( II )
Democratia crestinã
A doua ipotezã privind viitorul european

 

Daca fiecare detinut îsi apara pozitiile sale politice, opiniile si credintele sale, în deplina franchete, sinceritate si dârzenie, nu este mai putin adevarat ca relatiile erau de buna vecinatate, fundate pe legile morale ale ajutorului reciproc si pe temeiurile aceluiasi obiectiv, de lupta nationala: salvarea din ghearele comunismului sovietic.

Au început astfel în atmosfera de celula sa se creeze conditiile unor noi forme de raporturi politice între oameni, care aveau sa se defineasca mai târziu, de-a lungul anilor, în stringenta unui necunoscut pâna atunci cavalerism politic. Oamenii îsi comunicau între ei gândurile, sentimentele, sperantele, adeziunile, valorile si chiar ambitiile, în mod liber, degajat si cu totala încredere. Acest cavalerism politic a contribuit la reînsanatosirea morala si politica a celor din închisori. O lume noua se nastea, în valmasagul închisorilor comuniste, o lume care va restructura întregul viitor politic al României. Este adevarat ca acest cavalerism politic a trecut si prin faze mai grele, dar a supravietuit si a iesit mai puternic din încercarile vitrege la care a fost supus. Nu vorbim despre aceste lucruri aici: suntem doar la începutul notarilor noastre.

Conditiile de viata erau dintre cele mai inumane si mizerabile. Administratia închisorilor era incapabila sa asigure hrana reglementara detinutilor. Tratamentul medical era aproape inexistent, iar personalul sanitar de mâna doua si afacerist. Medicii, dirijati politic, erau fara putere si fara mijloace.
În interiorul celulelor ajunseseram sa fim înghesuiti, atingând numarul de 25-30 de oameni. Eram obligati sa ne facem toate nevoile zilnice în celula, cu un butoi de apa si unul pentru necesitatile biologice. Hainele, în special camasile, se deteriorasera si nu erau sanse de a obtine de la familii schimburile necesare. Administratia nu dispunea de îmbracaminte, asa ca în ultima instanta s-a îngaduit familiilor sa aprovizioneze cu îmbracaminte pe detinuti o data la doua saptamâni. Totul se facea cu aprobari speciale de la Ministerul de Interne si sub o supraveghere riguroasa a organelor de securitate, ceea ce însemna abuzuri, arbitrar si lipsa de omenie, în toate împrejurarile. Programul era cel reglementat de Administratia Închisorilor Militare: desteptarea la orele 5 dimineata si culcarea la orele 10 seara. Tratamentul general era cel riguros al condamnatilor, caci elementul politic al detentiei preventive era ignorat complet de Securitate.

Numarul arestarilor se marise considerabil în cursul verii lui 1948 si birourile de ancheta nu puteau face fata acestui numar crescând. Am înteles cu totii ca este imposibil sa se tina o lista curenta a celor din închisoare, si îngrijorarea noastra crestea fata de aceasta învalmaseala, în care fiecare dintre noi putea deveni "pierdut" sau "ratacit" prin dosarele anchetei.

Mijloacele de igiena personala erau dintre cele mai rudimentare. Nu erau permise instrumente de barbierit, sapunul era rar si foarte scump la bursa neagra. Alimentatia era insuficienta, încât devenisem niste fapturi caricaturale, hidoase, care nu mai aveam înfatisari de oameni. Toate aceste conditii în care traiam fusesera intentionat create ca o presiune asupra moralului nostru politic si uman. Securitatea comunista ne vroia niste înfrânti, înainte de orice aparitie înaintea instantelor de judecata.

L-am întrebat odata pe unul din anchetatorii care venea la Jilava care este ratiunea aplicarii acestui tratament inuman si ilegal. Raspunsul sau era pregatit în prealabil, pe linia educatiei lor doctrinare:
"Noi stim, cei ce am fost în temnita sub regimurile anterioare, ce însemneaza sa ai libertate de actiune, hrana suficienta si moral ridicat, în timpul detentiei. Acestea toate la un loc ne-au îngaduit sa supravietuim. Noi nu vrem sa repetam greselile burghezilor si sa va înlesnim supravietuirea decât cu o singura conditie, sa va pocaiti, sa va recunoasteti greselile si sa va subordonati. Va vom oferi ocazii de reabilitare, pentru a va gasi un loc modest în rândurile oamenilor care muncesc, daca veti renunta la trecutul vostru politic si nu veti mai astepta pe imperialistii americani sa va elibereze.
Chiar daca am dori sa va îmbunatatim regimul de închisoare, nu putem face aceasta, caci nu ne lasa oamenii muncii, pe care noi îi reprezentam si pe care voi îi urâti pâna la moarte, si ei stiu acest lucru."
Atragându-i atentia ca noi nu suntem condamnati, ci doar în detentie preventiva, de ancheta, si ca în urma anchetei am putea fi eliberati, raspunsul sau a fost pe aceeasi linie doctrinara de partid:
"Noi nu facem arestari decât pe baza unor materiale documentare, si astfel nu exista sansa de a scapa de rigorile justitiei comuniste. Ai fost arestat, vei fi condamnat. Noi, comunistii, avem o justitie noua, bazata pe probe si pe lunga experienta a Sovietelor. Nu ne jucam cu dusmanii societatii comuniste pe care vrem s-o construim."
Nu ne mai ramânea decât o singura arma de aparare si lupta: rugaciunea, pe care am început s-o practicam cu fervoare, ca o stare de suflet permanenta. Ne-am regasit adevarata noastra fiinta spirituala, si asa ne-am gasit linistea sufleteasca, împacarea cu starea de lucruri si resemnarea în fata viitorului necunoscut.
În toamna lui 1948, celulele noastre au început sa primeasca un val de noi arestati, în special ofiteri. De obicei, ofiterii erau acuzati de crime de razboi savârsite pe teritoriul Rusiei Sovietice, între 1941-1944, si erau trimisi în depozitul de la Jilava, din Sectia Reduit, împreuna cu toti asa-zisii criminali de razboi. Cei ce veneau în celulele din fortul Jilava erau ofiteri superiori care nu erau implicati în crime de razboi, ci în actiuni politice de rezistenta anticomunista. Orice ofiter superior al fostei armate române era socotit un potential politic împotriva regimului comunist.
În celula noastra nr. 2 au sosit doi generali, de mare isprava româneasca: Ghermanescu, din Constructiile si Pionieratul Armatei, si Ion Iliescu-Zanoaga, din Cavalerie.
Ghermanescu fusese specialist în constructii de instalatii militare ca cea de armament din Muntii Fagarasului - la Mârsa. Nu fusese înrolat în partide politice si nu poza în om politic. Era modest, bun crestin, se purta corect cu toata lumea si era un povestitor de mâna întâi. S-a acomodat de la început în atmosfera de buna întelegere a celulei si a început sa devina interesat în problemele politice. Asculta cu atentie toate discutiile, punea întrebari decente si tempera pe cei ce deveneau mai aprinsi în discutii. A avut o tinuta frumoasa, onorabila si la nivelul sau de general român, dublat de o întelepciune de mosneag, ceea ce îi dadea un prestigiu respectat si admirat de toata lumea.
Zanoaga era un temperament vioi, dublat de un luptator din rândurile prime ale bataliilor. Fusese un mare campion al concursurilor hipice din România, si participase si la concursuri internationale. Ne povestea cu pasiune si placere scene dramatice din aceste concursuri, întretinând atentia tuturor încordata pâna în ultima secunda a povestirii. Un mare îndragostit de cavalerie, de cavaleria româna. Fusese atasat Partidului National-Taranesc afara, înainte de arestare. Marturisea însa ca a ramas dezolat si profund mâhnit de felul timid si lent în care au înteles taranistii sa înfrunte comunismul. Nu putea întelege actul de la 23 august si nu credea ca conducerea partidelor politice vor mai putea restaura situatia veche din România, cu elementele de care dispuneau. Dorea, pe linia temperamentului sau vulcanic, o resurectie nationala, de proportii uriase, în care tineretul sa fie în rândurile din fata, sub flamurile unei unitati nationale. Nu mai accepta controverse politice sau rascoliri ale unui trecut de adversitate, ci promova, si el, la rândul sau, cu energii noi si cu mult suflet, ideea unor strângeri de rânduri pentru a putea birui comunismul.
Zanoaga avea o tinuta de general-comandant de osti, care stia sa insufle curaj si încredere în actiuni si plasa eroismul ca o virtute suprema, în existenta umana, dar mai ales, în existenta istorica a României, la ora aceea.
Avea lacrimi în ochi când vorbea despre eroismul ostasului român de pe fronturile din Rusia. Prezenta lui a fost numai îmbarbatare de-a lungul a câtorva luni cât a stat cu noi în celula. Iar atasamentul nostru fata de general a crescut si mai mult în momentul în care a dat dovada peremptorie de curajul personalitatii sale.
Pe la sfârsitul anului 1948 a intervenit o schimbare radicala în Administratia Jilavei si în viata noastra de detinuti politici. Întreaga echipa de gardieni fusese înlocuita cu o alta noua, în care erau numai gardieni formati în spiritul nou al Partidului Comunist. Comandantul închisorii ajunsese Maromet, fost om de serviciu la una din primariile de sector din Bucuresti, si care avea sa devina celebru prin brutalitatile sale si prin regimul de teroare pe care avea sa-l instaureze la Jilava. Maromet purta gradul de maior. Ajutor administrativ era un fost functionar din vechile administratii de penitenciare, iar prim-gardian, adica seful direct al gardienilor, devenise plutonierul Ivanica, si el unul din viitoarele celebritati ale batausilor si ucigasilor din închisorile comuniste.
Prima masura impusa de noua administratie era rigoarea secretului între celule. Pâna atunci, în mod semiclandestin, se mai circula prin alte celule, cu pretul unui mic bacsis dat gardienilor mai de treaba sau prin schimb de persoane. Se convenea între detinuti sa faca schimb de celula, mai ales în timpul noptii. În felul acesta se întretineau relatii cu lumea din celelalte celule, cu problemele, ideile, dezbaterile si informatiile lor.
Cu venirea lui Maromet, acest lucru nu mai era permis, sub nici o forma. Atunci încep primele comunicatii între celule prin alfabetul Morse. Timid si dificil la început. Erau putini cei care-l cunosteau si nici interesul nu era prea mare. Jilava era o închisoare de tranzit si depozit temporar pentru Securitate.
Rigoarea secretului ne împiedica sa mai obtinem informatii din afara si sa avem macar o idee generala si vaga despre evenimentele politice în curs. Acesta-i dezideratul principal al oricarui detinut politic. Oricât de nesemnificativa ar fi o informatie politica, aceasta îi permite tot felul de însailari imaginative, pentru deslusirea situatiei interne si internationale. Un detinut politic este în stare sa reconstruiasca o lume întreaga din cioburi de informatii, si aceasta constituie temeiul unor noi sperante de viitor.
Maromet impusese apoi o disciplina aspra, care ne scosese din linistea noastra de pâna atunci. Între altele, ni se cerea sa raspundem la apelul de dimineata si de seara, când veneau gardienii la numaratoarea de rutina a detinutilor, cu strigatul unison de "Sa traiti!". Fireste, protestul si refuzul au fost generale în celule. Toti ne consideram detinuti politici, nu militari sau de drept comun. Raspunsul nostru "Sa traiti" era considerat o umilinta a noastra si nu eram dispusi s-o acceptam. Maromet, cu echipa sa de batausi, avea însa leac comunist pentru toate aceste acte de indisciplina. Când se întâmpla o rezistenta colectiva, deci un refuz al întregii celule de a raspunde cu "Sa traiti", era ales unul dintre detinuti si dus la una din salile de baie, unde era batut cu rangi de fier pâna la pierderea constiintei.
În celula noastra, într-una din seri a fost ales unul dintre detinuti care, dupa ce a fost scos din celula, a revenit la circa doua minute, si sortii au cazut pe generalul Zanoaga. Am ascultat muti si încremeniti, circa 60 de lovituri, dupa care camaradul nostru a fost adus lesinat pe o patura, purtat de gardieni, si aruncat pe pardoseala pietroasa a celulei. L-am îngrijit, cu frectii, apa rece si cu spalaturi cu sapun la ranile sângerânde. Când si-a revenit generalul din lesinul sau, a deschis ochii si a zâmbit, spunând: "Nu ne vor ucide când vor ei, caci noi suntem mai tari decât fierul". În orice caz, tot timpul cât a stat în celula noastra, generalul Iliescu-Zanoaga a refuzat sa spuna "Sa traiti".
Acest "Sa traiti" a constituit una din cele mai dificile probleme de rezolvat pentru politicii din închisorile comuniste. Atitudinile detinutilor variau dupa împrejurari si erau în majoritatea cazurilor împartite în doua grupe: pro si contra.
În acea faza a detentiei, Zanoaga si-a câstigat simpatia si respectul tuturora pentru demnitatea cu care a înfruntat cumplita bataie cu fierul. Si-a revenit repede, si-a recâstigat buna dispozitie si era gata de noi batalii, pe care nu le vedea mai putin aspre, caci nu-si facea iluzii despre regimul comunist.
O data cu venirea lui Maromet, regimul alimentare se îmbunatatise. Aceasta nu însemna ca devenisem satuli cu portiile de mâncare care ni se dadeau. Alimentatia era mai buna fata de ceea ce primeam pâna atunci, în timpul anarhiei administrative, când bucatarii, detinuti de drept comun, alergau pe câmpurile din jurul Jilavei sa fure zarzavaturi pentru a fierbe "ceva" la cazane.
Maromet n-ar fi putut sa ne acorde o alimentatie "legala" sau "umana" pentru ca aceste forme de alimentatie pentru detinutii politici nu intra în logica comunista. Puteam spune ca sub Maromet am primit doua sau trei linguri în plus, mai consistente, de mâncare.
În regimul de secret sever care ni se impusese, nu mai aveam dreptul sa iesim în curtea fortului, nici cele 15 minute la care avusesem dreptul pâna atunci. Dimineata si seara scoteam butoaiele noastre de apa si murdarie, în fata usii, pe sala, de unde veneau sa le ridice echipe speciale de detinuti, cu care nu aveam nici un fel de comunicare. Erau detinuti de drept comun.
Perchezitiile ce ni se faceau periodic au devenit adevarate tracasari din partea gardienilor. Eram dezbracati în pielea goala, ni se rupeau buzunarele si se scotocea în toate colturile si ascunzisurile posibile ale celulei. Întreaga operatie a unei perchezitii se desfasura într-o atmosfera de teroare. Se cautau în special obiecte taioase si material de scris care ne-ar fi îngaduit sa comunicam cu celelalte celule. Registrul sistemelor de comunicare este asa de bogat, încât nici o paza din lume nu va fi în stare sa vaduveasca pe detinuti de posibilitatea de a stabili între ei o linie de comunicatie.
În iarna aceea - 1948 - sistemele de legatura si comunicare cu restul închisorii au suferit un soc puternic. Însa datele pe care le obtinusem pâna la ora aceea ne îngaduiau sa facem judecati, previziuni si calcule politice, atât pe planul intern, cât si pe cel extern.
Înainte de aplicarea regimului secret, prin Jilava trecuse grupul Vica Negulescu, care fusese condamnat împreuna cu inginerul Bujoiu. Întelegeam ca toate arestarile facute erau planificate în vederea unor procese, mai mult sau mai putin rasunatoare, si ca toti vom înfunda temnitele pentru lunga vreme de atunci încolo. Reusisem sa intru în legatura cu Vica printr-un prieten comun, care avea o extraordinara abilitate de a culege informatii si a se strecura prin pânza de vigilenta a gardienilor. Eram interesat în impresiile si comentariile lui Vica pentru ca îi cunosteam calmul, puterea de judecata si analiza asupra situatiilor.
El considera procesul Bujoiu ca o mare batalie câstigata în favoarea spiritului de unitate nationala. Comunistii au crezut ca vor înfrânge rezistenta nationala, prin condamnarea unui lot de personalitati politice de suprafata. În realitate, prin aceasta condamnare starea de spirit a devenit mai bine conturata si definita, cu un rasunet în rândurile populatiei, care devenise constienta de faptul unor activitati politice la nivel international, si aceasta, la rândul ei, constituie o sursa noua de îmbarbatare pentru viitoarele grupuri de rezistenta care se vor forma pe întreg cuprinsul tarii.
Procesul Bujoiu demonstrase ca formatiunile politice românesti se regasesc în suvoiul aceleiasi comunitati nationale, ca obiective comune, dincolo de diferentele doctrinare, care le separau.
Vica credea, de asemenea, ca Miscarea Legionara a fost salvata de la o moarte sigura. Într-un regim comunist nu era loc pentru legionari, decât în închisoare sau mormânt. Dupa acordul politic din decembrie 1945, Partidul Comunist începe sa lanseze pe piata tot felul de informatii false care urmau sa discrediteze Miscarea Legionara. Conducerea legionara nu putea raspunde si lamuri aceste zvonuri false, fiindca aceasta ar fi amenintat libertatea tuturor legionarilor. În aceasta situatie se crease o stare de spirit în opinia publica româneasca, de confuzie. Pe de o parte, nu se putea crede ca legionarii au capitulat în lupta lor anticomunista, pe de alta parte, opinia publica nu putea verifica temeinicia informatiilor false care erau puse în circulatie de comunisti si care erau defavorabile legionarilor.
Procesul Bujoiu, în lotul caruia erau condamnati si fruntasi legionari, risipise complet toate îndoielile, dovedind prezenta legionara în marea rezistenta nationala.
Vica Negulescu era prudent si nu se hazarda în pronosticuri imaginare. Vedea însa o perioada lunga de întemnitare, cu riscuri enorme pentru toata lumea. Era convins ca obiectivul principal al comunistilor era lichidarea fizica si morala a oricarei rezistente politice. Nu existau solutii interne pentru detinutii politici. Numai factorii politicii internationale vor putea aduce o dezlegare în societatea româneasca. În concluzie, nici un fel de diplomatie politica de partid nu putea salva partidele politice românesti, ca formatiuni închegate si oficiale. Ele vor putea supravietui numai prin taria de caracter a membrilor, prin rezistenta fizica si prin norocul individual al fiecaruia. Gratia lui Dumnezeu va coborî asupra noastra când toate "fructele vor fi coapte".
Vica Negulescu, în timpul anchetei si al procesului, a avut o tinuta impecabila, de dârzenie si refuz de a accepta sugestii si indicatii din partea anchetatorilor, ce vroiau sa extinda reteaua de implicatii si asupra altor personalitati.
Unul dintre anchetatori a subliniat într-una din conversatiile pe care le-am avut cu el ca atitudinea lui Vica a fost imposibil de înteles. Mai târziu, maiorul Ceia, care fusese seful Securitatii regionale Iasi la arestarile din 1948 si a ajuns si el în închisoare, mi-a vorbit despre sedintele de instructaj si comentarii pe care le aveau în acea perioada la Ministerul de Interne. Într-una din aceste sedinte atitudinea lui Vica Negulescu a fost calificata ca "antipolitica", întrucât radicalismul comportamentului sau nu a lasat loc pentru nici un fel de joc politic ulterior.
În cursul anchetei Vica recunoscuse ca întelegerea din decembrie 1945 n-a fost decât o tactica de lupta pentru a câstiga timpul necesar unei refaceri. Ratiunea acestei tactici era data de pozitia slaba a Partidului Comunist în acea perioada. Acum, în 1948, ostile stau fata în fata si legionarii accepta situatia, ca o concluzie fireasca a credintelor lor politice. Aici nu mai este vorba de nici un fel de diplomatie versatila, ci dinamica, deschisa si aspra. În aceasta situatie, nu mai era dispus la nici un fel de concesii, si-si asumase raspunderea tuturor actiunilor de pâna atunci, nevrând sa implice pe nimeni altul în afara de dânsul.
În conceptia comunista, aceasta pozitie a lui Vica Negulescu era calificata ca "antipolitica", dupa spusele maiorului securist Ceia.
Comentariile si impresiile lui Vica au fost împartasite tuturor camarazilor de celula si ele au primit o aprobare unanima din partea lor, caci au impresionat prin logica si esenta lor de politica, privita într-o perspectiva mai larga.
În acelasi timp cu Vica Negulescu era în tranzit prin Jilava parintele Dumitru Imbrescu, cunoscut luptator nationalist, cu care am avut o întrevedere scurta, dar în care mi-a comunicat câteva informatii despre familia mea si câteva informatii politice la zi. Spre deosebire de realismul lui Vica, parintele Imbrescu era optimist si plin de voie buna. Mi-a dat cu aceasta ocazie câteva lame de barbierit, care erau lucruri de mare pret si care ne-a ajutat pe toti cei din celula noastra sa ne îngrijim barbile foarte îndelungata vreme, caci un aviator buzoian inventase, împreuna cu colonelul Bercea, un aparat iscusit pentru ascutirea lamelor. Singurul care nu se barbierea cu lamele noastre era arhitectul Ion Bals, care-si construise o lama speciala, din lemn, si cu care opera în admiratia tuturora fara gres.
Mai târziu, peste ani, am aflat ca puternicul si optimistul parinte Imbrescu a murit, nu mai retin în care dintre închisori.
Tot cam în perioada aceea l-am cunoscut pe Ghita Serban, student la medicina veterinara, originar din Dobrogea, chiar din Murfatlar, o regiune de vinuri excelente si cu nume de celebritate. Statea într-o celula vecina, dar a vizitat pe câtiva dintre prietenii sai din celula noastra, timp de vreo doua trei nopti, în perioada când era posibil acest lucru. Serban era o fire energica, putin nervoasa, însa prietenos si simteai de la început o caldura sufleteasca de atasament. Ne-a vorbit despre vinurile satului sau, despre saracia si simplitatea taranilor de acolo si despre visurile lui misionare de viitor pentru ajutorarea acestor tarani. Avea o inima curata, care distona cu fata lui bruneta si cu duritatea de atitudine în fata anchetatorilor si a gardienilor. Era ireductibil în credintele sale si lipsit de orice înclinatie spre diplomatie. Aceasta alcatuire psihica a personalitatii sale avea sa-l duca la actul de sinucidere de la Pitesti, unde a fost transportat dupa condamnare si unde n-a putut face compromisuri si concesii în fata asa-zisilor reeducatori.
Cu toate severitatile impuse de regimul secretului la care eram supusi si cu toate perchezitiile, aproape saptamânale, care ni se faceau, în celula noastra am reusit sa mai pastram o serie de obiecte interzise care erau de uz comun. Între acestea erau si niste carti franceze pe care le citiseram de mai multe ori si apoi le ofeream noilor veniti pentru lectura. Aceste carti le furaseram din epoca când eram scosi în curte, la plimbare pentru 15 minute. La intrare, pe culoarul nostru, era o camera-magazie unde se depozitau cartile ridicate la perchezitie personala când un detinut era încarcerat la Jilava. Aceste carti nu mai erau restituite niciodata. Nici nu se puteau gasi, caci erau aruncate gramada una peste alta. Când ne întorceam de la plimbare, aveam grija sa ne organizam într-un dispozitiv special, care însemna sa lungim coloana noastra în asa fel ca gardianul care era întotdeauna la sfârsitul coloanei sa fie departe de capul acesteia. În frunte se aseza ing. Mihaiescu si ajuns la camera de carti, neîncuiata, intra si alegea la întâmplare din gramada câteva carti pe care apoi le savuram printr-o lectura orânduita, dupa preocupari si curiozitati personale. Noi transmisesem secretul librariei noastre si altor celule, care începusera sa se aprovizioneze si ele de la aceeasi sursa.
Cu administratia lui Maromet nu mai era posibila achizitionarea de carti. Nu mai eram scosi la plimbare. Nu mai aveam dreptul la aer si miscare. Ba chiar pierdusem cea mai mare parte din carti în cursul multiplelor perchezitii. Ni se rapea astfel orice posibilitate de lectura.
Dar furia arestarilor continua afara si soseau proaspeti arestati. Nu în acelasi ritm, caci erau destinati pentru alte celule, cu scopul de a întretine cât mai strict secretul. Totusi, Jilava devenea neîncapatoare si, din când în când, administratia era nevoita sa mai repartizeze câte unul si în celula noastra.
Asa, pe la începutul anului 1949, prin ianuarie, au sosit doi proaspeti arestati: prof. Savu de la Academia de Teologie Ortodoxa din Oradea si Misu Artareanu, fost director general al Creditului Minier.
În celula noasta se discuta pe vremea aceea religia crestina în comparatie cu celelalte mari religii ale lumii. Atât Savu, cât si Artareanu au contribuit cu o multime de idei la dezbaterile noastre, care se aflau într-un stadiu avansat în momentul sosirii acestora.
Numai cine a trecut prin ciurul vietii de detentie poate întelege preocuparile si tematica variata a discutiilor din celule, indiferent de conditiile de viata biologica în care se gaseste prizonierul politic. De altfel, chiar si în ordinea istorica a libertatii, o civilizatie cât de perfecta ar ajunge în dezvoltarea ei, pentru a satisface trebuintele materiale ale omului, nu vor putea satisface exigentele spirituale ale acestuia.
Ceea ce stârnise discutia noastra asupra religiilor comparate era lectura a doua carti aduse din "libraria noastra secreta": Yoga de Mircea Eliade si o carte franceza a unui calugar budist - seful unui ordin monahal budist. Cartile acestea au fost citite, rascitite si rumegate de toata lumea. Se crease în celula un fel de atractie - prin cartea lui Eliade - spre budism, spre meditatie preconizata de budism, în orice caz spre ordinea si valorile spiritului contemplativ si mistic. Era o atmosfera de exotism spiritual.
Cartea monahului budist - i-am uitat numele - a scos lumea din starea aceasta exotica, caci a produs un fel de soc intelectual si doctrinar. Cartea continea un numar de câteva prelegeri, tinute de indian la o universitate catolica din Franta. În aceste prelegeri prezenta învatatura religiei sale budiste si apoi încerca sa stabileasca puncte de contact sau diferentiere de religia crestina. Ceea ce insista autorul era sa arate ca religiile, mai bine zis valorile religioase, nu pot fi imitate sau împrumutate. Fiecare religie corespunde unor structuri psihologice si spirituale, si ea promoveaza valorile care corespund unor exigente specifice. "De ce sa împrumutati sau sa imitati - voi, crestinii - obiecte de meditatie si contemplatie din lumea indiana, când aveti la îndemâna stralucitele obiecte contemplative care se potrivesc exigentelor si idealurilor voastre, cum ar fi Crucea, Sfânta Fecioara Maria etc.?
Îndreptati-va - spunea indianul - spre valorile religiei voastre frumoase, care singure va deschid calea spre adevar si viata spirituala." Ciudatenia era ca putini dintre intelectualii detinuti cunosteau mai profund învatatura crestina. Asa se face ca profesorul teolog Savu va lamuri pentru toti o buna parte din splendorile crestinismului si va îmbogati cunostintele si viata spirituala a detinutilor cu învatatura crestineasca, încât rugaciunile lor îsi capatau de acum în acolo o alta semnificatie.
Misu Artareanu a participat si el la discutii într-o forma interesanta si deosebit de particulara. El era francmason de gradul 33 si avea rezerve, dar nu antipatii fata de crestinism. Spun acest lucru pentru ca în mod public si-a exprimat doar rezervele, iar în cercul restrâns al unui grup de tineri studenti, care au fost invitati sa le expuna conceptia francmasoneriei, a mers mai departe de simple rezerve personale sau mintale. Artareanu a facut o expunere în care a aratat caracterul irational si mistic al crestinismului cu care nu era de acord. Ratiunea, în conceptia sa, este singura sursa a adevarurilor noastre, iar logica singura metoda de verificare a acestor adevaruri; o religie nu poate fi întemeiata decât pe astfel de adevaruri rationale, pe care le poate cuprinde puterea noastra de gândire. Desi avea un mare talent de vorbitor, Artareanu nu a cucerit simpatiile celor ce cautau în religie, mai ales, în momentele acelea, tocmai contactul si protectia fortelor supranaturale, caci în ordinea aceasta, ratiunea îsi pierduse orice valoare si semnificatie. Însa Artareanu reusise sa câstige interesul studentilor legionari pentru tainele masoneriei, prezentate de un mason autentic si cu grad superior, deci initiat în doctrina, istoria si orientarea ideologica a masoneriei. În acest fel, el le-a facut un numar de 5-6 comunicari în cercul lor restrâns. La sosirea sa în celula, Artareanu se aratase foarte îngrijorat de componenta celor dinauntru. Vorbise cu dr. Brancovici, pe care-l întrebase daca sunt legionari în celula. Brancovici i-a raspuns afirmativ, dar la rândul sau a vrut sa afle rostul întrebarii, si Artareanu i-a marturisit foarte confidential ca îi era teama sa nu fie omorât de acestia daca vor afla despre el. Fireste, Brancovici l-a asigurat ca n-are de ce se teme, ca el însusi îl va proteja prin calitatea lui de legionar. Ei se cunosteau din libertate si stirea aceasta l-a uluit pe Artareanu, întrucât nu cunoscuse pe Brancovici în aceasta postura politica.
Situatia s-a calmat în foarte scurt timp si cele mai bune relatii s-au stabilit si cu Artareanu, caruia îi disparuse orice fel de teama. Ele era unul dintre cei mai straluciti povestitori pe care i-am cunoscut în închisoare. Si era o sursa inepuizabila de umor si voie buna. Cunostea o multime din tainele politice ale partidelor politice, înca din viata de adolescent si studentie, din propria sa familie, caci tatal sau fusese senator liberal pentru multi ani în Parlamentul român. Ca director la Creditul Minier, a întreprins o serie de cercetari stiintifice secrete în perioada razboiului antisovietic în care s-au investit sume extraordinare de bani. Cercetarile erau conduse de prof. Dan Radulescu de la Universitatea din Cluj si nemtii urmareau sa descopere caracterul, esenta si rezultatele acestora. Nu au reusit niciodata.
La aflarea acestor date, Artareanu a fost întrebat daca stia ca Dan Radulescu a fost atasat Miscarii Legionare, si daca nu s-a temut ca va fi omorât de acesta sau daca nu s-a temut ca acesta ar fi putut oferi secretele cercetarilor sale germanilor iscoditori, care erau în bune relatii cu legionarii. Raspunsul sau a fost negativ. Dan Radulescu era un savant care se angajase total, cu dedicatie si pricepere, în lucrarile sale si nu accepta nici un fel de tranzactie cu rezultatele pe care le obtinuse si urmau sa fie valorificate, daca nu intervenea 23 august, si în felul acesta sa promoveze geniul creator românesc în stiinta si tehnologie. Avea numai cuvinte de lauda la adresa savantului clujean, care era convins ca nu va încredinta secretele sale stiintifice rusilor sau comunistilor români.
Artareanu fusese arestat în legatura cu sucursalele din Europa ele Creditului Minier si cu rularea capitalului investit în aceste sucursale. Cel care avea directia si controlul acestor capitaluri era faimosul Xenopol, pe care Artareanu îl considera cel mai rafinat escroc al României. Radu Xenopol fusese arestat si el. În acel moment se gasea în celula nr. 1 din fortul Jilava. Pâna la Jilava venisera împreuna si credeau ca vor fi repartizati în aceeasi camera. În timpul transportului, Xenopol îi spusese lui Misu Artareanu ca era sigur ca va fi eliberat, întrucât comunistii nu se vor putea opune tentatiei de a intra în posesia averilor pe care Creditul Minier le avea în Occident. Care era situatia reala, dupa povestirile lui Artareanu? Radu Xenopol condusese sucursalele Creditului Minier în calitate de procurist general. Adica era investit cu puteri depline din partea Consiliului de Administratie si a Directiei Generale sa opereze toate activitatile legate de sucursale, cu decizii supreme, semnate de el personal. Natural, Xenopol raporta natura activitatilor sale, câstigurile financiare si investitiile care le facea în numele societatii. Totul se desfasura în buna rânduiala pâna în momentul arestarii lor. În cursul anchetei Artareanu aflase ca operatiile raportate de Xenopol erau reale si corespundeau adevarului, asa cum aratau actele si documentele oficiale, dar toate acestea aveau un mic, dar foarte semnificativ codicil. Toate capitalurile Creditului Minier acumulate în strainatate erau depozitate, rulate si bugetate la o banca belgiana, cu mentiunea "procuristului general" ca singura semnatura lui Radu Xenopol poate dispune de aceste fonduri. Aceasta provizie legala a fost din nou, si mai ales dupa lovitura de la 23 august, ca o masura de siguranta ca rusii nu vor putea exercita nici o presiune pentru intrarea în posesia acestor sume de ordinul sutelor de milioane de lei, în moneda forte.
Teza eliberarii lui Radu Xenopol era sustinuta de acesta pe urmatoarele temeiuri:
Guvernul comunist român va putea intra în posesia instalatiilor si echipamentului de care dispune în Europa Creditul Minier, dar nu va putea obtine sub nici o forma banii depusi la bancile belgiene în numele guvernului fara semnatura lui Radu Xenopol. În conditii de detentie nu va da semnatura nimanui. Mai mult, comunistii români nu vor încerca sa-l ucida pentru ca aveau informatii ca el detine mai mult fonduri secrete si la alte banci, pâna atunci necunoscute.
Interesul comunistilor era sa obtina toate aceste fonduri, nu sa-l ucida pe Xenopol. Calculul sau era ca, pâna la urma, se vor convinge cei de la conducerea Partidului Comunist de realitate; el nu va fi intimidat si-i vor propune un târg politic; eliberarea sa în schimbul semnaturii pentru ridicarea banilor. Târgul, sustinea Xenopol, va fi încheiat numai când se vor accepta conditiile sale, la care nu va renunta, fiindca altfel va lua din nou drumul închisorii si poate al mortii, si comunistii vor ramâne cu banii.
Conditiile sale erau simple si logice: Xenopol va semna pentru o importanta suma în favoarea guvernului, în faza prima a întelegerii lor, dar guvernul va trebui sa-i puna la dispozitia sa, suma de un milion de lei care sa-i fie alocata anual, pentru propriile sale nevoi. Pe masura ce, adica în decurs de ani, guvernul va respecta clauzele acestui contract, el va fi dispus sa "ofere" acestuia alte sume importante de bani, caci "batrânetile sale trebuie asigurate".
Împreuna cu Xenopol si Artareanu, fusese arestat si prof. Anton Dimitriu, care fusese impus dupa 23 august ca administrator general, reprezentând liberalii lui G. Tatarescu. Artareanu sustinea ca Anton Dimitriu nu are nici un fel de vina dupa cum nu ar fi avut nimeni altul de la Creditul Minier, de felul cum a manevrat Xenopol toate aceste afaceri. Buba cea mare era ca Partidul Comunist, prin Securitatea lui, nu recunostea aceste nevinovatii. De altfel, spunea Artareanu, Anton Dimitriu a fost o simpla papusa dirijata de cei ce cunosteau natura afacerilor de proportiile celor de la Credit. El nu avea nici o pricepere sau experienta administrativa. Era o simpla figurina politica.
Misu Artareanu credea ca va fi eliberat îndata ce se vor cunoaste toate amanuntele actiunilor lui Xenopol, si se va vedea ca ceea ce a facut acesta, era o escrocherie personala. Nu stiu ce s-a ales dupa aceea de Artareanu, dar în vremea cât a fost în celula noastra comportamentul sau a fost excelent, iar conversatiile cu el de factura cea mai aleasa.
Nu stiu cum s-au dezvoltat comunicarile sale despre masonerie în fata grupului de studenti, care si unii si altii cerusera o întâlnire fara martori, "între patru ochi" cum s-ar zice. Ceea ce retin este faptul ca tinerii studenti chestionau doua aspecte de baza ale masoneriei: lupta ei clandestina si crimele politice care se puneau în sarcina ei. Nu cunosc evolutia discutiilor avute cu Artareanu pe aceste teme, caci nu intra în preocuparile mele acest soi de lucru.
Ceea ce m-a interesat în mod deosebit în contactul cu Artareanu au fost datele politice pe care le cunostea asupra activitatii partidelor românesti. Toate datele sale erau documentate si pline de interes pentru cei preocupati de istoria politicii, între cele doua razboaie.
Regimul de teroare a lui Maromet se înasprea, si conditiile de viata din ce în ce mai grele. Unul dintre dezideratele noastre esentiale, era sa fim scosi la raportul administratiei pentru a reaminti detinerea noastra, caci socoteam ca în valmaseala de acolo am fost uitati.
Dupa procesul Bujoiu începusera o serie de procese marunte cu diferite loturi ale rezistentei. Acest lucru a creat o stare generala de optimism în Jilava. Fiecare dintre cei detinuti prefera sa ajunga la tribunal încadrat într-un grup ce urma sa fie judecat, decât sa ramâna în incertitudinea si teroarea din Jilava. Nu se mai putea avea nici o comunicare cu familiile. Mâncare era slaba si ajunsesem niste cadavre ambulante, slabiti, bolnavi si îmbracati în niste zdrente, caci asa ajunsese îmbracamintea noastra.
Plutonierul Stoica, unul din zbirii echipei lui Maromet, era seful sectiei noastre în Fort. Brutalitatea lui nu avea margini în dezlantuirea ei. Avea si el slabiciunile si ciudateniile lui. Nu-i batea pe cei ce-i stia a fi arestati de mai multa vreme. Nu e vorba ca s-ar fi temut de ei, dar în orice caz avea un complex de inferioritate. Iar daca un detinut îl înfrunta spunându-i: "D-le plutonier, stiu ca nu ma puteti pedepsi, pentru ca dumneavoastra sunteti un om drept si eu nu sunt vinovat", asprimea lui Stoica se transforma în protectie. Era însa o adevarata nenorocire sa fi cazut sub ciomegele lui Stoica. Faima acestui ciomagar a trecut printre zidurile cele mai groase ale Fortului si îngrozea pe toata lumea numai la pronuntarea numelui sau.
Bataia în sine nu era decât o tactica de partid pentru a tine pe detinuti sub presiune. Daca nu era ocazie pentru batai în vreuna din zile, trebuiau pretextate aceste batai pentru ca erau cerute de directivele permanente ale comandantului Maromet, reamintite zilnic la instructajul politic.
Auzisem ca cei de la sectiile din Reduit, care facea parte-circumferinta din interiorul Fortului, au un regim mai blând si ca acolo se gaseau cei ce erau pregatiti în vederea procesului. În intimitatea noastra doream sa ajungem la Reduit. La timpul sau fiecare am ajuns acolo, si am sarit din lac în put.
În Fort nu mai aveam dreptul la nici un raport administrativ, si deci nu mai puteam intra în contact cu nimeni, afara de zeul paznic al vietii noastre, plutonierul Stoica. Adevarul psihologic este ca Stoica, în prelungita convietuire cu noi, se domesticise într-o oarecare masura si îsi exercita tirania brutalitatii sale în alte zone ale închisorii, în special fata de noii sositi la perchezitia corporala si încarcerarea în celule. Aproape nici unul nu scapa de biciul necrutator al lui Stoica.
Prin lunile de la începutul anului 1949 puterea secretului nostru a fost sfarâmata prin sosirea unui nou-venit, care a adus un adevarat reviriment în camera noastra. Era colonelul Emil Turtureanu. El aducea stiri proaspete si comentariile unui om capabil sa interpreteze evenimentele politice ale zilei. Cu ajutorul informatiilor sale am ajuns la zi cu politica internationala. A fost destul de greu sa avem acces la toate datele politice de care dispunea Turtureanu. De obicei, fiecare nou arestat era supus unui sever si intens interogatoriu din partea detinutilor avizi de informatii. Colonelul Turtureanu nu s-a lasat cucerit de curiozitatea celor ce-l chestionau si a asteptat în liniste, pâna s-a lamurit asupra celor din celula. Vroia sa stie cui încredinteaza stirile si comentariile sale.
Întâmplarea a facut ca pe Turtureanu îl cunosteam din libertate si aveam relatii personale, de familie, înca de multa vreme. Pe aceasta linie, l-am asigurat despre cei din celula noastra si i-am explicat în amanunte atmosfera si conditiile de viata. Asa s-a ajuns la punctul de a ne prezenta, în interpretarea sa, întreaga panorama a politicii românesti si mondiale. Nu mai întâi de a fi primit de la el toate detaliile despre propria mea familie, caci stia totul pâna la zi, adica nu cu mult înainte de a fi venit la Jilava.
Povestea colonelului Turtureanu este una dintre cele mai interesante, pasionante si plina de ciudatenii. Ofiter de cariera, artilerist, a facut studii academice, în prealabil, la Viena, si a învatat mai multe limbi straine. Originar din Bucovina, si-a facut educatia în spiritul culturii austriece, dar a luptat înca de tânar pentru unirea Bucovinei cu Tara Româneasca si a fost animat de cele mai frumoase idealuri nationale. Dupa Unirea din 1918 a ramas în cadrele armatei, unde a promovat cu usurinta prin toate etapele carierei militare datorita destoiniciei si pregatirii lui exceptionale. Nu s-a afiliat nici unui partid politic, dar era preocupat de treburile politice si urmarea cu atentie evolutia societatii românesti. Ceea ce a fost clar în atitudinile sale politice a fost antipatia fata de legionarismul care se raspândea în toate partile Bucovinei înca de la începutul aparitiei sale. Ostilitatea fata de Miscarea Legionara a luat formele cele mai variate, în diferitele împrejurari ale vietii sale, dupa pozitiile pe care le-a ocupat în viata publica. Aceasta neîmpacata adversitate a sa fata de legionari a cântarit mult în promovarea sa în postul de director al cabinetului militar al lui Mihai Antonescu, în guvernarea Maresalului Antonescu. În acea perioada a fost o vreme si seful Serviciului Secret de Informatii. În perioada aceea, de ascendenta putere politica, colonelul Turtureanu n-a vroit sub nici o forma sa intervina pentru rejudecarea procesului sau eliberarea prin gratiere a unui nepot al sau, care fusese condamnat dupa zisa rebeliune legionara din ianuarie 1941 cu un grup de Fratii de Cruce legionare ale elevilor de liceu din Bucovina. În mai multe ocazii, fratele colonelului Turtureanu îi ceruse acestuia sa-l ajute în obtinerea eliberarii fiului sau. Necazul cel mare era ca colonelul Turtureanu vroia ca nepotul sau sa-i ceara el personal o interventie, ca un gest de pocainta pentru atasamentul sau fata de Miscarea Legionara, dar acesta refuzase categoric sa faca acest lucru. Si asa, o data cu 23 august, tânarul nepot al lui Turtureanu fusese gasit de împrejurari în închisoare, iar colonelul nu mai avea nici o putere. Nu este mai putin adevarat ca în atmosfera antilegionara din sânul guvernului Antonescu si mai ales de la jpresedintia Consiliului de Ministri, Turtureanu se gasea în mediul sau natural. Existenta legionarilor refugiati în Germania reprezenta pentru cei din jurul lui Mihai Antonescu un permanent cosmar. Colonelul Turtureanu mi-a povestit o scena relevanta în acest sens, care a avut loc în noaptea în care Horia Sima, Comandantul Miscarii Legionare, reusise sa fuga prin 1942 de sub paza germana în Italia. Era pe la orele 2 noaptea, când Misu l-a chemat pe Turtureanu la telefon si i-a cerut sa mearga imediat la el acasa sa-l ia cu masina, pentru a ajunge la Presedintie. Nu-i lasase timpul nici sa-si schimbe pijamaua, ci doar sa ia o tunica pe deasupra si sa soseasca fara întârziere. Turtureanu nu putea pricepe despre ce este vorba, dar întelesese din vocea tremurânda a lui Mihai Antonescu ca se întâmplase ceva foarte grav din punct de vedere politic. Ajuns la locuinta lui Misu Antonescu, acesta aproape mai putea sa articuleze câteva cuvinte. Era într-o stare de om pierdut, livid la fata, cu buzele tremurânde, iar privirile înspaimântate, ratacind în gol. Abia a îngaimat niste vorbe: "A fugit Horia Sima!" Au ajuns la Presedintie, unde Turtureanu cu energia sa inepuizabila a initiat contactul cu Legatia germana din Bucuresti, cu Legatia româna din Berlin, si cu Serviciul Secret de Informatii pentru a afla datele precise ale situatiei. În orice caz, mi se pare, daca îmi reamintesc bine, ca Misu a refuzat în noaptea respectiva sa paraseasca Presedintia Consiliului de Ministri. S-au luat toate masurile posibile la ora aceea pentru a preveni vreo surpriza.
Misu Antonescu juca toate cartile posibile pentru a preveni o întelegere între legionari si Maresalul Antonescu. Au existat mai mult ocazii în care Maresalul a fost înduplecat, de prieteni mai apropiati si de catre reprezentanti ai Miscarii, sa accepte o formula de reconciliere în spiritul unei unificari de forte în razboiul antisovietic. Misu Antonescu a contracarat aceste actiuni în mod sistematic, cu ajutorul generalului Petrescu, seful Justitiei Militare, colonelul Riosanu, colonelul Turtureanu si Eugen Cristescu, care erau gata întotdeauna sa intervina cu material documentar incriminatoriu la adresa legionarilor. Toti acestia tratau Miscarea Legionara ca o formatiune paramilitara, fara fundamente si conceptii politice, de caracter distructiv. În acelasi fel tratau si Partidul Comunist român. Aceasta viziune politica a celor mentionati mai sus, din anturajul lui Misu, i-a determinat pe acestia sa loveasca fara crutare în legionari, si împreuna cu suportul personal al lui Misu sa savârseasca ilegalitati, nedreptati si crime politice, si sa faca imposibila orice fel de apropiere între Maresal si Miscare. Mai târziu, o data cu venirea comunistilor la putere, întreaga aceasta echipa a colaborat cu ei, cu exceptia lui Riosanu, care murise, si a colonelului Turtureanu, care pe lânga o serie de calitati personale pe care ceilalti nu le aveau îsi schimbase felul de a întelege si trata Miscarea Legionara.
Eugen Cristescu, îndata dupa 23 august 1944, se ascunsese împreuna cu un colonel din Inspectoratul jandarmeriei în regiunea Muscelului, unde avea cu el o importanta suma de monede de aur pe care spera s-o utilizeze în eventualitatea unei reusite de trecere frauduloasa a frontierei. N-a reusit sa treaca frontiera si dupa o bucata de vreme a decis sa se predea Securitatii comuniste, unde era sigur ca serviciile pe care le va face acesteia, în special cu informatii privind Miscarea Legionara, va putea obtine beneficii personale. Daca materialul principal pe care vroia sa-l ofere Securitatii privea Miscarea Legionara, nu este mai putin important de stiut ca Eugen Cristescu era dispus sa contribuie la discreditarea tuturor oamenilor politici români, indiferent de formatiunea careia apartineau acestia.
Colonelul de jandarmi Sachelarescu, care a stat împreuna cu Cristescu în aceeasi ascunzatoare, mi-a povestit mai târziu ca Eugen Cristescu era un om fara scrupule, necinstit în toate actiunile lui si fara nici un fel de sentiment national în sufletul sau; ei împartaseau aceeasi soarta clandestina, dar Cristescu nu a fost niciodata dispus sa cheltuiasca din rezervele sale banesti pentru nevoile comune. În fond nici nu vorbise vreun cuvânt despre uriasele sume de care dispunea. Acest lucru a aparut în momentul când s-a decis sa se predea Securitatii. O data arestat, Eugen Cristescu a stat la dispozitia comunistilor cu tot felul de informatii asupra partidelor politice, politicienilor, sistemelor si tehnicilor de lucru în serviciul secret si asupra agentilor acoperiti din tara si strainatate.
Acelasi colonel de jandarmi mi-a vorbit în detaliu despre dubla actiune politica a lui Cristescu, Piky Vasiliu si Misu Antonescu în perioada razboiului, îndeosebi în faza finala.
Acestia lucrau cu serviciile de spionaj antigermane prin aparate de telegrafie fara fir instalate la Inspectoratul Jandarmeriei. Când a fost arestata o echipa de parasutisti englezi de catre jandarmerie, tocmai colonelul despre care vorbesc a fost cel ce a facut arestarea. Generalul Piky Vasiliu i-a cerut sa fie cartiruiti în cladirea Inspectoratului Jandarmeriei si sa mentina un secret strict confidential asupra prezentei lor. Misu Antonescu si Eugen Cristescu le-a îngaduit englezilor sa intre în contact cu superiorii lor si acestia au lucrat pe scara larga, sub protectia româneasca, în ciuda eforturilor germane de a-i descoperi.
Generalul Petrescu a devenit omul de încredere al comunistilor în procesele pe care le-au pregatit tuturor partidelor românesti, cu scopul de a le scoate din functiunea lor politica si de a le anula existenta legala. Petrescu a operat fara scrupule, si daca în dusmania lui fata de legionari a invocat în toate împrejurarile "înalte ratiuni de stat", în sentintele drastice pe care le-a emis împotriva acestora nimeni nu mai putea vedea ce "înalte ratiuni de stat" puteau legitima condamnarile date împotriva celor care le-au promovat, respectat si sustinut pâna atunci, de la Maresal, Misu Antonescu, generalii condamnati de pe front pâna la Maniu, Bratianu, Titel Petrescu etc., fata de care a avut o atitudine hidoasa, imposibil de înteles în lumina unor principii de morala sau de ideal national.
Abia dupa 1944 colonelul Turtureanu si-a dat seama de erorile fundamentale ale politicii antonesciene, mai bine zis ale lui Misu Antonescu. Atunci a înteles ca democratia româna nu putea opune ofensivei comuniste o rezistenta organizata, ci doar una superficiala si teoretica. Numai un dinamism generat de fortele tineretului legionar ar fi putut închega o rezistenta la care urma sa se ataseze eforturile sincere, naive, dar proaspete ale celuilalt tineret român. Colonelul Turtureanu facea o curioasa interpretare a acordului dintre Patrascu si Partidul Comunist, când aflase de sosirea lui Patrascu în tara, înca în toamna lui 1944, Turtureanu era convins ca Miscarea Legionara va pregati si consolida o larga rezistenta de unitate nationala. Nu vedea de ce energiile nu s-ar regrupa în jurul celor cu experienta de organizare si lupta politica, si cu baze doctrinare puternic anticomuniste. În multe din cercurile militare pe care le cunostea se discuta o asemenea eventualitate si se încuraja orice efort în aceasta directie.
Întreaga situatie politica însa a fost dominata de evolutia razboiului. Toata datele esentiale ale politicii românesti si mondiale s-au schimbat în mai 1945, când luptele între fortele armate au luat sfârsit în Europa. Raporturile fortelor românesti s-au schimbat radical prin prezenta, manevrele si interventia Moscovei.
Faptul ca Patrascu fusese eliberat în decembrie 1945, dupa o luna si jumatate de arestare, era socotit de Turtureanu ca o neta slabiciune a Partidului Comunist. Acest partid nu avea nici un interes sa-l crute pe Patrascu tocmai în momentul în care pregateau ofensiva împotriva tuturor partidelor. Singura explicatie logica era, pentru Turtureanu, ideea ca partidul nu era gata pentru o confruntare decisiva cu Miscarea. Avea nevoie de timp sa-si consolideze pozitiile, si în momentul unei ofensive antilegionare ar dispune de întreg aparatul de stat.
Am mentionat aceasta interpretare a lui Turtureanu tocmai pentru ca venea de la un fost adversar al Miscarii Legionare. La ora aceea, Turtureanu era sigur ca daca comunistii mizau pe factorul timp, tot asa vor face si legionarii, iar puterile occidentale în mod firesc si evolutiv vor ajunge la concluzia unei confruntari cu comunismul din Rasaritul Europei. Si daca am vorbit despre modul în care Turtureanu vedea situatia politica este pentru ca am cunoscut toate aceste lucruri dintr-o prelungita legatura cu ele, în perioada aceea. Si apoi el era reprezentativ pentru un anumit sector al vietii românesti.
În epoca aceea, când se gasea cu noi în Jilava, prin mai-iunie 1949, Turtureanu ne-a încredintat ca în Apusul Europei se lucreaza la alcatuirea unui sistem de aliante politice care sa faca front împotriva tendintelor de expansiune ale Moscovei. Era bine informat asupra temeiurilor pe care se formase structura Pactului Atlantic. Întrebarea principala care staruia în mintile noastre, într-un acord general de îngrijorare pentru viitor, era daca Pactul Atlanticului va avea flexibilitatea de a se desfasura de pe linia defensiva pe una ofensiva, mai degraba decât ar cere-o ordinea naturala a lucrurilor? Adica daca ratiunile de întemeiere ale acestui Pact au fost dictate de pericolul imediat pe care-l impunea în Europa Rusia Sovietica, deci avea un caracter de aparare a civilizatiei, culturii si societatii tarilor libere din Europa, nu se putea întelege ca acela era momentul cel mai indicat, îndata dupa constituirea Pactului, pentru o lichidare a oricarei agresiuni, invazii si cuceriri sovietice, înainte de a le permite orice alt avans? Era oare suficienta existenta Pactului, fara obiective ofensive, urgente si precise, care ar fi putut opri în fasa orice expansiune pe teritoriul european al comunismului rusesc? În vreme ce noi eram concentrati cu soarta lumii si cu problemele legat de viitorul fiecaruia dintre noi, la orizont nu mai apareau semne de încurajare.
Turtureanu, venit recent din libertate, ne vorbise despre o multime de procese politice care au avut loc afara, dar noi nu stiam decât foarte putine lucruri despre acestea.
În primavara lui 1949 începusem sa auzim despre loturi întregi care plecau din Jilava la tribunal pentru proces. În felul acesta se crease un fel de febra generala a proceselor, a dorintei de a scapa din chingile de fier ale Jilavei, de a fi condamnat, indiferent de vinovatie sau nevinovatie, traind cu sperante ca conditiile vietii de condamnat vor fi mai umane, mai legale si mai usoare. Credeam ca cei condamnati vor fi supusi unui regulament interior, care pe cale administrativa urma sa protejeze pe cei ce executau o sentinta.
De altfel, începusem sa credem ceea ce raspândeau anchetatorii, în timpul interogatoriilor, ca Partidul Comunist nu urmareste lichidarea noastra fizica, ci reeducarea noastra. Ne vorbeau de o noua pedagogie care va duce la aceasta reeducare. Noi refuzam sa întrevedem orice posibilitate de aplicare a unei asemenea pedagogii, afara de principiile de baza ale oricarei sentinte, care contine în ea si elementele unei pedagogii a corectiei sau reeducarii, în spiritul unui regulament uman administrativ.
Prin pedepsirea noastra în timpul preventiei eram convinsi ca partidul si-a satisfacut exigentele doctrinare, urmând sa intre în legalitate dupa procesul în care vom fi încadrati într-un fel sau altul.
Sperantele noastre au fost însa aspru biciuite de cei ce întrevedeau un drum spinos si plin de suferinte, iar mai târziu însesi evenimentele au confirmat aceste preziceri. Printre cei ce ne-au cam pus gheata pe caldura nadejdilor noastre a fost un om de adânca omenie si pricepere politica. Acesta era Constantin Maimuca, care era politist de cariera, originar din Macedonia, a copilarit în Grecia si venind în România pentru studii de drept s-a consacrat profesiunii de politist. S-a specializat în scolile tehnice din Franta si Germania si astfel devenise cel mai bun tehnician al politiei de siguranta. Fara nici o afiliere de partid, a lucrat în serviciul Sigurantei românesti, sub toate regimurile de partid si a promovat pâna la gradul de inspector regional de Siguranta, în regionala Muntenia. În aceasta pozitie a fost chemat de camarila Regelui Carol II si apoi de Regele însusi pentru instructiuni speciale în vederea reprimarii oricaror opozitii politice, în perioada din 1938, când se instaurase dictatura regala.
Maimuca nu a acceptat ordinele regale de a lucra împotriva tuturor partidelor politice, dar în special a Miscarii Legionare. Nu numai ca s-a opus Regelui Carol II care dirija personal actiunea de lichidare a partidelor românesti, dar a încercat sa arate atât ilegalitatea acestei actiuni, cât si futilitatea ei. El sustinea ca Siguranta statului trebuie organizata pe temeiuri preventive, de culegere a informatiilor asupra oricaror miscari si activitati ce ar putea ameninta statul, ci nu pe fundamente operative, de arestare si anulare a oricarui adversar, pe simple date furnizate de agentii informatori.
Maimuca era dispus sa ajute pe rege si guvernul român în restructurarea Sigurantei statului, pentru a dispune de mijloacele cele mai moderne, ale tehnicii de informatii, cu un caracter preventiv. Nu era deloc dispus sa devina instrumentul camarilei carliste, angajata în tot felul de ilegalitati, imoralitati si actiuni politice dubioase, care duceau la asasinate morale si fizice. El era convins ca Moruzov, Eugen Cristescu, Niki Stefanescu etc., factorii de conducere a Sigurantei românesti, nu erau decât niste aventurieri de ordinul comun al criminalilor, fara o conceptie morala si legala de conducere a unor treburi grave si importante de stat.
Din cauza acestei atitudini curajoase, dar legitime, Regele Carol II l-a trecut pe linie secundara în Siguranta Generala. Evenimentele din toamna lui 1940 l-au adus la suprafata si în guvernarea legionara Maimuca a ajuns secretar general al Sigurantei, al carei director general devenise Alexandru Ghica. În acest post important si sensibil, într-o perioada de serioasa criza politica, care domina societatea si statul român, Maimuca a reusit sa-si cristalizeze planurile sale de organizare tehnica, în sensul vederilor sale de specialist. A lucrat de comun acord cu Ghica la schimbarea radicala a sistemului de Siguranta româneasca. N-a fost deloc implicat în actiuni politice de partid, ci a stabilit conditii noi, moderne, legale de obtinerea informatiilor ce priveau securitatea statului, si n-a operat decât atunci când aceasta securitate era amenintata realmente prin comploturi sau actiuni de spionaj.
Problemele interne ale României, în epoca din 1940, erau extrem de complicate, cu tendinte, forte, formatiuni si presiuni politice ce se contraziceau si se confruntau în diferite forme, si la care se adaugau serioase presiuni externe politice, militare si economice, în cadrul unor confruntari de anvergura europeana.
În fata acestora, Maimuca, cu calmul si seriozitatea lui, nu s-a abatut deloc de la linia sa de conduita si cu sprijinul moral si legal al lui Ghica, a reusit sa reorganizeze complet Siguranta statului, fara interferente de partid, care i-ar fi diminuat sau chiar anulat caracterul specific pe care trebuia sa-l aiba sub autoritatea oricarui guvern român.
În pozitia lui de secretar general al Sigurantei, Maimuca intrase în posesia unor documente materiale prin care se dovedeau cu evidenta jocurile de dubla agentura politica pe care le facusera celebrii aventurieri ai camarilei regale, jocuri care erau în defavoarea intereselor majore ale statului român.
În actiunile lor camuflate acesti aventurieri înselau pe rege, înselau guvernul si înselau buna credinta a poporului român, fara exceptie si în toate împrejurarile. Ei erau simple inele ale unor înlantuite operatiuni de spionaj si contraspionaj international, în desfasurarea carora serviciile pe care le faceau statului român erau limitate si nesemnificative. Asa erau Niki Stefanescu, Eugen Cristescu si Moruzov.
Arestarea lui Maimuca nu era legata de vreo ilegalitate, crima sau imoralitate, ci de însasi pozitia lui si, mai cu seama, de teama comunistilor de a scapa din mâini un om care le-ar fi putut servi interesele cu bogata lui experienta si cu multimea de informatii de care dispunea acesta. Numai ca Maimuca nu era Eugen Cristescu. El n-a putut fi câstigat de seductiile comuniste sub nici o forma. Tinuta sa era impresionanta si ireprosabila, în toate împrejurarile detentiei sale, fata de detinuti si fata de autoritatile Securitatii.
Omul acesta care cunostea atâtea din tainele politicii românesti si care cunostea mai bine decât oricine tehnicile si tactica de lupta comuniste (inclusiv cele sovietice), nu vedea nici o scapare de sub dictatura comunista în conditiile de atunci ale politicii internationale. Era realist si încerca sa tempereze iluziile, în special ale celor mai în vârsta dintre oamenii politici.
O data cu venirea primaverii 1949, gardienii au început sa ne permita sa scoatem noi butoaiele cu apa si urina afara, în fiecare dimineata si seara. Nu stiu în ce masura aceasta decizie administrativa a fost luata în urma repetatelor noastre raporturi în fata diferitilor ofiteri superiori, care ne vizitau celulele din când în când.
Cererea noastra esentiala si permanenta în fata vizitatorilor superiori era sa ni se clarifice situatia personala la ancheta si sa se stabileasca pozitia noastra juridica. Fiecare doream sa cunoastem cu adevarat fazele juridice ale arestarii si motivele politice ale acestei arestari. Auzisem de loturi care au fost judecate de Tribunalul Militar al Capitalei, în componenta caror loturi intrau în cele mai multe cazuri oameni care nu aveau nici o legatura unii cu altii. Nu s-au cunoscut înainte de proces si nici n-au auzit unii despre altii, pâna la instanta judecatoreasca.
Aceste loturi erau creatia imaginara a Securitatii, care avea dispozitii de la Comitetul Central al Partidului Comunist sa distruga rezistenta si opozitia anticomunista. Pe aceasta linie de directive se formau în cabinetele ofiterilor de Securitate organizatii fictive, în care erau încadrate cele mai disparate persoane. În fata lumii, aceste loturi apareau ca organizatii reale, cu scopuri politice de a submina autoritatea regimului politic.
Majoritatea absoluta a arestarilor politice era nelegitima din punct de vedere legal, si o naivitate copilareasca din punct de vedere al formalitatilor. Dar politic era o actiune de largi proportii care legitima existenta Securitatii si asigura Partidului Comunist puterea prin atmosfera de teroare pe care o întretinea cu arestarile si spectacolul proceselor.
În aceste conditii si noi ne asteptam sa fim încadrati în cine stie ce loturi politice care urmau sa ia nastere prin aranjamentele abile ale Securitatii. Aceasta în special pentru faptul ca la anchete eram întrebati despre nume de persoane despre care n-am auzit niciodata în viata noastra.
Mai târziu am înteles o buna parte din procedeele si tactica Securitatii. Îndata dupa arestare se cerea fiecarui detinut politic sa-si scrie o autobiografie amanuntita. Nu existau chestionare, ci fiecare scria dupa propria lui alegere, ceea ce credea ca este necesar. La mijloc era un fel de amagire, caci în felul acesta Securitatea obtinea date noi, neasteptat de pretioase, pentru intentiile lor. Dupa ce aveau o autobiografie în posesia lor, treceau la depistarea numelor ce fusesera furnizate în autobiografie, si apoi decideau arestarea celor ce aveau o pozitie mai importanta în viata publica, profesionala sau politica. O autobiografie devenea în felul acesta un document material care putea duce la arestarea cuiva, fara nici o alta corelatie politica de activitate antiguvernamentala. Asa se ajunsese la un imens numar de arestari, carora nu le mai puteau face fata organele de ancheta, iar noi solicitam clarificarea situatiei noastre tocmai celor ce nu erau capabili sa raspunda solicitarilor noastre.
O alta cerere urgenta si presanta pe care o prezentam inspectiilor ce veneau la noi era îmbunatatirea conditiilor de trai, cu alimentatie mai buna, cu asistenta medicala si cu dreptul de a purta corespondenta cu familiile noastre.
Ciudatenia era ca majoritatea acestor inspectori ne promiteau îndreptarea situatiei, iar dupa plecarea lor eram supusi unui regim, cel putin temporar, mult mai aspru, în care nu lipseau nici bataile administrate de catre gardieni care ne atrageau atentia sa încetam cu asemenea cereri absurde.
Altii dintre inspectori ascultau raportul ce-l prezentam si dupa aceea ne administrau si ne faceau educatie politica, reamintindu-ne mereu ca suntem dusmani ai poporului, banditi organizati sa distrugem un regim legal si reprezentativ si ca noi nu am dori decât sa recâstigam pozitiile pe care le-am pierdut prin caderea unei burghezii exploatatoare. Si ne adresau tot felul de invective, cu o atitudine dusmanoasa si inumana. În asemenea împrejurari si cazuri eram convinsi ca inspectorii respectivi erau din cadrele politice ale partidului care reprezentau radicalismul orientarii lor ideologice, unde un era loc pentru egalitate, morala si simt de omenie.
Nimic nu se îmbunatatea în situatia noastra de detentie, sub nici o forma. Acesta este motivul pentru care am vazut în dispozitia de a fi lasati afara câte 5 minute, dimineata si seara, o raza de lumina si speranta pentru un viitor mai bun. În timpul iesirii noastre, pentru cele 5 minute, obiectivul nostru principal era sa culegem iarba si buruieni pe care le spalam si le mâncam pentru a înlocui lipsurile de vitamine, care începusera sa-si faca efectul lor dezastruos si demoralizant. Aparusera pe fetele noastre tot soiul de ciuperci si eczeme care erau întretinute, pe lânga lipsa de vitamine si de conditiile neigienice în care traiam, de o înspaimântatoare lipsa de apa si sapun.
Baia pe care o faceam cam la doua saptamâni devenise un adevarat chin pentru noi. Eram de multe ori scosi din celule în pielea goala pentru a astepta într-o camera murdara si rece, din apropierea baii centrale, pâna ieseau cei ce intrasera înaintea noastra. Dusurile erau vechi si stricate, încât niciodata nu eram siguri daca vom putea spala sapunul de pe corpurile noastre si nu o data ne-am reîntors în celula cu spuna de sapun pe întregul corp pentru ca se oprise apa pe tevile de dus.
În unele cazuri eram condusi în niste sali de baie în care se gaseau doua sau trei cazi, si eram obligati sa ne spalam în aceeasi apa, neschimbata, câte 5-6 dintre noi. Era un spectacol oribil, de animale mânate la scalda în balti namoloase. Daca am fi vroit sa renuntam la o astfel de baie, nu puteam s-o facem, întrucât gardianul ne obliga sa ne curatim trupurile. Îmi amintesc o scena penibila, când colonelul Turtureanu a refuzat sa faca o asemenea baie de cada, din cauza unei hernii uriase pe care o avea. Gardianul l-a lovit si l-a fortat sa intre cu mine în cada, unde de fapt s-a simtit mai bine, caci apa sapunita i-a atenuat durerile de hernie. Nenorocirea, de altfel obisnuita, a fost ca n-am putut sa ne clatim. Nu ni s-a dat apa curata dupa iesirea din cada.
Ceea ce doream cu totii în vremea aceea de detentie era sa avem un preot în mijlocul nostru. Calugarul de la Cernica plecase si nu am mai aflat niciodata nimic despre existenta lui. S-a pierdut în multimea de nesfârsit a detinutilor politici. Dorinta noastra însa a fost împlinita de un miracol adevarat, ca toate miracolele care au abundat în viata închisorilor comuniste, în ciuda tuturor care nu cred în miracole. Toata viata detentiei noastre, de-a lungul anilor, a fost dominata de evenimente si situatii care aveau caracterul miraculos de a aparea, împotriva oricarei logici morale, si a oricaror conditii imposibile de a astepta un asemenea lucru, o asemenea dezlegare si o asemenea întorsatura a situatiei.
Sfânta Înviere a lui 1949 am trait-o în teroare, rugaciuni si sperante, fara evenimente deosebite si fara licariri spre clarificari si îmbunatatiri în viata noastra. Ne-am urat unii altora, în soapta, o eliberare grabnica si ne-am spus traditionalul "Hristos a înviat!", pe-ascunselea, caci gardienii ne urmareau prin vizeta de la usa toate miscarile din celula, si stiam ca vor aplica orice masuri de represalii împotriva noastra daca vor surprinde cea mai mica manifestare colectiva si publica legata de Sfintele Pasti.
Cam a treia zi de Pasti tacerea de mormânt, care domnea în acel moment al zilei în celula noastra, a fost sparta de zgomotele zavoarelor de la usa, care sunau ca într-un fund de lume sub pamânt. Usa s-a deschis larg si în fata ei a aparut zbirul sectiei noastre, plutonierul Stoica, care a împins din spate o figura de om, ascetica si palida, purtând un saculet de boarfe, cunoscut tuturora din detentie, ca un semn al unei mai prelungite întemnitari. Ascetul nostru a ajuns prin forta împingerii din spate pâna în mijlocul celulei, unde s-a oprit, si-a scos palaria de pe cap si uitându-se în jurul celulei, ne-a spus cu glas apasat si plin de curaj: "Hristos a înviat!", care a rasunat în ecoul puternic al celulei cu o forta de neînchipuit de biruitoare si dominanta. Noi am înlemnit. Asa ceva nu era posibil în prezenta lui Stoica. Dar de undeva din adâncuri sufletesti, rascolite de glasul unei biruinte ceresti, am raspuns cu totii, la unison: "Adevarat ca a înviat!" Plutonierul Stoica, ramas imobil în fata usii, a privit scena cu toata curiozitatea lui cascata, dar n-a articulat nici un cuvânt. A ramas mut si s-a retras cu o decenta a unui om care a asistat la o împlinire care depasea posibilitatile lui. A închis usa discret, fara zgomot, si n-a urmat nici o consecinta neplacuta. Tânarul preot Gheorghe Radu a adus adevarata bucurie a Învierii în inimile noastre, iar satanismul lui Stoica a fost stapânit de momentul unei înaltari de credinta si rugaciune. Niciodata dupa aceea plutonierul Stoica n-a avut nici un gest de duritate sau admonestare fata de parintele Radu. Totdeauna l-a privit, tratat si i-a vorbit cu respect si decenta.
Îl cunosteam pe parintele Radu din libertate, caci era ajutor al parintelui Liviu Chinezu, paroh al bisericii greco-catolice din strada Polona, Bucuresti, despre care am vorbit la rândul sau. Fusese arestat dupa actul de desfiintare a Bisericii greco-catolice, pentru ca refuzase sa-si lepede propria sa credinta. Nu avea stiri politice si nu cunostea nimic din situatia internationala, dar a devenit leacul sufletesc al tuturor celor din celula. Facea rugaciuni regulate si comune, vorbea si interpreta învataturile crestine si sub aparenta firava a trupului sau parintele Radu dovedea si demonstra puterea nevazuta a unei credinte de fier, ce nu putea fi distrusa de nici o alta forta din lume.
Chiar doctorul Brancovici fusese impresionat de aceasta prezenta, mai mult spirituala. Brancovici era un adevarat om de stiinta, care lucra cu cele mai avansate mijloace de atunci pentru combaterea cancerului în România, si care era atras de farmecul cercetarilor stiintifice, dar care nu depasea orizontul acestor cercetari, pâna în lumea necuprinsa a supranaturalului. Privea totul cu raceala rationala a unui cercetator preocupat de descoperirile sale, fara sa vada un substrat mai adânc al fenomenelor pe care le scruta. Descendent din familia episcopului Sava Brancovici, doctorul nostru era un credincios formal al Bisericii Ortodoxe, dar nu ajunsese la punctul de confruntare cu propriile sale adevaruri stiintifice.
Nu fusese atras nici spre politica si nu se afiliase nici unui partid politic, desi tatal sau jucase un important rol politic. O singura data a fost în situatia de a nu refuza sa se încadreze într-o actiune politica, si aceasta i-a fost fatala, într-o împrejurare plina de ciudatenii.
Doctorul Brancovici avusese simpatii deosebite pentru legionari, dar nu a depasit limitele unor simpatii. Dupa 23 august 1944 a avut un contact mai strâns cu profesorul George Manu, care-si dedicase întreaga activitate si inteligenta unor actiuni de organizare unitara a partidelor politice românesti. Manu a reusit sa stabileasca relatii cu o serie de forte politice din Occident si lucra intens la consolidarea rezistentei nationale. Puterea lui de munca, capacitatea lui de a actiona în conditiile de atunci, cu succese imediate si evidente în eforturile sale de a unifica pe aceeasi directie politica, diferitele formatiuni si forte politice românesti, l-au cucerit pe doctorul Brancovici, încât s-a atasat grupului de actiune a lui Manu, si si-a pus la contributie toate disponibilitatile lui morale si materiale. Brancovici, fiind sustras oricarei supravegheri politienesti, a gazduit în locuinta sa pe George Manu, care era deja urmarit de catre organele de siguranta. Brancovici devenise cucerit de farmecul unui romantism politic. Stia ca este implicat în tesaturile complexe ale clandestinitatii si rezistentei nationale, la nivelul cel mai înalt, si era unul dintre putinii care ardea de dorul de a fi botezat de duritatea prigoanei de închisoare. În timpul gazduirii lui Manu si a participarii la actiunile camuflate ale acestuia, Brancovici traia viata la o înalta si permanenta tensiune sufleteasca. Riscurile îi întâmpina sau pândea pe toti, la toate colturile de strada. Orice miscare sau contact cu cineva trebuia facut sub severitatea celor mai stricte precautii pentru a nu periclita existenta oamenilor sau a întregii serii de activitati. Când a fost arestat, Brancovici a respirat usurat si a început o viata de liniste sufleteasca. Botezul focului de prigoana comunista nu-l scosese din calmul sau, caci îl asteptase cu înfrigurare de novice. Când a intrat în celula noastra ne-a spus simplu:
"Sunt doctor Brancovici, sunt legionar si ma bucur ca sunt aici, împreuna cu dumneavoastra."
Apoi ne-a povestit, între altele, referitor la arestarea sa o scena hazlie pe care n-o pot trece cu vederea. Dupa ce i-a fost perchezitionata casa si i-au confiscat o cantitate serioasa de radium cu care trata pacientii sai de cancer, ofiterii de Securitate l-au invitat cu ei la Ministerul de Interne pentru o declaratie, dupa cum era formula. Ajunsi în strada, în fata masinii Securitatii, doctorul Brancovici cu politetea sa formala a întins mâna invitând pe securisti sa intre în masina, spunând cu eleganta: "Dupa dumneavoastra, domnilor". Acestia nestiind de politete sau glume l-au îngramadit cu pumnii în masina pe bietul doctor care nu-si dadea seama ce s-a întâmplat.
Prezenta lui Brancovici a fost de mare valoare în celula noastra. Începusem prin evolutia distrofiei noastre si conditiilor de viata ce ne afectau si amenintau serios sanatatea noastra fizica sa privim cu îngrijorare starea noastra. El ne-a facut adevarate cursuri de introducere în medicina, pornind de la anatomie, fiziologie si ajungând la patologie. Am început cu totii sa cunoastem valoarea si numarul caloriilor din alimente si originea, dezvoltarea, simptomele si tratamentul diferitelor boli. La fel, devenisem un fel de experti în cunoasterea vitaminelor, functiunii si valorii lor în procesul de alimentatie.
În perioada aceea, foamea noastra zilnica, întretinuta de administratie în mod deliberat si organizat, nu avea decât un leac imaginar. Nu compensam lipsa de hrana cu o gramada de retete de bucatarie pe care ni le comunicam unii altora, încât devenisem niste bucatari experti, care stiam cele mai mici amanunte si secrete ale ciorbelor, supelor, fripturilor si prepararii celor mai delicate brânzeturi cunoscute în lume. Nu lipseau din cartea noastra de bucate nici prajiturile si tot felul de deserturi si vinuri si coniacuri. Erau unii dintre noi care nu gustasera si nu cunoscusera nici un fel de coniac sau vinuri din cele excelente. Acum eram în posesia secretului acestora, si mai mult decât atât, nerabdatori în dorinta lor ca, o data eliberati sa se împartaseasca din aceste bunatati, inexistente si de neconceput în închisoare. As putea spune ca se ajunsese la o perversiune în pasiunea culegerii si memorizarii celor mai fantastice retete culinare. În felul acesta se contrabalansa perversiunea foamei care ne stapânea din ce în ce mai feroce.
Pentru a-si întretine o continua salivatie si dumicatie, doctorul Brancovici mânca din turtoiul sau o zi întreaga, fara întrerupere, din care rupea cu dintii particele infime, cu o grija deosebita sa nu se piarda nici un fel de farâmituri si resturi, oricât de mici ar fi fost ele. Acesta era un fenomen si o regula generala sa se recupereze orice farâmitura de turtoi sau pâine. Pâinea era o mare raritate si totdeauna într-o cantitate foarte redusa. Turtoiul nu era mâncat în zilele când era servit fierbinte, caci apetitul era asa de mare încât n-ar mai fi ramas nimic din el în 10 minute. În general, era lasat sa se raceasca pentru a putea supravietui pentru masa de prânz si cina.
Un alt mijloc, pentru a evada din mizeria de moment a celulei erau povestirile fantastice ale doctorului Brancovici, care studiase navigatia pe mare si oceane prin corespondenta. Cu povestirile lui faceam calatorii imaginare de caracterul fantastic al celor ale lui Jules Verne, caci în realitate erau bazate pe datele stiintifice si pe cunostintele reale ale lui Brancovici, din studiile sale de mare navigator.
Politiceste, Brancovici nu era nici interesat acolo în celula si nici interesant, caci politica nu intra în preocuparile sale personale. Era resemnat la gândul ca traieste momente de prigoana si ca motivele arestarii sale sunt legate de o cauza nationala.
Cel ce reprezenta elementul politic, în forma lui majora, era avocatul Iosif Costea, despre care am amintit în povestea întâi a acestei carti, originar din Hunedoara, a facut studiile sale de drept la Universitatea din Bucuresti. Acolo a intrat în Miscarea Legionara cu primul sau al doilea val de intelectuali si studenti bucuresteni. Dupa terminarea studiilor s-a întors la Hunedoara, la Deva mi se pare, unde a profesat avocatura si unde a dus o viata personala în strict acord cu principiile legionare. Dotat cu inteligenta naturala, cu o pregatire juridica temeinica, pasionat de problemele culturii românesti si ambitios în treburile politice pe care le urmarea cu atentie si aviditate, Costea si-a calauzit pasii de învatatura lui Corneliu Codreanu si a reusit sa faca o frumoasa ascensiune politica locala si sa câstige simpatia oamenilor si partidelor politice din regiunea Hunedoara. Între altele, avea cele mai bune raporturi de vecinatate politica cu Petru Groza, si cu întreg grupul politic al acestuia, constituit în jurul Frontului Plugarilor, care îsi limita existenta în cadrul judetului Hunedoara.
Un talentat organizator, Costea a avut mare succes politic în Hunedoara si a promovat pâna la gradul de comandant legionar, acordat de Corneliu Codreanu când acesta era înca în viata. În prigoanele antilegionare a fost aproape totdeauna protejat de autoritatile locale si de partidele politice din regiune, pentru ca acestea îl apreciau pentru seriozitatea lui si pentru moderatia lui politica.
În 1940 ajunge prefect de Hunedoara, si deci în pozitia prima de a-si exercita si aplica planurile lui de administratie politica. Guvernarea scurta a legionarilor nu-i îngaduie sa duca la bun sfârsit aceste planuri si, fortat de evenimente, se transfera la Bucuresti unde, curând, prin ambitiile si pregatirea sa, ajunge în postul de conducator al Miscarii Legionare.
În acea epoca, 1941-1944, când Iosif Costea a detinut acest post de raspundere, situatia politica a României era complexa si complicata. Partidele politice nu existau legal ca forma de manifestare, dar toate acestea desfasurau largi activitati politice care erau din ce în ce mai rafinate si sofisticate în tesatura lor. Guvernul nu le îngaduia o existenta publica, razboiul era în plina desfasurare, iar evenimentele politicii internationale erau ele însele complicate si presante.
În realitate, toate aceste partide colaborau într-un fel sau altul cu guvernul Maresalului Antonescu. În orice caz, aveau contact direct cu Maresalul, pe linie si obiective de politica nationala.
În aceasta vreme, Costea avea o greutate în plus, în actiunile lui politice: ostilitatea personala a lui Misu Antonescu si a clicii sale politice, care juca cartile pe o alta miza decât cea a Maresalului.
La aceasta se adauga, pentru Costea, exigenta unor factiuni politice, chiar în sânul Miscarii Legionare, cu care era extrem de greu de stabilit o linie comuna de actiune si orientare. Apoi Costea venea din Ardeal în capitala tarii, unde se gaseau atâtea cadre de conducere, legionare, si care revendicau pretentii si drepturi la conducerea generala a Miscarii. El a reusit sa supravietuiasca acestor confruntari si situatii dificile pâna la terminarea razboiului. Nici pâna astazi nu stiu personal daca aceasta supravietuire a fost bazata pe o nota de sinceritate si curatenie sufleteasca sau a fost întemeiata pe un extrem de periculos si machiavelic joc politic.
În orice caz, Iosif Costea a stiut sa-si afilieze un grup de consilieri politici si sa stabileasca un comandament politic, care exercita o influenta considerabila în straturile cele mai înalte ale guvernului, incluzând pe Maresal.
Doua erau obiectivele principale ale lui Costea si ale consilierilor sai:
1) consolidarea puterii politice a Miscarii;
2) crearea unei unitati nationale, ca formula politica pentru oricare din eventualitatile pe care le-ar aduce terminarea razboiului.
Prin calitatea oamenilor de care dispunea a reusit sa domine factiunile legionare si sa strânga rândurile tuturor, cel putin pentru moment. În felul acesta si-a asigurat o importanta platforma politica, care-i permitea sa trateze direct cu Maresalul Antonescu problemele de urgenta. Îl asigura pe Maresal de completul suport al Miscarii în eforturile nationale ale razboiului si de atitudinea pasnica a legionarilor în treburile politice interne. Stia sa contracareze într-o maniera extraordinara toate intrigile prezentate Maresalului de catre Misu Antonescu si grupul sau în ceea ce privea denigrarea Miscarii. Costea dispunea de un numar de personalitati politice si militare care îl ajutau si îl sprijineau pe lânga Maresal ori de câte ori era nevoie de interventia lor. Si era informat de toate manevrele lui Misu si de toate itele pe care acesta le utiliza în aceste manevre politice, caci relatiile sale politice în toate sectoarele erau aproape inepuizabile.
Maresalul Antonescu si-a dat seama din vreme de rolul important al lui Iosif Costea si a simtit nevoia contactului cu el pentru nemarturisite obiective politice de viitor si instituise un fel de protectie asupra lui, în ciuda eforturilor lui Misu de a-l scoate din lumea politica.
În orice caz, prin Costea Miscarea Legionara îsi câstigase un important loc si rol în configuratia de atunci a vietii politice românesti.
Al doilea obiectiv politic al lui Iosif Costea era sa se creeze un front de unitate nationala, care sa faca fata situatiei politice la sfârsitul razboiului, deoarece el socotea ca nu exista nici un partid politic românesc care sa asigure o stabilitate guvernamentala la încheierea ostilitatilor.
Pe lânga aceasta, Miscarea Legionara era angajata pe linia anticomunista si nu dispunea de nici un fel de rezerva cu optiuni politice spre lumea occidentala a democratiilor care sprijineau Moscova în lupta ei antihitlerista. Costea era informat ca însusi maresalul Antonescu îngaduite unor segmente din guvernul sau sa tatoneze puterile occidentale în vederea unei semi-neutralitati românesti, pentru a evita o ocupatie sovietica a teritoriului românesc. În perspectiva de atunci, era posibila în înfrângere a armatelor germane.
Lumea politica româneasca, spunea Costea, trebuie sa dispuna de mijloacele necesare pentru a asigura un guvern de tranzitie, care sa aiba încrederea democratiilor apusene în cazul ca acestea ar fi biruitoare alaturi de sovietici.
În acest sens, el a luat contact cu toate partidele politice românesti si cu Palatul Regal pe lânga legaturile ce le avea cu Maresalul. Aceste legaturi cu celelalte formatiuni politice le-a dezvoltat pâna la întâlniri directe cu factorii de raspundere, cu care a facut aranjamente precise pentru viitorul politic. Aceste aranjamente aveau consecinte foarte grave pentru pozitia politica a Miscarii Legionare si Costea era constient de aceste consecinte. Dar el miza pe ambele alternative, victoria sau înfrângerea Germaniei. El pretindea ca i-a comunicat lui Horia Sima, Comandantul Miscarii Legionare, o parte din obiectivele actiunilor sale politice, atragându-i atentia ca el, Costea, doreste sa creeze conditiile unei salvari a Miscarii Legionare în cazul în care Germania nationalista va pierde razboiul. El vroia sa creeze o rezerva, necesara pentru orice eventualitate.
Adevarul este ca partidele politice asa-zise democratice erau încântate si dispuse la o colaborare si un sprijin din partea Miscarii. Ele erau slabite în structura cadrelor luptatoare si vaduvite de energiile si dimensiunile tineretului legionar. În consecinta erau îngrozite la ideea ca Rusia Sovietica va avea o influenta asupra politicii românesti, caci stiau ca nu dispun de fortele necesare umane si ideologice în combaterea Sovietelor. Iuliu Maniu îndeosebi a fost sedus si câstigat pentru o mai strânsa colaborare cu legionarii, care sa duca pâna la absorbirea lor totala în sânul Partidului National-Taranesc.
Dar înainte de realizarea acestei perspective postbelice, Iuliu Maniu si Bratianu aveau nevoie de un suport moral în actiunea lor de sprijinire si încurajare a Regelui pentru înfaptuirea unui armistitiu, împotriva vointei Maresalului, care dispunea de forta armatei si care nu era grabit pentru un asemenea armistitiu înainte de a avea garantii serioase atât din partea occidentalilor democrati, cât si din partea lui Hitler. De aceea în acea faza preliminara lui 23 august liberalii si taranistii urmareau sa-si asigure colaborarea legionarilor, pentru a da baze mai largi asentimentului populatiei române întru eventualitatea unui armistitiu forta de Palatul Regal.
Pe aceasta linie de conciliabule si întelegeri politice, Iosif Costea a angajat Miscarea Legionara, fara asentimentul lui Horia Sima si al gradelor legionare din tara, într-o colaborare directa cu Maniu, Bratianu si Palatul pentru obtinerea actului de la 23 august 1944. De altfel, întregul complot care a pregatit 23 august a fost construit pe procedeele celui mai denigrant machiavelism politic. Fiecare din fortele politice, angajate în pregatirea acestui act antinational, a urmarit beneficii partizane în viitoarea conformatie politica româneasca. Ulterior, Costea a înteles ca a fost angajat pe o cale gresita, dar era prea târziu.

Din nou la sectii

 

Suntem din nou mutati la sectii - o parte speciala a închisorii Jilava -, prin primavara lui 1951 (aprilie sau mai). Era o relaxare binevoitoare pentru detinuti. În orice caz, iesiseram neasteptat de bine din iarna. Respiram mai usurati, ca am scapat de nenorocirile pe care ni le poate aduce o iarna în conditiile de mizerie din închisoare.

Primul pe care l-am întâlnit acolo, dintre cei cunoscuti, era Victor Vojen. Era pesimist si obosit de provizoratul în care ne gaseam. Era prieten bun cu generalul Teodorescu-Ankara, care fusese ambasadorul României în Turcia în partea finala a razboiului, cu o misiunea speciala din partea lui Antonescu. Se plimbau împreuna când erau scosi la plimbare (mai mult decât de obicei, în aceasta primavara, caci administratia dorea - dupa spusele gardienilor - sa ne refacem, caci aveam sanse sa plecam la locuri de munca) si vorbeau despre toate problemele politicii românesti. Fireste, s-a ajuns si la problemele legionare, în care generalul Teodorescu era foarte interesat si-i punea lui Vojen tot felul de întrebari. Vojen cunoscuse bine pe Corneliu Codreanu si era în masura sa raspunda bine la chestiunile în cauza. El participase la actiuni legionare importante si cunostea felul de a gândi al lui Codreanu. Dupa 1938, ajunsese în Germania si era la curent cu o buna parte din framântarile de acolo. În timpul guvernarii legionare din 1940-1941 a fost ambasadorul tarii la Roma, deci avea o perspectiva mai larga a directivelor de politica externa preconizata de Miscarea Legionara. Vojen era o sursa pretioasa de informatii si date legionare pentru generalul Teodorescu.
Dar în vremea aceea venise în celula noastra si Horia Cosmovici, care facea parte si el din elita legionara. Fireste, într-o alta maniera decât Vojen, pe alte dimensiuni si cu alta perspectiva. Spirit curios si viu, generalul Teodorescu s-a apropiat si de Cosmovici, cu gândul de a-si clarifica problemele lui. Se pare ca, cel putin dintr-un sector al Miscarii Legionare, datele si parerile lui Vojen nu corespundeau cu cele primite de Teodorescu de la Cosmovici. Nu numai ca nu corespundeau, dar erau de-a dreptul contradictorii. Într-o maniera eleganta, fara sa produca ciocniri si frictiuni, generalul Teodorescu a apelat la cunostintele si parerile mele în acele chestiuni care îi pareau delicate si ar fi voit sa obtina lamuriri complementare, daca nu definitive.
Eu eram din generatia mai tânara si generalul era curios sa vada si o alta perspectiva. Si omul mi-a spus cu toata sinceritatea dilema în care se gasea, indicând problemele grave care-l preocupau. În fapt, dificultatea cea mai mare era a mea. Nu vroiam sub nici un chip sa ma sustrag cerintelor generalului, dar nici nu vroiam sa creez vreo confuzie si sa încurc mai rau lucrurile. Aveam însa o explicare personala a unor evenimente si eram bucuros ca o pot oferi generalului. Asta mai ales ca tocmai în zilele acelea Horia Cosmovici mi-a adus niste revelatii extraordinare, care mi-au închegat si mai bine vederile mele.
Pe de alta parte, doream sa-l ajut pe generalul Teodorescu cel putin cu câteva elemente de buna cuviinta, cu câteva idei decente si, poate, o perspectiva noua care ar fi anulat contradictiile pe care le-a sesizat în pozitiile amicilor mei.
Generalul Teodorescu era interesat în directia pe care a luat-o Miscarea Legionara dupa moartea Capitanului. Vroia sa-si dea seama despre perspectivele de viitor si sa înteleaga mai bine viitorul guvernarii legionare din 1940-1941.
Eu nu participasem la guvernarea legionara pentru ca eram student în anul ultim, deci preocupat de studii, pentru o cariera de profesorat si ziaristica. Eram însa, fata de general, în pozitia de a-i prezenta o interpretare personala, un punct de vedere al unui observator mai tânar, care culesese cu metode sociologice o serie de date esentiale. Iata în forma concisa prezentarea mea: Miscarea Legionara a avut o evolutie tragica în sânul societatii românesti. Ea a aparut si a crescut în viata româneasca prin Corneliu Codreanu, care i-a imprimat toate caracterele esentiale. În 1931 Codreanu ajunse la o maturitate politica completa. Întreaga lui conceptie de viata era deja structurata si valorile fundamentale le imprimase si Miscarii Legionare - atât în planul educatiei nationale, cât si în planul politic pe care le promova. Personalitatea lui si viziunea lui româneasca atrasese si polarizase în sânul Miscarii o seama importanta dintre cei mai valorosi oameni de cultura si intelectuali si profesionisti din variate sectoare de activitate. Pentru a putea conduce, în conditii optime, treburile Miscarii, a initiat formula recunoasterilor de merit a celor ce s-au distins în actiunile majore ale vietii legionare - prin gradele pe care le-a acordat în diferite împrejurari. În cursul anilor s-a acumulat un numar considerabil de grade legionare. Multe din personalitatile merituoase ale trecutului legionar devenisera "inactive", traiau numai din rumegarea amintirilor la lupte la care participasera. Altii obtinusera un grad datorita unei împrejurari speciale, care a fost depasita, iar persoanele în cauza ramasesera oarecum în urma cu evolutia Miscarii si a lui Codreanu. De la formule incipiente de muschetarism se ajunsese la forme superioare de lupta nationala, cu o problematica larga care pornea de la pedagogie si politica sateasca si ajunsese la structurarea metafizicei de existenta cu implicarea problemelor teologice si a filosofiei istoriei si a culturii.
Revistele legionare împânzisera tara si dezbateau problemele fundamentale ale existentei românesti: conceptele de cultura si civilizatie, prezenta în istorie a lui Dumnezeu, originea si caracterul filosofiei românesti, interpretari sociologice ale fenomenului românesc, arta guvernarii, ideologie si doctrina, metodele de lupta, partidele politice si structura lor, nationalism si democratie, forme de guvernamânt, politica si religie, valoarea intelectualilor, stilul de viata legionara, mistica crestina, comunitatea nationala, morala, arta si literatura nationala etc.
Amintesc câteva din revistele care au mai ramas în memoria mea: "Axa", "Iconar", "Ideea româneasca", "Însemnari sociologice", "Omul nou", "Orientari", "Rânduiala", "Revista mea", "Vestitorii", "Cuvântul studentesc" si "Predania".
Temele abordate de aceste reviste s-au raspândit apoi în toata publicistica româneasca din vremea aceea, în special în perioada 1936-1937.
Anul 1937 a fost anul adevaratei biruinte ideologice a Miscarii Legionare. Aceasta începuse cu impresionanta jertfa a lui Mota si Marin în luptele din Spania si se terminase cu alegerile din decembrie, când Miscarea obtinuse 16 % din voturile electorale, asigurându-si un numar de 66 de deputati în Parlamentul tarii.
Aceasta situatie l-a îngrijorat enorm pe Corneliu Codreanu. Câstigase o buna parte din intelectualii fruntasi si suportul unor mari mase populare, în special taranesti. Dar nu avea cadrele necesare de conducere politica, deci nu-si putea asuma raspunderea guvernarii - la scrutinul urmator pe care-l pregatise guvernul - în care Codreanu urmarea dublarea numarului de voturi.
Pe de alta parte, biruinta legionara în alegerile din decembrie 1937 era, dupa intuitia lui Codreanu, un grav avertisment dat Palatului regal si camarilei corupte din jurul acestuia. Codreanu se astepta la represaliile Palatului si a avizat Miscarea la ordine si liniste, pentru a nu legitima revansa regala.
Carol al II-lea a facut toate pregatirile necesare în vederea lichidarii Miscarii Legionare. În primavara lui 1938 l-a arestat pe Codreanu si condamnat la 10 ani, într-un proces dinainte ticluit de magistratii regelui, ca urmare a plângerilor lui Iorga.
În felul acesta a fost scos din viata publica. Înainte de proces, Codreanu îsi dadea seama de pregatirile care se faceau pentru o eventuala condamnare a lui sau pentru uciderea lui. La un moment dat se pregatise sa plece în strainatate, în speranta ca regele si fortele camarilei se vor abtine de la masuri de represalii împotriva legionarilor. Pâna la urma a renuntat la plecarea în strainatate. Asupra acestui punct exista mai multe versiuni care se contrazic între ele. Dupa o versiune, guvernul însusi i-ar fi retras pasaportul; dupa alta, ar fi fost sfatuit de prieteni sa ramâna, sperându-se într-o îmblânzire a regelui, într-un climat de liniste. Pentru o viitoare clarificare, ma simt dator sa prezint si eu o versiune. Aceasta mi-a fost data de un martor ocular al deciziei lui Codreanu (e vorba de un comandant legionar Petre Tocu), în urmatoarele împrejurari: în perioada când Codreanu se pregatea sa plece în strainatate, a primit vizita unui luptator nationalist dintr-una din tarile baltice. Acesta mi se pare ca era un lituanian* care plecase din tara din cauza conditiilor politice. El colindase prin Europa