fost decât o tactica de lupta pentru a câstiga timpul necesar unei refaceri. Ratiunea acestei tactici era data de pozitia slaba a Partidului Comunist în acea perioada. Acum, în 1948, ostile stau fata în fata si legionarii accepta situatia, ca o concluzie fireasca a credintelor lor politice. Aici nu mai este vorba de nici un fel de diplomatie versatila, ci dinamica, deschisa si aspra. În aceasta situatie, nu mai era dispus la nici un fel de concesii, si-si asumase raspunderea tuturor actiunilor de pâna atunci, nevrând sa implice pe nimeni altul în afara de dânsul.
În conceptia comunista, aceasta pozitie a lui Vica Negulescu era calificata ca "antipolitica", dupa spusele maiorului securist Ceia.
Comentariile si impresiile lui Vica au fost împartasite tuturor camarazilor de celula si ele au primit o aprobare unanima din partea lor, caci au impresionat prin logica si esenta lor de politica, privita într-o perspectiva mai larga.
În acelasi timp cu Vica Negulescu era în tranzit prin Jilava parintele Dumitru Imbrescu, cunoscut luptator nationalist, cu care am avut o întrevedere scurta, dar în care mi-a comunicat câteva informatii despre familia mea si câteva informatii politice la zi. Spre deosebire de realismul lui Vica, parintele Imbrescu era optimist si plin de voie buna. Mi-a dat cu aceasta ocazie câteva lame de barbierit, care erau lucruri de mare pret si care ne-a ajutat pe toti cei din celula noastra sa ne îngrijim barbile foarte îndelungata vreme, caci un aviator buzoian inventase, împreuna cu colonelul Bercea, un aparat iscusit pentru ascutirea lamelor. Singurul care nu se barbierea cu lamele noastre era arhitectul Ion Bals, care-si construise o lama speciala, din lemn, si cu care opera în admiratia tuturora fara gres.
Mai târziu, peste ani, am aflat ca puternicul si optimistul parinte Imbrescu a murit, nu mai retin în care dintre închisori.
Tot cam în perioada aceea l-am cunoscut pe Ghita Serban, student la medicina veterinara, originar din Dobrogea, chiar din Murfatlar, o regiune de vinuri excelente si cu nume de celebritate. Statea într-o celula vecina, dar a vizitat pe câtiva dintre prietenii sai din celula noastra, timp de vreo doua trei nopti, în perioada când era posibil acest lucru. Serban era o fire energica, putin nervoasa, însa prietenos si simteai de la început o caldura sufleteasca de atasament. Ne-a vorbit despre vinurile satului sau, despre saracia si simplitatea taranilor de acolo si despre visurile lui misionare de viitor pentru ajutorarea acestor tarani. Avea o inima curata, care distona cu fata lui bruneta si cu duritatea de atitudine în fata anchetatorilor si a gardienilor. Era ireductibil în credintele sale si lipsit de orice înclinatie spre diplomatie. Aceasta alcatuire psihica a personalitatii sale avea sa-l duca la actul de sinucidere de la Pitesti, unde a fost transportat dupa condamnare si unde n-a putut face compromisuri si concesii în fata asa-zisilor reeducatori.
Cu toate severitatile impuse de regimul secretului la care eram supusi si cu toate perchezitiile, aproape saptamânale, care ni se faceau, în celula noastra am reusit sa mai pastram o serie de obiecte interzise care erau de uz comun. Între acestea erau si niste carti franceze pe care le citiseram de mai multe ori si apoi le ofeream noilor veniti pentru lectura. Aceste carti le furaseram din epoca când eram scosi în curte, la plimbare pentru 15 minute. La intrare, pe culoarul nostru, era o camera-magazie unde se depozitau cartile ridicate la perchezitie personala când un detinut era încarcerat la Jilava. Aceste carti nu mai erau restituite niciodata. Nici nu se puteau gasi, caci erau aruncate gramada una peste alta. Când ne întorceam de la plimbare, aveam grija sa ne organizam într-un dispozitiv special, care însemna sa lungim coloana noastra în asa fel ca gardianul care era întotdeauna la sfârsitul coloanei sa fie departe de capul acesteia. În frunte se aseza ing. Mihaiescu si ajuns la camera de carti, neîncuiata, intra si alegea la întâmplare din gramada câteva carti pe care apoi le savuram printr-o lectura orânduita, dupa preocupari si curiozitati personale. Noi transmisesem secretul librariei noastre si altor celule, care începusera sa se aprovizioneze si ele de la aceeasi sursa.
Cu administratia lui Maromet nu mai era posibila achizitionarea de carti. Nu mai eram scosi la plimbare. Nu mai aveam dreptul la aer si miscare. Ba chiar pierdusem cea mai mare parte din carti în cursul multiplelor perchezitii. Ni se rapea astfel orice posibilitate de lectura.
Dar furia arestarilor continua afara si soseau proaspeti arestati. Nu în acelasi ritm, caci erau destinati pentru alte celule, cu scopul de a întretine cât mai strict secretul. Totusi, Jilava devenea neîncapatoare si, din când în când, administratia era nevoita sa mai repartizeze câte unul si în celula noastra.
Asa, pe la începutul anului 1949, prin ianuarie, au sosit doi proaspeti arestati: prof. Savu de la Academia de Teologie Ortodoxa din Oradea si Misu Artareanu, fost director general al Creditului Minier.
În celula noasta se discuta pe vremea aceea religia crestina în comparatie cu celelalte mari religii ale lumii. Atât Savu, cât si Artareanu au contribuit cu o multime de idei la dezbaterile noastre, care se aflau într-un stadiu avansat în momentul sosirii acestora.
Numai cine a trecut prin ciurul vietii de detentie poate întelege preocuparile si tematica variata a discutiilor din celule, indiferent de conditiile de viata biologica în care se gaseste prizonierul politic. De altfel, chiar si în ordinea istorica a libertatii, o civilizatie cât de perfecta ar ajunge în dezvoltarea ei, pentru a satisface trebuintele materiale ale omului, nu vor putea satisface exigentele spirituale ale acestuia.
Ceea ce stârnise discutia noastra asupra religiilor comparate era lectura a doua carti aduse din "libraria noastra secreta": Yoga de Mircea Eliade si o carte franceza a unui calugar budist - seful unui ordin monahal budist. Cartile acestea au fost citite, rascitite si rumegate de toata lumea. Se crease în celula un fel de atractie - prin cartea lui Eliade - spre budism, spre meditatie preconizata de budism, în orice caz spre ordinea si valorile spiritului contemplativ si mistic. Era o atmosfera de exotism spiritual.
Cartea monahului budist - i-am uitat numele - a scos lumea din starea aceasta exotica, caci a produs un fel de soc intelectual si doctrinar. Cartea continea un numar de câteva prelegeri, tinute de indian la o universitate catolica din Franta. În aceste prelegeri prezenta învatatura religiei sale budiste si apoi încerca sa stabileasca puncte de contact sau diferentiere de religia crestina. Ceea ce insista autorul era sa arate ca religiile, mai bine zis valorile religioase, nu pot fi imitate sau împrumutate. Fiecare religie corespunde unor structuri psihologice si spirituale, si ea promoveaza valorile care corespund unor exigente specifice. "De ce sa împrumutati sau sa imitati - voi, crestinii - obiecte de meditatie si contemplatie din lumea indiana, când aveti la îndemâna stralucitele obiecte contemplative care se potrivesc exigentelor si idealurilor voastre, cum ar fi Crucea, Sfânta Fecioara Maria etc.?
Îndreptati-va - spunea indianul - spre valorile religiei voastre frumoase, care singure va deschid calea spre adevar si viata spirituala." Ciudatenia era ca putini dintre intelectualii detinuti cunosteau mai profund învatatura crestina. Asa se face ca profesorul teolog Savu va lamuri pentru toti o buna parte din splendorile crestinismului si va îmbogati cunostintele si viata spirituala a detinutilor cu învatatura crestineasca, încât rugaciunile lor îsi capatau de acum în acolo o alta semnificatie.
Misu Artareanu a participat si el la discutii într-o forma interesanta si deosebit de particulara. El era francmason de gradul 33 si avea rezerve, dar nu antipatii fata de crestinism. Spun acest lucru pentru ca în mod public si-a exprimat doar rezervele, iar în cercul restrâns al unui grup de tineri studenti, care au fost invitati sa le expuna conceptia francmasoneriei, a mers mai departe de simple rezerve personale sau mintale. Artareanu a facut o expunere în care a aratat caracterul irational si mistic al crestinismului cu care nu era de acord. Ratiunea, în conceptia sa, este singura sursa a adevarurilor noastre, iar logica singura metoda de verificare a acestor adevaruri; o religie nu poate fi întemeiata decât pe astfel de adevaruri rationale, pe care le poate cuprinde puterea noastra de gândire. Desi avea un mare talent de vorbitor, Artareanu nu a cucerit simpatiile celor ce cautau în religie, mai ales, în momentele acelea, tocmai contactul si protectia fortelor supranaturale, caci în ordinea aceasta, ratiunea îsi pierduse orice valoare si semnificatie. Însa Artareanu reusise sa câstige interesul studentilor legionari pentru tainele masoneriei, prezentate de un mason autentic si cu grad superior, deci initiat în doctrina, istoria si orientarea ideologica a masoneriei. În acest fel, el le-a facut un numar de 5-6 comunicari în cercul lor restrâns. La sosirea sa în celula, Artareanu se aratase foarte îngrijorat de componenta celor dinauntru. Vorbise cu dr. Brancovici, pe care-l întrebase daca sunt legionari în celula. Brancovici i-a raspuns afirmativ, dar la rândul sau a vrut sa afle rostul întrebarii, si Artareanu i-a marturisit foarte confidential ca îi era teama sa nu fie omorât de acestia daca vor afla despre el. Fireste, Brancovici l-a asigurat ca n-are de ce se teme, ca el însusi îl va proteja prin calitatea lui de legionar. Ei se cunosteau din libertate si stirea aceasta l-a uluit pe Artareanu, întrucât nu cunoscuse pe Brancovici în aceasta postura politica.
Situatia s-a calmat în foarte scurt timp si cele mai bune relatii s-au stabilit si cu Artareanu, caruia îi disparuse orice fel de teama. Ele era unul dintre cei mai straluciti povestitori pe care i-am cunoscut în închisoare. Si era o sursa inepuizabila de umor si voie buna. Cunostea o multime din tainele politice ale partidelor politice, înca din viata de adolescent si studentie, din propria sa familie, caci tatal sau fusese senator liberal pentru multi ani în Parlamentul român. Ca director la Creditul Minier, a întreprins o serie de cercetari stiintifice secrete în perioada razboiului antisovietic în care s-au investit sume extraordinare de bani. Cercetarile erau conduse de prof. Dan Radulescu de la Universitatea din Cluj si nemtii urmareau sa descopere caracterul, esenta si rezultatele acestora. Nu au reusit niciodata.
La aflarea acestor date, Artareanu a fost întrebat daca stia ca Dan Radulescu a fost atasat Miscarii Legionare, si daca nu s-a temut ca va fi omorât de acesta sau daca nu s-a temut ca acesta ar fi putut oferi secretele cercetarilor sale germanilor iscoditori, care erau în bune relatii cu legionarii. Raspunsul sau a fost negativ. Dan Radulescu era un savant care se angajase total, cu dedicatie si pricepere, în lucrarile sale si nu accepta nici un fel de tranzactie cu rezultatele pe care le obtinuse si urmau sa fie valorificate, daca nu intervenea 23 august, si în felul acesta sa promoveze geniul creator românesc în stiinta si tehnologie. Avea numai cuvinte de lauda la adresa savantului clujean, care era convins ca nu va încredinta secretele sale stiintifice rusilor sau comunistilor români.
Artareanu fusese arestat în legatura cu sucursalele din Europa ele Creditului Minier si cu rularea capitalului investit în aceste sucursale. Cel care avea directia si controlul acestor capitaluri era faimosul Xenopol, pe care Artareanu îl considera cel mai rafinat escroc al României. Radu Xenopol fusese arestat si el. În acel moment se gasea în celula nr. 1 din fortul Jilava. Pâna la Jilava venisera împreuna si credeau ca vor fi repartizati în aceeasi camera. În timpul transportului, Xenopol îi spusese lui Misu Artareanu ca era sigur ca va fi eliberat, întrucât comunistii nu se vor putea opune tentatiei de a intra în posesia averilor pe care Creditul Minier le avea în Occident. Care era situatia reala, dupa povestirile lui Artareanu? Radu Xenopol condusese sucursalele Creditului Minier în calitate de procurist general. Adica era investit cu puteri depline din partea Consiliului de Administratie si a Directiei Generale sa opereze toate activitatile legate de sucursale, cu decizii supreme, semnate de el personal. Natural, Xenopol raporta natura activitatilor sale, câstigurile financiare si investitiile care le facea în numele societatii. Totul se desfasura în buna rânduiala pâna în momentul arestarii lor. În cursul anchetei Artareanu aflase ca operatiile raportate de Xenopol erau reale si corespundeau adevarului, asa cum aratau actele si documentele oficiale, dar toate acestea aveau un mic, dar foarte semnificativ codicil. Toate capitalurile Creditului Minier acumulate în strainatate erau depozitate, rulate si bugetate la o banca belgiana, cu mentiunea "procuristului general" ca singura semnatura lui Radu Xenopol poate dispune de aceste fonduri. Aceasta provizie legala a fost din nou, si mai ales dupa lovitura de la 23 august, ca o masura de siguranta ca rusii nu vor putea exercita nici o presiune pentru intrarea în posesia acestor sume de ordinul sutelor de milioane de lei, în moneda forte.
Teza eliberarii lui Radu Xenopol era sustinuta de acesta pe urmatoarele temeiuri:
Guvernul comunist român va putea intra în posesia instalatiilor si echipamentului de care dispune în Europa Creditul Minier, dar nu va putea obtine sub nici o forma banii depusi la bancile belgiene în numele guvernului fara semnatura lui Radu Xenopol. În conditii de detentie nu va da semnatura nimanui. Mai mult, comunistii români nu vor încerca sa-l ucida pentru ca aveau informatii ca el detine mai mult fonduri secrete si la alte banci, pâna atunci necunoscute.
Interesul comunistilor era sa obtina toate aceste fonduri, nu sa-l ucida pe Xenopol. Calculul sau era ca, pâna la urma, se vor convinge cei de la conducerea Partidului Comunist de realitate; el nu va fi intimidat si-i vor propune un târg politic; eliberarea sa în schimbul semnaturii pentru ridicarea banilor. Târgul, sustinea Xenopol, va fi încheiat numai când se vor accepta conditiile sale, la care nu va renunta, fiindca altfel va lua din nou drumul închisorii si poate al mortii, si comunistii vor ramâne cu banii.
Conditiile sale erau simple si logice: Xenopol va semna pentru o importanta suma în favoarea guvernului, în faza prima a întelegerii lor, dar guvernul va trebui sa-i puna la dispozitia sa, suma de un milion de lei care sa-i fie alocata anual, pentru propriile sale nevoi. Pe masura ce, adica în decurs de ani, guvernul va respecta clauzele acestui contract, el va fi dispus sa "ofere" acestuia alte sume importante de bani, caci "batrânetile sale trebuie asigurate".
Împreuna cu Xenopol si Artareanu, fusese arestat si prof. Anton Dimitriu, care fusese impus dupa 23 august ca administrator general, reprezentând liberalii lui G. Tatarescu. Artareanu sustinea ca Anton Dimitriu nu are nici un fel de vina dupa cum nu ar fi avut nimeni altul de la Creditul Minier, de felul cum a manevrat Xenopol toate aceste afaceri. Buba cea mare era ca Partidul Comunist, prin Securitatea lui, nu recunostea aceste nevinovatii. De altfel, spunea Artareanu, Anton Dimitriu a fost o simpla papusa dirijata de cei ce cunosteau natura afacerilor de proportiile celor de la Credit. El nu avea nici o pricepere sau experienta administrativa. Era o simpla figurina politica.
Misu Artareanu credea ca va fi eliberat îndata ce se vor cunoaste toate amanuntele actiunilor lui Xenopol, si se va vedea ca ceea ce a facut acesta, era o escrocherie personala. Nu stiu ce s-a ales dupa aceea de Artareanu, dar în vremea cât a fost în celula noastra comportamentul sau a fost excelent, iar conversatiile cu el de factura cea mai aleasa.
Nu stiu cum s-au dezvoltat comunicarile sale despre masonerie în fata grupului de studenti, care si unii si altii cerusera o întâlnire fara martori, "între patru ochi" cum s-ar zice. Ceea ce retin este faptul ca tinerii studenti chestionau doua aspecte de baza ale masoneriei: lupta ei clandestina si crimele politice care se puneau în sarcina ei. Nu cunosc evolutia discutiilor avute cu Artareanu pe aceste teme, caci nu intra în preocuparile mele acest soi de lucru.
Ceea ce m-a interesat în mod deosebit în contactul cu Artareanu au fost datele politice pe care le cunostea asupra activitatii partidelor românesti. Toate datele sale erau documentate si pline de interes pentru cei preocupati de istoria politicii, între cele doua razboaie.
Regimul de teroare a lui Maromet se înasprea, si conditiile de viata din ce în ce mai grele. Unul dintre dezideratele noastre esentiale, era sa fim scosi la raportul administratiei pentru a reaminti detinerea noastra, caci socoteam ca în valmaseala de acolo am fost uitati.
Dupa procesul Bujoiu începusera o serie de procese marunte cu diferite loturi ale rezistentei. Acest lucru a creat o stare generala de optimism în Jilava. Fiecare dintre cei detinuti prefera sa ajunga la tribunal încadrat într-un grup ce urma sa fie judecat, decât sa ramâna în incertitudinea si teroarea din Jilava. Nu se mai putea avea nici o comunicare cu familiile. Mâncare era slaba si ajunsesem niste cadavre ambulante, slabiti, bolnavi si îmbracati în niste zdrente, caci asa ajunsese îmbracamintea noastra.
Plutonierul Stoica, unul din zbirii echipei lui Maromet, era seful sectiei noastre în Fort. Brutalitatea lui nu avea margini în dezlantuirea ei. Avea si el slabiciunile si ciudateniile lui. Nu-i batea pe cei ce-i stia a fi arestati de mai multa vreme. Nu e vorba ca s-ar fi temut de ei, dar în orice caz avea un complex de inferioritate. Iar daca un detinut îl înfrunta spunându-i: "D-le plutonier, stiu ca nu ma puteti pedepsi, pentru ca dumneavoastra sunteti un om drept si eu nu sunt vinovat", asprimea lui Stoica se transforma în protectie. Era însa o adevarata nenorocire sa fi cazut sub ciomegele lui Stoica. Faima acestui ciomagar a trecut printre zidurile cele mai groase ale Fortului si îngrozea pe toata lumea numai la pronuntarea numelui sau.
Bataia în sine nu era decât o tactica de partid pentru a tine pe detinuti sub presiune. Daca nu era ocazie pentru batai în vreuna din zile, trebuiau pretextate aceste batai pentru ca erau cerute de directivele permanente ale comandantului Maromet, reamintite zilnic la instructajul politic.
Auzisem ca cei de la sectiile din Reduit, care facea parte-circumferinta din interiorul Fortului, au un regim mai blând si ca acolo se gaseau cei ce erau pregatiti în vederea procesului. În intimitatea noastra doream sa ajungem la Reduit. La timpul sau fiecare am ajuns acolo, si am sarit din lac în put.
În Fort nu mai aveam dreptul la nici un raport administrativ, si deci nu mai puteam intra în contact cu nimeni, afara de zeul paznic al vietii noastre, plutonierul Stoica. Adevarul psihologic este ca Stoica, în prelungita convietuire cu noi, se domesticise într-o oarecare masura si îsi exercita tirania brutalitatii sale în alte zone ale închisorii, în special fata de noii sositi la perchezitia corporala si încarcerarea în celule. Aproape nici unul nu scapa de biciul necrutator al lui Stoica.
Prin lunile de la începutul anului 1949 puterea secretului nostru a fost sfarâmata prin sosirea unui nou-venit, care a adus un adevarat reviriment în camera noastra. Era colonelul Emil Turtureanu. El aducea stiri proaspete si comentariile unui om capabil sa interpreteze evenimentele politice ale zilei. Cu ajutorul informatiilor sale am ajuns la zi cu politica internationala. A fost destul de greu sa avem acces la toate datele politice de care dispunea Turtureanu. De obicei, fiecare nou arestat era supus unui sever si intens interogatoriu din partea detinutilor avizi de informatii. Colonelul Turtureanu nu s-a lasat cucerit de curiozitatea celor ce-l chestionau si a asteptat în liniste, pâna s-a lamurit asupra celor din celula. Vroia sa stie cui încredinteaza stirile si comentariile sale.
Întâmplarea a facut ca pe Turtureanu îl cunosteam din libertate si aveam relatii personale, de familie, înca de multa vreme. Pe aceasta linie, l-am asigurat despre cei din celula noastra si i-am explicat în amanunte atmosfera si conditiile de viata. Asa s-a ajuns la punctul de a ne prezenta, în interpretarea sa, întreaga panorama a politicii românesti si mondiale. Nu mai întâi de a fi primit de la el toate detaliile despre propria mea familie, caci stia totul pâna la zi, adica nu cu mult înainte de a fi venit la Jilava.
Povestea colonelului Turtureanu este una dintre cele mai interesante, pasionante si plina de ciudatenii. Ofiter de cariera, artilerist, a facut studii academice, în prealabil, la Viena, si a învatat mai multe limbi straine. Originar din Bucovina, si-a facut educatia în spiritul culturii austriece, dar a luptat înca de tânar pentru unirea Bucovinei cu Tara Româneasca si a fost animat de cele mai frumoase idealuri nationale. Dupa Unirea din 1918 a ramas în cadrele armatei, unde a promovat cu usurinta prin toate etapele carierei militare datorita destoiniciei si pregatirii lui exceptionale. Nu s-a afiliat nici unui partid politic, dar era preocupat de treburile politice si urmarea cu atentie evolutia societatii românesti. Ceea ce a fost clar în atitudinile sale politice a fost antipatia fata de legionarismul care se raspândea în toate partile Bucovinei înca de la începutul aparitiei sale. Ostilitatea fata de Miscarea Legionara a luat formele cele mai variate, în diferitele împrejurari ale vietii sale, dupa pozitiile pe care le-a ocupat în viata publica. Aceasta neîmpacata adversitate a sa fata de legionari a cântarit mult în promovarea sa în postul de director al cabinetului militar al lui Mihai Antonescu, în guvernarea Maresalului Antonescu. În acea perioada a fost o vreme si seful Serviciului Secret de Informatii. În perioada aceea, de ascendenta putere politica, colonelul Turtureanu n-a vroit sub nici o forma sa intervina pentru rejudecarea procesului sau eliberarea prin gratiere a unui nepot al sau, care fusese condamnat dupa zisa rebeliune legionara din ianuarie 1941 cu un grup de Fratii de Cruce legionare ale elevilor de liceu din Bucovina. În mai multe ocazii, fratele colonelului Turtureanu îi ceruse acestuia sa-l ajute în obtinerea eliberarii fiului sau. Necazul cel mare era ca colonelul Turtureanu vroia ca nepotul sau sa-i ceara el personal o interventie, ca un gest de pocainta pentru atasamentul sau fata de Miscarea Legionara, dar acesta refuzase categoric sa faca acest lucru. Si asa, o data cu 23 august, tânarul nepot al lui Turtureanu fusese gasit de împrejurari în închisoare, iar colonelul nu mai avea nici o putere. Nu este mai putin adevarat ca în atmosfera antilegionara din sânul guvernului Antonescu si mai ales de la jpresedintia Consiliului de Ministri, Turtureanu se gasea în mediul sau natural. Existenta legionarilor refugiati în Germania reprezenta pentru cei din jurul lui Mihai Antonescu un permanent cosmar. Colonelul Turtureanu mi-a povestit o scena relevanta în acest sens, care a avut loc în noaptea în care Horia Sima, Comandantul Miscarii Legionare, reusise sa fuga prin 1942 de sub paza germana în Italia. Era pe la orele 2 noaptea, când Misu l-a chemat pe Turtureanu la telefon si i-a cerut sa mearga imediat la el acasa sa-l ia cu masina, pentru a ajunge la Presedintie. Nu-i lasase timpul nici sa-si schimbe pijamaua, ci doar sa ia o tunica pe deasupra si sa soseasca fara întârziere. Turtureanu nu putea pricepe despre ce este vorba, dar întelesese din vocea tremurânda a lui Mihai Antonescu ca se întâmplase ceva foarte grav din punct de vedere politic. Ajuns la locuinta lui Misu Antonescu, acesta aproape mai putea sa articuleze câteva cuvinte. Era într-o stare de om pierdut, livid la fata, cu buzele tremurânde, iar privirile înspaimântate, ratacind în gol. Abia a îngaimat niste vorbe: "A fugit Horia Sima!" Au ajuns la Presedintie, unde Turtureanu cu energia sa inepuizabila a initiat contactul cu Legatia germana din Bucuresti, cu Legatia româna din Berlin, si cu Serviciul Secret de Informatii pentru a afla datele precise ale situatiei. În orice caz, mi se pare, daca îmi reamintesc bine, ca Misu a refuzat în noaptea respectiva sa paraseasca Presedintia Consiliului de Ministri. S-au luat toate masurile posibile la ora aceea pentru a preveni vreo surpriza.
Misu Antonescu juca toate cartile posibile pentru a preveni o întelegere între legionari si Maresalul Antonescu. Au existat mai mult ocazii în care Maresalul a fost înduplecat, de prieteni mai apropiati si de catre reprezentanti ai Miscarii, sa accepte o formula de reconciliere în spiritul unei unificari de forte în razboiul antisovietic. Misu Antonescu a contracarat aceste actiuni în mod sistematic, cu ajutorul generalului Petrescu, seful Justitiei Militare, colonelul Riosanu, colonelul Turtureanu si Eugen Cristescu, care erau gata întotdeauna sa intervina cu material documentar incriminatoriu la adresa legionarilor. Toti acestia tratau Miscarea Legionara ca o formatiune paramilitara, fara fundamente si conceptii politice, de caracter distructiv. În acelasi fel tratau si Partidul Comunist român. Aceasta viziune politica a celor mentionati mai sus, din anturajul lui Misu, i-a determinat pe acestia sa loveasca fara crutare în legionari, si împreuna cu suportul personal al lui Misu sa savârseasca ilegalitati, nedreptati si crime politice, si sa faca imposibila orice fel de apropiere între Maresal si Miscare. Mai târziu, o data cu venirea comunistilor la putere, întreaga aceasta echipa a colaborat cu ei, cu exceptia lui Riosanu, care murise, si a colonelului Turtureanu, care pe lânga o serie de calitati personale pe care ceilalti nu le aveau îsi schimbase felul de a întelege si trata Miscarea Legionara.
Eugen Cristescu, îndata dupa 23 august 1944, se ascunsese împreuna cu un colonel din Inspectoratul jandarmeriei în regiunea Muscelului, unde avea cu el o importanta suma de monede de aur pe care spera s-o utilizeze în eventualitatea unei reusite de trecere frauduloasa a frontierei. N-a reusit sa treaca frontiera si dupa o bucata de vreme a decis sa se predea Securitatii comuniste, unde era sigur ca serviciile pe care le va face acesteia, în special cu informatii privind Miscarea Legionara, va putea obtine beneficii personale. Daca materialul principal pe care vroia sa-l ofere Securitatii privea Miscarea Legionara, nu este mai putin important de stiut ca Eugen Cristescu era dispus sa contribuie la discreditarea tuturor oamenilor politici români, indiferent de formatiunea careia apartineau acestia.
Colonelul de jandarmi Sachelarescu, care a stat împreuna cu Cristescu în aceeasi ascunzatoare, mi-a povestit mai târziu ca Eugen Cristescu era un om fara scrupule, necinstit în toate actiunile lui si fara nici un fel de sentiment national în sufletul sau; ei împartaseau aceeasi soarta clandestina, dar Cristescu nu a fost niciodata dispus sa cheltuiasca din rezervele sale banesti pentru nevoile comune. În fond nici nu vorbise vreun cuvânt despre uriasele sume de care dispunea. Acest lucru a aparut în momentul când s-a decis sa se predea Securitatii. O data arestat, Eugen Cristescu a stat la dispozitia comunistilor cu tot felul de informatii asupra partidelor politice, politicienilor, sistemelor si tehnicilor de lucru în serviciul secret si asupra agentilor acoperiti din tara si strainatate.
Acelasi colonel de jandarmi mi-a vorbit în detaliu despre dubla actiune politica a lui Cristescu, Piky Vasiliu si Misu Antonescu în perioada razboiului, îndeosebi în faza finala.
Acestia lucrau cu serviciile de spionaj antigermane prin aparate de telegrafie fara fir instalate la Inspectoratul Jandarmeriei. Când a fost arestata o echipa de parasutisti englezi de catre jandarmerie, tocmai colonelul despre care vorbesc a fost cel ce a facut arestarea. Generalul Piky Vasiliu i-a cerut sa fie cartiruiti în cladirea Inspectoratului Jandarmeriei si sa mentina un secret strict confidential asupra prezentei lor. Misu Antonescu si Eugen Cristescu le-a îngaduit englezilor sa intre în contact cu superiorii lor si acestia au lucrat pe scara larga, sub protectia româneasca, în ciuda eforturilor germane de a-i descoperi.
Generalul Petrescu a devenit omul de încredere al comunistilor în procesele pe care le-au pregatit tuturor partidelor românesti, cu scopul de a le scoate din functiunea lor politica si de a le anula existenta legala. Petrescu a operat fara scrupule, si daca în dusmania lui fata de legionari a invocat în toate împrejurarile "înalte ratiuni de stat", în sentintele drastice pe care le-a emis împotriva acestora nimeni nu mai putea vedea ce "înalte ratiuni de stat" puteau legitima condamnarile date împotriva celor care le-au promovat, respectat si sustinut pâna atunci, de la Maresal, Misu Antonescu, generalii condamnati de pe front pâna la Maniu, Bratianu, Titel Petrescu etc., fata de care a avut o atitudine hidoasa, imposibil de înteles în lumina unor principii de morala sau de ideal national.
Abia dupa 1944 colonelul Turtureanu si-a dat seama de erorile fundamentale ale politicii antonesciene, mai bine zis ale lui Misu Antonescu. Atunci a înteles ca democratia româna nu putea opune ofensivei comuniste o rezistenta organizata, ci doar una superficiala si teoretica. Numai un dinamism generat de fortele tineretului legionar ar fi putut închega o rezistenta la care urma sa se ataseze eforturile sincere, naive, dar proaspete ale celuilalt tineret român. Colonelul Turtureanu facea o curioasa interpretare a acordului dintre Patrascu si Partidul Comunist, când aflase de sosirea lui Patrascu în tara, înca în toamna lui 1944, Turtureanu era convins ca Miscarea Legionara va pregati si consolida o larga rezistenta de unitate nationala. Nu vedea de ce energiile nu s-ar regrupa în jurul celor cu experienta de organizare si lupta politica, si cu baze doctrinare puternic anticomuniste. În multe din cercurile militare pe care le cunostea se discuta o asemenea eventualitate si se încuraja orice efort în aceasta directie.
Întreaga situatie politica însa a fost dominata de evolutia razboiului. Toata datele esentiale ale politicii românesti si mondiale s-au schimbat în mai 1945, când luptele între fortele armate au luat sfârsit în Europa. Raporturile fortelor românesti s-au schimbat radical prin prezenta, manevrele si interventia Moscovei.
Faptul ca Patrascu fusese eliberat în decembrie 1945, dupa o luna si jumatate de arestare, era socotit de Turtureanu ca o neta slabiciune a Partidului Comunist. Acest partid nu avea nici un interes sa-l crute pe Patrascu tocmai în momentul în care pregateau ofensiva împotriva tuturor partidelor. Singura explicatie logica era, pentru Turtureanu, ideea ca partidul nu era gata pentru o confruntare decisiva cu Miscarea. Avea nevoie de timp sa-si consolideze pozitiile, si în momentul unei ofensive antilegionare ar dispune de întreg aparatul de stat.
Am mentionat aceasta interpretare a lui Turtureanu tocmai pentru ca venea de la un fost adversar al Miscarii Legionare. La ora aceea, Turtureanu era sigur ca daca comunistii mizau pe factorul timp, tot asa vor face si legionarii, iar puterile occidentale în mod firesc si evolutiv vor ajunge la concluzia unei confruntari cu comunismul din Rasaritul Europei. Si daca am vorbit despre modul în care Turtureanu vedea situatia politica este pentru ca am cunoscut toate aceste lucruri dintr-o prelungita legatura cu ele, în perioada aceea. Si apoi el era reprezentativ pentru un anumit sector al vietii românesti.
În epoca aceea, când se gasea cu noi în Jilava, prin mai-iunie 1949, Turtureanu ne-a încredintat ca în Apusul Europei se lucreaza la alcatuirea unui sistem de aliante politice care sa faca front împotriva tendintelor de expansiune ale Moscovei. Era bine informat asupra temeiurilor pe care se formase structura Pactului Atlantic. Întrebarea principala care staruia în mintile noastre, într-un acord general de îngrijorare pentru viitor, era daca Pactul Atlanticului va avea flexibilitatea de a se desfasura de pe linia defensiva pe una ofensiva, mai degraba decât ar cere-o ordinea naturala a lucrurilor? Adica daca ratiunile de întemeiere ale acestui Pact au fost dictate de pericolul imediat pe care-l impunea în Europa Rusia Sovietica, deci avea un caracter de aparare a civilizatiei, culturii si societatii tarilor libere din Europa, nu se putea întelege ca acela era momentul cel mai indicat, îndata dupa constituirea Pactului, pentru o lichidare a oricarei agresiuni, invazii si cuceriri sovietice, înainte de a le permite orice alt avans? Era oare suficienta existenta Pactului, fara obiective ofensive, urgente si precise, care ar fi putut opri în fasa orice expansiune pe teritoriul european al comunismului rusesc? În vreme ce noi eram concentrati cu soarta lumii si cu problemele legat de viitorul fiecaruia dintre noi, la orizont nu mai apareau semne de încurajare.
Turtureanu, venit recent din libertate, ne vorbise despre o multime de procese politice care au avut loc afara, dar noi nu stiam decât foarte putine lucruri despre acestea.
În primavara lui 1949 începusem sa auzim despre loturi întregi care plecau din Jilava la tribunal pentru proces. În felul acesta se crease un fel de febra generala a proceselor, a dorintei de a scapa din chingile de fier ale Jilavei, de a fi condamnat, indiferent de vinovatie sau nevinovatie, traind cu sperante ca conditiile vietii de condamnat vor fi mai umane, mai legale si mai usoare. Credeam ca cei condamnati vor fi supusi unui regulament interior, care pe cale administrativa urma sa protejeze pe cei ce executau o sentinta.
De altfel, începusem sa credem ceea ce raspândeau anchetatorii, în timpul interogatoriilor, ca Partidul Comunist nu urmareste lichidarea noastra fizica, ci reeducarea noastra. Ne vorbeau de o noua pedagogie care va duce la aceasta reeducare. Noi refuzam sa întrevedem orice posibilitate de aplicare a unei asemenea pedagogii, afara de principiile de baza ale oricarei sentinte, care contine în ea si elementele unei pedagogii a corectiei sau reeducarii, în spiritul unui regulament uman administrativ.
Prin pedepsirea noastra în timpul preventiei eram convinsi ca partidul si-a satisfacut exigentele doctrinare, urmând sa intre în legalitate dupa procesul în care vom fi încadrati într-un fel sau altul.
Sperantele noastre au fost însa aspru biciuite de cei ce întrevedeau un drum spinos si plin de suferinte, iar mai târziu însesi evenimentele au confirmat aceste preziceri. Printre cei ce ne-au cam pus gheata pe caldura nadejdilor noastre a fost un om de adânca omenie si pricepere politica. Acesta era Constantin Maimuca, care era politist de cariera, originar din Macedonia, a copilarit în Grecia si venind în România pentru studii de drept s-a consacrat profesiunii de politist. S-a specializat în scolile tehnice din Franta si Germania si astfel devenise cel mai bun tehnician al politiei de siguranta. Fara nici o afiliere de partid, a lucrat în serviciul Sigurantei românesti, sub toate regimurile de partid si a promovat pâna la gradul de inspector regional de Siguranta, în regionala Muntenia. În aceasta pozitie a fost chemat de camarila Regelui Carol II si apoi de Regele însusi pentru instructiuni speciale în vederea reprimarii oricaror opozitii politice, în perioada din 1938, când se instaurase dictatura regala.
Maimuca nu a acceptat ordinele regale de a lucra împotriva tuturor partidelor politice, dar în special a Miscarii Legionare. Nu numai ca s-a opus Regelui Carol II care dirija personal actiunea de lichidare a partidelor românesti, dar a încercat sa arate atât ilegalitatea acestei actiuni, cât si futilitatea ei. El sustinea ca Siguranta statului trebuie organizata pe temeiuri preventive, de culegere a informatiilor asupra oricaror miscari si activitati ce ar putea ameninta statul, ci nu pe fundamente operative, de arestare si anulare a oricarui adversar, pe simple date furnizate de agentii informatori.
Maimuca era dispus sa ajute pe rege si guvernul român în restructurarea Sigurantei statului, pentru a dispune de mijloacele cele mai moderne, ale tehnicii de informatii, cu un caracter preventiv. Nu era deloc dispus sa devina instrumentul camarilei carliste, angajata în tot felul de ilegalitati, imoralitati si actiuni politice dubioase, care duceau la asasinate morale si fizice. El era convins ca Moruzov, Eugen Cristescu, Niki Stefanescu etc., factorii de conducere a Sigurantei românesti, nu erau decât niste aventurieri de ordinul comun al criminalilor, fara o conceptie morala si legala de conducere a unor treburi grave si importante de stat.
Din cauza acestei atitudini curajoase, dar legitime, Regele Carol II l-a trecut pe linie secundara în Siguranta Generala. Evenimentele din toamna lui 1940 l-au adus la suprafata si în guvernarea legionara Maimuca a ajuns secretar general al Sigurantei, al carei director general devenise Alexandru Ghica. În acest post important si sensibil, într-o perioada de serioasa criza politica, care domina societatea si statul român, Maimuca a reusit sa-si cristalizeze planurile sale de organizare tehnica, în sensul vederilor sale de specialist. A lucrat de comun acord cu Ghica la schimbarea radicala a sistemului de Siguranta româneasca. N-a fost deloc implicat în actiuni politice de partid, ci a stabilit conditii noi, moderne, legale de obtinerea informatiilor ce priveau securitatea statului, si n-a operat decât atunci când aceasta securitate era amenintata realmente prin comploturi sau actiuni de spionaj.
Problemele interne ale României, în epoca din 1940, erau extrem de complicate, cu tendinte, forte, formatiuni si presiuni politice ce se contraziceau si se confruntau în diferite forme, si la care se adaugau serioase presiuni externe politice, militare si economice, în cadrul unor confruntari de anvergura europeana.
În fata acestora, Maimuca, cu calmul si seriozitatea lui, nu s-a abatut deloc de la linia sa de conduita si cu sprijinul moral si legal al lui Ghica, a reusit sa reorganizeze complet Siguranta statului, fara interferente de partid, care i-ar fi diminuat sau chiar anulat caracterul specific pe care trebuia sa-l aiba sub autoritatea oricarui guvern român.
În pozitia lui de secretar general al Sigurantei, Maimuca intrase în posesia unor documente materiale prin care se dovedeau cu evidenta jocurile de dubla agentura politica pe care le facusera celebrii aventurieri ai camarilei regale, jocuri care erau în defavoarea intereselor majore ale statului român.
În actiunile lor camuflate acesti aventurieri înselau pe rege, înselau guvernul si înselau buna credinta a poporului român, fara exceptie si în toate împrejurarile. Ei erau simple inele ale unor înlantuite operatiuni de spionaj si contraspionaj international, în desfasurarea carora serviciile pe care le faceau statului român erau limitate si nesemnificative. Asa erau Niki Stefanescu, Eugen Cristescu si Moruzov.
Arestarea lui Maimuca nu era legata de vreo ilegalitate, crima sau imoralitate, ci de însasi pozitia lui si, mai cu seama, de teama comunistilor de a scapa din mâini un om care le-ar fi putut servi interesele cu bogata lui experienta si cu multimea de informatii de care dispunea acesta. Numai ca Maimuca nu era Eugen Cristescu. El n-a putut fi câstigat de seductiile comuniste sub nici o forma. Tinuta sa era impresionanta si ireprosabila, în toate împrejurarile detentiei sale, fata de detinuti si fata de autoritatile Securitatii.
Omul acesta care cunostea atâtea din tainele politicii românesti si care cunostea mai bine decât oricine tehnicile si tactica de lupta comuniste (inclusiv cele sovietice), nu vedea nici o scapare de sub dictatura comunista în conditiile de atunci ale politicii internationale. Era realist si încerca sa tempereze iluziile, în special ale celor mai în vârsta dintre oamenii politici.
O data cu venirea primaverii 1949, gardienii au început sa ne permita sa scoatem noi butoaiele cu apa si urina afara, în fiecare dimineata si seara. Nu stiu în ce masura aceasta decizie administrativa a fost luata în urma repetatelor noastre raporturi în fata diferitilor ofiteri superiori, care ne vizitau celulele din când în când.
Cererea noastra esentiala si permanenta în fata vizitatorilor superiori era sa ni se clarifice situatia personala la ancheta si sa se stabileasca pozitia noastra juridica. Fiecare doream sa cunoastem cu adevarat fazele juridice ale arestarii si motivele politice ale acestei arestari. Auzisem de loturi care au fost judecate de Tribunalul Militar al Capitalei, în componenta caror loturi intrau în cele mai multe cazuri oameni care nu aveau nici o legatura unii cu altii. Nu s-au cunoscut înainte de proces si nici n-au auzit unii despre altii, pâna la instanta judecatoreasca.
Aceste loturi erau creatia imaginara a Securitatii, care avea dispozitii de la Comitetul Central al Partidului Comunist sa distruga rezistenta si opozitia anticomunista. Pe aceasta linie de directive se formau în cabinetele ofiterilor de Securitate organizatii fictive, în care erau încadrate cele mai disparate persoane. În fata lumii, aceste loturi apareau ca organizatii reale, cu scopuri politice de a submina autoritatea regimului politic.
Majoritatea absoluta a arestarilor politice era nelegitima din punct de vedere legal, si o naivitate copilareasca din punct de vedere al formalitatilor. Dar politic era o actiune de largi proportii care legitima existenta Securitatii si asigura Partidului Comunist puterea prin atmosfera de teroare pe care o întretinea cu arestarile si spectacolul proceselor.
În aceste conditii si noi ne asteptam sa fim încadrati în cine stie ce loturi politice care urmau sa ia nastere prin aranjamentele abile ale Securitatii. Aceasta în special pentru faptul ca la anchete eram întrebati despre nume de persoane despre care n-am auzit niciodata în viata noastra.
Mai târziu am înteles o buna parte din procedeele si tactica Securitatii. Îndata dupa arestare se cerea fiecarui detinut politic sa-si scrie o autobiografie amanuntita. Nu existau chestionare, ci fiecare scria dupa propria lui alegere, ceea ce credea ca este necesar. La mijloc era un fel de amagire, caci în felul acesta Securitatea obtinea date noi, neasteptat de pretioase, pentru intentiile lor. Dupa ce aveau o autobiografie în posesia lor, treceau la depistarea numelor ce fusesera furnizate în autobiografie, si apoi decideau arestarea celor ce aveau o pozitie mai importanta în viata publica, profesionala sau politica. O autobiografie devenea în felul acesta un document material care putea duce la arestarea cuiva, fara nici o alta corelatie politica de activitate antiguvernamentala. Asa se ajunsese la un imens numar de arestari, carora nu le mai puteau face fata organele de ancheta, iar noi solicitam clarificarea situatiei noastre tocmai celor ce nu erau capabili sa raspunda solicitarilor noastre.
O alta cerere urgenta si presanta pe care o prezentam inspectiilor ce veneau la noi era îmbunatatirea conditiilor de trai, cu alimentatie mai buna, cu asistenta medicala si cu dreptul de a purta corespondenta cu familiile noastre.
Ciudatenia era ca majoritatea acestor inspectori ne promiteau îndreptarea situatiei, iar dupa plecarea lor eram supusi unui regim, cel putin temporar, mult mai aspru, în care nu lipseau nici bataile administrate de catre gardieni care ne atrageau atentia sa încetam cu asemenea cereri absurde.
Altii dintre inspectori ascultau raportul ce-l prezentam si dupa aceea ne administrau si ne faceau educatie politica, reamintindu-ne mereu ca suntem dusmani ai poporului, banditi organizati sa distrugem un regim legal si reprezentativ si ca noi nu am dori decât sa recâstigam pozitiile pe care le-am pierdut prin caderea unei burghezii exploatatoare. Si ne adresau tot felul de invective, cu o atitudine dusmanoasa si inumana. În asemenea împrejurari si cazuri eram convinsi ca inspectorii respectivi erau din cadrele politice ale partidului care reprezentau radicalismul orientarii lor ideologice, unde un era loc pentru egalitate, morala si simt de omenie.
Nimic nu se îmbunatatea în situatia noastra de detentie, sub nici o forma. Acesta este motivul pentru care am vazut în dispozitia de a fi lasati afara câte 5 minute, dimineata si seara, o raza de lumina si speranta pentru un viitor mai bun. În timpul iesirii noastre, pentru cele 5 minute, obiectivul nostru principal era sa culegem iarba si buruieni pe care le spalam si le mâncam pentru a înlocui lipsurile de vitamine, care începusera sa-si faca efectul lor dezastruos si demoralizant. Aparusera pe fetele noastre tot soiul de ciuperci si eczeme care erau întretinute, pe lânga lipsa de vitamine si de conditiile neigienice în care traiam, de o înspaimântatoare lipsa de apa si sapun.
Baia pe care o faceam cam la doua saptamâni devenise un adevarat chin pentru noi. Eram de multe ori scosi din celule în pielea goala pentru a astepta într-o camera murdara si rece, din apropierea baii centrale, pâna ieseau cei ce intrasera înaintea noastra. Dusurile erau vechi si stricate, încât niciodata nu eram siguri daca vom putea spala sapunul de pe corpurile noastre si nu o data ne-am reîntors în celula cu spuna de sapun pe întregul corp pentru ca se oprise apa pe tevile de dus.
În unele cazuri eram condusi în niste sali de baie în care se gaseau doua sau trei cazi, si eram obligati sa ne spalam în aceeasi apa, neschimbata, câte 5-6 dintre noi. Era un spectacol oribil, de animale mânate la scalda în balti namoloase. Daca am fi vroit sa renuntam la o astfel de baie, nu puteam s-o facem, întrucât gardianul ne obliga sa ne curatim trupurile. Îmi amintesc o scena penibila, când colonelul Turtureanu a refuzat sa faca o asemenea baie de cada, din cauza unei hernii uriase pe care o avea. Gardianul l-a lovit si l-a fortat sa intre cu mine în cada, unde de fapt s-a simtit mai bine, caci apa sapunita i-a atenuat durerile de hernie. Nenorocirea, de altfel obisnuita, a fost ca n-am putut sa ne clatim. Nu ni s-a dat apa curata dupa iesirea din cada.
Ceea ce doream cu totii în vremea aceea de detentie era sa avem un preot în mijlocul nostru. Calugarul de la Cernica plecase si nu am mai aflat niciodata nimic despre existenta lui. S-a pierdut în multimea de nesfârsit a detinutilor politici. Dorinta noastra însa a fost împlinita de un miracol adevarat, ca toate miracolele care au abundat în viata închisorilor comuniste, în ciuda tuturor care nu cred în miracole. Toata viata detentiei noastre, de-a lungul anilor, a fost dominata de evenimente si situatii care aveau caracterul miraculos de a aparea, împotriva oricarei logici morale, si a oricaror conditii imposibile de a astepta un asemenea lucru, o asemenea dezlegare si o asemenea întorsatura a situatiei.
Sfânta Înviere a lui 1949 am trait-o în teroare, rugaciuni si sperante, fara evenimente deosebite si fara licariri spre clarificari si îmbunatatiri în viata noastra. Ne-am urat unii altora, în soapta, o eliberare grabnica si ne-am spus traditionalul "Hristos a înviat!", pe-ascunselea, caci gardienii ne urmareau prin vizeta de la usa toate miscarile din celula, si stiam ca vor aplica orice masuri de represalii împotriva noastra daca vor surprinde cea mai mica manifestare colectiva si publica legata de Sfintele Pasti.
Cam a treia zi de Pasti tacerea de mormânt, care domnea în acel moment al zilei în celula noastra, a fost sparta de zgomotele zavoarelor de la usa, care sunau ca într-un fund de lume sub pamânt. Usa s-a deschis larg si în fata ei a aparut zbirul sectiei noastre, plutonierul Stoica, care a împins din spate o figura de om, ascetica si palida, purtând un saculet de boarfe, cunoscut tuturora din detentie, ca un semn al unei mai prelungite întemnitari. Ascetul nostru a ajuns prin forta împingerii din spate pâna în mijlocul celulei, unde s-a oprit, si-a scos palaria de pe cap si uitându-se în jurul celulei, ne-a spus cu glas apasat si plin de curaj: "Hristos a înviat!", care a rasunat în ecoul puternic al celulei cu o forta de neînchipuit de biruitoare si dominanta. Noi am înlemnit. Asa ceva nu era posibil în prezenta lui Stoica. Dar de undeva din adâncuri sufletesti, rascolite de glasul unei biruinte ceresti, am raspuns cu totii, la unison: "Adevarat ca a înviat!" Plutonierul Stoica, ramas imobil în fata usii, a privit scena cu toata curiozitatea lui cascata, dar n-a articulat nici un cuvânt. A ramas mut si s-a retras cu o decenta a unui om care a asistat la o împlinire care depasea posibilitatile lui. A închis usa discret, fara zgomot, si n-a urmat nici o consecinta neplacuta. Tânarul preot Gheorghe Radu a adus adevarata bucurie a Învierii în inimile noastre, iar satanismul lui Stoica a fost stapânit de momentul unei înaltari de credinta si rugaciune. Niciodata dupa aceea plutonierul Stoica n-a avut nici un gest de duritate sau admonestare fata de parintele Radu. Totdeauna l-a privit, tratat si i-a vorbit cu respect si decenta.
Îl cunosteam pe parintele Radu din libertate, caci era ajutor al parintelui Liviu Chinezu, paroh al bisericii greco-catolice din strada Polona, Bucuresti, despre care am vorbit la rândul sau. Fusese arestat dupa actul de desfiintare a Bisericii greco-catolice, pentru ca refuzase sa-si lepede propria sa credinta. Nu avea stiri politice si nu cunostea nimic din situatia internationala, dar a devenit leacul sufletesc al tuturor celor din celula. Facea rugaciuni regulate si comune, vorbea si interpreta învataturile crestine si sub aparenta firava a trupului sau parintele Radu dovedea si demonstra puterea nevazuta a unei credinte de fier, ce nu putea fi distrusa de nici o alta forta din lume.
Chiar doctorul Brancovici fusese impresionat de aceasta prezenta, mai mult spirituala. Brancovici era un adevarat om de stiinta, care lucra cu cele mai avansate mijloace de atunci pentru combaterea cancerului în România, si care era atras de farmecul cercetarilor stiintifice, dar care nu depasea orizontul acestor cercetari, pâna în lumea necuprinsa a supranaturalului. Privea totul cu raceala rationala a unui cercetator preocupat de descoperirile sale, fara sa vada un substrat mai adânc al fenomenelor pe care le scruta. Descendent din familia episcopului Sava Brancovici, doctorul nostru era un credincios formal al Bisericii Ortodoxe, dar nu ajunsese la punctul de confruntare cu propriile sale adevaruri stiintifice.
Nu fusese atras nici spre politica si nu se afiliase nici unui partid politic, desi tatal sau jucase un important rol politic. O singura data a fost în situatia de a nu refuza sa se încadreze într-o actiune politica, si aceasta i-a fost fatala, într-o împrejurare plina de ciudatenii.
Doctorul Brancovici avusese simpatii deosebite pentru legionari, dar nu a depasit limitele unor simpatii. Dupa 23 august 1944 a avut un contact mai strâns cu profesorul George Manu, care-si dedicase întreaga activitate si inteligenta unor actiuni de organizare unitara a partidelor politice românesti. Manu a reusit sa stabileasca relatii cu o serie de forte politice din Occident si lucra intens la consolidarea rezistentei nationale. Puterea lui de munca, capacitatea lui de a actiona în conditiile de atunci, cu succese imediate si evidente în eforturile sale de a unifica pe aceeasi directie politica, diferitele formatiuni si forte politice românesti, l-au cucerit pe doctorul Brancovici, încât s-a atasat grupului de actiune a lui Manu, si si-a pus la contributie toate disponibilitatile lui morale si materiale. Brancovici, fiind sustras oricarei supravegheri politienesti, a gazduit în locuinta sa pe George Manu, care era deja urmarit de catre organele de siguranta. Brancovici devenise cucerit de farmecul unui romantism politic. Stia ca este implicat în tesaturile complexe ale clandestinitatii si rezistentei nationale, la nivelul cel mai înalt, si era unul dintre putinii care ardea de dorul de a fi botezat de duritatea prigoanei de închisoare. În timpul gazduirii lui Manu si a participarii la actiunile camuflate ale acestuia, Brancovici traia viata la o înalta si permanenta tensiune sufleteasca. Riscurile îi întâmpina sau pândea pe toti, la toate colturile de strada. Orice miscare sau contact cu cineva trebuia facut sub severitatea celor mai stricte precautii pentru a nu periclita existenta oamenilor sau a întregii serii de activitati. Când a fost arestat, Brancovici a respirat usurat si a început o viata de liniste sufleteasca. Botezul focului de prigoana comunista nu-l scosese din calmul sau, caci îl asteptase cu înfrigurare de novice. Când a intrat în celula noastra ne-a spus simplu:
"Sunt doctor Brancovici, sunt legionar si ma bucur ca sunt aici, împreuna cu dumneavoastra."
Apoi ne-a povestit, între altele, referitor la arestarea sa o scena hazlie pe care n-o pot trece cu vederea. Dupa ce i-a fost perchezitionata casa si i-au confiscat o cantitate serioasa de radium cu care trata pacientii sai de cancer, ofiterii de Securitate l-au invitat cu ei la Ministerul de Interne pentru o declaratie, dupa cum era formula. Ajunsi în strada, în fata masinii Securitatii, doctorul Brancovici cu politetea sa formala a întins mâna invitând pe securisti sa intre în masina, spunând cu eleganta: "Dupa dumneavoastra, domnilor". Acestia nestiind de politete sau glume l-au îngramadit cu pumnii în masina pe bietul doctor care nu-si dadea seama ce s-a întâmplat.
Prezenta lui Brancovici a fost de mare valoare în celula noastra. Începusem prin evolutia distrofiei noastre si conditiilor de viata ce ne afectau si amenintau serios sanatatea noastra fizica sa privim cu îngrijorare starea noastra. El ne-a facut adevarate cursuri de introducere în medicina, pornind de la anatomie, fiziologie si ajungând la patologie. Am început cu totii sa cunoastem valoarea si numarul caloriilor din alimente si originea, dezvoltarea, simptomele si tratamentul diferitelor boli. La fel, devenisem un fel de experti în cunoasterea vitaminelor, functiunii si valorii lor în procesul de alimentatie.
În perioada aceea, foamea noastra zilnica, întretinuta de administratie în mod deliberat si organizat, nu avea decât un leac imaginar. Nu compensam lipsa de hrana cu o gramada de retete de bucatarie pe care ni le comunicam unii altora, încât devenisem niste bucatari experti, care stiam cele mai mici amanunte si secrete ale ciorbelor, supelor, fripturilor si prepararii celor mai delicate brânzeturi cunoscute în lume. Nu lipseau din cartea noastra de bucate nici prajiturile si tot felul de deserturi si vinuri si coniacuri. Erau unii dintre noi care nu gustasera si nu cunoscusera nici un fel de coniac sau vinuri din cele excelente. Acum eram în posesia secretului acestora, si mai mult decât atât, nerabdatori în dorinta lor ca, o data eliberati sa se împartaseasca din aceste bunatati, inexistente si de neconceput în închisoare. As putea spune ca se ajunsese la o perversiune în pasiunea culegerii si memorizarii celor mai fantastice retete culinare. În felul acesta se contrabalansa perversiunea foamei care ne stapânea din ce în ce mai feroce.
Pentru a-si întretine o continua salivatie si dumicatie, doctorul Brancovici mânca din turtoiul sau o zi întreaga, fara întrerupere, din care rupea cu dintii particele infime, cu o grija deosebita sa nu se piarda nici un fel de farâmituri si resturi, oricât de mici ar fi fost ele. Acesta era un fenomen si o regula generala sa se recupereze orice farâmitura de turtoi sau pâine. Pâinea era o mare raritate si totdeauna într-o cantitate foarte redusa. Turtoiul nu era mâncat în zilele când era servit fierbinte, caci apetitul era asa de mare încât n-ar mai fi ramas nimic din el în 10 minute. În general, era lasat sa se raceasca pentru a putea supravietui pentru masa de prânz si cina.
Un alt mijloc, pentru a evada din mizeria de moment a celulei erau povestirile fantastice ale doctorului Brancovici, care studiase navigatia pe mare si oceane prin corespondenta. Cu povestirile lui faceam calatorii imaginare de caracterul fantastic al celor ale lui Jules Verne, caci în realitate erau bazate pe datele stiintifice si pe cunostintele reale ale lui Brancovici, din studiile sale de mare navigator.
Politiceste, Brancovici nu era nici interesat acolo în celula si nici interesant, caci politica nu intra în preocuparile sale personale. Era resemnat la gândul ca traieste momente de prigoana si ca motivele arestarii sale sunt legate de o cauza nationala.
Cel ce reprezenta elementul politic, în forma lui majora, era avocatul Iosif Costea, despre care am amintit în povestea întâi a acestei carti, originar din Hunedoara, a facut studiile sale de drept la Universitatea din Bucuresti. Acolo a intrat în Miscarea Legionara cu primul sau al doilea val de intelectuali si studenti bucuresteni. Dupa terminarea studiilor s-a întors la Hunedoara, la Deva mi se pare, unde a profesat avocatura si unde a dus o viata personala în strict acord cu principiile legionare. Dotat cu inteligenta naturala, cu o pregatire juridica temeinica, pasionat de problemele culturii românesti si ambitios în treburile politice pe care le urmarea cu atentie si aviditate, Costea si-a calauzit pasii de învatatura lui Corneliu Codreanu si a reusit sa faca o frumoasa ascensiune politica locala si sa câstige simpatia oamenilor si partidelor politice din regiunea Hunedoara. Între altele, avea cele mai bune raporturi de vecinatate politica cu Petru Groza, si cu întreg grupul politic al acestuia, constituit în jurul Frontului Plugarilor, care îsi limita existenta în cadrul judetului Hunedoara.
Un talentat organizator, Costea a avut mare succes politic în Hunedoara si a promovat pâna la gradul de comandant legionar, acordat de Corneliu Codreanu când acesta era înca în viata. În prigoanele antilegionare a fost aproape totdeauna protejat de autoritatile locale si de partidele politice din regiune, pentru ca acestea îl apreciau pentru seriozitatea lui si pentru moderatia lui politica.
În 1940 ajunge prefect de Hunedoara, si deci în pozitia prima de a-si exercita si aplica planurile lui de administratie politica. Guvernarea scurta a legionarilor nu-i îngaduie sa duca la bun sfârsit aceste planuri si, fortat de evenimente, se transfera la Bucuresti unde, curând, prin ambitiile si pregatirea sa, ajunge în postul de conducator al Miscarii Legionare.
În acea epoca, 1941-1944, când Iosif Costea a detinut acest post de raspundere, situatia politica a României era complexa si complicata. Partidele politice nu existau legal ca forma de manifestare, dar toate acestea desfasurau largi activitati politice care erau din ce în ce mai rafinate si sofisticate în tesatura lor. Guvernul nu le îngaduia o existenta publica, razboiul era în plina desfasurare, iar evenimentele politicii internationale erau ele însele complicate si presante.
În realitate, toate aceste partide colaborau într-un fel sau altul cu guvernul Maresalului Antonescu. În orice caz, aveau contact direct cu Maresalul, pe linie si obiective de politica nationala.
În aceasta vreme, Costea avea o greutate în plus, în actiunile lui politice: ostilitatea personala a lui Misu Antonescu si a clicii sale politice, care juca cartile pe o alta miza decât cea a Maresalului.
La aceasta se adauga, pentru Costea, exigenta unor factiuni politice, chiar în sânul Miscarii Legionare, cu care era extrem de greu de stabilit o linie comuna de actiune si orientare. Apoi Costea venea din Ardeal în capitala tarii, unde se gaseau atâtea cadre de conducere, legionare, si care revendicau pretentii si drepturi la conducerea generala a Miscarii. El a reusit sa supravietuiasca acestor confruntari si situatii dificile pâna la terminarea razboiului. Nici pâna astazi nu stiu personal daca aceasta supravietuire a fost bazata pe o nota de sinceritate si curatenie sufleteasca sau a fost întemeiata pe un extrem de periculos si machiavelic joc politic.
În orice caz, Iosif Costea a stiut sa-si afilieze un grup de consilieri politici si sa stabileasca un comandament politic, care exercita o influenta considerabila în straturile cele mai înalte ale guvernului, incluzând pe Maresal.
Doua erau obiectivele principale ale lui Costea si ale consilierilor sai:
1) consolidarea puterii politice a Miscarii;
2) crearea unei unitati nationale, ca formula politica pentru oricare din eventualitatile pe care le-ar aduce terminarea razboiului.
Prin calitatea oamenilor de care dispunea a reusit sa domine factiunile legionare si sa strânga rândurile tuturor, cel putin pentru moment. În felul acesta si-a asigurat o importanta platforma politica, care-i permitea sa trateze direct cu Maresalul Antonescu problemele de urgenta. Îl asigura pe Maresal de completul suport al Miscarii în eforturile nationale ale razboiului si de atitudinea pasnica a legionarilor în treburile politice interne. Stia sa contracareze într-o maniera extraordinara toate intrigile prezentate Maresalului de catre Misu Antonescu si grupul sau în ceea ce privea denigrarea Miscarii. Costea dispunea de un numar de personalitati politice si militare care îl ajutau si îl sprijineau pe lânga Maresal ori de câte ori era nevoie de interventia lor. Si era informat de toate manevrele lui Misu si de toate itele pe care acesta le utiliza în aceste manevre politice, caci relatiile sale politice în toate sectoarele erau aproape inepuizabile.
Maresalul Antonescu si-a dat seama din vreme de rolul important al lui Iosif Costea si a simtit nevoia contactului cu el pentru nemarturisite obiective politice de viitor si instituise un fel de protectie asupra lui, în ciuda eforturilor lui Misu de a-l scoate din lumea politica.
În orice caz, prin Costea Miscarea Legionara îsi câstigase un important loc si rol în configuratia de atunci a vietii politice românesti.
Al doilea obiectiv politic al lui Iosif Costea era sa se creeze un front de unitate nationala, care sa faca fata situatiei politice la sfârsitul razboiului, deoarece el socotea ca nu exista nici un partid politic românesc care sa asigure o stabilitate guvernamentala la încheierea ostilitatilor.
Pe lânga aceasta, Miscarea Legionara era angajata pe linia anticomunista si nu dispunea de nici un fel de rezerva cu optiuni politice spre lumea occidentala a democratiilor care sprijineau Moscova în lupta ei antihitlerista. Costea era informat ca însusi maresalul Antonescu îngaduite unor segmente din guvernul sau sa tatoneze puterile occidentale în vederea unei semi-neutralitati românesti, pentru a evita o ocupatie sovietica a teritoriului românesc. În perspectiva de atunci, era posibila în înfrângere a armatelor germane.
Lumea politica româneasca, spunea Costea, trebuie sa dispuna de mijloacele necesare pentru a asigura un guvern de tranzitie, care sa aiba încrederea democratiilor apusene în cazul ca acestea ar fi biruitoare alaturi de sovietici.
În acest sens, el a luat contact cu toate partidele politice românesti si cu Palatul Regal pe lânga legaturile ce le avea cu Maresalul. Aceste legaturi cu celelalte formatiuni politice le-a dezvoltat pâna la întâlniri directe cu factorii de raspundere, cu care a facut aranjamente precise pentru viitorul politic. Aceste aranjamente aveau consecinte foarte grave pentru pozitia politica a Miscarii Legionare si Costea era constient de aceste consecinte. Dar el miza pe ambele alternative, victoria sau înfrângerea Germaniei. El pretindea ca i-a comunicat lui Horia Sima, Comandantul Miscarii Legionare, o parte din obiectivele actiunilor sale politice, atragându-i atentia ca el, Costea, doreste sa creeze conditiile unei salvari a Miscarii Legionare în cazul în care Germania nationalista va pierde razboiul. El vroia sa creeze o rezerva, necesara pentru orice eventualitate.
Adevarul este ca partidele politice asa-zise democratice erau încântate si dispuse la o colaborare si un sprijin din partea Miscarii. Ele erau slabite în structura cadrelor luptatoare si vaduvite de energiile si dimensiunile tineretului legionar. În consecinta erau îngrozite la ideea ca Rusia Sovietica va avea o influenta asupra politicii românesti, caci stiau ca nu dispun de fortele necesare umane si ideologice în combaterea Sovietelor. Iuliu Maniu îndeosebi a fost sedus si câstigat pentru o mai strânsa colaborare cu legionarii, care sa duca pâna la absorbirea lor totala în sânul Partidului National-Taranesc.
Dar înainte de realizarea acestei perspective postbelice, Iuliu Maniu si Bratianu aveau nevoie de un suport moral în actiunea lor de sprijinire si încurajare a Regelui pentru înfaptuirea unui armistitiu, împotriva vointei Maresalului, care dispunea de forta armatei si care nu era grabit pentru un asemenea armistitiu înainte de a avea garantii serioase atât din partea occidentalilor democrati, cât si din partea lui Hitler. De aceea în acea faza preliminara lui 23 august liberalii si taranistii urmareau sa-si asigure colaborarea legionarilor, pentru a da baze mai largi asentimentului populatiei române întru eventualitatea unui armistitiu forta de Palatul Regal.
Pe aceasta linie de conciliabule si întelegeri politice, Iosif Costea a angajat Miscarea Legionara, fara asentimentul lui Horia Sima si al gradelor legionare din tara, într-o colaborare directa cu Maniu, Bratianu si Palatul pentru obtinerea actului de la 23 august 1944. De altfel, întregul complot care a pregatit 23 august a fost construit pe procedeele celui mai denigrant machiavelism politic. Fiecare din fortele politice, angajate în pregatirea acestui act antinational, a urmarit beneficii partizane în viitoarea conformatie politica româneasca. Ulterior, Costea a înteles ca a fost angajat pe o cale gresita, dar era prea târziu.


Din nou la sectii

 

Suntem din nou mutati la sectii - o parte speciala a închisorii Jilava -, prin primavara lui 1951 (aprilie sau mai). Era o relaxare binevoitoare pentru detinuti. În orice caz, iesiseram neasteptat de bine din iarna. Respiram mai usurati, ca am scapat de nenorocirile pe care ni le poate aduce o iarna în conditiile de mizerie din închisoare.

Primul pe care l-am întâlnit acolo, dintre cei cunoscuti, era Victor Vojen. Era pesimist si obosit de provizoratul în care ne gaseam. Era prieten bun cu generalul Teodorescu-Ankara, care fusese ambasadorul României în Turcia în partea finala a razboiului, cu o misiunea speciala din partea lui Antonescu. Se plimbau împreuna când erau scosi la plimbare (mai mult decât de obicei, în aceasta primavara, caci administratia dorea - dupa spusele gardienilor - sa ne refacem, caci aveam sanse sa plecam la locuri de munca) si vorbeau despre toate problemele politicii românesti. Fireste, s-a ajuns si la problemele legionare, în care generalul Teodorescu era foarte interesat si-i punea lui Vojen tot felul de întrebari. Vojen cunoscuse bine pe Corneliu Codreanu si era în masura sa raspunda bine la chestiunile în cauza. El participase la actiuni legionare importante si cunostea felul de a gândi al lui Codreanu. Dupa 1938, ajunsese în Germania si era la curent cu o buna parte din framântarile de acolo. În timpul guvernarii legionare din 1940-1941 a fost ambasadorul tarii la Roma, deci avea o perspectiva mai larga a directivelor de politica externa preconizata de Miscarea Legionara. Vojen era o sursa pretioasa de informatii si date legionare pentru generalul Teodorescu.
Dar în vremea aceea venise în celula noastra si Horia Cosmovici, care facea parte si el din elita legionara. Fireste, într-o alta maniera decât Vojen, pe alte dimensiuni si cu alta perspectiva. Spirit curios si viu, generalul Teodorescu s-a apropiat si de Cosmovici, cu gândul de a-si clarifica problemele lui. Se pare ca, cel putin dintr-un sector al Miscarii Legionare, datele si parerile lui Vojen nu corespundeau cu cele primite de Teodorescu de la Cosmovici. Nu numai ca nu corespundeau, dar erau de-a dreptul contradictorii. Într-o maniera eleganta, fara sa produca ciocniri si frictiuni, generalul Teodorescu a apelat la cunostintele si parerile mele în acele chestiuni care îi pareau delicate si ar fi voit sa obtina lamuriri complementare, daca nu definitive.
Eu eram din generatia mai tânara si generalul era curios sa vada si o alta perspectiva. Si omul mi-a spus cu toata sinceritatea dilema în care se gasea, indicând problemele grave care-l preocupau. În fapt, dificultatea cea mai mare era a mea. Nu vroiam sub nici un chip sa ma sustrag cerintelor generalului, dar nici nu vroiam sa creez vreo confuzie si sa încurc mai rau lucrurile. Aveam însa o explicare personala a unor evenimente si eram bucuros ca o pot oferi generalului. Asta mai ales ca tocmai în zilele acelea Horia Cosmovici mi-a adus niste revelatii extraordinare, care mi-au închegat si mai bine vederile mele.
Pe de alta parte, doream sa-l ajut pe generalul Teodorescu cel putin cu câteva elemente de buna cuviinta, cu câteva idei decente si, poate, o perspectiva noua care ar fi anulat contradictiile pe care le-a sesizat în pozitiile amicilor mei.
Generalul Teodorescu era interesat în directia pe care a luat-o Miscarea Legionara dupa moartea Capitanului. Vroia sa-si dea seama despre perspectivele de viitor si sa înteleaga mai bine viitorul guvernarii legionare din 1940-1941.
Eu nu participasem la guvernarea legionara pentru ca eram student în anul ultim, deci preocupat de studii, pentru o cariera de profesorat si ziaristica. Eram însa, fata de general, în pozitia de a-i prezenta o interpretare personala, un punct de vedere al unui observator mai tânar, care culesese cu metode sociologice o serie de date esentiale. Iata în forma concisa prezentarea mea: Miscarea Legionara a avut o evolutie tragica în sânul societatii românesti. Ea a aparut si a crescut în viata româneasca prin Corneliu Codreanu, care i-a imprimat toate caracterele esentiale. În 1931 Codreanu ajunse la o maturitate politica completa. Întreaga lui conceptie de viata era deja structurata si valorile fundamentale le imprimase si Miscarii Legionare - atât în planul educatiei nationale, cât si în planul politic pe care le promova. Personalitatea lui si viziunea lui româneasca atrasese si polarizase în sânul Miscarii o seama importanta dintre cei mai valorosi oameni de cultura si intelectuali si profesionisti din variate sectoare de activitate. Pentru a putea conduce, în conditii optime, treburile Miscarii, a initiat formula recunoasterilor de merit a celor ce s-au distins în actiunile majore ale vietii legionare - prin gradele pe care le-a acordat în diferite împrejurari. În cursul anilor s-a acumulat un numar considerabil de grade legionare. Multe din personalitatile merituoase ale trecutului legionar devenisera "inactive", traiau numai din rumegarea amintirilor la lupte la care participasera. Altii obtinusera un grad datorita unei împrejurari speciale, care a fost depasita, iar persoanele în cauza ramasesera oarecum în urma cu evolutia Miscarii si a lui Codreanu. De la formule incipiente de muschetarism se ajunsese la forme superioare de lupta nationala, cu o problematica larga care pornea de la pedagogie si politica sateasca si ajunsese la structurarea metafizicei de existenta cu implicarea problemelor teologice si a filosofiei istoriei si a culturii.
Revistele legionare împânzisera tara si dezbateau problemele fundamentale ale existentei românesti: conceptele de cultura si civilizatie, prezenta în istorie a lui Dumnezeu, originea si caracterul filosofiei românesti, interpretari sociologice ale fenomenului românesc, arta guvernarii, ideologie si doctrina, metodele de lupta, partidele politice si structura lor, nationalism si democratie, forme de guvernamânt, politica si religie, valoarea intelectualilor, stilul de viata legionara, mistica crestina, comunitatea nationala, morala, arta si literatura nationala etc.
Amintesc câteva din revistele care au mai ramas în memoria mea: "Axa", "Iconar", "Ideea româneasca", "Însemnari sociologice", "Omul nou", "Orientari", "Rânduiala", "Revista mea", "Vestitorii", "Cuvântul studentesc" si "Predania".
Temele abordate de aceste reviste s-au raspândit apoi în toata publicistica româneasca din vremea aceea, în special în perioada 1936-1937.
Anul 1937 a fost anul adevaratei biruinte ideologice a Miscarii Legionare. Aceasta începuse cu impresionanta jertfa a lui Mota si Marin în luptele din Spania si se terminase cu alegerile din decembrie, când Miscarea obtinuse 16 % din voturile electorale, asigurându-si un numar de 66 de deputati în Parlamentul tarii.
Aceasta situatie l-a îngrijorat enorm pe Corneliu Codreanu. Câstigase o buna parte din intelectualii fruntasi si suportul unor mari mase populare, în special taranesti. Dar nu avea cadrele necesare de conducere politica, deci nu-si putea asuma raspunderea guvernarii - la scrutinul urmator pe care-l pregatise guvernul - în care Codreanu urmarea dublarea numarului de voturi.
Pe de alta parte, biruinta legionara în alegerile din decembrie 1937 era, dupa intuitia lui Codreanu, un grav avertisment dat Palatului regal si camarilei corupte din jurul acestuia. Codreanu se astepta la represaliile Palatului si a avizat Miscarea la ordine si liniste, pentru a nu legitima revansa regala.
Carol al II-lea a facut toate pregatirile necesare în vederea lichidarii Miscarii Legionare. În primavara lui 1938 l-a arestat pe Codreanu si condamnat la 10 ani, într-un proces dinainte ticluit de magistratii regelui, ca urmare a plângerilor lui Iorga.
În felul acesta a fost scos din viata publica. Înainte de proces, Codreanu îsi dadea seama de pregatirile care se faceau pentru o eventuala condamnare a lui sau pentru uciderea lui. La un moment dat se pregatise sa plece în strainatate, în speranta ca regele si fortele camarilei se vor abtine de la masuri de represalii împotriva legionarilor. Pâna la urma a renuntat la plecarea în strainatate. Asupra acestui punct exista mai multe versiuni care se contrazic între ele. Dupa o versiune, guvernul însusi i-ar fi retras pasaportul; dupa alta, ar fi fost sfatuit de prieteni sa ramâna, sperându-se într-o îmblânzire a regelui, într-un climat de liniste. Pentru o viitoare clarificare, ma simt dator sa prezint si eu o versiune. Aceasta mi-a fost data de un martor ocular al deciziei lui Codreanu (e vorba de un comandant legionar Petre Tocu), în urmatoarele împrejurari: în perioada când Codreanu se pregatea sa plece în strainatate, a primit vizita unui luptator nationalist dintr-una din tarile baltice. Acesta mi se pare ca era un lituanian* care plecase din tara din cauza conditiilor politice. El colindase prin Europa si luase contact cu conducatorii miscarilor nationaliste pentru a se orienta în problemele generale ale Europei si cele specifice ale fiecarei miscari. Omul era nelinistit si nu-si gasise nicaieri un loc definitiv. Îsi daduse seama de ravasirea generala care domnea în Europa si de pregatirile febrile care se faceau pentru o confruntare militara, în Germania si Italia/Rusia. Nici Hitler, nici Mussolini nu se aratau prea entuziasmati de miscarile nationaliste din alte tari si nu-i dadusera acestui lituanian protectie necesara pentru continuarea luptei sale. Aceasta confirmase intuitia lui Codreanu în aceasta privinta, care nu se atasase niciodata hitlerismului sau fascismului. Declaratia de apropiere de Axa Roma-Berlin, din 1937, avea o semnificatie de avertisment dat conducatorilor politici români, pentru a nu se lansa într-o alianta dezastruoasa pentru tara cu Rusia Sovietica. Nu exista nici un fel de legaturi sau linii de comunicatie ale lui Codreanu cu Hitler sau Mussolini. Când a facut ziaristilor straini declaratiile sale pentru Axa, reprezentantii presei germane au fost exclusi la ordinul personal al lui Codreanu. Filon Lauric a fost acolo si el a comunicat ziaristilor germani ordinul lui Codreanu. (El mi-a comunicat acest lucru la Jilava.)
Întâlnirea dintre Codreanu si nationalistul lituanian a avut loc la Predeal. Îndata dupa aceea, a comunicat celor prezenti - printre care si Petrica Tocu - ca nu mai pleca în strainatate. Îsi dadea seama de starea tragica a lituanianului, care nu avea nici o protectie si va fi urmarit de autoritatile de acasa pentru a fi asasinat pe meleaguri straine. Dorea sa ramâna în tara si sa moara pe pamântul tarii sale, nu departe în strainatati, izolat de poporul si camarazii sai. N-a putut suporta ideea de-a fi fugarit ca un câine, prin tarile europene, de catre agentiile camarilei regale.
În timpul procesului a avut certitudinea ca va fi ucis. A înteles toate manevrele care s-au facut în problemele juridice. Procesul depasise cadrul strict juridic pentru a lua alura unui proces politic, în dispretul total al legilor si bunului simt.
În fata acestei situatii Codreanu nu mai era multumit cu interpretarea legala, pe care o dadeau acestui proces avocatii sai. Era judecata pozitia lui nationala, NU violarea unor legi oarecare.
Horia Cosmovici a fost cel mai tânar din avocatii sai, dar a priceput mai bine framântarile lui Codreanu. Când i-a cerut Codreanu sa pregateasca pledoaria sa, care urma sa fie cea principala a procesului, pe linia unor discutii oarecare, Cosmovici a fost bucuros sa se angajeze la aceasta, dar i-a raspuns ca o va face numai daca este sigur ca i se încredinteaza pledoaria fara nici o umbra de îndoiala. Codreanu i-a raspuns afirmativ si a fost multumit de pledoaria lui Horia Cosmovici.
În cursul discutiilor pentru pregatirea procesului, Horia Cosmovici a primit o serie de instructiuni de la Codreanu, pentru legionarii din afara. Dupa relatarile lui Cosmovici, Codreanu avea certitudinea ca va fi omorât, dar si pe aceea ca Miscarea va supravietui, deoarece avea o platforma sanatoasa de existenta si credea nestramutat în dreptatea cauzei si în ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail si Dumnezeu.
Horia Cosmovici îi comunicase ca afara domneste o mare confuzie, o mare tensiune si presiune mare politica. Corneliu Codreanu i-a cerut lui Horia Sima, prin Horia Cosmovici, sa vina la Bucuresti si sa se îngrijeasca de Miscare, pentru a salva structura ei organizatorica, care sa-i asigure supravietuirea. Acest lucru s-a întâmplat dupa ce Corneliu Codreanu l-a întrebat pe Cosmovici cine era liber la ora aceea si deci poate lua conducerea. Si Cosmovici i-a însirat pe toti iar Codreanu nu a dat nici o indicatie, pâna a ajuns la însirarea de nume la XYZ. Atunci Corneliu Codreanu a spus categoric ("El" în nici un caz). Apoi s-a ajuns la numele lui Horia Sima, care apoi, prin Nicolae Patrascu, a tiparit în curând Adevarul în procesul Capitanului.
Si a început sa lucreze în clandestinitate, închegând un comandament pentru întreaga tara si toata lumea legionara stia despre existenta si prezenta lui Horia Sima în treburile legionare si a lucrat în perioada din 1938-1940 sub conducerea sa si dupa ordinile sale, fara riscuri si fara cârtire.
Horia Cosmovici îi daduse lui Horia Sima învestitura din partea Capitanului.
În noiembrie 1938, Codreanu a fost omorât din ordinul regelui, împreuna cu alti 13 legionari. Prin aceasta se credea ca Miscarea se va destrama si nu va mai avea nici o influenta serioasa asupra poporului român. La rândul lui însa, cade si Armand Calinescu, care fusese organizatorul uciderii lui Codreanu, sub pedeapsa unui grup de legionari. Represaliile regelui nu întârzie si organele jandarmeriei ucid mai bine de o mie de legionari în toata tara. Atmosfera interioara a tarii devine încarcata si Palatul regal e cuprins de panica.
La sfârsitul anului 1938, un grup de comandanti legionari încearca o iesire din impas. Corneliu Georgescu, comandant al Bunei-Vestiri - cel mai înalt grad legionar - îi cere lui Augustin Bidianu, un avocat din Sibiu, sa pregateasca terenul unei destinderi politice în viata româneasca pentru a salva viata legionarilor care au scapat de gloantele jandarmeriei. Bidianu venea din generatia de la 1922, fusese coleg si prieten bun cu Ion Mota si ajunsese el însusi comandant legionar. Era prieten bun si vechi cu Corneliu Georgescu. Cunostea bine conceptia de viata legionara si întelesese bine pe Corneliu Codreanu. Nu era deci un legionar oportunist si nici marginal. Luptase o viata întreaga pentru ideea nationalista si Miscarea Legionara.
Când i-a cerut Corneliu Georgescu sa ia initiativa unei actiuni de destindere, a acceptat-o si a luat contact cu dr. Vasile Noveanu, care avea calitati de diplomatie politica, si l-a pregatit pe acesta în vederea aplicarii propunerii lui Corneliu Georgescu.
Situatia nu era usoara si lucrurile nu erau simple. Multi dintre legionari nu credeau ca a murit Corneliu Codreanu. Pentru a domoli atmosfera tulbure din tara, însusi guvernul lansase zvonul evadarii lui Codreanu si al fugii sale în strainatate.
Apoi, o actiune de destindere politica însemna o luare de contact cu autoritatile românesti - la nivelul cel mai înalt - deci, pâna la urma, cu Palatul regal caci o astfel de actiune nu era posibila - si nici valabila - fara rege. O luare de contact de acest soi ar fi diminuat prestigiul Miscarii Legionare, dupa socotinta unora dintre fruntasii legionari de atunci.
Dar acesta este un alt capitol, cu istoria lui. Aici as vrea sa explic felul de judecata al lui Augustin Bidianu, adica framântarile si liniile lui de orientare în epoca aceea. Toate acesta sunt semnificative pentru situatia Miscarii Legionare.
Bidianu nu mai credea în posibilitatea de existenta a Miscarii dupa moartea lui Codreanu si a unei parti din elita legionara. El nu traise în mitul personal al lui Codreanu, ci era atasat unor valori permanente românesti si credea ca acestea fusesera puse în lumina si actualizate - de Codreanu - în forma optima. Era legat total de Codreanu, cu o mare capacitate de sacrificiu, dar nu vedea nici o sansa pentru aparitia unei personalitati care sa continue epoca educativ-legionara, codrenista. Era dispus la o destindere pentru a salva fizic pe legionari, dar fara perspectiva refacerii Miscarii Legionare, pe care o socotea definitiv si iremediabil scoasa din viata româneasca. Destinul viitor al României ramânea încredintat miracolelor istorice, la care Miscarea nu va mai avea nici o participare, în afara de legenda pe care a faurit-o pâna atunci.
Acesta era bagajul lui sufletesc la sfârsitul anului 1938 si, prin structura aceasta de vederi, poate fi înteles Bidianu, si cei care s-au alaturat felului sau de a gândi, în cursul celor aproape doi ani care s-au scurs dupa aceea (decembrie 1938 - septembrie 1940).
Actiunea de destindere s-a continuat - chiar cu succes - pentru ca regele avea o nevoie imperativa pentru realizarea ei. Carol al II-lea avea interese mai grabnice si majore, pentru o destindere, decât Miscarea Legionara. Dupa varsarile de sânge - facute din ordinele sale directe - si-a dat seama ca a pierdut orice suport al poporului român. Se pare ca tocmai aici Bidianu nu a sesizat starea psihologica a regelui si reactiunea populara din interior. El se temea de noi represalii ale regelui, ceea ce n-ar mai fi fost de conceput dupa ce fusesera depasite toate limitele posibilului. Ideea fundamentala a destinderii însa nu era falsa. Totul depindea de directiile, de obiectivele si rezultatele unei astfel de actiuni. Ea fusese lansata de Corneliu Georgescu, dar acesta n-a mai intervenit dupa aceea decât periferic si ocazional.
Însa pe lânga Bidianu, îndata dupa moartea lui Codreanu, ca si în perioada destinderii care a urmat, unele din cadrele mai vechi ale Miscarii nu mai credeau în viitorul acesteia. O mare parte din aceste cadre - cadre sau functiuni legionare - traisera în preajma lui Codreanu, cu un atasament complet, dar fondat pe un mit al personalitatii sale. Ei nu vedeau înlocuirea acestui mit, nici psihologic, adica pentru ei însisi, nici istoric pentru o dezvoltare viitoare. Cu Corneliu Codreanu a disparut din istorie Miscarea Legionara. Aceasta parte a cadrelor legionare nu se mai tinuse la pas cu evolutia lui Codreanu si a Miscarii. Nu-i legase de Miscare învatatura legionara principiile fundamentale ale ideologiei, ci personalitatea lui Codreanu. În aceeasi perioada însa existau cadre legionare care faceau corp comun din învatatura codrenista si personalitatea sa. Acestia credeau în viitorul Miscarii Legionare, fie acest viitor si un imposibil sau miracol. Omul a disparut, dar a ramas învatatura lui, care a tras brazde adânci în sufletul românesc. Dupa educatia fratilor de cruce, chiar daca prin imposibil ar ramâne un singur frate de cruce, acesta trebuie sa duca mai departe lupta lui nationalista, în conformitate cu conceptia si legile lui de viata.
Apoi existau cadre legionare - din elita Miscarii - care pricepusera sensul mai adânc al ideologiei legionare, care nu era o simpla aderenta de persoana unui singur om. Tocmai acesta fusese efortul lui Codreanu, sa stabileasca principiile fundamentale ale unei conceptii de viata românesti - care sa revigoreze sufletul poporului si sa deschida perspective noi pentru destinul sau istoric.
Oamenii din aceasta categorie nu-si pierdusera încrederea în supravietuirea Miscarii, nu capitulasera si nu credeau total în destinderea promovata de Vasile Noveanu. Erau în expectativa. Ei îsi dadeau seama de greselile facute de rege si politica sa si de conjunctura internationala, în care instabilitatea din interior nu oferea nicaieri o garantie politica Palatului, iar pregatirile de razboi erau febrile si comunismul un pericol la granitele tarii.
În aceste conditii - de dezbateri si orientari diferite - apare "miracolul" guvernarii legionare din septembrie 1940, despre care s-a discutat si se discuta înca, cu argumente pro si contra, fara încetare. Aceasta guvernare - scurta si fragila - are însa o semnificatie istorica deosebit de importanta. Prin ea s-a asigurat viitorul definitiv al Miscarii Legionare. Guvernarea legionara a adus la suprafata Miscarea - care era considerata iremediabil pierduta - si a legitimat-o istoric si existential în viata româneasca. N-a mai ramas o simpla legenda sau anexa a personalitatii lui Codreanu. Ea a fost adusa în constiinta vie a poporului român. Si-a câstigat un statut juridic, politic si spiritual.
Cei care au crezut în supravietuirea ei au fost confirmati de istorie. Fara Horia Sima, aceasta nu era posibil. Dar, în acelasi timp, guvernarea legionara din 1940-1941 a marcat si un punct crucial în diviziunea Miscarii. O serioasa ruptura s-a facut între cadrele mai vechi, oarecum, care se considerau mostenitorii liniei codreniste, datorita vecinatatii si atasamentului sufletesc pe care l-au avut fata de Codreanu si între cadrele, oarecum, mai noi, care îsi revendicau linia de orientare din structura ideologica a conceptiei legionare, nu atât de singura personalitatea lui Codreanu.
Oricât s-a discutat de mult în legatura cu succesiunea lui Codreanu, aceasta succesiune spirituala si politica intra în dezbatere tocmai datorita existentei celor doua mentalitati. Era firesc ca cei care n-au mai crezut în sansele minime de supravietuire a Miscarii, dupa moartea sefului, sa nu accepte înlocuirea acestuia, indiferent de cine ar fi fost personalitatea aceea. Ei erau prea mult dominati de mitul lui Codreanu. Oricine ar fi fost succesorul, sarcina lui era considerata imposibila, caci nu se putea ridica la nivelul creatorului Miscarii Legionare. Alex. Cantacuzino, Polihroniade reprezentau, dupa Papanace, o infiltratie fanariota.
Adevaratul conducator al Miscarii, chiar în viziunea lui Codreanu, era acela care creeaza conditii optime pentru existenta ei. Dar cadrele vechi nu erau interesate de viziunea aceasta, primatul în întelegerea lor îl avea personalitatea, mitul personal al lui Codreanu. Din aceasta perspectiva judecau acestia toate întâmplarile, situatiile si problemele.
Asa se face ca s-au structurat doua directii în sânul miscarii: romanticii, care purtau în ei imaginea glorioasa a lui Codreanu, si realistii, care se straduiau sa valorifice - în functie de conjunctura istorica - ideologia legionara.
Ajuns la acest punct, i-am facut profilul psihologic al lui Vojen si i-am gasit locul în categoria romanticilor, care traieste cu fata spre un trecut de sub dominatia caruia nu poate scapa. El a fost printre intelectualii bucuresteni care s-au integrat în Miscare dupa 1933, cu Mihail Polihroniade, Al. Christian Tell etc. si au format o revista, "Axa" - sub îndrumarea lui Mota - în care dezbateau probleme de actualitate într-un incipient spirit legionar. Acesti intelectuali au avut un contact permanent cu Codreanu si au înteles - în mod gradual - elementele fundamentale ale viziunii sale românesti.
Vojen l-a ajutat pe Codreanu în câteva momente majore si i s-a acordat gradul de comandant legionar. Activitatea lui se desfasura pe planul politic, cu actiuni politice, nu pe planul educatiei tineretului, care trebuia format în legile de viata legionara. El îndeplinea misiuni politice si de unele s-a achitat în forma magistrala.
Dar cea mai importanta realizare a lui Vojen a fost organizarea înmormântarii lui Mota si Marin. El fusese om de teatru - director de scena - si, în februarie 1937, a avut ocazia sa realizeze acel grandios spectacol în aer liber, care a avut un efect covârsitor asupra poporului român.
Vojen nu era educator si nici nu vroia sa fie. El îsi vedea destinul personal în domeniul politic, unde dovedise ca poseda o suma de calitati si o diplomatie eficace.
Cu disparitia lui Codreanu nu-si mai vedea perspectivele unor realizari majore pe planul politic. Cu snobismul sau nu putea concepe pe cineva care l-ar fi putut domina cum o facea Codreanu. De aceea a devenit un permanent nemultumit cu cei care conduceau Miscarea, înainte de guvernare si dupa aceea. El vedea lucrurile numai în dimensiunea si aparenta lor politica. În felul acesta era un permanent inadaptabil, în libertate sau în închisoare.
Horia Cosmovici era format din alt aluat. Apropierea lui de Miscare se datora structurii lui sufletesti, conceptiei lui proprii de viata, care îsi gasea o frumoasa împlinire în climatul vietii legionare. El îl considera pe Codreanu un învatator care-l putea ajuta în propriile lui straduinte spirituale si un vizionar al poporului român.
Pentru el politica legionara era marginala caci nu-l atragea lumea politica. Aceasta structura personala l-a facut pe Cosmovici sa patrunda în esentele educatiei legionare si sa-l înteleaga pe Codreanu într-o alta perspectiva, deosebita de cea a lui Vojen.
Horia Cosmovici nu discuta cu Codreanu numai despre probleme politice, ci si probleme educative si religioase, numai tangential politica româneasca si, în caz de necesitati, elemente juridice, caci era avocat. De aceea, Cosmovici a trait permanent în contact direct cu valorile legionare - asa cum le-a înteles de la Codreanu - si a crezut în validitatea lor, chiar dupa uciderea acestuia.
Oamenii dispar, dar ramân valorile, ideile, principiile. Ramân cu deosebire exemplele de viata, întruchipate în maniera de a fi a unui om nou. Horia Cosmovici era un astfel de om nou, în structura sufleteasca a caruia se integrasera mai târziu si valorile catolicismului. Se convertise la catolicism, mentinea un contact permanent cu Msgr. Vladimir Ghyca. Prin aceasta convertire, Cosmovici adâncise trairea religioasa. Se spovedea si se cumineca în fiecare dimineata, împreuna cu întreaga familie. Apoi se ducea la biroul lui avocatial. Aceeasi practica crestina o mentinea si în închisoare. Era complet devotat spiritualitatii crestine, în cuvânt, gând si fapta.
Cosmovici avea o cuprindere esentiala a fenomenului legionar, patrunsese în adâncimea izvoarelor spirituale ale acestuia. De aceea, în 1940, el a fost alaturi de Horia Sima, fara reticente si printr-o integrare totala. Era secretar general la Presedintia Consiliului de Ministri - unde era locul lui propice - pentru a deveni arhitectul unui stat legionar - fundat pe principiile majore ale conceptiei legionare si crestine. El si-a dat seama de potentialul si calitatile comandantului Miscarii Legionare si atasamentul sau era o continuare a felului în care îl întelesese pe Codreanu, de la care avea deja indicatii asupra lui Horia Sima, retinute dintr-o convorbire ce a avut loc înainte de disparitia lui definitiva.
Pentru ca întelegea mai complet ideologia legionara, Horia Cosmovici n-a avut probleme si framântari în 1940. El a socotit actul guvernarii din 1940 ca o împlinire a unui destin frumos. În constiinta româneasca s-a tras o dâra care va ramâne permanent. Miscarea Legionara a iesit, din propria cenusa, la suprafata. Era un act de valoare istorica, pentru el. Fusesera doborâte toate adversitatile, anulate toate pronosticurile si facute mincinoase toate profetiile: Miscarea Legionara si-a legitimat existenta - prin recunoasteri formale si constitutionale - juridica.
Un fapt istoric, care va avea consecinte importante pentru viitor.
Prin caracterizarea acestor doua personalitati si a situatiilor pe care le-am descris, am încercat sa-i dau generalului Teodorescu o cale mai simpla de-a întelege câteva din starile de lucruri ale Miscarii. Nu am vrut sa ma hazardez în abordarea problemelor legate de viitor. În fapt, eu nu cred în futurologie politica, nici ca stiinta, nici ca forma de profetizare. Am înteles însa ca generalul avea o intuitie apropiata de a mea asupra situatiilor si chestiunilor de care am vorbit cel putin, în jurul celor discutate.
Dupa aceste discutii cu generalul m-am apropiat prieteneste de Iancu Vojen si i-am explicat punctul meu de vedere, atitudinea mea fata de politica, inclusiv legionarii din închisoare. A trebuit sa-i vorbesc deschis, atragându-i atentia asupra spectacolului oferit altora, daca el va continua sa-si mentina o pozitie cu totul personala, urmând ca altii sa dea explicatii care ar putea sa-i diminueze prestigiul lui personal.
Tocmai fusese chemat la ancheta, în birourile închisorii. Întrebarile si discutiile purtate în timpul anchetei îl deranjase sufleteste pe Vojen. Erau banale si cu note de stupiditate, fara nici o tangenta cu situatia lui juridica si fara nici o legatura cu pozitia lui politica. Am avut un moment de oarecare crispare, când m-a întrebat ce rost ar fi avut una dintre întrebarile careia i s-au adresat. Ca sa nu observe propria mea framântare, în acel moment, i-am raspuns cu un fel de nonsalanta: "Comunistii nu-i mai acorda nici un fel de credit politic. Nu vezi asta din felul cum te trateaza?" Temerea mea era însa ca tocmai acest fel de tratament era un credit politic care i se acorda, dar la nivelul cel mai scazut, ceea ce prevestea un pericol. Dar au trecut multi ani si temerile mele s-au dovedit simple parelnicii… pâna când au devenit realitate.


Reabilitarea lui Corneliu Codreanu

 

Pentru ca sunt înca în celula cu Horia Cosmovici, as dori sa relatez povestea lui în legatura cu reabilitarea lui Corneliu Codreanu, din 1940. Spuneam ca am înteles, din convorbirile îndelungate cu el, atasamentul lui profund la învataturile legionare si încrederea totala si profunda în viata legionara. Tot din contact direct am cunoscut si convertirea lui la catolicism. Eu eram membru la biserica greco-catolica de pe strada Polona din Bucuresti, unde era paroh parintele Liviu Chinezu. Dupa lovitura comunista de la 6 martie 1945, ne adunam acolo la un fel de sedinte spirituale în jurul Msgr. Ghyca. Totdeauna discutam si chestiunile Bisericii Greco-Catolice, încercând sa gasim formula de a o apara si de a o mentine pe o linie de plutire sanatoasa. Mentorul nostru spirituale este Msgr. Ghyca, care avea o vigoare sufleteasca si intelectuala inegalata. Veneau: Nicolae Tatu, Ion Ghetie, Horia Cosmovici, parintele Chinezu si eu, ca cel mai tânar. Mai venea un ofiter de geniu, foarte inteligent si dedicat luptator al Bisericii Unite. Parintele Chinezu facea legatura directa cu Episcopul Ioan Suciu. Deci pot spune ca aveam certitudinea orientarii noastre corecte în acele momente de neliniste si tulburari.
Msgr. Ghyca avea o memorie vizuala extraordinara, dânsul ne spunea ca numai Nicolae Iorga mai avea o asemenea memorie. Pentru exemplificare, mi-a cerut, în una din acele sedinte, sa-i aduc o carte noua pe care n-a citit-o. Eu aveam prieteni la cenzura presei - care nu fusesera înca înlocuiti - si primeam carti de la ei - venite din strainatate - în loc sa fie aruncate la gunoi. Asa, am adus o carte de Berdiaev. Msgr. Ghyca a rasfoit-o doar, trecând cu ochii peste pagini. Când a terminat operatia de rasfoire - mi-a cerut sa-i indic capitolul despre care sa vorbeasca - cu prezentarea ideilor, cu critica acestora din punctul de vedere catolic. A fost uimitor cu câta precizie a expus ideile lui Berdiaev, dintr-o carte peste ale carei pagini a facut un parcurs de simpla privire. El citea o pagina dintr-o singura privire. Asa a fost posibil, pentru Iorga, sa devina un arhivar viu si ambulant al istoriei românesti si al lumii întregi.
Dupa aceste sedinte, mai târziu, m-am regasit cu Horia Cosmovici la Jilava. În 1948-1949, în celule deosebite, abia schimbam din când în când câte o vorba în conversatii scurte, când ne întâlneam în curte câteodata, la plimbare.
Apoi, în 1951, în aceeasi celula, unde mi-a relatat conditiile rejudecarii procesului lui C.Z. Codreanu, în toamna lui 1940. Din pozitia lui de secretar al Presedintiei Consiliului de Ministri, era în masura sa cunoasca directiile de orientare ale Miscarii si interesele ei majore. Pe neasteptate, Miscarea Legionara s-a gasit în fata unui fapt împlinit, de care nu fusese încunostintata în prealabil.
Ministerul de Justitie - sub comanda lui Mihai Antonescu - anunta la 31 octombrie 1940 revizuirea sentintei prin care C.Z. Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare - pentru ultraj la adresa profesorului Nicolae Iorga.
Lucrarile Comisiei pentru revizuirea proceselor politice nu fusesera initiate de Miscarea Legionara, ci de Mihai Antonescu. Aceasta atitudine a lui Mihai Antonescu a fost suspectata de Horia Cosmovici de la bun început. Mihai Antonescu nu avea nici o simpatie pentru Miscare. El era omul de încredere al generalului Antonescu si participa la toate urzelile antilegionare dintr-o conspiratie foarte activa si sofisticata.
Deci, daca a luat initiativa unor revizuiri de procese - si a inclus procesul lui C.Z. Codreanu, în cazul Iorga -, înseamna ca urmareste niste actiuni ascunse, dusmanoase fata de Miscare. Caci Miscarea este aceea care are raspunderea revizuirii unor astfel de procese. Nu intra în responsabilitatea lui Mihai Antonescu sa faca aceasta supralicitare a Miscarii Legionare. Cosmovici si-a dat seama de jocul abil si de culise al lui Mihai Antonescu si constatând starea de fapt împlinit, si-a dat demisia din postul lui de secretar general al Presedintiei Consiliului de Ministri si a preluat conducerea apararii pentru procesul al doilea "de tradare" al lui C.Z. Codreanu. Si acest proces a fost trecut pe lista revizuirilor, dar nu i se fixase o data. În felul acesta, Miscarea se putea astepta la o decizie ministeriala, în cel mai bun caz, cu o sentinta banala, fara sa releve adevarata semnificatie a procesului lui Codreanu. Sau, într-o alta presupunere, revizuirea s-ar fi amânat pâna la o data ulterioara, când legionarii n-ar mai fi participat la guvernare, dupa calculele antonesciene, si sentinta ar fi fost reconfirmata de catre mafia lui Antonescu.
Aceste motive l-au determinat pe Cosmovici sa paraseasca Presedintia Consiliului si sa se îngrijeasca de proces, pentru a evita orice fel de surprize si a dejuca planurile clicii lui Antonescu.
Pentru Cosmovici, reabilitarea lui Codreanu era un act suprem de constiinta morala si credinta legionara. El cunoscuse toata tragedia lui Codreanu, la procesul din 1938, si toate tesaturile de crime juridice care s-au facut atunci. Prin demisia sa, devenea liber de obligatiile de stat si se prezenta în fata procesului ca simplu avocat, fara sa aduca vreo nota de influenta politica. Vroia sa fie sigur ca "nimeni" nu va încerca sa dea o noua turnura situatiei procesului, desi procesul se judeca la Înalta Cure de Casatie, sub presedintia lui Dimitrie Lupu, ceea ce era o garantie juridica. Nu se cunosteau însa intentiile si planurile Comisiei de la Ministerul de Justitie.
În perspectiva de azi, presimtirile lui Cosmovici s-au adeverit. Programarea procesului fusese facuta în alb, de Misu Antonescu, pentru o vreme când legionarii nu vor mai fi în pozitia dea opri manevrele unui proces, în care cei doi Antonesti ar fi putut influenta decizia Înaltei Curti de Casatie, ducând la o sentinta diabolica - de mentinere a celei din 1938.
Manevra aceasta a lui Misu Antonescu este o alta dovada ca îndepartarea legionarilor din guvernul Antonescu era pregatita de un grup conspirativ înca din octombrie 1940. Înca de atunci, "rebeliunea" Antonescu era în chinurile facerii.
Procesul de reabilitare a început în ultima zi a lunii noiembrie, iar înainte de începerea sedintei postul de radio Bucuresti a transmis un text scurt, prezentat de Horia Cosmovici, prin care anunta ca Înalta Curte de Casatie a respins cererea de radiodifuzare a procesului. În fata acestei hotarâri, Cosmovici întelege sa se supuna Curtii de Justitie, deoarece în Tara Româneasca toata lumea "si-a facut de cap". Legionarii trebuie sa pastreze principiile lui Codreanu dupa care, "fara justitie, o tara moare".
Apoi s-a intrat în dezbateri, cu toate formalitatile împlinite de catre organele judiciare si s-a trecut la aparare. Aceasta a fost sustinuta de Alexandru Vergatti si Horia Cosmovici.
Dupa sentinta, care a fost de achitare, Presedintele Casatiei, Dimitrie Lupu, i-a spus lui Cosmovici urmatoarele cuvinte: "Domnule Cosmovici, am fost convins de temeiurile sentintei pe care am dat-o. Nu a fost o simpla formalitate. Va multumesc ca ne-ati ajutat sa întelegem toata tragedia procesului din 1938".
Era una din frumoasele biruinte ale lui Cosmovici, care era atât de legat de Corneliu Codreanu, în lupta lui pentru adevar. Daca ar fi sa dau o definitie a lui Horia Cosmovici, aceasta ar fi: luptator pentru Adevar. Nu e vorba de o justitie codificata si corespunzatoare unei situatii de fapt, ci Adevarul în toata semnificatia lui bogata si plina; pe toate planurile de existenta. Deci nu este greu de înteles atasamentul lui total fata de Corneliu Codreanu, în care a vazut restabilirea adevarului românesc.
Nu este greu de înteles nici îndreptarea lui spre formele si fondul de viata religioasa în care s-a încadrat - mai ales dupa trecerea lui la catolicism. Acolo atinsese o noua treapta a existentei, însusindu-si chemarea christica: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata". Era vorba de o alta spiritualizare a vietii lui Cosmovici, o adâncire a spiritualitatii crestine, printr-o traire mistica, de meditatii si rugaciuni si aplicare practica a legilor de viata crestina.

*

În sânul Miscarii Legionare, Horia Cosmovici s-a plasat pe linia lui Mota. Prin felul lui de a gândi, prin atitudinea lui zilnica si prin totalitatea manifestarilor lui am înteles mai bine liniile interioare ale spiritului legionar.

El facuse un salt firesc într-o lume, as zice, teologala, dar îsi pastrase puterea de a patrunde în inima realitatilor politice. În politica era realist, care cumpanea toate elementele constitutive ale unui "dat oarecare". Asa se face ca l-a înteles si pe Horia Sima, pe care-l socotea un realist în lumea legionara, adica tinea cumpana între tendintele orientate spre misticism si între cele directionate spre valorile politice, istorice, imediate.

*

În aceeasi celula era si Alexandru Constant. Un om de frumoasa pregatire profesionala si comentator politic. Îl întâlnisem si la Sibiu în toamna lui 1944. Atunci, era mai tulburat si foarte preocupat de o solutie care ar fi putut apropia Miscarea Legionara de Marea Britanie. Era aproape posedat de aceasta idee, a unei bune întelegeri cu englezii. Regreta ca n-a sfatuit pe Capitan sa încerce sansele unei convietuiri politice cu pragmatismul secular al britanicilor. Îsi dadea seama ca acest lucru nu mai este posibil, în conditiile de atunci, dar nu vedea o imposibilitate în viitor. Dupa arestare, în 1948, a parasit ideea aceasta si a pus-o în rafturi pentru viitor.
În celula noastra, "la sectii", venea de la "celula neagra", unde fusese cu Mircea Vulcanescu si Ion N. (îmi scapa numele; a fost avocat si redactor juridic la "Universul"). Cred c-am mai povestit acest episod, dar îl repet ca sa nu se piarda pe parcursul notelor mele.
Fiindca Mircea Vulcanescu si Alexandru Constant faceau diverse comunicari în celula lor, cu subiecte de interes general, au fost denuntati administratiei ca tin sedinte legionare. Toti trei au fost dusi la "celula neagra", nr. 16, unde au trait câteva zile si nopti de iad. Au fost scosi ca niste cadavre ambulante si repartizati în celule diferite. Alecu Constant a fost dus într-o celula în care se gaseau niste tineri "frati de cruce" din mai multe licee din tara. Ei erau adunati acolo pentru un fel de reeducare si se exercitase asupra lor, pâna la venirea lui Constant, o presiune serioasa morala. În fata acestei presiuni, tinerii frati de cruce s-au retras în interiorul unei carapace protectoare în mod instinctual. Întelegeau si simteau cât este de falsa noua educatie care li se propunea. Dar, în fata spectacolului de suferinta si desfigurare în care se gasea Constant, ei au reactionat cu omenia si curajul specifice educatiei lor. L-au spalat, l-au curatit, i-au dat din mâncarea lor si, mai mult decât orice, l-au facut sa simta prezenta lor de ostasi protectori, gata de orice sacrificiu. Poate era primul comandant legionar pe care l-au întâlnit în viata lor, ceva ce visau si ei sa ajunga vreodata. Comandantul legionar era în carne si oase, dar acestea erau sângerânde si ulcerate, totusi erau purtate cu demnitatea unei credinte luminoase, care îi calauzea si pe ei, pe un drum asemanator. Fratii de cruce n-au mai tinut seama de riscurile care-i pândeau, ci continuau sa-si manifeste virtutile izvorâte din educatia lor. Ei au sarit în ajutorul fratelui cazut în nenorocire, dupa porunca legionara si prin aceasta, au demonstrat înca o data valoarea acestei educatii.
La rândul sau, situatia aceasta l-a ajutat si pe Constant sa-si restabileasca - în profunzime - legaturile spirituale cu omul legionar. Poate ca a uitat, pentru o clipa macar, viziunea unor legaturi politice cu Anglia, care ar fi deturnat Miscarea de la traumatismele îngrozitoare pe care le-a cunoscut în trecutul ei.
Întâlnirea lui Alecu Constant cu lumea tineretului din Fratiile de Cruce a fost o adevarata revelatie care l-a ajutat mai târziu în izolarea si duritatea detentiei de la Râmnicu-Sarat. Cum a fost o mare revelatie pentru toata lumea, acest fenomen al recrudescentei Fratiilor de Cruce în România, ca un izvor de refacere neîntrerupta a cadrelor legionare.
În aceasta celula cu tinerii fedecisti, Constant s-a refacut si când a venit în celula noastra era un om echilibrat care a biruit toate zodiile negre.
Alecu era o comoara nesecata în ceea ce priveste trecutul legionar si avea si pregatirea doctrinara de a stabili liniile de orientare si pozitiile politice, atunci când facea analize politice ale diferitelor situatii si conjuncturi istorice. Am avut cu dânsul unele confruntari de pozitii, pline de franchete si sinceritate, dar am gasit formula de întelegere si spatiu în care nimic nu se putea deosebi în realitate. Adevarul era ca pe amândoi ne astepta aceeasi soarta cruda si nemiloasa. Am devenit prieteni buni.
Din povestirile lui - despre vremea Capitanului - am putut sa-mi încheg o vedere si mai cuprinzatoare a personalitatii lui Corneliu Codreanu. Alecu era un ambitios si punea mult accent pe propria lui persoana, mergând pâna la o nuanta de snobism, care nu era însa vatamator. Ca sa-l poti întelege, trebuie sa te apropii sufleteste de dânsul, adica sa spargi crusta aparenta care-l tinea departe de lume.
Odata s-a prezentat la Corneliu Codreanu si i-a spus ca-si depune gradul de legionar si se retrage din Miscare deoarece a înteles ca nu este ascultat în cererea lui motivata si documentata. Era vorba de insistenta lui de a se lua masuri pentru îndepartarea din Miscare a lui X. care lucra în serviciul Sigurantei, fapt dovedit cu probele cuvenite de Constant. În fata acestui ultimat, Codreanu a decis sa-i explice situatia. Era simplu. El stia despre treburile necurate ale lui X., dar cel mai întelept lucru era sa-l tina în locul lui, fara sa i se mai încredinteze secrete, decizii importante, planuri de viitor etc., ca sa-i reduca capacitatea de a vatama Miscarea. Daca l-ar elimina, Siguranta va gasi un înlocuitor care, poate, multa vreme nu va fi identificat în pozitia lui de informator. Acest lucru ar fi mult mai neplacut. Aceasta situatie i-a întarit si mai mult încrederea pe care o avea în Capitan. El era unul dintre aceia care se încredintase total Capitanului. Traia în atmosfera de "mit al Capitanului". La moartea lui Codreanu o buna parte din suporturile morale ale lui Constant s-au destramat. Personalitatea lui nu mai gasea puncte de referinta superioare. De acum încolo va fi ros de ezitari, îndoieli si chiar excese doctrinare, cum îi spuneam eu, în anumite împrejurari în care facea interpretari ale conceptiei legionare.
În orice caz, îndoielile si framântarile lui, generate de disparitia Capitanului, l-au urmarit peste tot în surghiunul din Germania, între 1938-1940. Prin Alecu, am cunoscut în cele mai mici detalii starile de lucruri din acea perioada din Germania. El fusese prieten bun cu Vojen din tara si la Berlin a fost martor la toate actiunile de culise ale lui Vojen, sub acoperirea parintelui Borsa.
S-a angajat prin intermediul mamei sale din tara într-un contact de natura politica cu Casa Regala, încercând o destindere acoperita. Când negocierile lui Vojen au fost descoperite, întâmplator, parintele Borsa a refuzat sa-i dea acoperirea morala pentru cele întreprinse si a cerut chiar pedepsirea exemplara a lui Iancu Vojen.
Ideea lui Vojen de a sonda sansele de destindere nu era gresita, spunea Constant, caci mama lui Vojen avea o retea bogata de relatii, prin care ar fi putut descifra gândurile si planurile Palatului regal. Inacceptabila era însa întreprinderea unei astfel de actiuni, cu consecinte subzistentiale pentru Miscare, pe cont propriu, sau redusa la Borsa si el însusi. Asta însa demonstra un lucru esential: Vojen se plasa numai pe dimensiunea unei diplomatii politice oarecum suprapusa existentei Miscarii Legionare ca miscare. Adica o existenta în afara de Miscare. Desigur, era vorba de o atitudine morala, caci viza salvarea lumii legionare, dar nu din interiorul Miscarii, al Miscarii care avea înca înalte cadre responsabile de conducere, pe care Vojen nu avea dreptul sa le neglijeze sau chiar sa le desconsidere. El nu mai tinea cotul cu ceilalti. Nu mai traia Codreanu care îl putea domina si reprezenta plafonul ultim al actiunilor lui Vojen. El nu mai credea în valorile ideologice si metodele de educatie specifice, ci numai într-o formatie politica care poate juca un rol. Nu mai credea nici într-o unitate de comandament, ori într-o concentrare de eforturi pe mai multe planuri si directii. Asa, de exemplu, Constant îsi explica pozitia lui personala în felul urmator. Grupul de la Berlin reprezinta o valoare deosebit de importanta în conjunctura actuala (1938-1940), caci nu este vulnerabil fata de intentiile lui Carol al II-lea, de lichidare a miscarii. Acest grup este o rezerva de viitor si o frâna în fata apetitului criminal al regalitatii si al fortelor lui Armand Calinescu. Totodata, este o speranta pentru cei din tara, caci în Germania pot ajunge nu numai la o platforma politica, dar pot asigura continuitatea existentiala a Miscarii, sub raportul ideologic.
Însa, continua Constant, adevarata Miscare este tot în tara. Ea n-a putut fi lichidata; acest lucru ar fi fost imposibil. Totul era ca cineva sa poata restabili conditiile de existenta ale Miscarii, nu numaidecât legale, ci mai ales revolutionare. Din acest unghi de perspectiva vedea el pozitia lui Horia Sima, care a reusit sa mentina formatiile legionare din tara într-o permanenta legatura, sub directive de comandament. Mai mult, tot Horia Sima a fost cel ce a pregatit revolutia necesara, absolut necesara în acel moment. Momentul istoric 1938-1940 cerea imperios revolutia legionara, atât pentru interesele nationale, cât si pentru valabilitatea româneasca a Miscarii.
În conditiile din acea vreme situatia din Rasaritul Europei era de asa natura încât România nu mai putea fi guvernata de formulele politicii oficiale, sub patronajul regelui. Nici partidele românesti nu dispuneau de forte reale si solutii cu care ar putea confrunta tara cu evolutia ideologica si politica europeana. Politica româneasca dupa primul razboi mondial s-a dovedit incapabila sa previna riscurile care pândeau tara în 1938-1940. Nici una din aliantele românesti nu mai functiona si tara era o rezerva si singura formula pentru acel moment istoric. Pe de alta parte, Miscarea avea radacini profunde în societatea româneasca, de la ultimul catun, pâna la Academia Româna si cel mai mic liceu din tara. Asasinatele initiate si conduse de Calinescu si clica lui nu au putut distruge lumea legionara. Aceste asasinate au cauzat pierderi grave, ireparabile în anumite sectoare, dar ele nu au putut lichida Miscarea, ca totalitate a celor ce erau încadrati sau atasati acesteia.
Dovada cea mai concreta este rascoala din septembrie 1940, care a fost o revolutie legionara în sensul cel mai autentic, caci a sfarâmat formele vechi si a ierarhizat valorile românesti în alta ordine de prioritati. Miscare Legionara a ajuns la revolutia din 1940 printr-o evolutie a istoriei românesti. Cel care a avut intuitia fenomenului specific de atunci si a stiut sa stabileasca termenii pentru desfasurarea revolutiei a fost Horia Sima.
Prin realizarea revolutiei, Miscarea s-a ancorat si sub forma legalismului juridic, definitiv, în cadrul national românesc. Dar, spunea Constant, Horia Sima trebuia sa se opreasca aici. O data ce revolutia legionara a triumfat, Horia Sima trebuia sa se limiteze la conducerea Miscarii, delegând altora raspunderea unei guvernari. Guvernarile politice cad sub incidenta temporalului, în timp ce Miscarea Legionara exista sub categoria permanentului national. Revolutionarii, zicea Alecu, apartin unei alte tipologii decât cei ce guverneaza. Acesta era unul din locurile discutiilor noastre, unde-i spuneam lui Constant ca face excese de interpretare doctrinara.
Prin Constant am aflat multe aspecte inedite din zbuciumul si tendintele grupului de la Berlin, pe care el nu le prezenta cu patima, ci cu grija de a distinge între metodele, strategiile si vederile unora si altora. În tesatura acestora nu ma amestec, caci nu am fost prezent si nu fac parte din însemnarile mele.
Alecu Constant era o personalitate distinsa si cu o cultura frumoasa. Avea constiinta propriei sale valori si se comporta, dupa împrejurari, cu distinctie sau duritate, în relatiile cu oamenii politici din Jilava. Un om corect, traia o frumoasa viata interioara, dar deschis spre dezbateri ideologice, politice sau de cultura, unde îi placea sa afiseze snobismul sau, care îi dadea si mai mult farmec personalitatii sale, caci nu era ofensator.
Îmi amintesc ca, odata, într-o conversatie cu Ovidiu Vladescu, acesta a scapat o ironie la adresa lui Constant, care nu era malitioasa, ci o simpla supapa de respiratie oarecum prieteneasca si umoristica în mizeria vietii din celula noastra. Reactiunea lui Alecu a fost a fost prompta si definitiva: "Vezi ca am sa-ti spun piciule, daca mai continui în felul acesta". De atunci încolo, Ovidiu Vladescu s-a retinut în toate convorbirile pe care le-a avut cu Constant.
Cu noi în celula a fost o bucata de vreme si Decebal Codreanu, unul din fratii Capitanului. Era o fire retrasa si plina de caldura si blândete daca ajungeai în preajma lui. Avea pe chipul sau ceva din tragicul Capitanului. Era, pe de alta parte, modestia întruchipata, un om domol si vorbind cu accent moldovenesc. Se întelegea cel mai bine cu Horia Cosmovici, de care nu se dezlipea decât în timpul rugaciunilor. Cosmovici îmi spunea ca Decebal îi aminteste aproape aievea de Capitan si se simtea bine în compania lui. Eu m-am apropiat mult de Decebal. Îmi placea cumintenia lui. În sufletul lui vedeam parca ca ziua cum traia profund tragedia camarazilor sai si privea cu multa compasiune pe toti ceilalti detinuti. Nu am vorbit niciodata de familia sa, ca sa nu-i stârnesc mai multa amaraciune. Ne tineam în tainuirile noastre la subiecte care nu provocau dureri si tristeti. Mie îmi facea placere vorba lui linistita, moldoveneasca, si gândurile lui, chiar iscusite, despre oameni si întâmplari. Îmi place sa cred ca lui îi placea ceea ce spuneam despre lumea din Tara Fagarasului, cu obiceiurile, simplitatea si puritatea începutului de lume. Prin prezenta lui, restabilisem un nou contact cu Capitanul, pastrând aceeasi decenta din totdeauna si fata de Decebal. Simtea ca-i port un respect neconditionat si nu existau bariere sufletesti între noi.
I-am simtit lipsa dupa ce ne-am despartit, si amintirea lui este una dintre acelea care totdeauna îmi aduce liniste, pace si frumoase reverii.

Celula condamnatilor la moarte

Pe neasteptate, în 9 octombrie 1950, am fost transportat într-o celula pe care am identificat-o cu cea a condamnatilor la moarte, împreuna cu Romica Puscasu, Zaharia Pana, Lache Apostolescu, generalul Mociulschi si un grup de fosti ofiteri români veniti din prizonieratul sovietic: Horia Museteanu, Mihai Raducanu si altii pe care i-am uitat.
Nu eram impresionati de aceasta noua situatie care ni s-a creat, dar ne puneam tot felul de întrebari asupra soartei noastre juridice. Ne asteptam sa fim trimisi în judecata si socoteam prezenta noastra în aceasta celula ca o pregatire pentru proces - sub presiunea morala a terorii pe care o ofera perspectiva mortii.
Cu experienta pe care o aveam în detentie si cu buna companie de încredere reciproca ce se stabilise între noi, am început sa ne gospodarim în noua locuinta, încercând sa ne adaptam mediului. Întâi, am încercat sa identifica pe vecinii din dreapta si locurile prin care puteam urmari miscarile din curte, în zona ferestrei.
Ofiterii, fosti prizonieri în Rusia Sovietica, aduceau o tehnica avansata de a suporta detentia. Ei ne-au povestit viata din lagarele sovietice si relatiile pe care românii le-au avut cu ofiterii si soldatii altor natiuni, subliniind cu mândrie atitudinea plina de demnitate a românilor si maniera inteligenta în care au reusit sa supravietuiasca în conditiile inumane ale lagarelor bolsevic ce sfidau toate legile internationale si principiile morale.
Prin diferite cai, au reusita sa obtina carti rusesti de predare a limbii latine, si un ofiter de rezerva, care era profesor de latina, a început cursuri cu prizonierii români, formând o adevarata academie româna. Un alt prizonier purtase cu el, si a salvat, Memorialele lui Vasile Pârvan, care ofereau o sursa de împlinire sufleteasca si curaj sanatos cititorilor români, care învatasera texte pe dinafara. Mai mult, au facut un parastas pentru camarazii morti si au citit un text din Memoriale. Departe, în mijlocul spatiului sovietic, constiinta româneasca era vie si se remonta prin sacerdotiul marelui istoric român, ale carui cuvinte magice destramau stigmatele comunismului rusesc.
Printre prizonierii de razboi din lagarele rusesti s-a creat o frumoasa legenda a unui ofiter de rezerva din armata româna - Puiu Atanasiu - din Focsani (era avocat si avea un grad legionar). Acesta se gasea într-un lagar unde venise Ana Pauker cu scopul de a organiza doua divizii de "voluntari" români, care sa lupte împotriva "fascismului german". Ana Pauker fusese predata Sovietelor - de catre guvernul legionar din 1940 - în schimbul unui veteran luptator român pentru apararea românitatii Basarabiei - Zuben Codreanu (Ion Zelea?).
În fata prizonierilor de razboi români, Ana Pauker tinuse o cuvântare violenta, în care ataca "politica burgheziei românesti", care fusese între cele doua razboaie "antisovietica", dar mai ales, ea facuse ceva mai mult. Lovise în toate valorile spirituale ale culturii românesti, credinta crestina, omenia taraneasca, bun simt si buna cuviinta, aruncându-le la gunoi si propunând înlocuirea lor cu marxismul leninisto-stalinist, pentru a salva existenta româneasca.
Deci nu era vorba numai de recrutarea unor elemente combatante - în diviziile foc care le pregatea, ci era vorba de o serie de insulte nepermise, aduse la adresa întregului popor român.
La sfârsitul vorbirii sale, a cerut celor prezenti sa-si spuna cuvântul lor. Atunci s-a ridicat plin de indignare Puiu Antonescu, care a respins toate afirmatiile lui Ana Pauker, ca niste insulte nedrepte si nelegitime, din partea ei, straina completamente de valorile românesti. Atanasiu a prezentat, într-un discurs înflacarat, toata grandoarea istorica a poporului român, cu o logica impecabila, care a impresionat pe toata lumea si a stârnit aplauze delirante, dovedind putinatatea prestigiului de care spera sa se bucure Ana Pauker, aceasta aventuriera politica, care vroia sa conduca destinele poporului.
"De la o târfa ca tine nu putem primi lectii de istorie româneasca, si nu acceptam umilinta si nici sclavia de a deveni comunisti", a încheiat Puiu Atanasiu vorbirea lui care a durat câteva ore.
Prin stele rusesti rasuna pe atunci cu putere glasul putneanului, scoborâtor din mosnenii lui Stefan cel mare, definind caracterele si structura unei adevarate rezistente românesti fata de "crunta strainatate". Cuvintele aspre ale lui Atanasiu se îngânau în melodia celor soptite de întelepciunea si viziunea pârvanica.
Curând dupa aceea, Puiu Atanasiu a disparut si nu s-a mai auzit despre el decât târziu de tot.
Vestea despre atitudinea sa însa a circulat ca o sageata în toate lagarele si a devenit o norma de conduita pentru alte grupuri nationale de prizonieri. Peste tot, în lagarele de prizonieri, se vorbea despre legenda lui Puiu Atanasiu, care era comandant ajutor legionar. Camarazii nostri de celula, veniti din Rusia Sovietica, ne-au adus o imagine completa a carentelor pe care le prezinta societatea comunista. Aleg unul din exemplele graitoare. Dupa multe si îndelungate cereri, prizonierii unui lagar, situat la vreo 400 km nord-est de Moscova, au obtinut dreptul de a lucra, sperând într-o îmbunatatire a hranei zilnice. Asa au fost scosi la culesul de cartofi, într-un colectiv agricol de stat. Iarna venise mai timpuriu, si zapada si frigul amenintau recolta de cartofi. Mâna de lucru, a celor din satele din jur, nu era suficienta. Prizonierii puteau suplini aceasta mâna de lucru, si deci, salva cartofii.
Îndata ce s-au vazut în afara lagarului, pe câmpurile cu cartofi, prizonierii au facut toate eforturile de a lucra constiincios, pentru a câstiga încrederea administratiei, si deci, pentru a-si asigura în viitor perspectiva unor alte lucrari si munci în afara lagarului.
În dorinta lor de constiinciozitate, ei cautau sa adune toate gramezile ramase în urma culegatorilor, prin graba sau neglijenta. La câteva zile, dupa aceea, prizonierii si-au dat seama ca au facut o socoteala gresita. Câtiva tarani s-au apropiat de ei si i-au rugat sa nu mai culeaga gramezile ramase în urma, pentru ca ei vor veni noaptea si le vor aduna pentru gospodariile lor, fiind una din sursele de alimentare. Taranii lasau intentionat aceste gramezi mici de cartofi, pentru a le putea culege noaptea - de pe câmpurile deja culese - care nu mai erau pazite de nimeni.
Dintre grupurile nationale de prizonieri, cei care au impresionat mai mult pe români, au fost germanii, prin spiritul de disciplina, solidaritate si tinuta corecta. Câtiva prizonieri români si germani violasera regulamentul interior al lagarului, într-o chestiune minora, dar erau pasibili de o pedeapsa severa. Sergentul care îi prinsese furând niste varza de la o magazie, îi luase pe toti la biroul de comanda, pentru a-i identifica si a întocmi formele de pedepsire. La biroul de comanda, sergentul a intrat singur, si acolo, gasindu-se una dintre surorile de serviciu, a început s-o îmbratiseze si sarute cu pasiune, fara sa se mai intereseze, pentru o clipa, de prizonierii de afara. Românii si-au dat seama de situatie si au dat bir cu fugitii. I-au invitat si pe nemti sa fuga, dar acestia au refuzat. Atunci, românii si-au vazut de treaba lor. peste câteva clipe, românii s-au reîntors. Uitasera sa ia varza cu ei. Au luat-o, spre admiratia germanilor, si dusi au fost.
Prizonierii din celula noastra erau mari jucatori de sah si stiau sa pregateasca piese din orice fel de material. Erau neobositi în partidele pe care le faceau, în fiecare zi, uneori, chiar fara piese.
Generalul Mociulschi fusese un ostas viteaz în razboiul din Rusia. Comandase divizia a treia din Corpul Vânatorilor de Munte - si luptase cot la cot cu soldatii si ofiterii sai. Nu-si etalase nici un fel de orientare politica - afara de ostas al armate regale române. Era de-o corectitudine impecabila, fapt pentru care Maromet îl pusese sef la brutaria închisorii. Muncea cât zece si nu i se putea adresa nici un fel de repros.
În celula noastra, ceruse sa i se vorbeasca despre miscarea legionara. Îl interesa principiile fundamentale. Dupa una din prezentarile facute, asupra ideologiei legionare, generalul a avut o iesire neasteptata: "Eu stiam despre Sfânta Tinerete Legionara - a spus el, - dar acum pot sa spun ca stiu ceva despre Întelepciunea Legionara".
Era pentru prima data când îsi manifesta o directie politica si o simpatie directa fata de legionari.
A fost un camarad excelent de celula si n-a intrat cu nimeni în controverse, de nici un fel. Era un taciturn, purtat de gândurile lui prin câmpurile de batalie, cu bucuriile si tristetile marilor comandanti de osti.
Zaharia Pana era un macedonean, bucurestenizat în formele exterioare prin "spurcata de civilizatie", cum zicea el, dar pastrându-si intacte structura si viziunea lui specifica, alcatuita de straturile subconstientului daco-român, ce cuprinsese odata spatii largi de geografie. Un luptator de linia întâi, pe baricade, dar cu grija de a câstiga bataliile, prin derutarea inamicului. Pana era un suflet de poet. Facuse studii la Academia Comerciala, însa îsi cultivase inspiratia si cultura poetica, pentru a crea piese frumoase si originale, în care chiotea bucuria simpla a vietii si capacitatea de daruire pentru un ideal.
De el eram mai legat decât de ceilalti, pentru ca pasii vietii noastre s-au întretaiat de multe ori, începând cu splendoarea tineretii noastre, când fiecare am înteles sinceritatea, dezinteresul si disponibilitatea sufleteasca a celuilalt. Prietenia noastra s-a închegat cu trainicia, prin libertatea pe care ne-am acordat-o reciproc, de a fi fiecare el însusi. Asa se face ca de multe ori am mers pe drumuri diferite, dar prietenia noastra si încrederea în celalalt n-au fost niciodata stirbite sau patate.
În plina suferinta, de temnita urâta si grea, Zahu stia sa aduca umorul lui sanatos si înviorant, caci nu-si pierdea cumpatul. Poetul din adâncurile sufletului sau traia pe dimensiunile creatiei, iar luptatorul nu capitula niciodata si nu excludea sansa ultima, miraculoasa, care se poate ivi peste asteptarile noastre, ca o voie a lui Dumnezeu, în care credea si caruia i se ruga neîncetat.
Prezenta lui în celula condamnatilor la moarte a fost un balsam odihnitor pentru mine. Credeam ca moartea va fi mai cuminte, având un prieten alaturi de mine. Cu el mi-am facut marturisirile cele mai intime, în perioada aceea, pentru ca curând dupa aducerea în celula, se ridicasera nori negri peste capul nostru. Prin gaurile de la fereastra vedeam zilnic detinuti care erau adusi în niste baraci, pe care nu le stiam pâna atunci; si erau acoperiti pe cap si fata cu paturi sau propriile lor haine. Ne-am dat seama ca se petrece ceva neobisnuit pentru Jilava.
În acelasi timp apare în celula un nou detinut, Guta Popovici. Prezenta lui ne-a dat serios de gândit, mai ales dupa felul spectacular în care a fost introdus. Era legat în lanturi, la picioare, si a fost îmbrâncit în mijlocul celulei, cu forta, de catre trei sau patru gardieni. În mare discretie, ne-a spus numele lui si ne-a cerut sa fim atenti la tot ce vorbim, încercând în felul acesta sa ne câstige încrederea. A fost tinut între noi - în lanturi - timp de o saptamâna.
Eu eram singurul care stiam cine este acest personaj "important", dupa cum stie si el cine sunt eu. În mod reciproc, am simulat fiecare o ignoranta totala a celuilalt.
Cine era Guta Popovici? Era un fost agent de Siguranta, de pe vremea lui Carol al II-lea, care a fost pastrat de comunisti - într-o functie superioara - la Securitatea statului. El îl ajuta pe Teohari Georgescu - prin 1945, în actiunile de identificarea legionarilor. Când în septembrie 1945 a fost arestat Patrascu si Vica Negulescu, cel care a condus operatiile de arestare a fost Guta Popovici. O data ajunsi la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist, s-a întâmplat ceva neobisnuit despre care nu-mi dau seama. Ceea ce stiu doar este o relatare succinta pe care mi-a facut-o Patrascu. Dupa ce au ajuns acolo, Popovici a încercat ceva diabolic, o intriga, dar a intervenit imediat Vica Negulescu. Popovici a fost arestat, iar Vica a fost pus în libertate.
Un lucru pe care l-am înteles - cu eliberarea lui Vica Negulescu - este faptul ca comunistii se temeau serios de represaliile drastice ale legionarilor liberi fata de arestarea lui Patrascu. Ce a facut însa Popovici nu stim nici pâna astazi.
În celula noastra, Popovici si-a dat identitatea de fost curier diplomatic. Eu am prevenit în mod discret pe cei carora le acordam încredere despre pericolul pe care-l prezinta noul venit. Erau însa si oameni naivi, care nu au luat în seama avertismentul meu. Un colonel, a carui sotie era farmacista, dormea pe prici lânga Popovici, a fost unul dintre acesti naivi si i-a povestit lui Guta cum sotia sa a ascuns o gramada de medicamente înainte de a-i fi fost nationalizata farmacia. Peste câteva zile s-a întâmplat inevitabilul. Popovici a fost scos din celula, iar colonelul nostru dus la baraci cu patura pe cap si batut zdravan sa spuna unde au fost ascunse medicamentele de catre sotia lui.
Pot sa spun ca Popovici îsi câstigase o oarecare simpatie pentru ca povestea tot felul de aventuri din asa-zisul lui curierat diplomatic. Nu am retinut povestirile sale pentru ca mi se pareau fabricate, fara nici o farâma de adevar în ele.
În aceasta atmosfera au mai sosit în mijlocul nostru alti doi detinuti, care aduceau cu ei ceva neobisnuit pentru noi.
Unul era un student, Iosif Iosif, pe care-l cunoscusem tot la Jilava, prin 1948, deci în urma cu vreo trei ani. El fusese la închisoarea de la Pitesti si adus la Interne pentru o ancheta suplimentara. Îl stiam o fire senina si cu o tinuta frumoasa - în vremea din 1948. Îmi lasase o impresie admirabila si mi-l aminteam cu placere. Nu stiam daca a fost legionar, dar îmi placea felul în care gândea si cum se orienta în situatia de atunci. A fost, în orice caz, frate de cruce. Îl simteam atasat de mine. Acum nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Era ca o figura cadaverica. Palid si abia îsi stapânea o neliniste tulburatoare pe care o citeam în ochii lui. Viata de închisoare - îmi ziceam eu - l-a ravasit complet. Entuziasmul tinereti n-a fost suficient pentru a-i da puterile unei rezistente îndelungate în închisoare, dupa primele aparente.
Am încercat sa ma apropii de el, sa-l pot întelege mai bine si sa-mi dau seama despre ceea ce s-a întâmplat cu el ca proces psihologic. Stiam ca la Pitesti erau baieti admirabili, cu o formatie ideologica solida, si ma miram cum Iosif a scapat de sub influenta acestora. L-am întrebat despre cei pe care-i cunosteam si raspunsurile lui erau evazive si incomplete. Evita mereu sa vorbeasca despre ei. În general, a fost destul de rece si distant în primele zile. Parea mult mai apropiat de Lache Apostolescu, care era bucurestean ca si Iosif. În orice caz, pe Lache îl iscodea cu discretie despre mine si-mi urmarea cu grija felul meu de comportare si tot ceea ce spuneam în vremea aceea. Pâna la urma s-a spart gheata si s-a deschis mai mult catre mine. În special, îl interesa convorbirile mele avute cu un student Comsa, în perioada din vara lui 1948. Nu întelegeam deloc insistentele lui asupra acestor convorbiri. Si atunci l-am întrebat direct: "Ce s-a întâmplat cu tine, esti asa de schimbat încât nu te mai recunosc?"
Mi-a spus atunci ca la Pitesti situatia nu este similara cu aceea din alte închisori. Regimul a fost mai aspru si multi dintre cei pe care-i cunosteam s-au schimbat. Comsa era unul dintre cei schimbati si as putea avea mult de suferit, daca i-am încredintat vreun secret. Nu avea curajul sa-mi spuna ce a fost acolo, dar m-a lasat sa înteleg ca a fost un mare prapad. Nu pricepea de ce l-au adus aici si ce planuri au cu el. Se temea ca ceva asemanator se va întâmpla si la Jilava.
M-am gândit mult la cele spuse de Iosif si am redus toate presupunerile mele la doua posibilitati, ca cele mai verosimile. Una, el a fost cinstit în atitudinea sa si vroia sa ma previna pentru eventuala furtuna care s-ar abate asupra noastra, la Jilava sau în alta parte. Prin aceasta a demonstrat un mare curaj, caci se vedea ca erau umbre care-l obsedau si traia o stare de permanenta neliniste. La Pitesti a fost ceva extrem de grav, dupa intuitia mea din contactul cu Iosif, o mare temere a lui era ca va fi anchetat despre noi toti, cei ce ne gaseam în aceasta celula, si nu-si mai vedea puterile în stare sa reziste presiunilor de felul celor ce le-a cunoscut la Pitesti.
A doua posibilitate era ca facea jocul administratiei si al Securitatii, urmarind sa creeze un climat de teroare în mijlocul nostru sau simulând sinceritatea si onestitatea sa ne angajeze în marturisiri care ne-ar fi costat ulterior. Toate acestea sub masca misterului pe care-l aducea, lasându-ma sa cred ca numai mie îmi poate încredinta aceste lucruri grave, ca cele de la Pitesti.
Am cautat sa-l remontez, sa-l ajut sa-si recâstige încrederea în el însusi si apoi sa-i explic felul în care vedeam eu desfasurarea lucrurilor, ceea ce nu-i strica nici lui personal, daca era curat, si nici Securitatii sa stie pozitia noastra, daca va afla despre aceasta. În prezentarea mea i-am spus clar ca noi, cei de acolo si din întreaga Jilava, vom merge pe o linie de intransigenta totala, cu toate riscurile ce decurg din aceasta. Pentru noi nu mai exista sansa de salvare sub regimul comunist. Deci o batalie angajata în interior ne va oferi singurul prilej de a demonstra valoarea credintelor noastre. Pentru majoritatea dintre noi o capitulare morala si ideologica era imposibila.
Curând dupa aceea, Iosif a plecat dintre noi, dar au ramas în celula semnele unei atmosfere de tragedie. Simteam ca am vazut în Iosif pe actorul unei mari tragedii, care adusese cu el numai epuizarea fizica si morala, a ultimului act, cu o mare înfrângere a unui destin omenesc.
Scoaterile la baraca din curtea Jilavei continuau în fiecare zi si, prin alfabetul morse, aflasem de la vecinii nostri ca se petreceau lucruri ciudate acolo. Se faceau anchete si investigatii de tot felul, care nu aveau totdeauna legatura directa cu situatia creata prin arestare. Aceste anchete se faceau tinând pe detinut cu capul acoperit cu patura si astfel nu putea vedea pe anchetatori. În orice caz, unul dintre detinuti, mai încercat, a refuzat sa fie anchetat în forma aceasta si si-a smuls patura de pe cap. Spre surpriza lui, a recunoscut pe unul dintre fostii lui camarazi de celula, detinut si el, dar acum în postura de anchetator. Vestea s-a raspândit ca fulgerul în Jilava. Cei dusi la ancheta refuzau sa raspunda întrebarilor în pozitia penibila de a avea capul acoperit. Rezistenta a fost categorica si dura. În felul aceasta anchetele de genul acesta au încetat curând.
În aceeasi celula cu noi venise si un fost ziarist, Sigmet, care scrisese la ziarele de stânga, ca "Lumea româneasca", a lui Zaharia Stancu si Constantin Clonaru, sub numele de Huszer. Era jumatate ungur si jumatate sas. În timpul razboiului si-a valorificat originea saseasca, ca Sigmet, si a facut jurnalistica cu serviciile presa germane. La venirea rusilor în tara a fost identificat si deportat în Rusia, ca membru al comunitatii germane. A fost în minele de carbuni de la Dombas, lânga Harkov, unde barbatii lucrau împreuna cu femeile la muncile grele din mina. Pentru femei munca era neînchipuit de grea si nu puteau scapa din acel infern decât în postura de însarcinate sau fiind atinse de o boala grava. Multe din fetele si femeile de acolo cautau sa devina însarcinate pentru a putea fi eliberate. Asa a fost cazul sotiei unui var de-al meu, care desi avea nume românesc, si-l pastrase si dupa moartea varului meu, a fost totusi deportata în Rusia pentru ca era de origine germana. Prin Sigmet am aflat ca dânsa era acolo si dorea sa scape de mina de carbuni prin sarcina.
Am uitat sa relatez aici doua lucruri importante pe care le aduceau prizonierii ofiteri din Rusia Sovietica. Acolo s-au stabilit în diferitele lagare o legatura puternica sufleteasca între românii de toate nuantele de gândire româneasca. Numarul cel mai mare de ofiteri era cel al ofiterilor de rezerva, care aveau diverse profesiuni în viata civila. Acestia erau mai bine orientati în problemele politice si sociale decât ofiterii activi; ofiterii activi erau regalisti prin structura si educatia lor profesionala, dar rezervistii erau monarhisti din principiu si traditie istorica. Prin împlinirea actului regal de la 23 august 1944, în inimile ofiterilor români - activi sau rezervisti - s-a produs o ruptura totala fata de Regele Mihai. Oamenii au început sa-si revizuiasca propria lor constiinta si au ajuns la anularea juramântului de credinta depus Regelui Mihai. Mihai îi lasase prada inamicului, deci îi destinase mortii. Framântarea mai tulburatoare era în sufletul celor activi, caci se daruisera regalitatii cu tot entuziasmul tineretii lor. Acum se vedeau descoperiti si fara sansele de a gasi vreun scut de aparare, afara de o minune cereasca. Ei nu aveau o pregatire politica si nici vreo înclinare speciala, afara de o parte mai limitata dintre ei, care fusesera atrasi spre miscarea legionara.
Cei din rezerva aveau orientari politice, unii dintre ei fusesera militanti în formatiuni politice - mai ales cei ce proveneau din cadrele învatatorilor de la sate. Ei cunosteau problemele fundamentale ale societatii si vietii românesti.
Prin aceasta criza de constiinta, prin izolarea lor, departe de tara, s-au ridicat probleme de urgenta pentru toata lumea. Nevoia imperioasa a unei strângeri de rânduri în jurul unor valori polarizatoare.
Asa a început schimbul de idei, de sentimente si marturisirile de credinta. Cei tineri - activi - erau însetati sa-si îmbogateasca cunostintele, sa umple golurile lasate de surparea tuturor pilonilor de sustinere morala si ideologica. S-au apropiat de rezervistii care dispuneau de un bagaj variat si bogat de cunostinte si experiente. Si erau biblioteci ambulante, si multi aduceau cu ei izul vietii taranesti de la sate. Puntile de unire sufleteasca au fost întinse: sat si oras, tineri si batrâni, entuziasti si realisti, visatori si eruditi.
O noua Academie Româna luase fiinta, cu o bolta larga sub care se adaposteau unii si unii de suflete si minti dornice sa adânceasca si sa lumineze ideea româneasca. Cultura nu înseamna acumulare de cunostinte, ci trairea unor valori care unifica, polarizeaza si satisfac exigentele spirituale ale membrilor unei comunitati. În cazul nostru, era vorba de o comunitate nationala, cea româneasca, din lagarele de prizonieri de razboi.
S-au facut cursuri de istorie, filosofie, economie politica, matematici, politica generala si de partid, literatura si sociologie morala. Toate acestea au creat un climat spiritual de unire sufleteasca în jurul acelorasi valori de credinta, de viata, de lupta nationala si de orientare spre idealuri românesti.
Este greu de redat tot ceea ce ne-au povestit camarazii nostri de celula, fosti prizonieri în Rusia Sovietica. Am încercat sa prind câteva puncte esentiale, care pot da o imagine generala a situatiei de acolo. As vrea însa sa înregistrez aici faptul cel mai semnificativ pe care ni l-au relatat acesti prizonieri din viata lor: aparitia si semnificatia legionarilor, cu învatatura lor pedagogica, nationala, dinamica si cu principiile lor ideologice.
Se gasea în lagar un ofiter care fusese educat în cuiburile legionare: Puiu Chivulescu. Acesta luase initiativa organizarii unor unitati legionare, identificând pe toti cei ce apartineau miscarii sau aveau simpatii pentru ea. Un spirit vioi, cu o minte destoinica, Chivulescu s-a dovedit un bun organizator, care si-a întins activitatea prin toate lagarele unde se gaseau prizonieri români. El a reusit sa creeze centre puternice de educatie legionara, cu scopul de a adânci învatatura legionara acolo unde exista deja, si apoi de a forma cadre noi din rândurile ofiterilor activi mai tineri si din rândurile celor ce erau pregatiti sufleteste sa se apropie de miscare.
Legionarii devenisera formatiunea cea mai puternica si exercitau o influenta serioasa în activitatile pentru mentinerea unei constiinte românesti treze si lucide, în toate împrejurarile acelea. Erau multi membri ai partidelor democratice românesti, care îsi pastrau lealitatea fireasca fata de aceste partide, dar sustineau moraliceste grupurile legionare, pentru ca acestea faceau parte din structura intima a întregii rezistente nationale, pe pamântul strain al Sovietelor.
Prin activitatea neobosita a lui Puiu Chivulescu legionarii devenisera mai bine si mai complet cunoscuti, de catre români, în afara granitelor tarii, caci avusesera câtiva ani la dispozitie sa-si arate virtutile educatiei lor, printr-un proces continuu de educatie; sa-si arate valoarea principiilor conceptiei lor de viata. Niciodata n-au avut rastimpul îndelungat pe care l-au avut în lagarele rusesti sa se manifeste în sânul comunitatii românesti. În tara traisera în continua prigoana si opresiune. În lagarele din Rusia Sovietica si-au câstigat prin propriul lor curaj libertatea de a arata calitatile omului nou pe care-l preconizau în viata româneasca.
Pe pamântul Rusiei Sovietice - spuneau prietenii nostri prizonieri - legionarii au câstigat admiratia tuturora si au biruit comunismul la el acasa.
În restul problemelor politice, ofiterii prizonieri de razboi, aveau o atitudine clara, de negatie totala, fata de regele Mihai. Pentru ei regele Mihai nu mai reprezenta nici o speranta de viitor. Ei fusesera crescuti si educati în cultul monarhiei, si au luptat pe frontul din rasarit ca ostasi ai regimului monarhic din tara. Monarhia lui Mihai reprezenta chintesenta valorilor românesti si n-au înteles sa faca nici un compromis. Ei erau în Rusia mandatarii-ostasi ai regelui. O data cu evenimentele de la 23 august 1944, acesti ofiteri s-au gasit în pozitia de a fi fost abandonati inamicului, tocmai de regele caruia îi jurasera credinta si supunere totala. Juramântul lor - spuneau acestia - a fost calcat în picioare de rege, si el îsi pierduse, în felul acesta, orice fel de autoritate - morala, politica sau militara - asupra lor si asupra poporului român.
Nu numai ca ofiterii prizonieri nu mai aveau încredere si respect în rege, dar erau ferm decisi sa lupte împotriva lui, daca vreodata va mai încerca sa revina pe tronul României.
Acolo, în lagarele sovietice, ofiterii români s-au gasit descoperiti, fara protectia nici unei autoritati românesti. Au fost momente dramatice, în prima faza a prizonieratului, dar s-au regasit în sufletul poporului. Pentru prima data, în viata lor, si-au stabilit o linie directa de comunicare cu poporul românesc, nu prin intermediul unei institutii, cum era armata sau monarhia de care erau legati.
Atunci, ei au descoperit neamul românesc, cu toate valorile lui, cu toate traditiile si cu toate sperantele de supravietuire. Asadar, au devenit adevaratii ambasadori ai acestui popor, în mijlocul acelui conglomerat de neamuri care se gaseau în lagare.
Pe aceasta linie de formare a unei noi constiinte românesti, de luciditate româneasca ofiterii prizonieri s-au apropiat de legionari si legionarism fara dificultati si fara opintiri. Era mediul în care gaseau atmosfera de românism pentru care erau hotarâti de totdeauna sa-si sacrifice viata. Mai ales ca, în mediul acela, obiectivul principal era lupta împotriva unui dusman secular, aparut acum sub masca comunismului. Ei au înteles mai bine decât oricând pericolul comunist, iar legionarii erau campionii anticomunismului în România.
O figura interesanta printre noi era un ziarist mai tânar, Mihai Badescu, care lucrase la ziarul "Seara". Ne povestea din faptele diverse ale capitalei, dar omul citise o gramada de romane. Le povestea cu pasiune si parca sacul nu i se mai termina. Prin povestirile sale încerca sa se mentina într-o lume imaginara, departe de realitatile cotidiene, ajutând si pe ceilalti sa uite de foame si necazuri.
Tot acolo a venit si directorul ziarului, Raducanu. Acesta avea o frumoasa atitudine româneasca si nu se lasase captat de partea oficialitatilor de nici un fel de promisiuni seducatoare. Un om care a facut multiple tranzactii financiare în viata lui, nu întelegea sa faca nici un compromis cu gândirea si simtamintele sale.
Desi nu avea o cultura universitara (mi se pare, daca nu ma însel, nici liceala), el reusise sa faca unul dintre ziarele românesti care avea cel mai mare tiraj, "Seara". Adunase în redactie o echipa de excelenti ziaristi si le oferea salarii superioare celor de la alte gazete, tocmai pentru a face un ziar de buna calitate. Era bun organizator si nu-l interesa sa scrie el articole. Dadea directive, caci avea intuitia evenimentelor si directiilor politice. "Seara" era o gazeta de informatii, dar si cu cronici care prezentau cultura româneasca - literatura, muzica, teatru etc. - într-o alcatuire specifica, care atragea publicul cititor.
Ca linie de orientare se situa pe cea a valorilor fundamentale românesti, monarhie, religiozitate, anticomunism, traditii milenare, si privea cu simpatie miscarile nationaliste ale tineretului. Raducanu era un bun român si a stiut sa-si câstige un loc propriu în jurnalistica tarii, de unde stiuse sa realizeze bani si influenta politica, caci stia sa-si aleaga colaboratori capabili si de buna calitate ziaristica.
Printre noi, la celula mortii, era si Isvoranu. El fusese în serviciul secret si pastra o tacere de mormânt asupra trecutului sau. Era însa un om corect si avea o tinuta de demnitate. Era clar ca nu putuse sa fie captat de comunisti, asa cum se întâmplase cu multi din fostii membrii ai serviciului secret. Prin atitudinea lui îsi câstigase simpatia celor din celula, si lui i se încredintase distribuirea bucatilor de pâine. Pentru a fi cât mai exact în distribuire, dupa ce taia pâinile, el inventase un fel de cântar, care îl punea la adapost de orice suspiciune de a fi incorect. Nu avea si nu cauta prieteni. Nu facuse parte din nici un grup politic si nu se atasase nici unuia. De multe ori m-am gândit la tristetea lui, de a fi singur în oceanul acela de oameni, unde fiecare se ralia unei formatii sau se desfacea spre prietenii noi. Totusi, nu se poate sa nu se fi stabilit în sufletul lui o comunicare nevazuta cu altii, macar prin suferinta colosala în care era cuprins si el, daca nu printr-o apropiere ideologica. Numai printr-un atasament sufletesc, invizibil, la unii sau altii, din cei de acolo, a putut rezista atât de frumos, încât amintirea lui nu poate fi stearsa din memoria colegilor lui de celula.
Mai era acolo, printre noi, Romica Puscasu, un vechi frate de cruce, a carui viata a fost roasa de o multime de închisori prin care si-a petrecut viata. Avusese si el un ideal de viata: sa-si întemeieze o familie si sa construiasca o cetate morala, cu copii si sotie. Era un adevarat familist în conceptia lui. Toate visurile i-au fost zdrobite de lungile închisori pe care le-a facut, care i-au ravasit sistemul nervos. Era un temperament agitat, dar avea o inteligenta vie, mobila si cuprinzatoare. Îsi pastrase o frumoasa linie de conduita morala, cu principii sanatoase si cu decenta fata de ceilalti, oricine ar fi fost. Parea agresiv uneori, dar avea o timiditate ingenua care izvora dintr-o distincta curatenie sufleteasca. Crescuse în puritatea initiala a fratiorilor de cruce. Era cea mai frumoasa amintire a vietii sale, de natura angelica, caci vorbea cu dragoste si cu ochii plini de bucurie de acele vremi din trecut. Lipsit de timpul unei scolaritati universitare - din cauza închisorilor - îsi facuse în contactul cu altii o adevarata enciclopedie ambulanta în mintea lui iscoditoare, si toate cunostintele erau sortate pe categorii, ca un fel de clasificare ordonata a domeniilor de cunoastere si cultura. Fara ambitii politice, era un credincios al idealurilor legionare si suferea cu împacare mioritica.
Sederea noastra în celula condamnatilor la moarte nu a fost de lunga durata. Niciodata n-am dezlegat enigma ducerii noastre în acea celula, unde gasisem numele celebrei securiste sârboaice Vida, care facuse spionaj în favoarea lui Tito, cu o retea de securisti raspânditi la toate centrele importante din tara, dar care pentru reusita spionajului ei schingiuise fara mila siruri nesfârsite de detinuti politici.

1956-1958

În aceasta perioada de timp, dintre septembrie 1956 si februarie 1958, am beneficiat de o relativa libertate. La început mergeam regulat la Bucuresti, aproape lunar, la Tribunal, pentru ca Procuratura facuse apel la sentinta mea de eliberare, si se judeca acest apel. Era o aberatie, acest Apel, pentru ca eram ranit si decorat în razboiul din Crimeea, pe baza caror fapte am fost reabilitat de Tribunalul Militar din Bucuresti. Eu uitasem acest lucru, însa Tribunalul poseda acest Dosar de Reabilitare, dar nu l-a luat în considerare.
Pentru a combate apelul Procuraturii, eu m-am prezentat Ambasada americana, unde am explicat situatia mea si am dat toate datele, care urmau sa fie verificate, în Statele Unite. La urmatoarea înfatisare la Tribunal am explicat aceasta situatie, si am obtinut câteva amânari, pâna la venirea dovezii mele de cetatean american. Dupa câteva amânari, judecatorul a cerut judecarea mea. Avocatul meu mi-a comunicat ca nu vor fi sanse de câstiga acest proces. Era noapte târziu, dupa miezul noptii, când s-au terminat dezbaterile, judecatorul era obosit si a anuntat pronuntarea sentintei, pentru ziua urmatoare. La pronuntarea sentintei, nu m-am prezentat, si, în felul acesta am devenit fugar. Sentinta era data pentru a continua pedeapsa di 1941. M-am hotarât sa ma întorc a Sibiu, unde am stat la mama mea, caci Politia din Sibiu nu ma cunostea. O singura data a venit militia. Eram singur si am reusit sa dispar, fara a fi arestat.
Interesul meu era sa fiu liber, în cazul în care primeam un raspuns de la Ambasada americana. Adevarul este ca, îmi dadeam seama ca biurocratia, chiar si cea americana, este tot biurocratie. (Când am ajuns în America, în mai 1965, m-am dus personal la primaria orasului în care m-am nascut si, într-un sfert de ceas am avut în mâna certificatul meu de nastere.)
La tribunal nu existau acte de acuzare, deci nici un fel de încriminare. Dar asa a fost sa fie.
Cea mai mare parte, în timpul petrecut la Sibiu, citeam; relatiile îmi erau foarte limitate, deci nici o implicatie politica. Câteodata, ca din întâmplare ramâneam peste noapte, la o rudenia a mea, care era total scoasa din obiectivele sau interesele Securitatii. Ma duceam pe avocatul Lae Lupu, care fusese si el închis si eliberat. Era un om inteligent, foarte bine informat si cu o cultura politica si istorica de natura enciclopedica. Aveam discutii captivante si îmi placea dinamismul lui intelectual. Era înviorator si plin de sperante, cu argumente temeinice, desi uneori cam avocatesti, mai ales, fata de problematica uriase a comunismului, care a fost si a ramas un mister nedezlegat, pâna astazi.
La fel, îl vedeam si pe doctorul Barbu, la cabinetul lui, care stiam ca a fost legionar, dar nu ne legam de probleme legionare, specifice, caci stiam ca va trebui odata sa dam socoteala despre aceste discutii. Încercam amândoi sa desprindem câteva linii mai conturate ale viitorului, din bruma de informatii care transpirau din presa comunista, numai citind, prinde rânduri si pe sub rânduri. Caci, altfel, întreaga presa era de-o saracie înspaimântatoare. Barbu era un om de mare caracter, si-l cunosteam de pe frontul din Crimeea, unde am fost cu unitatile militare în apropiere.
În acelasi timp, mergeam pe la Muzeul Brukenthal, unde am gasit pe un fost coleg de an de la seminarul de sociologie al lui Traian Herseni, cu care deveniseram prieteni, si povesteam despre amintirile din Facultate. Irimie facuse un lucru de mare valoare nationala, Muzeul de Arta si Creatie Poporana, în Dumbrava Sibiului. Era bine pregatit în acest domeniu, si scrisese si niste brosuri despre "Portul taranesc", din mai multe regiuni ale tarii. Tot în sectorul sau de specialitate lucra si o alta colega a noastra, de la filozofie, Tincuta Belu, casatorita Tarangul.
La pinacoteca muzeului era un alt coleg de facultate, Theodor Ionescu, care se îngrijea de galeria de tablouri si era un exceptional critic de arta. A reusit sa identifice niste tablouri celebre din pinacoteca muzeului care nu fusesera evidentiate pâna atunci. Avea o frumoasa cultura si scria poezii de mare inspiratie, si care îi deschideau drumul spre tezaurul literaturii poetice, din România. Nu a facut nici un compromis politic cu comunistii, dar nici eu nu avem nimic politic, în discutiile noastre.
În oras, ma vedeam mai des cu fratii Nelu si Mircea Scorobet. Amândoi au studiat teologia. Nelu era functionar, iar Mircea bibliotecar-adjunct la biblioteca Academiei Teologice din Sibiu. Mircea avea o cultura mai larga, cu adaosuri filozofice si citea carti de autori celebri, cu care se delecta în conversatiile cu prieteni sai. Ei erau personalitati distinse ale intelectualitatii sibiene. Era fii lui Teodor Scorobet, care a fost o îndelungata vreme Vicarul Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu. Eram în bune relatii cu întreaga lor familie, si ma simteam bine cu ei. Amândoi era în afara sferei politice, de orice fel. Si mai vizitam rudenii de-ale mele. Citeam mult, dar nu scriam nimic, din prudenta, caci orice, ar fi putut fi interpretat dupa metoda securista, ca un atac împotriva statului Comunist.
În octombrie 1956 au izbucnit revolutiile din Polonia si Ungaria, si apoi niste tulburari studentesti, in special la Cluj. Populatia era foarte îngrijorata; ea astepta sa se întâmple ceva deosebit si în România. Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Occidentul (inclusiv America) nu au facut absolut nimic esential, afara de proteste scrise sau verbale, prin ambasade, catre Moscova. Asta însemna ca va ai trece mult timp, pâna se vor coace poamele si se va trece la schimbari radicale, fie din partea occidentala, fie din interiorul imperiul moscovit, care avea carente structurale în sistemul lui de organizare. Si revolutiile din Polonia si Ungaria au aratat cu evidenta în ce constau aceste carente în formele de existenta ale regimurilor dominate de ideologia marxista. America nu avea atunci oameni politici care sa aiba intuitia fenomenului de dezagregare al tarilor de dupa Cortina de Fier. Predomina înca mentalitatea epocii lui Roosevelt, de colaborare cu Rusia Sovietica, sau cel putin ramasite din acea perioada.
Atunci, când izbucnisera revolutiile acelea, am ajuns si la Bucuresti, câteva zile, si mi-am dat seama de panica în care intrase Securitatea româna. Dupa prânz, când ieseau Securistii de serviciile lor si invadau centrul capitalei, pe la Universitate, îi vedeai cum alearga, cu sepcile în mâna si parca se ascundeau de lume, ca sa nu fie recunoscuti. Revolutia din Ungaria, mai ales, a avut un mare rasunet în România, si partidul comunist era într-o mare tensiune. Pâna la ora aceea, Securitatea avea puteri reduse în favoarea partidului.
Dupa ce s-au asezat oleaca apele si partidele comuniste si-au revenit din înfricosarea de a fi puse fata în fata, cu astfel de "contra-revolutii", cum le spuneau ideologii marxisti, conducatorii comunisti, de dupa Cortina de Fier, au fost chemati la Moscova, pentru analiza starilor de lucruri si pentru noi directive. Asa a ajuns si Chivu Stoica cu o delegatie de partid si avionul care îi transporta a avut un accident, cu ocazia caruia a murit ziaristul Grigore Preoteasa, directorul ziarului "România libera", care devenise o personalitate marcanta a Partidului Comunist din România.
Nu ma simteam prea comod în libertate, era o situatie incerta, si ma asteptam la masuri mai aspre din partea oficialilor comunisti. Numarul acelor pe care-i vedeam era foarte limitat si nu intrau în sfera politicului.
Când mergeam la Bucuresti, la procesul meu, treceam si pe la Ambasada americana. Îmi dadeam seama ca sunt urmarit, dar aveam un sistem bine pus la punct, de aparare. Daca nu-i putem pierde pe urmaritori, la vreun punct oarecare, ma duceam la o rudenie a mea, unde acesti urmaritori ma vedeau ca am intrat, si îndata dupa aceia, ei dispareau, urmând sa raporteze adresa respectiva. Dupa câtava vreme, veneau alti "filozofi" sa ma identifice si sa obtina date despre mine. Si imediat îsi dadeau seama ca nu pot face nimic important. Proprietarul casei, care era o rudenie de-a mea, care lucra chiar la Ambasada americana în calitate de curier. Îndata ce eram liber, puteam sa ma duc oriunde vroiam. De obicei, ma duceam la familia unui bun prieten, care era la Aiud, si ramâneam uneori sa dorm în camera socrului sau, care era pensionar si mai ramâneam câte o zi la Bucuresti.
Atunci, l-am cunoscut pe Ilarie Dobridor, profesor de filozofie si fost sef al Tineretului National-Taranist, pe vremuri, înainte de 1937. Am avut multe si admirabile discutii filozofice cu el. Nu-mi amintesc daca a facut închisoare, pe timpurile acelea. Mergeam la un restaurant, lânga biserica Icoanei, lânga parcul Icoanei, aproape de locuinta dlui Consilier de la Curtea de Apel, pensionar, (socrul lui Luca Dumitrescu).
Nu-mi dadeam seama ca în vremea aceia zona aceea era întesata de grupuri speciale de supraveghere, ale Securitatii. Am aflat mai târziu, dupa arestarea din februarie 1958, si dupa ce am ajuns la Uranus, din întâmplare. Voi relata acest lucru mai târziu.
Prin Ilarie Dobridor am înteles foarte bine situatia din asa zisa societate comunista, cu adevaruri descifrate de un om care avea puterea de cuprindere a tuturor aspectelor si contradictiilor, care faceau imposibila continuitatea unei asemenea forme de viata sociala strâmta, fragila si fara nici un suport spiritual si moral. El era bine orientat si întretinea relatii cu oameni care nu-si pierdusera gândirea, simtirea si identitatea româneasca, nici chiar în "sub-istoria" pe care o crease lumpen-proletariatul comunist. De la el si de la un cântaret celebru, care mai avea un frate, tot asa de celebru, într-o noapte, la un restaurant retras, am înteles chinurile sufletesti pe care le aveau românii în mijlocul stupidului spectacol de circ al comunismului de tip românesc. Daca nu gresesc, era vorba de fratii Petrescu, iar unul era Gica.
Din prudenta, nu am discutat cu Dobridor despre o carte celebra a lui: Cum au dizolvat evreii cultura europeana. O eventuala investigare ar fi putut duce la falsificari de interpretare ale Securitatii, cu consecinte grave.
Singura persoana cu care puteam discuta orice problema, cât de delicata, era avocatul meu, Raducanu, care nu stiu prin ce împrejurari, îsi pastrase o atitudine corecta, în complexul de capitulari ale avocatilor din tribunalele tarii. El fusese legionar, si a scapat de sub ghearele Securitatii. Ne cunosteam, din auzite, dar nu ne-am întâlnit pâna atunci. Cu mine s-a purtat impecabil si m-a ajutat sa-mi rezolv cele mai delicate probleme personale.
De multe ori când eram împreuna, ne-am întâlnit cu fosti legionari, care erau patati de multa vreme si mi-a atras atentia sa fiu rezervat. Unul dintre acestia era celebrul Andor, care poza ca sef al Corpului Muncitoresc legionar, si aparea alaturi de Ana Pauker, la anchetele prof. N. Patrascu, acolo unde era tinut în secret, într-o casa conspirativa, de fapt, se spunea ca era fosta casa a lui Elena Lupescu. Raducanu i-a spus ca am iesit de curând din închisoare. El parea ca ma priveste de sus si chiar ma dojeneste. Nu l-am învrednicit cu nici o vorba. Ma apasa o suferinta grea, atât fata de decaderea oamenilor ca atare, dar si fata de presiunile Securitatii comuniste, pentru a compromite pe români prin tot felul de presiuni. Ce mai evidenta proba ca în societatea comunista nu exista libertate.
Si aceasta stare era generala în tara; am gasit-o pe oriunde mergeam si cu oricine vorbeam. Era ceva tragic si penibil. În Închisoare sufeream numai cu necazurile noastre, personale sau de grup, redus la numarul detinutilor. În libertatea pe care o traiam afara, ma îndurera profund tragedia întregului popor si mai mult decât atât, a întregului neam, cu trecutul lui sfâsiat, a prezentului cu însângerarile lui si cu temeliile de existenta în viitor, amenintate cu lichidarea lui adica cu disparitia "întregului românesc". Erau momente de preludiu al apocalipsei.
O adevarata raza de lumina, mi-au oferit în acea perioada de scurta libertate cele doua fiice ale lui Luca Dumitrescu, caci erau tinere dar aveau capacitatea de a cuprinde în sufletul lor într-o îngemanare de gând si de intuitie atât tragedia actuala, cât si sperantele de viitor. Cea mica, Melania abia îl cunostea pe tatal lor, caci era abia nascuta când a fost întemnitat. M-a surprins privirea patrunzatoare în realitatile pe care le traiau, si stiau sa aplice un criteriu moral, natural si de bun simt a tuturor întâmplarilor. Regimul comunist era incomod pentru ele si pentru viitorul lor, dar nu îsi pierdusera speranta; dar mai ales pentru ca stiau ca tatal lor si multi prieteni de-ai familie, împreuna cu un impresionant numar de români erau în temnitele unei formidabile "rezistente nationale". Ca pregatire intelectuala erau la nivelul vârstei lor, cu tendinte spre formarea unei "elite", cu totul opusa de aceea a lumpen-proletariatului, care-ti facea mila, prin nivel sub uman si inferior oricarei legi morale si nationale.
Pregatirea lor intelectuala si morala era pe potriva vârstei lor, una liceana si alta studenta. Retinusera tot ceea ce era esential, în cadrul familiei, care nu-si pierduse cumpatul. Casa lor fusese deschisa scriitorilor, artistilor, profesorilor, oamenilor de cultura, cu vederi largi si trainice. Deci tineretul acestor familii, nu s-au lasat atins de virusul comunismului, si reprezenta puncte de sprijin pentru un alt viitor, mai bun si mai luminos.
La Sibiu, am vazut si pe copii lui Patrascu, doi baieti care m-au impresionat prin personalitatea lor, solidari cu tatal lor, prin suferinta si mari sperante, pe care altii si le pierdusera. Acesti baieti inspirau încredere prin comportamentul lor. Puteai sa surprinzi îndata esentialul caracterului lor, îndata ce desprindeai din privirea lor o lume de visuri marete , curajul, si vointa de a trai. Mama lor, impunea prin tinuta ei morala si prin cumintenia ei, descendenta din familia Banea, fiind sora cu comandantul legionar Ion Banea, luptatorul de frunte, care l-a urmat pe Capitan întru toate, si se si spunea, de catre cei apropiati Capitanului, ca ar avea cele mai legitime motive, sa fie ales de Capitan ca succesorul sau la conducerea Miscarii Legionare.
Tot la Sibiu, am vazut si pe familia lui Ion Banea, sotia lui cu un fecior si o fata. Am fost impresionat de întâlnirea cu ei. Mama si-a crescut copiii prin cultivarea valorilor celor mai înalte ale culturii, eticei si nationalismului pur al vietii românesti si legionare, într-un mediu de suferinta, teroare si mocirla comunista.
În confruntarea cu acest tineret, pe care l-am întâlnit aproape pe ori unde am umblat, mi-am dat seama de sansele enorme, naturale si organice ale "subconstientului colectiv" al sufletului românesc, pe care le are neamul românesc în cuprinsul destinului sau national, pe dimensiunea fireasca a istoriei.
Tineretul nu a putut fi cucerit de ideologia marxista, pentru ca aceasta ideologie, nu avea nici un punct de atractie, pentru ca erau crescuti într-un mediu de familii asezate pe temeiuri morale si nationale, iar la oras se adauga si o nota mai accentuata de intelectualitate si cultura, chiar daca era mai limitata . Tinerii nu capitulau, nu se lasau "cumparati cu marfa ieftina," de extractie straina. Ei erau chiar "mândri" de parintii lor care faceau închisoare.,de superioritatea lor personala, aveau constiinta superioritatii lor ancestrale. Si ca tinuta morala si ca stil de viata; nu se acomodau cu stilul de viata al lumpen-proletariatului.
(Ar fi interesanta o cercetare mai amanuntita asupra procentului de tarani, care au fost atrasi si înglobati în partidul comunist. Procentul nu poate fi prea mare, nu numai din cauza dezmostenirii lor din proprietatile lor de pamântul care le-a fost luat si le-au pus jugul iobagiei sovietice.)
Mai de graba a fost rezistenta lor, fata de comunism, de natura spirituala. Taranul român traia in sfera legendelor si traditiilor, primite de veacuri întregi, de la stramosii lor, de care nu-i putea desparti nici o filosofie sau legenda, dar mi-te slabanoaga limba de lemn a marxismului. Rezistenta taranimii române se întemeiat si pe educatie ei religioasa. Pentru ei, era o adevarata sfruntare satanica, sa accepti zeificarea lui Marx, Lenin si Stalin. Sanatatea lor sufleteasca si omenia lor seculara nu putea accepta astfel de aberatii si erezii, pline de stupiditate si nonsens.


Sorin Pavel

În perioada aceea, dintre septembrie 1956 si februarie 1958, am fost în stare sa initiez o actiune de obtinere a cetateniei mele americane. Ambasada americana a luat act de situatia mea juridica si de riscurile pe care le aveam daca asi fi fost arestat din nou, în conditiile în care ma gaseam. Acest lucru îmi dadea o liniste suficienta, în vâltoarea din vremea aceia.
Desi lucrarile întârziau, eu aveam în orice caz o acoperire, de acum încolo. Si am avut într-adevar. Dar despre asta, altadata.
În acelasi timp, am avut ocazia sa ma orientez în problemele generale, de politica externa si interna si sa cunosc, îndeaproape, "fericirile unei noi societati, cea comunista", despre care ni se vorbea în temnitele comuniste, care erau adevarate iaduri satanice.
Am stat tot timpul împreuna sau aproape cu familia mea, ca sa ma pot apara de riscuri. Nu puteam sa ies la lumina zile, prea des, caci trebuia sa evit punctele sensibile. Am evitat tot felul de capcane, încât la arestarea din febuarie 1958, Securitatea nu a putut sa obtina nici un fel de proba pentru o acuzatie a mea, desi a întrebuintat cu larghete toate mijloacele specifice ei.
Dupa toate observatiile mele, atât din perspectiva sociologica, cât si din perspectiva politica, am înteles ca regimul comunist din tara si chiar din lumea întreaga, inclusiv cel din Rusia, nu va putea dura multa vreme (sa zicem înca un secol). Întâi de toate, din cauza viciilor fundamentale si a contradictiilor interne care-i macinau dinamica. Aplicarea marxismului, a principiilor sale proletare, în cuprinsul tarii românesti era o aberatie, caci nici unul dintre principiile ideologiei marxiste nu se potriveau cu structura si formele de existenta ale realitatilor românesti. Nici cu viziunea integrala a neamului, nici cu formele sociale, nici cu datinile si traditiile nationale, mici cu morala, adica "legea româneasca", cum spunea Nicolae Iorga.
Taranimea era categoria sociala cea mai închegata si mai numeroasa; ea a fost înfrânta; a devenit iobaga, dar nu a disparut; si rezistenta ei împotriva instaurarii si consolidarii comunismului a fost extraordinara, alaturi de tineret, parte din intelectuali, chiar muncitori, si în plus forta exceptionala a exilului românesc, care reprezenta într-o forma autentica, si legitimitatea juridica a unui stat românesc, a culturii si civilizatiei românesti, în fata întregii strainatati, pe unde a fost raspândit acest EXIL.
Prin transformarea taranimii într-o iobagie, de forma noua, moderna, care contrazicea traditiile românesti ale demnitatii umane (splendida omenie a românului) a taranului de totdeauna, iobagia noua, de tip proletar, nu putea contribui cu nimic la formarea unei noi societati si la progresul ei, caci noua societate era o utopie, care desfiinta toate traditiile de omenie si bun simt, pe care le avea taranul din vremuri imemoriale. Procesul de proletarizare era un proces care cerea un timp foarte îndelungat, care putea sa aduca multe surprize, mai ales, ca istoria are în arsenalul ei multe imponderabile, care produc rupturi neprevazute, inclusiv, în perioada aceasta de "fugarit".
Intelectualitatea care era strivita de ideologia marxista, si supusa iobageste la conditiile specifice "bolsevismului", nu mai avea nici din caracterul ei de elita, iar acea noua impusa de "clasa conducatoare" a regimului era o intelectualitate vulgara, nu de categoria doua, ci de a zecea categorie. La un moment dat, însusi Comitetul Central al Partidului Comunist a acceptat un aviz prin care i se atragea atentia ca produsele scolilor de toate categoriilor, organizate dupa sistemul comunist, sunt mediocre. Majoritatea elevilor erau sub orice nivel acceptabil de educatie si cultura, când absolveau scolile. În aceasta situatie, ei nu puteau deveni factori de progres în procesul de culturalizare al tarii. Dupa ce a fost avizat de aceasta stare de lucruri, Comitetul Central al Partidului a trecut la revizuiri si la masuri severe de îndreptare a educatiei nationale. A fost schimbat ministrul învatamântului si s-a îngaduit unui numar limitat de elemente exceptionale din scolile medii, din licee, sa fie acceptate în universitati, sa continue studiile superioare, chiar daca nu aveau "o origine sociala sanatoasa", dupa jargonul comunist. Miron Constantinescu care fusese un comunist radical si promovase linia puritatii ideologice, proletare, a fost destituit si înlocuit, la Ministerul Învatamântului, unde s-au facut reforme deosebit de importante, care sa asigure viitorul unor intelectuali bine pregatiti.

Aiud
Clubul de reeducare Horia Gherman
(finele lunii iulie 1964)

Pe la sfârsitul lunii iulie 1964, când eram în camera cu Petrica Tutea, Radu Mironovici si scriitorul Nicolae Poasene, pe neasteptate, fara nici un fel de explicatie preliminara, am fost invitat de gardian sa merg, pe la 6, într-o celula al carei numar nu mi-l amintesc (era la sectii, cu camere mari). Când am ajuns acolo, am întâlnit la usa pe Alexandru Constant, Trâmbitas si Lae Lupu. Iar în camera spatioasa am vazut pe Patrascu, Chioreanu, Radu Mironovici, Calin. La iesire, l-am recunoscut ¤¤¤. Mai era un dr. Busuioceanu si un pilot din Ardealul de nord (i-am uitat numele). Acestia doi am aflat atunci ca erau taranisti. La o masa, în fata audientei, cu spatele spre usa de intrare, am recunoscut pe Horia Gherman, fiu de colonel, cu care am fost la Aiud în 1941-1942. Fusese comisar în Bucuresti si îmi parea totdeauna superficial si usuratic, afisând maniere de om stilizat de o civilizatie mai avansata. Nu am fost prieten cu el, dar îl respectam caci nu a facut nimic care sa atraga atentia si sa fie etichetat într-o forma negativa. Nici nu cred ca auzisem pâna atunci ca ar fi unul dintre cei "reeducati" sau "reeducator". În momentul când s-a închis usa mi-am dat seama ca acolo ar fi vorba de un club de reeducare. Stiam ca se întrebuinteaza metode variate de a fi dus la astfel de cluburi si eram pregatit sufleteste de orice ar fi sa se întâmple.
La un moment dat, a început Horia Gherman sa vorbeasca limba lui "pasareasca" de reeducatie. Ca am fost adusi aici sa ni se ofere o ultima sansa de a întelege situatia noastra si de a ne descotorosi de trecutul nostru. Altfel, vom fi pusi în fata unor riscuri de a putrezi aici, la sapte metri sub pamânt. Orice încapatânare se plateste pe masura ei. Si continua Gherman: "Aici au fost adusi sase dintre acei care au refuzat permanent sa faca declaratii de revenire din pozitiile lor politice, stabilite în trecut, pentru a li se da o noua ocazie de a face acest lucru. Caci cei mai multi au facut aceste declaratii, care le-au înlesnit sa fie eliberati si sa intre în viata noii societati românesti, care este mult îmbunatatita fata de societatea cunoscuta înainte de detentia de acum.
Noi, acei care ne-am facut socotelile mai înainte, ne-am dat seama ca regimul politic actual este asezat pe o durata mai lunga si sederea noastra aici este inutila. Noi nu mai puteam, din pozitia de detinuti, sa schimbam starea de lucruri si s-a dovedit ca nici americanii nu se grabesc si nu sunt interesati sa face vreo interventie pentru o schimbare a regimului actual. Asteptam degeaba pe americani. Deci nu ne mai poate scoate de aici nimeni, afara de propria noastra întelegere si atitudine.
Eu vin aici la dumneavoastra sa va deschid usa spre libertate. Depinde de propria dumneavoastra constiinta si hotarâre.
Ceilalti, prezenti aici, sunt oameni politici care au avut mari raspunderi si conducatori de suprafata, ca profesorul Patrascu, avocatul Nistor Chioreanu, Aurel Calin, avocatul Radu Mironovici, ¤¤¤ al Bunei-Vestiri si altii ca sa va arat ca cele spuse de mine nu sunt aberatii. Dânsii sunt o pilda de întelegere a noilor vremi si de rupere cu trecutul lor politic. Au acceptat realitatile de astazi, si poate ca este bine sa urmati exemplul lor.
Si acum, as dori sa rog, pe rând, pe fiecare dintre cei sase sa vorbeasca direct despre pozitia lor actuala si daca vor sa faca vreo declaratie. Încep cu dl avocat Alexandru Constant."
Aceasta a raspuns ca nu are nimic de declarat. Dar Horia Gherman a facut urmatoarea remarca:
"Aici dumneavoastra nu declarati nimic, dar azi dis-de-dimineata, în birourile administratiei, ati dat o declaratie mai lunga - vreo 3-4 ore -, si am înteles ca v-ati precizat pozitia noua."
Alecu Constant a raspuns simplu: "Da, am dat o declaratie, dar la administratie am dat multe declaratii de când sunt în închisoare si asta este treaba mea cu administratia." (La intrarea în sala, am schimbat câteva vorbe cu Alecu Constant. Mi-a spus ca nu-si schimba pozitia. Eu i-am spus acelasi lucru. Declaratia lui de dimineata a ramas o enigma pentru mine, caci nu-mi spusese de ea nimic.)
Gherman a trecut la dr. Busuioceanu, despre care am înteles, nu stiu de unde, ca era rudenie cu Ion Mihalache. Dr. Busuioceanu (nu sunt sigur de nume, dar e ceva asemanator) a raspuns ca el nu are nici o declaratie de facut. Cu o voce foarte ferma a raspuns acelasi lucru si pilotul taranist. Nicolae Trâmbitas, fost casier al Miscarii Legionare si bun prieten cu Horia Sima, a tinut isonul declarând: "Eu nu am nimic de spus." L-a urmat avocatul Lae Lupu, o personalitate cunoscuta în lumea legionara, care, într-o forma degajata, a spus ca este satul de declaratii si nici nu are de spus ceva nou care sa prezinte vreun interes sau vreun folos pentru situatia lui de întemnitat.
Am ramas eu dintre noii-veniti la club. Horia Gherman s-a întors spre mine cu oarecare morga de om superior, dar cu vocea blânda, si m-a întrebat daca, dupa ce am trecut prin atâtea necazuri si privatiuni de libertate, nu cred necesar sa-mi stabilesc pozitia în fata evenimentelor pe care le traiam acum la Aiud. Personal, nu aveam ceva pregatit în prealabil si nici n-am facut calcule pentru varianta eventualitatii care ni s-ar prezenta, în mod spontan, adica fara stiinta noastra. Dar, pe neasteptate, mi-a încoltit în minte o idee nastrusnica. Poate ar fi bine, în acest club, care în mod sigur este alcatuit din ordinul colonelului Craciun, sa-mi stabilesc o pozitie clara, fara menajamente, si care sa fie un fel de expresie a acelora care nu s-au pronuntat niciodata în mod articulat fata de "reeducari", ci numai ocazional, raspunzând daca se accepta participarea la club si citirea de literatura si ziare. Unii dintre acei izolati din zarca se gaseau acolo pentru ca au raspuns negativ. Altii erau izolati la zarca sau în alte parti, fara macar sa fie întrebati. Acestia faceau parte dintr-o categorie deosebita, stabilita de administratia închisorii, pentru surprize sau pentru ca "politrucii" aveau certitudinea ca nu sunt flexibili si pot produce surprize cu atitudinea lor. În acel moment m-am gândit ca ar fi bine sa cunoasca pozitia acelora care nu au avut nimic de-a face cu procesul reeducarii, decât cu lautarii dupa ureche. Si i-am raspuns lui Gherman ca sunt dispus sa-mi precizez pozitia, care este clara si de dorit sa o stie si administratia, caci sunt sigur ca exista si aparate de ascultare în aceasta sala.
"Întâi de toate vreau sa precizez ca ma deranjeaza faptul ca trebuie sa o fac în fata unui detinut ca si mine, care nu are nici autoritate juridica si nici autoritate morala, sa-mi ceara acest lucru. Si subliniez cu tarie acest lucru, ca sa retina administratia faptul ca notatiile de constiinta nu se fac pâna "capituleaza" si oameni care nu au bine asezata coloana vertebrala, si sunt egoisti, aroganti si convertiti dintr-un interes imediat sa fie eliberati, caci i-a cuprins frica de moarte.
Tu, Horia Gherman, esti detinut politic ca si mine si nici o lege nu-ti da dreptul sa exerciti un control asupra constiintei mele si a orientarii politice pe care o am. Eu refuz sa iau în consideratie orice calitate a ta, ca reprezentant al administratiei. Acesta este un abuz si un act de anarhie. Dar pentru ca administratia a înteles sa apeleze la o astfel de categorie imorala si ilegala de reprezentanti ai sai, eu raspund ca refuz sa întretin relatii cu astfel de oameni, care sunt în afara de ordinea juridica a penitenciarelor si asta pentru prima si ultima data ca accept sa dau un raspuns care sa fie definitiv pentru colonelul Craciun. În problemele care privesc detentia mea, nu accept sa tratez decât cu administratia si cer ca acest caz sa fie urgent adus la cunostinta conducerii.
Cer sa fiu scos imediat la raportul colonelului Craciun sa-i explic lui pozitia mea, caci nu am încredere în intermediari, si urgent pentru ca situatia mea juridica, în fata starilor de lucruri din închisoare, devine exploziva si cu consecinte grave, pentru administratia legala a Aiudului.
Eu sunt cetatean american si solicit protectia ambasadei americane, cât mai devreme posibil. Nu mai îngadui "mercenarilor" alesi dintre detinuti sa ma supuna umilintelor si sa-si permita sa-mi solicite compromisuri morale si politice.
Pe de alta parte, în cursul reeducarilor si al declaratiilor facute, am aflat ca unul dintre acuzatorii mei a recunoscut ca acum spune numai adevarul. Deci un motiv întemeiat de revizuire a procesului meu, care a fost cusut cu ata subtire si neîntemeiat.
Dar, peste toate acestea, nu sunt dispus sub nici o forma sa fac tranzactii de constiinta cu nimeni si mai cu seama cu partidul comunist, care de 14-15 ani ma tine ilegal, în conditiile cele mai absurde si inuman, fara nici un respect fata de persoana mea si fata de integritatea mea morala. Si fata de nejustificarea în sine a judecatii din tribunalele partidului.
Am fost condamnat prin abuz de lege si am ispasit o buna parte din pedeapsa si cu toate riscurile care pot veni, nu sunt dispus la nici un fel de compromis, si accept inevitabilul "unei morti si o înmormântare la 7 metri sub pamânt", dupa afirmatiile lui Moise Gherman. Nu vreau nici o târguiala cu Partidul Comunist. Cât priveste teatrul de circ care se face cu prezenta unor prieteni ai mei, care au fost adusi aici, pentru a exercita o presiune asupra mea, morala si directa, ca prof. Patrascu, Nistor Chioreanu, Aurel Calin si Costica Coniac, socot ca este o înscenare de proasta calitate. Pentru ca ei, daca au facut anumite concesii si compromisuri, acesta este un motiv în plus sa resping orice solicitare a comunistilor, pentru ca sunt convins si stiu ca toate acestea au fost obtinute prin suferinte si torturi extraordinare si nu au nici un fel de valoare. Nu sunt expresia unei constiinte libere. Ele au fost date în conditii nefiresti si nici o lege din lume nu le va recunoaste validitatea lor juridica sau morala. Ei au fost scosi din conditia de oameni. Si, în plus, chiar daca ar fi expresia propriei lor constiinte libere, eu refuz sa le urmez exemplul si îmi iau raspunderea de a merge pe drumul meu propriu si accept consecintele propriilor mele decizii. Nu vreau sa fiu dependent de hotarârile altora, ca mai târziu sa-mi reaminteasca deciziile lor si sa revina la normalul de altadata, firesc, al idealului lor. Vreau sa urmez calea hotarârilor mele, nu sa fiu o maimuta imitatoare. Respect ceea ce au crezut ca fac bine prietenii mei daca au facut acest lucru, în deplina libertate de constiinta. Dar, ma îndoiesc de aceasta, din adâncul fiintei mele.
Nu voi mai face nici o declaratie, pâna la raportul cu colonelul Craciun. Aceasta este pozitia mea, pe care am voit sa o precizez ca sa nu existe îndoieli si suspiciuni.
Iar tie, Horia Gherman, voi refuza sa-ti mai raspund la vreo alta chestiune. Ai toate datele necesare si explicatiile complementare."

Aparitia colonelului Crăciun

Abia am terminat expunerea mea si usa mare a salii s-a deschis cu o invazie de gealati, având în frunte pe colonelul Craciun, maiorul Ivan, ofiterul politic, însotit de Cristofor Dancu, care era seful reeducarii pe închisoare. Craciun era zâmbitor si plin de voie buna. Desigur, ma vazuse pe vizeta ca vorbeam si era încântat de acest lucru. Asa s-a si adresat noua: "Ce mai faceti? Vad ca v-ati hotarât sa vorbiti, sa va precizati pozitia. Ce zici d-le profesor Halmaghi?" "Da, d-le colonel, mi-am precizat pozitia." Raspunde: "Foarte bine"; si era cu ochii si fata plin de încântare.
Atunci intervine Horia Gherman si-i spune: "D-le colonel, si-a precizat pozitia, dar nu prea bine". Dintr-o data colonelul încrunta sprâncenele si fata îi devine întunecata, dar si-a pastrat calmul si a întrebat ca un nevinovat: "Ce s-a întâmplat, d-le profesor?"
"Nu s-a întâmplat nimic, decât am cerut sa ies la raportul dumneavoastra, în calitate de comandant al acestei închisori. Eu nu accept sa fiu la discretia unui detinut care nu are nici o calitate oficiala, legala si juridica în contextul detentiei mele. Nu-i recunosc lui Horia Gherman nici un fel de drept sa se amestece în problemele mele personale, de orice natura ar fi ele. Si va atrag serios atentia ca faceti o mare ilegalitate, prin faptul ca-i dati dreptul sa faca pe reeducatorul meu sau al altora. Eu sunt în stare sa va raspund dumneavoastra la orice întrebare o aveti fata de mine si fata de orientarea mea politica, oricât de dificile ar fi întrebarile. Dar, nu accept acest lucru prin intermediari în care nu am încredere si nici un fel de consideratie. Dumneavoastra stiti ca sunt cetatean american si ca cer protectia ambasadei americane, printr-un avocat autorizat al ambasadei."
În acel moment a intervenit calugarul Cristofor Dancu, care era seful reeducarii: "Este asa cum v-am mai spus, d-le colonel. El vrea sa plece în America sa ajunga presedinte al Statelor Unite". Fusesem prieten foarte bun cu Dancu, care era din Avrig, aproape de Scorei, satul parintilor mei si unde mi-am petrecut copilaria. În liceu am cunoscut pe un frate de-al lui, care era cu câtiva ani mai tânar decât mine. Când am ajuns la Bucuresti, ca student, a fost usor sa ne apropiem unul de altul si sa devenim prieteni buni.
În orice caz, interventia lui Dancu, despre care am auzit ca este seful reeducarii pe întreaga închisoare din Aiud, nu m-a mirat "badarania", caci ce puteam astepta de la un reeducat. (Desi, în realitate, el în perioada reeducarii nu a facut nici o declaratie denigratoare împotriva mea.) Si am ripostat cu asprime: "Cidule (acesta era numele lui între prieteni), tu ma cunosti bine si stii ca eu nu am asemenea iluzii. În orice caz, daca prin minune s-ar întâmpla si acest lucru, te asigur ca vei mânca si tu o pâine mai buna în România."
Pe colonelul Craciun îl interesa sa conduca el discutia, dupa planurile sale, ad-hoc. Pentru ca era oarecum deranjat ca, dupa ce m-a vazut vorbind în sala, prin vizeta, vorbirea mea nu era ceea ce astepta el, prin aranjamentul si obiectivele lui de a participa si eu la un club si de a-mi preciza pozitia, care spera sa fie o surpriza pentru toata lumea.
Asa se face ca preia el controlul discutiilor si ma întreaba de ce ma atrage America, tocmai eu care am fost legat atât de mult de satul românesc si am participat la cercetarile monografice ale Scolii Sociologice de la Bucuresti?
"Pentru a va raspunde, d-le colonel, am doua categorii de motive: subiective si obiective".
"Bine, spune colonelul, sa stii ca ma intereseaza numai cele obiective".
"D-le colonel, îmi amintesc despre cazul generalului sau maresalului sovietic Rocosovschi sau Rososovski, care dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial s-a prezentat la Stalin si i-a spus ca verificând actele sale de genealogie si-a dat seama ca el este de origine poloneza si ar dori sa se întoarca în tara lui, Polonia, ca sa o ajute în tot ce are nevoie.
Stalin a fost binevoitor si întelegator pentru sentimentele lui fata de poporul polonez si tara lui de origine si i-a îngaduit cu mare usurinta sa faca acest lucru.
De ce nu as avea si eu dreptul sa ma duc în America, unde m-am nascut, si sa scap de amaraciunile din tara asta? Eu cer numai un drept al meu, care este la fel cu dreptul maresalului sovietic. Si România de azi si-a alcatuit o legislatie în acelasi spirit cu acea din Rusia Sovietica. Si, adaug ca Stalin i-a spus maresalului Rososovski ca are toata libertatea sa se întoarca în Polonia."
"Aici as vrea sa-ti dau o replica, zice colonelul Craciun: Rau a facut Stalin ca i-a dat voie sa plece maresalul."
"Atunci vin cu un alt motiv si argument obiectiv în favoarea mea. În ultimul an, am stat în celula cu un detinut mai proaspat care venea de la Ploiesti si mi-a povestit multe lucruri de afara. Între altele mi-a spus ca în tara exista o Asociatie pentru repatrierea refugiatilor români din Basarabia si Bucovina. Presedintele acestei Asociatii este Guta Tatarascu, fostul prim ministru pe vremea lui Carol al II-lea, între 1933-1937.
În calitatea lui, Tatarascu a organizat un miting la Ploiesti, unde sunt multi refugiati din Basarabia si Bucovina si i-a îndemnat pe toti sa se repatrieze, caci acolo sunt locurile lor de origine. Or, acum, Basarabia si o parte din Bucovina nu mai sunt parte din România, ci din Rusia Sovietica. Si eu doresc sa ma întorc în tara în care m-am nascut. Pe aceasta linie de discutii, tin sa va cer un raport pentru a va explica în toate detaliile cererile mele de cetatean american care solicit protectia ambasadei americane si nu mai accept sa fiu dus la cluburi ca acesta, pentru a se exercita presiuni directe asupra constiintei mele. În raportul personal pe care vi-l cer, voi raspunde tuturor chestiunilor care privesc pozitia mea, fara nici o rezerva. Daca nu voi fi scos la raport, si voi fi tinut mai departe cu regim sever de mâncare si fara îngrijire medicala, voi înceta sa mai vorbesc cu oricine va veni la mine. si pentru orice mi se va întâmpla, veti fi raspunzator direct dumneavoastra, ca acum cunoasteti bine punctul meu de vedere si nu este nevoie de nici un alt intermediar. Exista martori destui aici care cunosc pasurile mele, pe care vreau sa vi le prezint în amanunt.
Chestia care se întâmpla, acum si aici, este un mare abuz si o mare ilegalitate pe care o savârsiti dumneavoastra în calitate de comandant al închisorii Aiud".
Întreaga ceata de gealati au plecat fara sa spuna un singur cuvânt, dupa ce am terminat eu de vorbit.
Am iesit în curte si mi-amintesc ca am vorbit cu doi dintre acei care au fost în sala, mi se pare cu Costica Coniac si înca cu unul. Fara comentarii speciale. Cu ceilalti nu am schimbat nici o vorba.
Mi se pare ca chiar în ziua urmatoare am fost chemat de colonelul Craciun în biroul sau. Am fost primit foarte oficial si mi-a oferit scaunul din fata biroului sau, fiind în felul acesta asezati fata în fata. Asa ca ne-am privit direct în ochi si, fara nici o formalitate speciala, mi-am pus mâinile pe birou si am început expunerea mea, pe care nu o pregatisem deloc, dar care era destul de închegata deja, de-a lungul anilor de dospire si definire a problematicii care ma privesc personal.
"Va multumesc d-el colonel pentru ca ati acceptat sa fiu scos la raportul dumneavoastra, ca sa cunoasteti direct, din spusele mele, toate pasurile si toate elementele care constituie pozitia mea în dezbaterea aceasta extraordinara care se întâmpla aici, în procesul de reeducare.
Dupa ce voi termina, sunteti în situatia de a cântari si judeca lucrurile si faptele asa cum va îndeamna pozitia de legalitate în care va gasiti, daca exista vreo asemenea legalitate, reala, nu formala în functia pe care o aveti.
În momentul de fata ne gasim într-un proces si o activitate de reeducare, care este dramatica mai ales prin victimele morale pe care le faceti. Majoritatea absoluta de trei sau patru mii de detinuti sunt legionari si pentru un motiv sau altul m-ati încadrat si pe mine în aceasta categorie.
Legionarii sunt acuzati de toate crimele posibile si se arunca asupra lor toate denigrarile posibile si imposibile. Toate elementele componente ale denigrarilor au fost scoase din sacii de propaganda ai partidului comunist, care azi pozeaza în rolul de mentor ideologic si moral al tarii.
Si ati câstigat din cauza presiunilor morale si fizice compania unor fosti legionari, care nu au mai putut îndura suferintele ori torturile fizice si morale la care au fost supusi.
Cei care au rezistat acestor presiuni, cum a fost prof. George Manu, scriitorul Constantin Grecu, calugarul Sandu Tudor (care nu era de fapt legionar), Toma Simion - comandant legionar, dr. Nicolae Rusu, au murit fara îngrijirile medicale necesare, regulamentare ale detentiei.
Pe profesorul Patrascu l-ati scos din conditia umana de existenta fizica si morala, ca sa impresionati pe ceilalti, din cauza autoritatii lui morale pe care o avea în Miscarea Legionara, si l-ati pus sa faca declaratii ca sa influenteze pe cei refractari reeducarii.
Vojen si pr. Dumitrescu Borsa au atacat însasi moralitatea inexpugnabila a lui Corneliu Codreanu, iar altii au atins treptele cele mai inferioare ale decaderii din conditia umana".
Aici a intervenit colonelul Craciun întrebându-ma daca nu am fost impresionat de declaratiile lui Vojen si Borsa, care au fost apropiatii lui Codreanu si au spus ceea ce stiau direct.
"Raspunsul meu este, d-le colonel, simplu: eu nu l-am considerat pe Corneliu Codreanu un zeu, ci un om. Om superior care a dat o învatatura tineretului si acelor intelectuali, tarani si muncitori, care aveau vocatia binelui si a nationalismului. A creat un om nou, dotat cu o bogatie de calitati si virtuti, care lipseau în România.
Dar ma îndoiesc de veracitatea celor spuse de Vojen si Borsa. Pozitia lor de azi este imorala si nu poate fi aparata. Ea ar fi avut crezare poate (limitata desigur) daca aceste declaratii ale lor împotriva lui Codreanu ar fi fost facute imediat ce au cunoscut fapte reprobabile. Dar ei au continuat sa ramâna mai departe în posturi si roluri de conducere în Miscarea Legionara, alaturi si sub conducerea lui Codreanu.
Mai mult, pr. Dumitrescu Borsa a plecat cu echipa lui Ion Mota si Vasile Marin, gata sa moara pentru Legiune. Un preot nu se duce sa moara pentru seful Legiunii daca stie ca acest sef este imoral.
Declaratiile lui Vojen si Borsa sunt "nule si neavenite" pentru ca n-au fost date în conditiile de libertate."
"Dar în problema cu banii de la Hitler cum stam?", întreba colonelul.
"Este curios pentru mine ca dumneavoastra si partidul comunist sustineti acest lucru si azi, dupa atâtia ani de la terminarea razboiului, când sovieticii au intrat în posesia tuturor documentelor secrete ale arhivelor hitleriste. Si nu ati putut publica un singur document peremptoriu în aceasta chestie. De ce? Pentru ca nu exista."
"Ramâne însa problema asasinatelor legionare pe care nu o poti musamaliza", zice cu fermitate colonelul, bucuros ca a gasit un punct solid, pe care nu-l pot escamota.
"Stiu, d-le colonel, i-am raspuns, ca aceasta tema a fost mult evidentiata în reeducarea de aici. Si ar parea o problema spinoasa, dar în realitate este dureroasa. Întâi, ca mortii care sunt amintiti, ca victime legionare, în fond au fost încarcati ei însisi cu crime oribile, si legionarii au fost în stare de legitima aparare totdeauna, fara nici o exceptie. În realitate, care este numarul lor fata de cel al legionarilor ucisi? Stiu ca l-ati adus pe pr. Dumitru Staniloae sa pecetluiasca cu dogmele crestine uciderile facute de legionari. Si l-ati utilizat în aceasta pozitie pe pr. Staniloae care a declarat omuciderile legionare ca fiind pacate, în conformitate cu credinta crestina. Fireste ca acest lucru este adevarat, si îl recunosc si legionarii."
"Da, intervine colonelul Craciun, dar cei mai multi dintre legionari au refuzat sa recunoasca acest lucru."
"Este adevarat, am replicat eu, dar unde au refuzat ei? În fata unor oameni (reeducatori) sau a unor adversari (oficialitatile comuniste), care nu aveau nici o calitate sau autoritate morala sa le ceara legionarilor sa-si faca procese de constiinta morala. Când a vorbit prof. Staniloae despre dogmele crestine, cred ca tot legionarii au fost de acord. Au avut însa si rezerve, caci prof. Staniloae a fost un simplu instrument întrebuintat pentru obiectivele Partidului Comunist, ca sa constrânga pe legionari, or astfel de probleme grave de constiinta nu se pot rezolva în felul acesta. În intimitatea lor, legionarii se rugau mereu, fara întrerupere, pentru sufletele camarazilor lor care au savârsit omucideri. Deci era o solidaritate a tuturor, de recunoastere a pacatului si de rugaciuni pentru ispasirea lui, o solidaritate în credinta crestina, nu o abandonare a acestei credinte, cum li se cerea la reeducare de catre oameni care nu aveau nici o credinta, ci erau simpli mercenari, unii prin proprie înclinare, iar altii prin constrângere.
Pe de alta parte, tin sa va precizez ca exista o diferenta enorma, o prapastie de netrecut între Miscarea Legionara si Partidul Comunist, pe lânga actul de omucidere în sine, o prapastie statistica. Câte crime au fost savârsite de legionari si câte de Partidul Comunist în ultimii douazeci de ani? În fata cui dau socoteala comunistii de faptele lor criminale? Si unde îsi recunosc crimele pe care le au pe constiinta?
Zeci de mii de morti au umplut gropile pamântului românesc fara sa fie vinovati, decât ca au refuzat sa accepte ideologia marxista*. se mai poate vorbi, oare, de crimele legionare?
În paranteza, pot sa adaug un aspect esential al problemei acesteia privind omuciderile. Eu însumi v-am auzit la o adunare, la care ne-ati adus si pe noi, câtiva din Zarca, ca ati facut o afirmatie plina de tâlc. La un moment dat, ati cerut celor prezenti la acea adunare sa se gândeasca bine acum când li se ofera o sansa de eliberare. "Ce mai vreti dumneavoastra, legionarii, azi, dupa ce noi, comunistii, am cladit o noua tara si am rezolvat toate problemele societatii românesti? În plus, noi, comunistii, am rezolvat si problema evreiasca. Cu tot antisemitismul dumneavoastra, ca legionari, ati omorât tot români; nici macar un evreu n-au omorât legionarii. Nu va mai laudati cu un astfel de antisemitism." Arestarile politice, dupa instalarea regimului comunist în România, au creat una din cele mai mari tragedii nationale. Cu o viata de neînchipuit de înjositoare si animalica, fara mâncare, fara îngrijire medicala, fara relatii si familia, fara respectul demnitatii umane, cu pedepse si torturi, cu batai si cu ucideri de tot felul, o tragedie care, odata, va fi cunoscuta de toata lumea si va fi o mare pata pentru poporul român care a fost constrâns sa faca aceste lucruri lipsite de orice fel de umanitate, care era cunoscut prin marea lui "omenie" si "toleranta", cu o psihologie total si radical diferita de a altor popoare, inclusiv cel rus, cu înclinatii spre revarsari de salbaticie barbara."
"Uite ce este, acum. Înteleg ca nu te-ai schimbat în acesti ani de suferinta si te mentii pe linia unui fanatism legionar - m-a întrerupt la acest punct colonelul Craciun." Si a adaugat: "Si noi recunoastem ca am facut greseli si vrem sa le îndreptam. Asa ne-am gândit sa va oferim o sansa tuturor legionarilor, de a fi eliberati ca sa începeti o viata noua. Si sa vedeti ca si noi am realizat ceva si apoi veti întelege ca se poate trai si în societatea socialista atunci când renunta la adversitatea înversunata fata de ea. de ce nu te gândesti ca dumneata, care vii din lumea satelor si ai cunoscut amaraciunile taranilor si te-ai legat de viata lor, vei putea avea sanse de acum încolo în domeniul culturii, pe care nu le-au avut pâna acum. Si sunt deschise pentru dumneata multe porti si pozitii, de exemplu, la Muzeul Bruckenthal din Sibiu, unde te poti îndrepta spre studii privind viata satelor din România sau, în alt domeniu al culturii, cu pozitii superioare si noi suntem gata sa te ajutam."
"Domnule colonel - i-am raspuns -, nu ma intereseaza nici o pozitie în România. Mi-au fost rapiti 15 ani din viata mea pe degeaba si eu puteam prin propriile mele puteri sa-mi obtin un loc cuvenit, pe plan cultural, nu oferit pe tava de puterea politica. Acum, v-am spus aseara, doresc sa plec în America, si sunt convins ca voi putea sa realizez ceea ce nu mi-a fost dat sa fac în România. Eu sunt dornic sa citesc reviste, ziare si carti din literatura europeana si aici nu este posibil acum acest moft al meu."
"Acum vei putea face si asta în libertate - mi-a raspuns colonelul -, caci se primesc si sunt îngaduite si la noi aceste scrieri straine."
"Mai este un aspect pe care vreau sa-l subliniez. Am înteles în cursul acestor ani ca regimul comunist nu sete "batut în cuie", cum ni s-a spus de un director de închisoare. Se fac mereu purificari si schimbari de esaloane conducatoare si de directii. Peste câtiva ani si echipa actuala de conducere a partidului se poate schimba si deci si pentru mine vor fi riscuri de restructurare. În partid exista purificari permanente. Deci nu sunt dispus sa accept nimic si ramân la locul meu pâna ce se va îndura Dumnezeu sau americanii si de mine.
Cât priveste legionarismul meu, ma mir ca pâna acum nu ati citit dosarul meu sa întelegeti ca aici nu este vorba de legionarism, în atitudinea mea. Este ceva mai mult, viata unui om care a fost supus suferintelor din capriciul Securitatii si al partidului - fara nici un temei. Eu am intrat în Miscarea Legionara în primul an de studentie, prin octombrie 1937. În februarie 1938, Miscarea Legionara a fost desfiintata si au am ramas în afara cadrelor ei organizate formal. Deci legionarismul meu s-a redus la 4-5 luni de zile. În toamna 1940, am revenit, si peste câteva luni din nou Miscarea Legionara a fost desfiintata. În mai 1948, când am fost arestat cu marea multime de legionari, n-am fost anchetat în legatura cu nici un grup de legionari. Toate cercetarile de la Interne au fost duse în legatura cu organizatia "Vlad Tepes II" initiata si condusa de Gh. Popescu-Vâlcea, inspector la Ministerul Cultelor. Nu mi s-a putut stabili nici un fel de implicatie politica, afara de relatii sociale. Tot grupul a fost condamnat, afara de mine. Dar, odata arestat, am fost trimis la Jilava, unde am stat trei ani de zile (mai 1948 - mai 1951). Fara nici o ancheta suplimentara, în mai 1951 am fost chemat la grefa si mi s-a citit o condamnare de 15 ani de munca silnica. Sentinta aceasta era consecinta procesului meu din 1941, cu cântecele legionare de la Facultatea de Drept, unde eu nici macar nu participasem. Niciodata în perioada dintre mai 1951, dupa ce am fost la Aiud, pentru executarea în continuare a sentintei din 1941, nu am mai fost anchetat în legatura cu activitati legionare. Acesta este întreg si complet dosarul meu de legionar, pe care îl aveti aici sau îl puteti obtine oricând de la organele superioare."
"Ce legatura ai avut cu Nicolae Patrascu?"
"Mi-a fost profesor de limba franceza si ne-am apropiat unul de altul ca fagaraseni. Nu am avut legaturi politice în 1940-1941, când el era secretar general al Miscarii, nu l-am vazut niciodata. Eu eram student în ultimul an de facultate si ma pregateam sa-mi iau licenta.
Când s-a întors din Germania în toamna lui 1944, m-am rugata sa-l duc prin oras la un fost coleg al lui de liceu, fagarasean si prieten. Eu nu-l cunosteam, dar Patrascu stia bine adresa si nu voia sa fie singur. Dupa ce l-am dus acolo, n-am mai avut legatura cu el pâna la eliberarea de la Interne, în decembrie 1945, când m-a rugat sa-l însotesc la familie. Si apoi am facut o calatorie la Timisoara. Patrascu a facut aici declaratii si l-ati declarat un om "sincer". El poate deci confirma adevarul spuselor mele."
"Ce legaturi ai avut între 1956-1959 (februarie) cu dr. Alexandrul Barbu si Lae Lupu? Si de ce ai fost implicat cu ei în proces?" - m-a întrebat Craciun.
"Simplu de tot. Ei traiau la Sibiu în vremea aceea si m-am întâlnit cu ei de vreo câteva ori. Nu am avut nici o activitate politica, de nici un fel. Ne-au batut timp de un an de zile pe toti trei si m-au confruntat cu dr. Barbu, dar nu a aparut nici o dovada probatorie ca as fi participat la vreo activitate politica."
"De ce i-ai dat cartile legionare ale lui Nae Ionescu si Emil Cioran doctorului Barbu?" - ma întreaba Craciun.
"În fond, nu i le-am dat. Odata, fiind în oras, am trecut pe la cabinetul lui medical si le-am uitat acolo. A venit arestarea si au fost gasite cu semnatura numelui meu pe Metafizica lui Nae Ionescu si Schimbarea la fata a României a lui Emil Cioran. Nu erau carti legionare si dr. Barbu declarase acelasi lucru la ancheta despre felul cum a intrat în posesia lor. Cartile nu aveau nici un continut legionar, ci pur filozofic (a lui Nae Ionescu), si a lui Emil Cioran era o carte de filozofie a culturii.
Cu Lae Lupu a fost o chestie în plus. Într-o declaratie a lui a spus ca noi doi nu am discutat politica, nici în general, nici în particular, si ca o singura data m-am vizitat acasa, caci eram bolnav si eu i-am dat niste informatii despre situatia din Orientul Mijlociu (mi se pare) caci am ascultat postul de radio BBC de la Londra.
Asta a fost toata politica legionara cu acestia doi. A mai încercat procurorul sa ma amestece într-o legatura cu Puiu Atanasiu, care conducea Miscarea Legionara de atunci cu autoritatea lui morala. N-a iesit nimic nici din aceasta tentativa a procurorului si pe neasteptate l-au adus pe Patrascu sa spuna despre faptul ca l-am dus la Neagoe, prietenul lui, în octombrie (mi se pare) si atunci am înteles ca Patrascu a locuit la acesta. Pâna atunci nu stiam. Pe Patrascu l-au adus ca martor tocmai pentru ca, afara de sentinta din 1941, nu exista nici o corectie a mea cu Miscarea Legionara. Absolut nimeni nu facuse nici o declaratie în perioada 1948-1964 în acest sens.
Singurul fapt pe care l-a indicat Patrascu în procesul din 1958 a fost acela ca eu l-am condus la gazda lui, Neagoe. Si apoi a fost întrebat daca am fost încadrat în cuib. Patrascu a raspuns afirmativ. El nu avea de unde sa stie acest lucru, pe de o parte, si, pe de alta parte, asta era o foarte vaga acuzare. I-am cerut judecatorului sa-l întrebe în ce cuib eram si cu cine altcineva. Judecatorul a refuzat pentru ca si-a dat seama ca Patrascu n-avea de unde sa stie asa ceva. Din cauza conditiilor în care era tinut, Patrascu a spus un lucru neadevarat, care i s-a cerut sa-l declare în mod special.
Acum cer sa mi se îngaduie redeschiderea procesului, pentru ca Patrascu, pe care l-ati declarat sincer, poate sa spuna adevarul în legatura cu procesul meu. Un alt argument în favoarea mea este faptul ca Ministerul de Interne nu a facut un proces nimanui altul care a fost în situatia mea. Adica dupa iesirea lui Patrascu din arest în toamna lui 1945. Nu faceam parte din categoria celor învinuiti de activitati legionare. De aceea, am fost retinut din 1948 (1951) pâna în 1956 pe baza sentintei din 1941. În 1956 mama mea a facut apel si am fost eliberat, pâna în februarie 1958. procesul din 1959 a fost o înscenare, fara temeiuri juridice. Deci solicit sa fiu pus în legatura cu un avocat al Ambasadei americane, în calitatea mea de cetatean american, ca sa mi se clarifice situatia absurda în care ma gasesc."
"Bine, vom vedea - a raspuns Craciun, dar acum vad ca toti va feriti de legionarism si pâna acum ati asteptat minunile cerului, si n-au venit. Acum dumneata astepti înca americanii. Afisati cu totii un curaj care nu prea este curaj. Stii, cumva, ca Nuti Patrascanu a facut o marturisire interesanta. A spus ca legionarii cântau "Moartea, numai moartea legionara / Ne este cea mai sfânta din nunti", dar în realitate toti se temeau de moarte."
"Domnule colonel - i-am raspuns -, nu stiu ce marturisire a facut Nuti Patrascanu, dar în conditiile de aici, strivit de tot felul de torturi prin care a trecut, a putut sa faca aceasta marturisire. Dar aici la Aiud, nu ati vazut ca sunt foarte multi aceia care prefera sa moarta decât sa se compromita prin reeducare? Toti acestia au curajul de a muri si nu-i intereseaza libertatea care li se ofera în conditiile si cu angajamentele impuse de Partidul Comunist.
Sa nu-mi dati cazul lui Nicolae Patrascu. Toata lumea stie prin câte a trecut, aici si la Jilava, în izolarea în care a fost aruncat cu unii care, toti, erau sortiti pieririi, cum a fost Vica Negulescu si Costache Opriscu. Am înteles, de exemplu, ca aici în Aiud Patrascu a fost adus pe targa, paralizat, si era îngrijit de oameni ales de administratie care mai mult îl torturau. Dupa ce îsi facea nevoile, el nu se putea sterge la spate si îngrijitorii lui utilizau o matura roasa în acest scop. Toata partea din dos era sângerânda. În aceste conditii subumane a fost dus la reeducare, unde a fost trecut printr-un sistem dracesc de catre reeducati, acuzat si înjurat fara întrerupere de cei prezenti, pe rând, ca sa-l scoata din minti. Puterile nu l-au mai ajutat si s-a hotarât sa faca declaratii, pe care le-am auzit si eu la megafoanele instalate la zarca."
"Chiar acum, în ultima parte, spunea dumneata ca n-am avut activitate legionara - zice colonelul. Vad ca le iei apararea legionarilor. Cum se explica acest lucru?"
"Simplu de tot. timp de 15 ani au fost camarazii mei de suferinta, de încercari supraumane si ne-am solidarizat unii cu altii. prin toate locurile unde am fost purtat în acesti 15 ani, am cunoscut multi legionari si am înteles prin viu grai si prin confruntarea lor ce fel de învatatura si educatie au. Am aflat multe puncte importante din ideologia si din trecutul lor. Si am ramas camarazi. Partidul Comunist ne-a oferit numai durei, sânge, foame, boli si moarte în toate colturile de închisoare. Nici un pic de omenie si respect al demnitatii umane. Am fost tratati mai rau decât animalele. Asta-i concluzia mea amara, în care am pierdut 15 ani din viata mea.
Acum stiti direct, domnule colonel, pozitia mea si nu mai este nevoie sa merg la vreun club de reeducare. Astept din partea administratiei sa-mi dea ocazia ca sa am acces la adevarata ordine juridica, care sper ca exista si la comunisti."
"Vome vedea ce va fi - încheie colonelul. Acum, la urma - adauga el -, te întreb daca vrei sa dai în scris cele ce mi-ai spus mie."
"Desigur - am raspuns eu - desi nu am nici o îndoiala ca totul a fost înregistrat de aparatele de ascultare. Dar voi face un rezumat cu ceea ce este esential si poate îmi voi mai aminti si alte aspecte."
Am trecut într-un birou si am scris.
Asa ne-am despartit, caci nu am mai dat ochii unul cu altul si colonelul Craciun a ramas foarte încruntat.

Prima zi de libertate

Prima zi dupa ajungerea acasa, la începutul lui august 1964, trebuia sa ne prezentam cu actele primite de la închisoare la Securitatea locala, unde ne-am stabilit la început.
De dimineata m-am pregatit cu haine curate de oras si cu cravata si i-am spus mamei ca ma duc sa fac formele legale de înregistrare. Dânsa a fost înspaimântata si mi-a spus ca ma însoteste. Am refuzat. Vroiam sa merg singur. stiam sa ma descurc si mai ales doream sa iau contactul cu "paradisul" despre care vorbeau reeducatorii si comunistii la Aiud.
Abia am trecut vreo doua-trei strazi de la casa noastra si am ajuns la un magazin alimentar, unde era o coada de oameni (barbati si femei) care asteptau în rând sa intre în pravalie. M-am uitat cu atentie sa-mi dau seama de atmosfera psihologica. Si, din partea din spate, o taranca cu o traista pe urma îmi face semn sa ma apropii. M-am apropiat si femeia m-a întrebat daca sunt din Sibiu. I-am raspuns afirmativ si dânsa m-a rugat sa stau în locul ei, ca sa iau pâine, pentru ca nu era din oras, ci dintr-un sat vecin. I-am raspuns ca nici eu nu am cartela, caci abia asta-noapte am venit în oras. Parca a înteles, dupa înfatisarea mea slabita, si mi-a spus: "Du-te cu Dumnezeu, ca ma voi descurca eu cumva". Aceasta a fost prima mea întâlnire cu "paradisul" comunist dupa ce am venit acasa din temnita.
Am ajuns la Securitate si am gasit si pe altii. Îmi amintesc de Calin si nu sunt sigur daca a fost si Nistor Chioreanu. În biroul în care eram adunati a venit un capitan care s-a purtat frumos si ne-a vorbit cu respect, spunându-ne ca nu mai avem sa ne temem de nimic si ca ne va ajuta în acomodarea noastra, daca va fi nevoie. Si ne-a urat succes.
Apoi a intervenit un punct de sminteala, destul de sensibil. Ne-a spus ca ne da hârtie sa ne scriem o autobiografie. La care eu am ripostat destul de energic: "Eu nu mai dau nici o autobiografie, caci am dat în 15 ani de detentie zeci si zeci de autobiografii. Acum sunt liber si nu vad ratiunea de a face acest lucru. Pot sa fiu retinut, dar nu mai dau nici una."
Capitanul a ramas perplex si dupa ce s-a calmat a spus ca se duce sa faca întrebare. A venit înapoi spunând ca nu este nevoie sa mai dam vreo autobiografie. Si apoi ne-a trimis jos la Militie sa ne faca buletinul de identitate la Biroul Populatiei. Ne-am dus acolo si un militian a început sa ne ia toate datele cuvenite pentru acte si fotografii.
Între timp a aparut un sef si s-a uitat la noi. Când m-a vazut s-a îndreptat spre mine si mi-a dat mâna foarte prieteneste, urându-mi bun-venit. Nu l-am recunoscut, dar mi-a spus ca este Bogdan, care fusese un copil printre vecinii nostri din Pasaj... Acum era comandantul Militiei si s-a purtat foarte frumos cu noi, pâna s-au terminat formalitatile.
   Ceilalti au plecat acasa, dar eu m-am dus la sectia de pasapoarte si am cerut un formular sa-l completez pentru viza de iesire din tara. În birou era o femeie mai tânara, cu un copil sugar pe care-l alapta. Ea m-a întrebat cum de mi-a venit "asa pe chelie" sa solicit acest lucru. I-am explicat frumos ca am venit din închisoare si ca sunt cetatean american, si doresc sa plec în America. Ea, între timp, a apasat probabil pe un buton si a sosit în birou un baiat tinerel de vreo 25 de ani, despre care mi-am dat seama ca era un securist, dupa cum asculta discutia cu functionara din birou, desi el se facea ca cerceteaza niste acte într-un sertar. Si acest securist a socotit de cuviinta sa intre si el în discutie. Si m-a întrebat cu aceeasi expresie a functionarei: "Asa ti-a venit pe chelie sa pleci în America?"
     "Da, este adevarat, asa mi-a venit pe chelie", si nu l-am mai luat în seama.
    Am plecat fara sa primesc formularele respective pentru o viza de iesire. 


Sfârsit

 

 

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE