Spitalul de rãniti din Timisoara: 1944

( I )

Eram internat în spitalul de raniti de la Liceul Piaristilor din Timisoara, în luna Ianuarie 1944. Fusesem adus din Crimeea, care era încercuita, pentru un tratament intensiv pentru rana care o aveam în piept cu o cantitate enorma de puroi. Am fost salvat cu bruma de antibiotice care exista atunci (Gombardol). Am intrat deci într-o perioada de refacere, fiind înlaturate surprizele riscante care mi-ar fi putut aduce necazuri.

Eram în stare dupa tratament sa urmaresc situatia frontului si problemele politice la ordinea zilei. Citeam cu toata atentia comunicatele militare de pe câmpul de batalie si articolele care dezbateau chestiunile privind soarta razboiului.

Articolele de fond, scrise de Pamfil Seicaru în "Curentul", era cele pe care le citeam cu deosebita atentie, pentru ca aduceau la suprafata chestiunile cele mai delicate ale statului român si erau analizate în cadrul unei viziuni mai largi si ca tonicitate româneasca, fara nici o nuanta de înfierare politica, partinica.

Într-o dimineata, cel care-mi cumpara ziarele de la un chiosc de lânga spital si-a cerut scuze ca, din greseala, a cumparat si un ziar nou: "Epoca". În realitate, mi-a facut o favoare, pentru ca am avut ocazia unei surprize. Ziarul, redactat de Mircea Grigorescu, care fusese în redactia "Timpului" lui Grigore Grefencu, era de stânga si suna oarecum discordant cu linia oficiala a guvernului român. Eram pur si simplu derutat, pentru ca, pe de alta parte, stiam ca Mircea Grigorescu este prieten cu Mihai Antonescu, "fact-totum"-ul politicii maresalului Ion Antonescu. Pe linia acestei prietenii, Mircea Grigorescu a fost întrebuintat în timpul razboiului din Rusia, la Serviciul de Cenzura din Ministerul Propagandei. Acolo, de altfel, lucra si poetul Mihai Beniuc, care la fel era cunoscut ca adeptul ideologiilor stângiste si care, mai târziu, a devenit poetul marxist al regimului comunist.
Aparitia ziarului "Epoca" a reprezentat o adevarata ruptura în structura politicii de razboi a guvernului Antonescu. Publica materiale din comunicatele Înaltului Comandament Sovietic si adunase în corpul redactional o serie de condeie care nu se rusinau si nu se temeau sa promoveze pozitiile prosovietice, în timp ce soldatii îsi varsau sângele si mureau pe câmpul de lupta. Asa erau Virgil Ierunca, Geo Dumitrescu si Ion Caraion. Dupa 1965, Ierunca ajunge în Franta si-mi trimite o carte cu dedicatia "Acum sunt si eu de dreapta".

În spital, printre raniti si personalul sanitar, era o mare tensiune, din cauza ca linia frontului s-a apropiat simtitor de granitele rasaritene ale tarii, în urma retragerilor armatelor germane. Se ajunsese chiar în regiunea orasului Iasi, capitala Moldovei strabune. Majoritatea celor din spital priveau cu îngrijorare evolutia evenimentelor si a bataliilor militare, si erau în favoarea razboiului antisovietic, caci socoteau Rusia sovietica ca un mare pericol pentru poporul român, în cazul unei victorii militare a Moscovei. Soldatii raniti întorsi din Rusia sovietica au cunoscut în mod direct regimul bolsevic si realizarile (fragile si minore) ale imperiului rosu. Ei nu puteau fi clatinati în convingerile lor care refuzau formele socialiste de viata. Ranitii aveau constiinta vie si articulata ca au aparat patrimoniul stramosesc, acolo departe pe meleagurile rusesti, si erau identificati cu aspiratiile nationale. Spitalele de raniti erau adevarate cetati ale românismului.

Pe neasteptate, am primit vizita unui asistent de la Policlinica din Timisoara, caruia i-a scris un prieten de-al meu despre mine. Nu-mi amintesc numele, dar conversatia cu el mi-a ramas bine întiparita în minte. Dupa cum am înteles atunci, vizitatorul meu era membru al Partidului National-Taranesc. El fusese cu câteva zile în urma la o întâlnire, la un botez în orasul Timisoara, unde a venit si Iuliu Maniu. Era vorba de ceremonia unui botez în familia unui taranist, la care a fost invitat si Iuliu Maniu. Cu aceasta ocazie, Iuliu Maniu a dezvaluit celor prezenti secretul unei scrisori pe care a primit-o de la Benes, fostul ministru de externe al Cehoslovaciei, care se afla la Moscova în vremea razboiului. Acesta îi scrie lui Maniu ca sa-i comunice ca într-o consfatuire avuta cu Molotov, ministrul afacerilor externe al Rusiei Sovietice, acesta l-a încredintat sa-i comunice direct lui Iuliu Maniu ca Rusia sovietica nu are pretentii teritoriale asupra României (recte Basarabia), si ca, deci, o victorie militara a Sovietelor împotriva Germaniei (si a României) nu va crea pericole pentru integritatea teritoriala a statului român.

Continutul acestei scrisori, adresata lui Maniu, a stârnit mare entuziasm în rândurile celor prezenti si, desigur, si în rândurile altora carora le-a fost aratata aceasta scrisoare de la Eduard Benes, în alte parti ale tarii. Noi doi însa, în camera spitalului, nu am împartasit acest entuziasm. Desi amicul care ma vizita era national-taranist, el privea cu scepticism asigurarile lui Molotov, în legatura cu granitele românesti. El facea parte din generatia tânara si nu era de acord cu credulitatea lui Maniu fata de câteva rânduri particulare, care nu aveau nici o învestitura oficiala.

Vacanta de la Sibiu

 

Dupa vindecarea ranii mele din piept am primit un concediu medical de vreo trei luni. Si m-am dus la Sibiu, caci era orasul în care ma odihneam si linisteam cel mai mult în toate momentele de încercare ale vietii mele. Aici mi-am facut studiile liceale si deci mi-am petrecut tineretea în atmosfera blânda a unui oras medieval, cu turnuri si zid de aparare, cu parcuri minunate si cu o viata româneasca substantiala. Mai ales ca orasul gazduia în refugiu temporar Universitatea de la Cluj, dupa arbitrajul de la Viena din august 1940. O delectare deosebita mi-a oferit audierea cursurilor lui Lucian Blaga si D.D. Rosca si deci sansa de a cunoaste direct atmosfera universitara ardeleana.
La Sibiu se afla si o scoala militara de cadeti, o scoala militara de cavalerie si o multime de regimente militare (artilerie, infanterie) si pe deasupra Corpul VII Armata. În felul acesta, orasul prezenta o intensa viata româneasca, politica si culturala. În jurul Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului se gasea si Academia Teologica, cu studentii teologi care se pregateau pentru viata pastorala.
Pe vremea studiilor mele liceale, Academia Teologica era o puternica cetate legionara, în frunte cu Gheorghe Malene si un student din Soars (i-am uitat numele).

Acum, în 1944, studentimea universitara, refugiata din Cluj, prezenta o forta legionara deosebita. În primavara si vara lui 1944 nu am avut nici o legatura cu studentii, dar stiam de la altii despre existenta lor, cu unitati bine închegate si disciplinate.

Îmi amintesc ca am asistat la câteva cursuri la Universitate, ca sa-mi dau seama de diferenta de climat între Cluj si Bucuresti. Cursul lui Blaga a fost o mare surprindere pentru mine, caci expunerea lui era lenta si facuta cu mari dificultati, spre deosebire de claritatile si bogatia vocabularului din cartile scrise. Era greoi în exprimare, desi era clar în idei, dar pedalarea înceata a vorbirii te obosea.

Am fost si la Bucuresti, unde m-am întâlnit cu câtiva din prietenii mei mai vechi, într-un simplu tur de orizont, ca sa-mi fac o idee. Am vazut pe Eugen Haralambie, pe surorile Diaconescu, pe Ancuta Banea, pe Gelu Dumitrescu, pe Magda Bengulescu, Doralina si Titi Gâta, care erau foarte active. Si pe un nume nou, Mateescu, care lucra la Crucea Rosie internationala din România si juca un rol foarte important în viata legionara, desi n-am stiut prea multe despre el. Mai des ma vedeam cu tinerii care mergeau la biserica greco-catolica din strada Polona. Îl vizitam mereu pe Nichifor Crainic si pe Nini, fata lui.

Stateam la unchiul meu si mergeam zilnic la Royal Café, vizavi de Capsa, unde unchiul meu era prezent în fiecare zi, cu lumea lui politica de alta data, de la Viena si Budapesta: Dori Popovici, o parte din cercul lui Maniu si Petru Groza care venea destul de des de la Deva. Îl cunoscusem înca de pe vremea când eram student, tot la cafeneaua Royal, unde beam câte un caputiner, într-o pauza de la cursuri. Pe acolo se foiau multi ziaristi si se "vindeau" tot felul de zvonuri din cancanurile capitalei.

Cu un coleg al meu care lucra la "Timpul" aveam informatii mai bune si verificate. Cu calugarul Cristofor Dancu mergeam pe la "Vremea" si aveam o atmosfera mai intelectuala; la fel cu Gabriel Balanescu si cu Horia Stamatu, cu fratii Noveanu si cu altii pe care nu mi-i mai amintesc.
În general era o atmosfera sanatoasa de românism si miscarea avea elemente de valoare, care lucrau cu intensitate la mentinerea ei la un nivel ridicat.

Nu am fost amestecat în nici un fel de treaba a lor, pentru ca eu trebuia sa ma întorc la batalionul meu de vânatori de munte, la Deva. Traiam, fata de ei, pe dimensiuni diferite. Ma bucurasem ca îi stiam prezenti "undeva" în locurile pe care si le alesera ei si continuau sa mentina vie si dinamica constiinta legionara.

Am plecat din Bucuresti în noaptea de 3-4 aprilie 1944, când a fost bombardat orasul de americani, facând ravagii extraordinare. Atunci a murit si unchiul meu, care fusese la banca si a scos 275.000 de lei sa plateasca o casa pe care o cumparase. A fost dus la morga si acolo au disparut si banii, astfel încât familia nu a mai putut plati casa cumparata.

Întors la Sibiu, mergeam des la Scoreiu, unde ma împacam bine cu taranii, caci o buna parte din ei erau rudenii, cu altii am copilarit împreuna acolo si ne-am petrecut tineretea. Erau si ei destul de îngrijorati de soarta razboiului, caci rusii ajunsera la Nistru si apoi în Moldova. Nu erau însa în panica, îsi pastrau calmul si se îngrijeau de gospodariile lor, cu încredere în Dumnezeu.

Întoarcerea la batalion

 

Dupa expirarea concediului medical, m-am întors la unitatea militara de care depindeam, la Deva. Din cauza situatiei de pe front, se faceau mereu pregatiri pentru a fi trimise mari unitati în zonele de lupta. Rana mea din piept nu se închisese, deci nu credeam ca voi fi trimis si eu curând.

Lucrurile au luat însa, cel putin pentru un rastimp, o alta întorsatura. Am fost chemat la casieria batalionului de catre seful acestei casierii, care era un capitan de rezerva, om mai în vârsta, si mi-a luat un interogatoriu. M-a întrebat daca as fi dispus sa lucrez la biroul lui. I-am raspuns ca nu ma pricep deloc la contabilitate si nu cred ca as fi folositor. Totusi, peste vreo doua zile m-a chemat la biroul casieriei si am avut un nou interogatoriu, mai detailat. Si a dat ordin sa merg regulat la birou, la el, si-mi va da ceea ce voi fi în stare sa fac. Acolo avea un contabil concentrat care era foarte priceput si facea toate lucrurile contabilitatii. El ducea tot greul în spinare. Îmi mai dadea si mie câte un tabel sa-l verific, dar capitanul sef i-a spus sa nu mai îmi dea nimic, caci îmi încredinteaza alta misiune. Sa ma duc cu actele oficiale la Administratia Financiara, aproape zilnic, sa citesc ziarele si sa-i prezint pe harta mare pe care o instalase pe un perete, desfasurarea frontului din Rasarit cu toate amanuntele pe care le pot obtine din ziare. Îl impresionase faptul ca am studiat filozofia, ca am fost pe front si sunt la curent cu problemele esentiale ale conflictului si ca am fost închis ca legionar. Nu îmi amintesc deloc numele lui, dar era oltean, foarte bogat caci avea mori si niste întreprinderi comerciale, care îi adusesera o avere frumoasa, dupa spusele lui. Era cinstit si nu-l interesa sa faca afaceri la casieria biroului. Avea putere mare în batalion si era foarte influent. Când erau acte mai multe de dus la Administratia Financiara, îmi dadea si trasura de la batalion. Eu însa preferam sa merg pe jos, ca sa fiu mai liber, caci îmi facusem legaturi în oras. Ma duceam regulat la prof. Ion Margineanu, de matematici, care era cel mai cunoscut legionar de pe acolo. Apoi vizitam la spitalul orasului, care era în drumul meu, pe sotia dr. Cincora, din Simeria; si îl vedeam si pe el când venea la Margineanu. Tot acolo venea si pr. Liviu Stan, care era profesor la Academia Teologica din Sibiu si un legionar dintre cei vechi, pe care-l cunosteam din Sibiu. El era prieten bun cu Petru Groza, si mai târziu când Groza era presedinte, Stan si cu colegul lui de la Academie, Spiridon Cândea, fostul sef legionar al judetului Sibiu, au ajuns consilieri personali ai lui Groza si au ramas sub protectia lui Groza, pâna la moartea lui. Cu Margineanu, Stan, Cincora si mai târziu cu Horia Cosmovici, care venise de pe front la regimentul de transmisiuni, vecin cu batalionul meu, am avut câteva întâlniri si discutii pe problemele zilei, frumoase si întrematoare.

Însa cea mai mare parte din timpul liber o petreceam în casa unui consatean al meu, din Scoreiu, care lucra la centru de autobuze RATA. Statea cu locuinta la o familie de unguri, care ma primeau bucurosi în vizitele pe care le faceam prietenului meu.

În epoca aceea se gasea la Deva si Petru Groza, pe care-l cunoscusem printr-un unchi al meu, care fusese coleg cu el la Budapesta, în epoca de dinainte de primul razboi mondial. Groza venea destul de des la Bucuresti si se întâlnea cu fostii lui prieteni la Café Royal. Ma invita la plimbare cu el, sa discutam despre problemele sociologice, care-l preocupau*. La Deva, îl vizitam la biroul lui de avocatura si aveam convorbiri prelungite. Era un bun "causeur" si avea o parere excelenta despre el însusi si politica pe care o formulase, în interiorul tarii cu "Frontul plugarilor", care însa era numai o platforma pentru adevarata politica pe care o desfasura cu Rusia sovietica si cu obiective mai îndepartate. Cu Moscova stabilise o legatura prin intermediul Budapestei, unde se ducea ori de câte ori era nevoie de contacte mai importante. În expunerile politice pe care le facea în discutiile pe care le aveam împreuna avea un obiectiv clar, pe care nu se sfia sa-l etaleze. Era convins ca Germania va pierde razboiul si partidele politice din România vor ramâne vaduvite de orice protectie internationala. El era convins ca relatiile acestor partide democratice nu sunt puternice pentru ca sa le valorifice, dupa ce România va scapa de razboi. Antonescu cu echipa lui progermana va fi complet înlaturat si în valmasagul ce se va instaura în tara el va deveni arbitrul politicii românesti, mai ales ca va avea suportul si protectia lui Stalin. Mereu îmi atragea atentia sa nu-l cred un "arogant" si un novice în politica. În politica româneasca miza totul pe cartea sovietica si îi deplângea pe cei ce au facut politica în România fara sa tina seama de prezenta Rusiei sovietice, în vecinatatea tarii, cu tendintele ei tiranice si imperiale. La obiectia mea ca vom pierde Basarabia, el raspundea cu promptitudine ca vom pastra Ardealul si acest lucru conteaza pentru politica noastra europeana. Descria pe taranisti si liberali ca având o politica sclerozata. Numai legionarii au mai înviorat oleaca poporul, în special taranimea si tineretul, dar au fost prea mult atrasi în sfera de influenta a Berlinului hitlerist si s-au lasat pacaliti de Antonescu si clica lui, care nu avea un suport national. În felul acesta, prin manevrele lui Misu Antonescu, legionarii au fost scosi din viata politica. Si a fost bine pentru ei, deoarece nu vor fi facuti raspunzatori de razboi la vremea pacii.

Groza avea legaturi personale cu toate personalitatile politice militare si culturale din tara. La Deva era în bune relatii cu generalul Ion Dumitrache, comandantul Diviziei a 2-a de vânatori de Munte si cu colonelul Ciubotaru, comandantul Batalionului 7 vânatori de munte, care a fost un erou pe frontul din Rusia. Nu traia izolat, dimpotriva. Pe toti legionarii din regiune îi cunostea, si erau multi, si îi respecta.

Odata mi-a spus ca, în 1940, a încercat sa se întâlneasca cu Horia Sima, când era vice-presedinte al Consiliului de Ministri, dar cineva le-a împiedicat aceasta întâlnire si regreta acest esec al lui.
Cunostea bine toate tesaturile vietii politice din tara si vorbea totdeauna cu fermitate în problemele pe care le aborda. Credea într-o forma de socialism, nu de marxism, si am avut impresia personala ca se credea în stare sa-l tina pe Stalin la o limita acceptabila de respect fata de România. Se închipuia un maestru al diplomatiei, care poate depasi cele mai încurcate situatii, cu succes. Asta era personalitatea lui, asa cum l-am înteles eu, din nenumaratele discutii avute cu el, la Bucuresti si Deva. Pâna la urma s-a mentinut pe o linie de plutire, adica nu a fost mazilit în ciuda frictiunilor pe care le-a avut cu Comitetul Central si eventual cu Moscova. Nu a putut controla actiunile nefaste ale Comitetului Central, dar si-a pastrat o oarecare influenta pâna în clipa mortii sale. Cea mai mare pasiune a lui Groza era Ardealul si politica. Si a ramas, pâna azi, unul din cei mai misteriosi oameni politici ai României.

Reîntoarcerea la Timisoara (spitalizare)

 

Presiunea frontului a creat o agitatie mare în rândurile armatei. Se pregateau unitati de lupta în graba ca sa fie trimise în Moldova. Era prin iulie 1944, când si batalionul nostru facea acelasi lucru si strângea toate raspândirile posibile sa se formeze noi plutoane si companii de lupta. Colonelul batalionului era un mare adversar al legionarilor si, desi rana mea din piept nu se închisese, a dat ordin sa fiu încadrat într-o companie care urma sa plece pe front.

Doctorul batalionului ma respinsese de pe lista alcatuita, dar colonelul a anulat decizia medicala. Capitanul casier a avut niste convorbiri cu colonelul, caci nu voia sa ma piarda, dar fara succes. Colonelul era inflexibil. M-a chemat la el, m-a amenintat, mi-a vazut rana, dar a spus ca acolo pe front e locul meu, sa mor.

În final, capitanul casier i-a cerut medicului, cu care era bun prieten, sa-mi pregateasca hârtiile de internare în spital la Timisoara. Si am plecat la Timisoara, scapând de un scandal la care nu ma asteptam. Pe la începutul lunii august 1944, la Timisoara, m-am dus la doamna Giosanu si i-am expus situatia. A mers cu mine la spitalul militar si am fost internat, dar trebuia sa astept pâna voi fi chemat la o comisie militara. Aveam dreptul sa locuiesc în oras si sa vin zilnic sau la doua zile ca sa vad listele de vizita pentru comisiile care lucrau de zor, ca sa intru la control. Stateam la un var de-al meu, care era sef la Departamentul Apelor de la primaria orasului. Ziua ma plimbam prin oras si citeam ziarele la o cofetarie.

Într-una din dimineti, când ma duceam devreme la spital, am fost surprins sa vad orasul împânzit cu soldati la toate colturile de strada. Seara nu ascultasem emisiunile de radio, si acum am aflat ca peste noapte - 23 august - a fost data lovitura de stat a regelui Mihai.

La spital, prietenii mei ostasi cu care fusesem pe front jubilau, caci vedeau finalul razboiului si-l vedeau pe Iuliu Maniu în fruntea tarii, ca prim-ministru. Erau tarani care nu cunosteau tesaturile politice din vremea aceea. Nu vedeau riscurile pe care le aduceau schimbarea de fronturi si patrunderea sovieticilor în tara.

La spital era mare degringolada, si de fapt peste tot, caci Banatul devenise izolat si nu se mai puteau desprinde liniile de orientare în viitor. La prima vizita medicala a comisiei, cu vreo doua zile înainte de 23 august, am fost respins de un doctor neamt, Gross, si urma sa ma întorc la unitate sa plec pe front. Doamna Giosanu a vorbit cu cunostintele ei de la comandamentul militar si a obtinut aprobarea sa mi se faca o vizita noua, la o comisie superioara, supravegheata de un general. Îndata ce mi-a vazut rana din piept, a ordonat un concediu medical de trei luni de zile.

Situatia era confuza si nu puteam pleca din oras, caci circulau tot felul de stiri contradictorii, despre lupte cu unitati militare germane în special în Bucuresti. Eu voiam sa trec pe la Deva, dar nu doream sa ma duc la batalion sa-l vad pe colonel. Nici macar nu mi-amintesc daca am trecut sau nu pe la batalion.

Am mai ramas câteva zile în Timisoara si asa am avut ocazia sa ma întâlnesc cu inginerul Ica Tanase, cu care fusesem la Aiud în 1941-1942. El fusese pe front în Rusia cu niste unitati speciale si nu stiu în ce conditii s-a reîntors. În perioada aceea era foarte framântat si îsi facea tot felul de planuri sa plece în strainatate, caci nu vedea deloc o stabilitate în tara. Vreo câteva zile ma întâlneam regulat cu el si nu era decis pentru o atitudine sau alta. Îi era greu sa se desparta de tara. Ma impresiona zbuciumul lui sufletesc pentru tot ceea ce se întâmpla în tara. El era soldatul credincios al unei miscari al carei scop era sa formeze un om nou, bun român si crestin, si care luptase împotriva comunismului cu generatia lui si cele anterioare cu luciditate, cu responsabilitate, având certitudinea ca se gaseste pe drumul cel bun de aparare al neamului sau. Lovitura de stat de la 23 august deschidea drumul unor dezastre, din care cine stie cum va mai putea fi salvata tara. Privea cu gravitate desfasurarea evenimentelor si avea intuitia unor prabusiri apocaliptice. Legionarul din el era tulburat, chinuit si nu îsi gasea odihna. El întrevedea ruinarea idealurilor sale si, o data cu ele, destramarea tuturor sperantelor românesti.

Câta deosebire între Ica Tanase si taranii raniti din spital, care credeau într-un final al razboiului si nu erau tulburati de norii negri ai viitorului. Luptasera cu vitejie pe frontul de rasarit si erau împacati ca si-au aparat tara, dar nu vedeau primejdiile care se desenau la orizont.

Niciodata nu voi uita pe Ica Tanase din acea vreme, care întruchipa pentru mine zbuciumul pentru sfâsierile întregii Miscari Legionare, care ramânea neputincioasa în fata istoriei. Pâna la urma am auzit ca s-a hotarât sa plece în strainatate, de unde s-a întors cu o echipa de sacrificiu sa continue lupta anticomunista, cu ajutorul americanilor. A fost ucis de comunisti cu întreaga lui echipa. Era masura sinceritatii si a credintei lui în idealurile morale ale generatiei sale.

Plecarea la Sibiu

 

Situatia nu se clarifica deloc si dupa câteva zile am hotarât sa ma duc la Sibiu, unde era familia mea. Acolo ma puteam întâlni cu prietenii mei si sa vedem împreuna ce este de facut. Problemele erau grele si nu puteai sa fii indiferent. Tara era în mare pericol si cu ea întreaga populatie.

M-am simtit bine în mijlocul familiei. Acum aveam linistea necesara sa ma orientez si sa hotarasc ce aveam de facut. Nu aveam nici un proiect. Trebuia sa ma orientez. Era destula confuzie si pareri contradictorii si nu era usor sa verifici toate cele pe care le auzeai si nu aveai mijloace de control.
La Sibiu, în mare graba, dupa lovitura de stat, s-au retras o multime de personalitati politice din Bucuresti. Fugisera în mare panica, sa-si gaseasca un adapost temporar. Erau în jur de 300 de oameni refugiati. Nu-i cunosteam personal, dar am aflat aproape despre toti acei ce foiau prin oras.
Primul cu care am luat contact era prof. Ioan Sângiorgiu, pe care-l cunosteam de la Facultatea de Litere unde era profesor de limba si literatura germana. Era cunoscut ca un simpatizant al national-socialistilor germani si avea legaturi întinse în cercurile culturale si politice din Germania. Avea o cultura multilaterala si era mândru de originea lui de boier moldovean. Nu stiu daca facea parte din Partidul National-Crestin al lui Cuza. Nu-l suportase pe Misu Antonescu, pe care-l descrie în termeni negativi si suspiciona atasamentul acestuia fata de politica germana. Îl credea un oportunist periculos si fara demnitate. Mi-a povestit în zilele acelea, când ne vedeam zilnic, ca din cauza asocierii politice a lui Misu Antonescu cu general Antonescu el cu un grup politic la Bucuresti pregatisera o lovitura de stat, inversul lui 23 august, adica în favoarea Germaniei, ca sa înlature duplicitatile clicii lui Misu Antonescu. Aceasta lovitura de stat urma aiba loc cu putin înainte de 23 august si afirma ca în grupul acesta al lui era inclus si Radu Mironovici din partea legionarilor. Din cauza unor dificultati neprevazute, lovitura s-a amânat si între timp a aparut 23 august cu Palatul regal si a schimbat cursul evenimentelor. El se pregatea sa fuga peste granita, sa ajunga la Viena si sa intre în guvernul national, condus de Horia Sima, ceea ce s-a si întâmplat curând dupa întâlnirile noastre.

Printre cei care se gaseau la Sibiu era si Emil Bulbuc, pe care nu-l cunoscusem pâna atunci decât din auzite. El, de fapt, avea pe cineva din familie în Sibiu, si locuia la câteva case de mine. Aveam multa încredere în el si mi-a placut cum judeca situatia. Era dinamic si a trecut imediat la o actiune locala. A organizat un grup de prieteni pe care-i cunostea si a început sa dezbata problemele imediate legate de noua situatie care s-a creat atunci în tara. Îmi amintesc despre doi dintre prietenii lui: comandorul de marina Petre Lazarescu si Ilie Vlad Sturza. Pe acesta din urma îl cunosteam de la Aiud din 1941-1942. Dar eu nu aveam legaturi legionare cu ei. I-am întâlnit prin Bulbuc si discutam lucruri generale. Prin Ilie Vlad am cunoscut si pe nevasta lui, fata generalului Gh. Avramescu, comandantul Corpului Vânatorilor de Munte, care se gasea la Sibiu, însa în calitatea de comandant al Armatei a IV-a. Cunostinta cu Felicia, sotia lui Ilie Vlad, mi-a fost de mare folos, caci Emil Bulbuc si Ilie Vlad au plecat curând în strainatate, trecând clandestin linia frontului. Felicia a venit sa ma ajute cu situatia militara. M-a prezentat generalului Dr. Radutescu, care era medicul sef al Armatei a IV-a si m-a internat într-un spital de raniti din Sibiu, instalat în Scoala Normala de Baieti. Seful spitalului de raniti era un doctor care era medicul de familie al generalului Avramescu, pe timpul sederii la Sibiu. Acesta mi-a facut toate înlesnirile si puteam sta acasa. Mergeam la spital numai pentru a-mi ridica doza de Gombardol, care era singura medicamentatie de tip antibiotic care o foloseam pentru rana mea deschisa, cu o fâsie buna de puroi în piept. În felul acesta eram în regula cu actele militare si puteam umbla în voie prin oras. Si nu a fost nevoie sa mai merg pe la unitatea mea de la Deva. Acolo s-au trimis numai actele de la spitalul de raniti. Acum dispuneam de timp pentru a stabili legaturi cu lumea refugiata la Sibiu si se desprindeau câteva linii de orientare din confuzia generala pe care a adus-o lovitura de stat de la 23 august. Era o panica generala în tara, caci nu mai exista o stabilitate si avansul Armatei Rosii pe teritoriul national aduce mari îngrijorari. Vestile din zonele pe unde treceau sovieticii erau chiar înfricosatoare. Soldatii civilizatiei marxiste pradau bunurile oamenilor, violau femeile si se prezentau ca hoardele de barbari din perioadele vechi, ale formarii poporului român. Ziarele vorbeau despre ravagiile pradaciunilor pe care le faceau armatele "eliberatoare" ale bolsevicilor. Se vorbea numai despre victoriile sovietice si retragerile germane. Însa zvonurile marilor dezastre ale trecerii sovieticilor prin tara circulau cu mare intensitate si acuratete. Din Moldova, Basarabia si Bucovina refugiatii români veneau cu duiumul în interiorul tarii si aduceau imaginea adevarata a cotropirii bolsevice.

Tragedia tarii era mare si de nicaieri nu se întrevedea vreo speranta. Comisia aliata de control care s-a format era stapânita total de sovietici si misiunile americane, franceze si britanice erau simple paleative.

Zi de zi, bolsevicii îsi întindeau controlul asupra tuturor institutiilor românesti si nu îngaduiau o buna chivernisire administrativa a tarii, caci totul trebuia analizat pentru sprijinirea razboiului antifascist, calauzit de maresalii Armatei Rosii. Toate bogatiile nationale au fost confiscate în vederea continuarii razboiului antigerman, în ciuda mizeriei pe care o instaurasera bolsevicii în tara.
Prin septembrie 1944 a sosit de la Bucuresti si sotia lui Nichifor Crainic, care era medic, cu fetita ei unica, Nini, fosta colega de a mea la filozofie. D-na Crainic mi-a povestit în cele mai vii si dramatice culori calatoria dânsei cu Nini de la Bucuresti la Sibiu. Trenul lor a fost atacat de soldati sovietici în gara la Sinaia si a luat toate bagajele calatorilor, au dat jos pe peronul garii toate femeile si fetitele care erau în tren si le-au violat sub cerul deschis, fara remuscare si rusine, ci în chiote de salbatica bucurie sexuala. Dânsa si cu Nini au scapat ca prin minune, dar era îngrozita, parca venea din iad, de clipele pe care le-a trait.

Între timp au ajuns trupele rosii si prin Sibiu si au trecut si tot felul de motorizate prin fata hotelului "Bulevard", pe strada Saguna, care era parte din soseaua nationala Bucuresti-Brasov-Fagaras-Sibiu si ducea spre Alba Iulia. Aceasta era directia în care mergeau armatele rosii pentru bataliile militare din Ardeal, apoi din Ungaria si Muntii Tatra. Aspectul coloanelor militare care treceau prin Sibiu nu era prea încurajator. Era un spectacol mai degraba de adunaturi de forte militare si cu un pronuntat caracter de mercenari.

Sibienii care au fost anuntati de trecerea trupelor sovietice prin oras nu s-au grabit sa apara la hotelul "Bulevard" cu flori si urale, afara de un numar mai mic de 50 de oameni. O foarte anemica primire "prieteneasca". În schimb, curând dupa aceea, pentru a linisti spiritele învolburate (s-a spus din cercurile Mitropoliei Ortodoxe), Mitropolitul Balan a facut o plimbare pe strada principala a orasului, Regina Maria, brat la brat cu maresalul Malinovski, sau Tolbukin, care era în trecere prin oras. Acest gest a Mitropolitului Balan a facut o impresie foarte neplacuta asupra populatiei din oras.

În presa scrisa s-au publicat comunicate explicative de razboi subliniindu-se "eroismul" soldatilor sovietici care au ocupat orasul Sibiu, dupa lupte grele si se dadeau exemple cum unitatile militare ale Armatei Rosii au trecut prin muntii de la Turnu-Rosu, cu tunurile în spinare. La Sibiu nu au existat lupte, caci armatele germane se retrasesera înspre vest si Valea Oltului pe la Turnu-Rosu a fost curatita de trupe germane si române în zilele urmatoare lui 23 august chir de catre sub-seful Statului Major al armatei române, generalul Socrate Mardare, care-l însotise pe Regele Mihai pâna la Piatra-Olt, în drumul lui spre ascunzatoarea din Oltenia. De la Piatra-Olt au luat-o înspre Olt.
Traiam în epoca aceea o lume de suprarealism si nu prea întelegeam bine despre ce este vorba. Guvernul nu oferea nimic care sa îndeparteze pe germani si deci sa evite un dezastru al teritoriilor românesti. Nici nu putea sa asigure o stabilizare interna.

Partidul Comunist, desi limitat în resurse interne, a început sa se agite si sa iasa la suprafata, caci era instrumentul Moscovei si beneficia de protectia directa a ei si a armatelor rosii. Numai miopii politici si cei înstrainati de sufletul românesc îsi puteau face iluzii ca tara va iesi cu bine din impasul momentului istoric, care era unul dintre cele mai urgisite ale istoriei nationale.

Puterile aliate din Occident nu se rupeau cu firea sa apere România de invazia comunista a Moscovei, care atunci era în chinurile facerii. Ele erau preocupate de problemele interne ale lor, si politica internationala era pentru ele un mizilic, pe care credeau ca-l vor solutiona cu usurinta, caci Sovietele au fost salvate cu ajutorul masiv al acestor puteri aliate (o mare naivitate politica, pe care Pamfil Seicaru a prezentat-o în numeroase articole din "Curentul"). Dar Occidentul nu se interesa în profunzime de fundamentele ideologice ale confruntarilor de atunci. El se mentinea în limitele unei democratii pe care era convins ca o va trece si Rusia Sovietica. În acelasi timp, acest Occident nu cunostea structurile contradictorii ale sufletului rusesc si de ce toate calculele politice erau în afara realitatilor rusesti.

Eu nu participasem la întâlnirile grupului lui Emil Bulbuc, care era un comandament legionar local, dar cu respiratie oficiala. Dar Emil Bulbuc a plecat peste granita cu Ilie Vlad Sturza si a ramas comandorul de marina Petre Lazarescu, care fusese sef de Stat Major al Marinei române. De la comandorul Lazarescu am aflat problemele discutate de grupul Bulbuc si, mai târziu, dupa ce ne-am legat mai mult, comandorul mi-a spus lucruri mai importante.

Întâi, chestia cu Bulbuc. În zilele când nu se hotarâse sa plece, initiativa lui era referitoare la un grup de comanda care sa puna ordine în relatiile dintre legionari si sa întocmeasca un plan de actiune, pentru momentul de instabilitate. A luat legatura cu studentii de la Alba Iulia, unde erau refugiati de la Cluj. Si cu legionarii fruntasi, refugiati din Bucuresti dupa 23 august.

Bulbuc avea sanse sa alcatuiasca un comandament puternic, caci avea autoritate si o dinamica vie a personalitatii lui. Si, mai ales, cu armata puternica a studentilor din Alba Iulia. Nu stiu ce s-a întâmplat, dar, pe neasteptate, a luat decizia sa plece în strainatate, caci era în mare pericol. El fusese subsecretar de stat la Ministerul Propagandei si deci era vizat. Mi-a spus în ultimul moment despre intentia lui de plecare. Asa am ramas cu comandorul Lazarescu, pe care nu l-am cunoscut pâna atunci. Si nici el pe mine. Dar ne-am înteles de la început, în special în sensul teoretic al discutiilor. Caci discutam despre eventualitati si perspective. Cu Emil Bulbuc avusese lucruri mai precise. Mai ales ca, am aflat dupa aceea, comandorul fusese în comandamentul legionar de prigoana, cu Iosif Costea, profesorul Manu, profesorul Ion Bancila, dintre cei mai importanti. Pe ceilalti i-am uitat. Si cunostea toate cele întâmplate în perioada razboiului. Aprecia în mod deosebit pe profesorul Ion Bancila de la Universitatea din Bucuresti. Iosif Costea, comandant legionar vechi, l-a impresionat la început, apoi acesta a început sa faca actiuni personale care nu aveau consensul comandamentului, ceea ce a produs o atmosfera de oarecare raceala între cei din grupul de comanda. Costea întretinea legaturi cu grupul lui Maniu, ca si Horatiu Comaniciu si cu generalul Antonescu, prin sotia lui care era fosta sotie a unui general din anturajul lui Antonescu. Afara de aceste discutii, am înteles curând ca Petre Lazarescu continua niste directive de la Bulbuc si îsi stabilise legaturi cu ofiteri din armata (superiori) si cu ramificatii mai mari. Nu avea însa legaturi cu masa legionara, dar îsi consolidase pozitia printre militari si niste grupuri germane. Era si normal, caci el avea o mentalitate militara, de sef de stat major al Marinei române. Prin el am cunoscut un comandor de marina, român de origine germana, care m-a impresionat cu personalitatea lui. Era masiv si impune prin forta fizica pe care o avea, dar si prin judecata lui potolita si profunda. Era un marinar asa cum mi-i închipuiam pe marinari, un munte de om care poate domina furia valurilor. I-am uitat numele, dar mi-a ramas o impresie vie si frumoasa despre marinarii români. Nu se temea de furtunile care se aratau la orizont si sunt convins ca a participat la lupta de atunci împotriva barbarilor. Nu putea sa fie alaturi de comandorul Lazarescu pe degeaba; i-am pierdut însa urma si n-am mai auzit de el, dar sunt sigur ca s-a alaturat acelor luptatori de talie mare.

Paralel cu întâlnirile mele cu Lazarescu, care aveau o coloratura politica, dar înca în stadiu teoretic, cel putin pentru mine, am început o serie de întâlniri cu Nini Crainic si cu un oarecare Negreanu, mi se pare coleg de-al nostru de facultate. Se tinea mereu în compania lui Nini. Era foarte inteligent si avea o perspicacitate ascutita în filiatia de idei. Mergeam toti trei la cofetaria Seiser, de pe str. Regina Maria si era o placuta delectare intelectuala. Discutam informatiile la ordinea zilei si le comentam cu o avalansa de ironii si sageti de dispret la adresa ageamiilor de atunci, vânzatorii de întelepciune si "stiinta comunista" la întretaieri de drumuri, unde atacau subiecte în forme ridicole si superficiale, ca sa convinga pe trecatori de adevarurile lor oportunistii veacurilor de atunci. Cu Nini am trait niste momente dramatice, în legaturile ei sentimentale cu un coleg de facultate macedonean. Acesta s-a îmbolnavit de plamâni si i-a cerut dezlegare lui Nini sa-si urmeze calea lui proprie, alta decât pe firul sentimentelor lor. Mi s-a cerut sa asist si eu ca prieten al lor la acest ceremonial intim, de ruptura. Mi-am dat seama ca prietenul meu traia intens momentul istoric si avea o intuitie a evenimentelor care sa vina peste noi si întelegea sa lupte prin puterile proprii si cu fratii lui de cruce, în afara de dragoste si cine stie ce alte griji, care i-ar fi diminuat dinamismul de actiune. Aceasta situatie m-a determinat sa-mi fac si eu o confruntare cu constiinta mea si sa ma orientez mai bine în realitatile pe care le traiam atunci. Se înmultisera enorm numarul fugitilor din Bucuresti. La Sibiu venise si Nichifor Crainic, tatal Ninei, si ea m-a rugat sa-i gasesc o gazda, unde sa se adaposteasca de eventuale riscuri. Am gasit o formula buna cu un grup de studente care l-au luat în primire sa-i asigure o gazduire. Atunci mi-am dat seama cât de bine erau organizate legionarele din oras si, prin similitudine, studentii de la Universitatea Cluj-Sibiu. Si apoi am realizat ca Sibiul avea o organizatie puternica si efectiva, care se pastrase din perioada 1937-1940.

Îl vizitam des pe profesorul Crainic si am înteles ca el socotea închisa cartea vietii lui de pâna la data aceea. Avea perceptia ca nu se mai poate reface nimic din ceea ce a fost pâna atunci. Ciclul României Mari dintre cele doua razboaie s-a încheiat. Nu avea nici o speranta, se încredintase vointei lui Dumnezeu. Era calm si citea tot timpul, desi era greu sa-i gasesti carti pe care nu le citise. Nu cred ca scria în timpul acela. Nu avea nici o farâma de optimism în sufletul lui. Primea cu resemnare totul. Despre Nini, pe care o iubea nespus de mult, credea ca va putea razbate prin greutati, caci mama ei o proteja ca o leoaica, si va fi în stare sa se descurce, caci era doctorita.

Am avut multe discutii cu profesorul în perioada aceea, caci îl vizitam des. Avea o cultura profunda si o judecata limpede si bine articulata. Vorbea domol, cu ordine impresionanta în gândurile lui si cu concluzii care aveau învestitura de mari certitudini. Crainic era omul care lucra cu certitudini, nu cu simple convingeri logice care te-ar fi uluit prin spontaneitatea lor. Certitudinile sale aveau plenitudinea si izul metafizic al marilor viziuni care îsi deschideau portile cuprinderilor de întreguri ale existentei, de armonii universale si de patrundere în lumea transcendentala. Si farmecul deosebit venea de la substanta teologala a acestor viziuni, care-ti ajuta sa patrunzi în profunzimile rânduielilor lumii si sa sesizezi semnificatiile existentei. În dialogurile cu Nichifor Crainic, atunci în tulburatoarele vremuri ale razboiului si ale pârjolului sovietic, te desprindeai de spaimele momentului si ale istoriei si te avântai pe alte tarâmuri ale cugetului. Prin contactul cu Crainic si cu grupul de fete care l-au protejat în vremea aceea mi-am dat seama ca este nevoie sa iau o atitudine care sa corespunda cu tineretea mea. Eu nu puteam fi un resemnat, generatia mea nu se epuizase si nu îsi pierduse optimismul.

Din cauza razboiului, viata populatiei devenise din ce în ce mai grea. Lipsa de alimente, frica generalizata de necunoscut, neîncredere în guvern, timiditatea partidelor, agresivitatea retorica a Partidului Comunist, refugiatii din partile nord-estice ale tarii, pe unde trecusera rusii. Prezenta trupelor rosii adusese mari înspaimântari peste întreaga tara si fragilitatea guvernului arata din plin invaliditatea actului de la 23 august.

Întâlnisem pe un vechi legionar din Oltenia, Serafim, care vizita pe Gusti Bidianu, si care stia de la Gusti pozitia lui Radu Mironivici, fugit si el la Sibiu cu un grup de prieteni. Acestia îi pregateau un adapost înspre vestul tarii. Ocazional am cunoscut si eu pe unul din grupul lui Mironovici, Tofanescu sau Teofanescu, care mai târziu devenise la Aiud seful unui club de reeducari. Atunci, la Sibiu, era plin de personalitatea lui si deosebit de mândru ca facea parte din anturajul lui Mironovici. Nu m-a interesat deloc si nici n-am stabilit nici un fel de legatura cu el. Afara de grupul restrâns din jurul sau, Mironovici nu îsi asumase raspunderi fata de Miscarea Legionara din tara. Gusti Bidianu nu facea prea mult. Se limitau la discutii teoretice si analize de moment, care nu aveau valoare deosebita caci structura evenimentelor se schimba de la zi la zi.

În plimbarile mele prin oras, l-am vazut de câteva ori pe A.C. Cuza si Al. Vaida-Voievod. Vaida sta pe bancile de pe promenada, la intrarea în parcul Astra, si privea cu melancolie la trecatorii de pe strada. Fusese de mult absent din viata politica a tarii si nu mai avea nici o influenta. La fel era si A.C. Cuza, care era împovarat de ani. Baiatul lui, George Cuza, avea legatura cu grupurile Partidului National-Crestin, care nu fusese dizolvat de maresalul Antonescu. La Sibiu, Cuza era adapostit de un ginere al lui, un general, care era prefect al judetului sau comandant al corpului VII Armata. George Cuza avea doua fete, care erau foarte vioaie, inteligente si constiente de situatia grea în care se gasea tara. Am vorbit de vreo doua-trei ori cu ele, împreuna cu Nini Crainic. Mi-a placut curajul lor. Îsi dadeau seama de pericolele din tara, dar erau pregatite sa le înfrunte. Din cauza aglomeratiei de fugiti din capitala, Sibiul era dinamic si foiau tot felul de proiecte si de pronosticuri, care mai de care pline de fantezie. Unul din fratii Noveanu, care originari erau din Sibiu, era mai mucalit si mai calm în judecatile pe care le facea. Prin el le-am întâlnit, pentru prima oara în viata mea pe Toma Simion, un comandant ajutor si legionar vechi, din cercul lui Mironovici. Îsi dadea seama de perspectivele sumbre ale viitorului românesc, dar credea serios în gândul lui ca românii, care au compromis atâtea idei, vor compromite pâna la urma si pe cea comunista. Prin el si Noveanu am întâlnit si pe Titi Gâta, care stiam ca este sefa Corpului Legionar de Fete. Energica, cu o personalitate puternica, se impunea ca o sefa si vorbea apodictic. Mi-am dat seama ca este activa si am înteles ca a venit la Sibiu pentru convorbiri cu Radu Mironovici. Cu Titi, afara de un schimb de vederi, nu aveam ceva deosebit de discutat.

La Bucuresti, în acelasi timp, se facea adevarata politica legionara de suprafata. În ziare aparuse o scrisoare a lui Horatiu Comaniciu adresata în numele legionarilor lui Iuliu Maniu, cu o propunere de (colaborare?!) politica, în conformitate cu o întelegere acoperita dintre Comaniciu si Maniu, prin 1942, pe linia unei dorinte sau sfat mai vechi al lui Corneliu Codreanu. Horatiu era un om cinstit si credea ca Partidul National-Taranesc va oferi o protectie politica legionarilor împotriva presiunilor comuniste. Maniu afirma în cercuri restrânse ca are asentimentul american pentru aceasta actiune politica. Un cerc limitat de legionari au crezut în protectia taranista si fireste si Comaniciu. Înspre vremea Craciunului din 1944, fiind la Bucuresti, m-a încredintat de aceasta, desi mi-a spus ca este urmarit; curând a plecat peste granita.

Aici, vroiam sa introduc schimbul de scrisori dintre Maniu si Comaniciu, în legatura cu discutiile privind relatiile dintre Miscarea Legionara si Partidul National-Taranesc. Odata, Horatiu mi-a spus ca Maniu avea si o scrisoare de la Departamentul de Stat american, ca este de acord cu întelegerea lui Maniu cu Miscarea Legionara. Nu am gasit acele scrisori pe care le aveam de la Horatiu la data când scriam aceste pagini.

La un moment dat, nu mai tin minte prin cine, am întâlnit un avocat legionar din Iasi, care era un bun analist al hatisurilor politice si era foarte bine informat asupra Miscarii Legionare. Îl vedeam aproape zilnic la cofetaria unde mergeam cu Nini Crainic si-mi placea sa stau de vorba cu el, caci aflam lucruri care erau complet inedite pentru mine. El statea la o familie de moldoveni de-ai lui, unde am ajuns si eu si asa am cunoscut trei surori, care au jucat un important rol în epoca aceea, mai ales dupa ce au venit cei din Germania în frunte cu profesorul Nicolae Patrascu, prin luna octombrie 1944. Una din ele era legionara si din acelasi sat moldovean cu Costache Oprisan, care va deveni seful Fratiilor de Cruce, cu care era în relatii de buna prietenie. Sibiul avea o organizatie bine închegata cu oameni de buna calitate. Nu m-am amestecat cu ei, desi îi cunosteam bine, pentru ca nu aveam nici eu o intuitie clara a ceea ce trebuie sa fac. Începusem sa vizitez pe noul meu amic din Moldova, si în felul acesta am cunoscut bine pe cele trei surori, cu care am initiat câteva proiecte, caci erau în afara de Miscare ca unitate politica. Comandorul Lazarescu mi-a vorbit cu încredere despre ele. Ele aveau o casa mare si, la ora aceea, foarte bine pazita de militari, pentru ca sotul uneia dintre surori era colonel în armata.

Într-una din zile primesc un bilet de la cineva care ma cauta sa stea de vorba cu mine, si-mi dadea numarul unei camere de la un hotel de mâna a doua. Totul îmi parea misterios, dar m-am dus si am aflat ca era venit clandestin din Germania si voia sa cunoasca pe cineva din Sibiu; mi se pare ca era vorba de Viorel Tanase, pe care-l cunosteam de mult. Am avut ca director la scoala primara pe tatal sau si coleg de clasa un frate de-al lui. Viorel era bun prieten cu un var de-al meu si deci un motiv în plus sa ma cunoasca. Tânarul se chema Patrut, si târziu de tot am aflat ca-l chema Ion Cristea. Venise din Germania cu un mesaj de la Aurel Calin, pe care-l cunosteam tot prin varul meu, din vremea liceului. Le-am facut legatura si mesajul a fost transmis lui Viorel Tanase, caci era personal, si nici nu l-am cunoscut niciodata. Dar am înteles ca Patrut s-a încadrat în grupul legionarilor din Sibiu si a devenit foarte activ. A început sa lucreze cu grupul legionar de studente, ajutând pe toti cei ce aveau nevoie de adapost si protectie.

Comandorul Lazarescu actiona pe dimensiunea politica a Miscarii si se pregatea sa formeze un comandament mai larg, mai dinamic si cu obiective precise, pe linia deciziilor luate cu Bulbuc, înainte de a pleca din tara. Însa lucrurile au luat o noua întorsatura.

A aparut la Sibiu Aurel Calin, venit din Germania. Era un legionar vechi si fusese în lagarele germane împreuna cu toti legionarii din Germania. El a preluat imediat toate legaturile si a început sa restabileasca organizarea legionarilor pe unitati. L-am întâlnit si eu. Si am aflat de la el proiectele pe care le avea. Îmi parea putin romantica încercarea lui, dar m-a impresionat cu deosebire maturitatea cu care s-a întors din lagarele germane. I-am atras atentia asupra problemelor si instabilitatii din tara, deci dificultatea de a strânge rândurile. El însa avea o misiune de la care nu voia sa se abata, si era foarte meticulos în aplicarea programului sau. Venise împreuna cu o echipa mai mare, care era condusa de prof. Nicolae Patrascu. Echipa s-a împrastiat, deoarece avionul care o aducea a fost bombardat si toti s-au lansat cu parasutele, urmând sa se întâlneasca undeva, daca va fi posibil, mai târziu. Nu stia despre ceilalti nimic. El cazuse cu parasuta, împreuna cu Nicolae Mândreanu din Ocna Sibiului, în muntii Serbiei, unde erau partizanii lui Tito. Au fost capturati de partizani si au fost tratati foarte bine, caci s-au declarat fugiti din lagarele germane. Partizanii i-au ajutat sa porneasca spre România. Era cu el si un tânar, Victor Enachescu, originar din Sinaia. Cu acte pregatite de partizanii sârbi au ajuns la granita României. Acolo au gasit un sergent din armata româna care le-a facut acte militare si sub pretextul ca-i duce sub stare de arest, i-a trecut pe teritoriul tarii, aducându-i pâna la Sibiu. Cum a sosit, Calin a trecut la treaba imediat. Avea un dinamism inegalabil. În structura de comanda, cu care au venit din Germania, el era al treilea în esalonul stabilit. Patrascu, comandant general, Nistor Chioreanu ajutorul lui, si, dupa Nistor, era Aurel Calin. Fiindca era singurul dintre cei trei care a ajuns la Sibiu, si-a luat rolul în serios. A identificat grupurile din vecinatate, a luat legatura cu ele si a dat directive: Alba Iulia, Brasov, Fagaras etc. De mare ajutor i-a fost un locotenent din armata, Stefan Popa, care avea un arsenal întreg de materiale, stampile, foi de calatorie militare, livrete militare, grade inferioare si de ofiteri, plus cele necesare pentru buletine de biroul populatiei, care asigura celor în nevoie actele necesare si calatorii gratuite pe caile ferate. În felul acesta s-a putut stabili legaturi prin curieri, cu toate punctele importante din tara. În felul acesta, Calin si-a asigurat un sistem bine închegat de lucru si activitati.

În tot vârtejul de actiuni si proiecte, Calin a fost preocupat si de vesti despre sotia lui. Dupa multe legaturi pe care le-am stabilit, am dat si de urma dânsei. El venise foarte entuziasmat de posibilitatile pe care le-ar fi gasit prin sotia lui, ca sa-si gaseasca un cuib de adapost si mai ales de siguranta. Dar nu a fost posibil. Sotia lui nu mai era disponibila la ora aceea si Aurel Calin a înteles bine acest lucru. Era o adevarata tragedie familiala, si el a suferit enorm de mult din cauza aceasta. Calin trebuia sa-si schimbe planurile stabilite în functie de realitatea pe care o gasise, si care nu era favorabila pentru moment. Si lupta în conditiile de atunci era grea si plina de riscuri enorme. Dar el avea o tenacitate de munca exceptionala si nu parea sa fie timorat de nimic.

CANCICOV

 

 În epoca aceea venea la Sibiu, la cumnata lui, si Mircea Cancicov, fost ministru de finante si membru marcant al Partidului Liberal. Ca toti oamenii politici din vremea aceea, spera si el într-o îndreptare a situatiei, prin interventia aliatilor (englezi, francezi si americani). El nu credea ca puterile occidentale vor lasa partea de rasarit a Europei sa cada sub dominatia moscovita a bolsevicilor sovietici. Am avut câteva conversatii interesante cu Cancicov si el preconiza o unire strânsa între partide. El credea ca nu va fi posibil un front de opozitie împotriva comunistilor pe plan intern, caci acestia aveau suportul si protectia directa a Armatei Rosii.

Cancicov sustinea ca Iuliu Maniu a facut o mare greseala politica, în primavara lui 1944, când Guta Tatarascu a apelat al toate partidele românesti sa faca o coalitie trainica, cu scopul de a preîntâmpina actiunile unui partid comunist, care va fi impus de Moscova în România. Numai o astfel de coalitie, care sa treaca peste neîntelegerile de pâna atunci, personale sau de partid, va putea salva tara. Dupa prezentarea acestei situatii, Cancicov avea convingerea ca Iuliu Maniu nu era asa de alarmat de rolul unui partid comunist si ca el va fi în stare cu sprijinul occidental sa faca fata problemelor nationale. Pe Tatarascu nu-l accepta deloc, considerând ca a facut o mare tradare prin asocierea cu regele Carol al II-lea, si a marginalizat celelalte partide (inclusiv Partidul Liberal, al sãu). În felul acesta, Tatarascu era un mare vinovat de dezastrul tarii si se vedea tras la raspundere, dupa terminarea razboiului. El nu mai avea, dupa vederile lui Maniu, nici o autoritate morala sa initieze si sa participe la o coalitie nationala: Frontul National Democrat.

În acea primavara a lui 1944, Maniu a facut o coalitie cu liberalii, socialistii si cu Partidul Comunist, inexistent, despre care credea ca va iesi la suprafata, dar fara nici o semnificatie politica. Gestul lui Maniu privea relatiile cu Rusia Sovietica, careia socotea ca îi face o concesie minora, de toleranta politica, prin respectarea dreptului minoritatilor politice, cum era Partidul Comunist. De altfel, Moscova cerea ca în coalitia anti-antonesciana sa fie inclusi si membrii comunisti, indicati de Soviete.
Oricare ar fi fost situatia de atunci, Cancicov sublinia eroarea lui Maniu. El vedea o refacere a comunistilor, prin intensificarea actiunilor taraniste pe directia specifica a doctrinei de partid, ca reprezentanti ai taranimii române. Este momentul Mihalache, spunea Cancicov, acum sa apara în costum national, nu de parada, ci ca un simbol al ridicarii satelor la lupta salvarii nationale, ca un act de prezenta reala, masiva si totala, pentru sfidarea încercarilor comuniste de a se integra fara temei în viata nationala. Si ca o înfruntare a pretentiilor sovietice. Ca o preîntâmpinare a miopiei politice a occidentalilor.
Cancicov spera ca occidentalii vor interveni pentru apararea României în fata ofensivei politice de imixtiune interna în politica româneasca, dar îl îngrijora foarte mult situatia tulbure din tara.
RADU BUDISTEANU a sosit la Sibiu cam în perioada în care venise Aurel Calin. Era însotit de secretara lui, care îsi stabilea legaturile cu altii si îl ajuta sa se descurce, caci el nu iesea decât seara prin oras, sa nu fie recunoscut. Traia cu psihologia "fugaritului", din cauza conditiilor generale, dar nu era urmarit la ora aceea. A cerut sa i se faca acte false ca sa se poata misca mai usor prin oras.
Calin a beneficiat de prezenta lui Budisteanu la Sibiu si i-a cerut o adresa de încredere*; apoi l-a trimis pe Victor Enachescu sa se stabileasca la Brasov. Secretara lui Budisteanu l-a însotit si i-a gasit o locuinta acolo, pentru sederea lui. Brasovul era bine organizat si Calin îl numise sef de regionala pe Ionel Nacu, care statea la vremea aceea acolo. Putin înainte de a lua legatura cu Budisteanu, pe Enachescu l-a trimis ca sa lucreze mai mult cu legionarii care se refugiasera în munti, pentru orice eventualitate, incluzând si ideea de partizanat. În aceasta actiune, Ina, secretara lui Radu, l-a ajutat enorm, caci avea niste legaturi speciale, cu care au putut sa-i aprovizioneze din abundenta pe cei din munti. Legatura cu cei din munti se desfasura în conditii excelente si nu exista nici o fisura.

În acelasi timp, Ionel Nacu, care era legionar vechi, cu o educatie frumoasa si o personalitate de marca a Legiunii, actiona pe planul politic al regionalei si relatiile cu Calin erau de încredere reciproca. Nacu facuse multe legaturi politice în oras, cu celelalte formatii de partid si obiectivul lui era sa alcatuiasca o unitate larga a diferitelor partide politice, care la ora aceea nu aveau intuitia globala a unui viitor încarcat de pericole, desi amenintarile erau vizibile si evidente în fiecare zi si saptamâna. Mai ales prin comportarea armatelor bolsevice si prin agresivitatea tot mai accentuata a comunistilor, desi ei nu reprezentau un curent de opinie suportat de masele populare. Spectacolul pe care-l prezentau în societatea româneasca era un fel de "halucinatie", care nu aparea sa aiba contact cu realitatile. Era un suprarealism politic, ale carui legaturi ascunse nu le vedeau oamenii politici, dar nimeni nu se putea astepta la nimic bun de la armatele rosii care invadasera tara. Ionel Nacu era format în educatia legionara si avea o experienta solida în spatele sau. Era deci omul indicat sa înjghebeze un grup de puternice forte românesti, în regiunea Brasovului, caci stia bine ce vrea si care era linia de orientare, în momentul acela în care numai o pozitie ferma putea descifra sensul problemelor fundamentale. Nacu facea parte din generatia descendenta din glorioasa generatie de la 1922, care a avut printre punctele esentiale ale orientarii ei nationale alarma pe care a dat-o poporului român asupra pericolului pe care-l reprezinta bolsevismul sovietic, din vecinatatea tarii. Si care a ramas o permanenta a politicii externe legionare. În acest sens, Ionel Nacu era personalitatea care în centrul de viata româneasca al Brasovului putea sa articuleze o unificare a fortelor politice pentru a constitui o rezistenta regionala pe care n-o putea anula Partidul Comunist. Partidele politice aveau o viziune deosebita a situatiei si lucrau în practica politica cu metodele vechi. Pericolul bolsevismului nu le aparea tuturora cu pregnanta necesara, pentru a deveni mai decisi în actiunile lor. Speranta în sprijinul occidentalilor câstigase mintile tuturora, si asta a însemnat ruina unificarii partidelor într-o rezistenta nationala.

NISTOR CHIOREANU. Pe la finele lunii septembrie a sosit si Nistor Chioreanu, împreuna cu Nicolae Mândreanu din Ocna-Sibiului. Aurel Calin i-a prezentat starea de lucruri si tabloul realizarilor sale. A predat comanda lui Nistor si a devenit ajutorul sau principal. Chioreanu era cu parul albit, mersul domol si vocea asezata, potolita. Bine alcatuit la trup si cu o privire deschisa, calda, întreaga lui înfatisare inspira încredere. Asculta cu atentie orice i se spunea si nu se grabea în deciziile sale. Avea lunga experienta în conducerea unei regionale si cunostea bine de tot situatia Miscarii în Ardeal.

A preluat în mâinile lui toate actiunile si a început sa dea dispozitii în continuarea celor începute de Calin. Nistor si Calin locuiau în aceeasi casa, casa surorii lui, Georgeta, sotia lui Cancicov.
Pentru o initiere în tesatura evenimentelor de atunci, convorbirile lui Nistor cu Cancicov au fost o calauza adevarata. Din lumea lui politica, cu toate tesaturile de fapte si de oameni, a ramas o icoana clara a caracterelor pe care le aveau personalitatile mediului politic din vremea aceea. Mircea Cancicov avea o înalta tinuta morala în compozitia politicii nationale. Era masurat în judecatile lui, avea o întreaga enciclopedie de cunostinte si informatii si era un adevarat caracter.
În faza întâi, dupa venirea lui, ca o faza de orientare, Chioreanu a fost avantajat prin discutiile cu Cancicov si a devenit din ce în ce mai stapân pe uneltele lui de conducator, pe baza datelor psihologice si morale, pe care le-a obtinut.

NICOLAE PATRASCU. Nu a trecut însa multa vreme si a sosit profesorul Patrascu. A fost o explozie de bucurie, extraordinara. Ei toti venisera în acelasi avion; erau mai multi si nu îmi amintesc numele. Într-o zona periculoasa, deasupra Serbiei, pilotul german i-a anuntat sa-si pregateasca parasutele si a dat ordinul de lansare în spatiu. Deci fiecare a trebuit sa se descurce singur, dupa împrejurarile specifice în care s-a gasit. În fapt, toti au scapat cu viata.

Patrascu a ratacit prin munti si paduri si într-o vreme a fost urmarit de câini si soldati, dar a scapat ca prin minune. Când s-a trezit, într-o dimineata, nu stia unde este si nici nu-si închipuia ca a scapat. A ajuns totusi la Arad, unde a batut noaptea la fereastra unei case unde locuia un prieten al lui. Era numai sotia lui acasa. Când i-a auzit numele, i-a cerut imediat sa plece mai departe. Nu a voit sa-i deschida usa pentru adapost. Dupa multe peripetii dramatice a ajuns la gara Vintu de Jos si s-a coborât din tren sa mearga vreo doua statii pe jos. Cunostea locul si era mai sigur ca se va descurca. Mergea pe lânga linia ferata si la un moment dat s-a apropiat de dânsul un tânar care l-a întrebat daca nu este profesorul Patrascu. Este tocmai ceea ce dorea profesorul, sa nu fie recunoscut, caci era îmbracat în haine militare, de ofiter. În orice caz s-a descurcat, spunându-i tânarului, care îi fusese elev, ca este concentrat si merge la unitate. Ajuns la Sibiu, a tras noaptea în garajul unde un prieten vechi de-al lui; acesta avea un automobil cu care facea curse de taxi. Dimineata, când a fost descoperit, a fost o surpriza neasteptata pentru amicul sau, caci stia ca este plecat în Germania. Nu s-a speriat si i-a promis ajutor cât timp va fi pe acolo. Era, daca nu ma însel, la începutul lui octombrie 1944.

Patrascu a plecat de la el chiar în seara urmatoare, si Viorel Tanase, care circula fara grija prin oras, l-a condus la noua locuinta, care era mai sigura, în acelasi loc unde era si Calin si Nistor Chioreanu. Casa era proprietatea uneia din cele trei doamne despre care am vorbit. Sotul ei era colonel în armata cavaleriei si avea mai multi soldati pentru paza casei, care era vecina si cu Arsenalul militar de la Sibiu, deci o zona bine supravegheata de soldati.
Vremea era una de mari agitatii si surprize. Nici nu s-a odihnit bine profesorul Patrascu, ca si-a anuntat sosirea la Sibiu Costi Stoicanescu, care venea de la Bucuresti si stia ca Patrascu va ajunge la Sibiu. Si asa din senin apare în oras si Radu Mironovici, care era însotit de un locotenent de artilerie. Îl cauta pe Patrascu.

Fac o mica paranteza.

Imediat dupa 23 august, din Germania au fost trimisi o multime de curieri, cu instructiuni pentru unitatile legionare din mai multe centre din tara, de catre comandamentul legionar din Austria. Despre prezenta unor curieri în tara a auzit si Radu Mironovici, dar nici unul dintre ei nu luase un contact cu el. Si Mironovici era oarecum contrariat de acest lucru. Asa s-a hotarât sa vina la Sibiu, unde i se dadusera niste indicatii ca ar fi sosit si Patrascu, care însa sosise numai cu o zi înainte.
În noaptea aceea se facusera toate aranjamentele ca sa se întâlneasca cu totii în casa de lânga Arsenal. În acel moment a cazut o "bomba" informativa în oras. Din doua surse s-a aflat ca dupa ora 7 seara, echipe de soldati români, rusi si civili din Siguranta Statului vor face, în Sibiu, perchezitii din casa în casa, pentru a cauta pe un maior din armata lui Vlasov, care avea o mâna lipsa. Toti au fost pusi în garda si si-au luat masurile de rigoare în asemenea cazuri.

Nistor Chioreanu si Calin au plecat în Dumbrava Sibiului si au înghetat toata noaptea. Radu Mironovici cu Stoicanescu au iesit din oras pe drumul Turnisorului, cu locotenentul de artilerie. Si au povestit tot timpul, fara sa doarma.

A ramas Patrascu, fara sa aiba un loc sigur, si el era cel mai greu de adapostit. Era bine cunoscut în oras si nu putea circula fara buna acoperire si paza. S-a gasit însa o solutie ideala. Un doctor cunoscut era de serviciu de garda, noaptea, la clinica de femei. A luat pe Patrascu cu el, l-a îmbracat în halat de doctor si a stat toata noaptea în clinica. Puteau sa treaca pe acolo toate patrulele de control, caci nimeni nu s-a gândit sa faca perchezitie într-o clinica de femei.
Eu eram tare îngrijorat de situatia lui Crainic, caci el înca nu avea acte false si deci putea fi identificat usor, daca era si el pe lista. Eu am dormit acasa la mine.

În ziua urmatoare perchezitiei m-am dus cu precautie la locuinta lui Nichifor Crainic. L-am gasit linistit si mi-a povestit ce s-a întâmplat în seara ce a trecut. El era acasa singur, în pijama, si nu avea nici o grija. Pe neasteptate a venit una din studente, a intrat vijelios în bucatarie. Si-a pus un sort si a început sa spele vasele. El a ramas uluit, caci în acelasi timp a intrat o echipa de soldati rusi. Când au vazut acestia o fata tânara si un mosneag în pijama, au început sa râda cu pofta si zicând pe limba lor: "Davai, davai"; au plecat fara sa întrebe pe nimeni nimic.
Ceilalti au iesit din bârlogurile lor si s-au întâlnit cu toti la locuinta lui Calin si Chioreanu. Prof. Stoicanescu, Radu Mironovici si locotenentul de artilerie. Au povestit ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Singurul lucru interesant a fost ca Nistor si Calin au întâlnit în Dumbrava Sibiului pe Nicu Iancu, care le-a spus ca el se pregateste sa plece în afara granitelor. Îsi dadea seama ca nu va putea rezista la prigoana vijelioasa care va veni, din partea comunistilor. Era bolnav si firav.
Mai târziu s-a aflat ca echipele de perchezitie îl cautau pe Patrascu.
Apoi au început discutiile si dezbaterile problemelor de actualitate. Era, acolo, cel mai important comandament al Miscarii, unde s-au stabilit toate coordonatele de actiune a Miscarii Legionare. Cei veniti din Germania au povestit cu amanunte tot ce s-a întâmplat acolo, în lagare, si cum s-a ajuns la guvernul de la Viena si care a fost rostul venirii lor în tara. Mironovici a pus o serie de întrebari si a fost satisfacut de raspunsurile date. Au facut apoi un tur de orizont al problemelor fundamentale, în planul politic si mai ales cu orientarea Miscarii.
Au stat împreuna trei zile si trei nopti, în cea mai deplina liniste. Mironovici a expus situatia Miscarii din tara si la urma au cazut la o întelegere generala. El se va retrage în adapostul lui din Banat si îi va comunica lui Toma Simion sa ia contact cu Chioreanu si sa-i predea toate legaturile cu unitatile constituite sub conducerea lui. Mironovici a fost de acord cu linia generala pe care o expusesera cei veniti din Germania, ca directoare pentru actiunile lor de aici. Îsi dadea seama ca legatura cu Patrascu va fi mai dificila, pentru viitor, din cauza tintei pe care o reprezenta el pentru serviciile secrete. Dorea sa mentina legaturi mai consistente cu Chioreanu.

Care era pozitia Miscarii Legionare la ora aceea?

Profesorul Stoicanescu a trasat punctele de sprijin pentru orientarea din momentul acela si directia de lucru cu principiile de baza ale ideologiei si viziunii legionare.

Miscarea Legionara nu mai avea nici o obligatie morala fata de Germania national-socialista, care a tinut pe legionarii refugiati în lagare si în conditii imposibile de a-si apara dreptatea cauzei lor, atât în România, cât si în exterior.

Hitler a jucat o politica care privea numai interesele germane, fara sa îngaduie altor formatii politice, nationaliste si anti-comuniste, sa-si desfasoare relatiile lor pe alte dimensiuni si cu orizonturi proprii si specifice.

Politica lui Hitler fata de Miscare a fost o politica de ignoranta a realitatilor nationale si de adversitate directa în materie de ideologie si doctrina. Acest lucru s-a vazut cu evidenta în felul cum a tratat chestia Ardealului si politica interna, în legatura cu personalitatea lui Antonescu.
Internarea legionarilor în lagarele din Germania a fost ilegitima si absurda, imorala si bazata pe miopie politica, lipsita de orice fel de compasiune si întelegere pentru o miscare nationalista de proportiile si valoarea umana a Legiunii.

Idealurile national-socialiste erau radical deosebite de cele legionare. Ceea ce apropia cele doua ideologii era, în perspectiva europeana, problema bolsevismului.

"În înclestarea militara de acum - zicea Stoicanescu -, daca Rusia Sovietica va fi de partea victorioasa a razboiului, întreaga civilizatie europeana va suferi lovituri care vor putea fi fatale si, în felul acesta, sa se închida ciclul culturii si civilizatiei de tip european.

Din cauza unor premise politice gresite, Occidentul nu a înteles la timpul sau istoric, caracterul grav al amenintarilor sovietice, pentru întregul continent european.

Pentru România nu exista decât alternativa: Germania national-socialista sau Rusia bolsevica. Stoicanescu credea ca în efortul german cu lozinca "Drang nach Osten", pentru a cuceri spatiul Rusiei si Siberia cea vasta, întinsa pâna la oceanul Pacific, România nu si-ar fi putut pastra independenta si suveranitatea statala în granitele ei naturale. O alianta cu Germania era o mare necunoscuta în privinta viitorului. În extinderea Germaniei spre Rasarit nu ar fi existat loc si pentru România.

Pe de alta parte, Rusia Sovietica sau imperiala însemna pentru România o anihilare completa, atât pe plan politic, etnic, cât si pe planul religios. În sfera de influenta a Rusiei, se stia care era cunoscut datul primar: disparitia României, pierderea completa a identitatii ei si a poporului. România avea de ales între cele doua alternative si, oricare dintre ele devenea un punct limita al existentei sale istorice, ca popor, ca stat, ca civilizatie, ca destin.

În realitate, orice sansa de a-si croi singur destinul disparea pentru poporul român, caci disparea "libertatea spirituala".

Noi, ca miscare, am ales alternativa germana, caci aveam credinta ca duritatea politica externa a Germaniei va putea fi potolita si Occidentul, în special Franta, va renunta la politica de stânga, cu deschideri spre Moscova si va crea termenii unei apropieri de Germania, renuntând la ostilitatea multiseculara dintre cele doua popoare.

Miscarea Legionara înca credea ca este posibil ca Statele Unite ale Americii sa-i revizuiasca orientarea politica în ceea ce priveste Rusia Sovietica si sa înteleaga capcanele Moscovei si caracterul anti-uman si anti-crestin al ideologiei marxiste.

Orientarea Miscarii în aceasta chestiune delicata s-a dezvoltat pe o linie de traditie româneasca, în ultima ei forma expusa de P.P. Carp, în numele Partidului Conservator, înainte de primul razboi mondial, când a militat împotriva oricarui fel de aliante cu Rusia imperiala. Caci Rusia este un colos care înghite tari si popoare, fara mila.

În momentul acesta, octombrie 1944, când traim pe pamântul tarii noastre ultimele luni ale unui razboi îngrozitor, nu putem parasi dreptatea cauzei noastre, indiferent daca sperantele noastre vor fi înfrânte, o data cu tara întreaga. Aceasta este sentinta istoriei. Vom muri pentru credinta noastra legionara si pentru Tara Româneasca. Si aici facem împreuna acest juramânt, noi, cei din Comandamentul acesta unic, întrunit prin voia lui Dumnezeu, în aceste momente cruciale pentru existenta Neamului Românesc.
Însa Rusia Sovietica va exercita un genocid national, multilateral, are sa destrame toata structura identitatii spirituale, etnice, politice si culturale a neamului românesc. Nu credeam ca mai este posibil ca Germania national-socialista sa schimbe soarta razboiului. Ce este de facut în aceste conditii ale istoriei de azi?
Numai minunile ne pot salva din ghearele sovietice. Noi nu putem parasi pozitiile noastre ideologice, caci ideologia Miscarii este o închegare organica de elemente constitutive ale unei viziuni românesti, ca expresie a realitatilor nationale si a idealurilor specifice unui neam.
Acum însa vom încerca sa salvam ce mai poate fi salvat din puterile natiunii de a se apara de intentiile negative ale adversarului, care va fi Rusia bolsevica; cu o puternica respiratie imperialista, de dominare nu numai asupra României, dar asupra Europei si chiar a lumii întregi.
Imperativul existentei noastre este de a consolida misiunea si constiinta noastra de aparatori ai Europei, aici, la marginea de rasarit a continentului. Aceasta este linia pe care ne vom orienta. Sa fim santinelele Europei estice, ca în tot trecutul istoriei noastre românesti.
Practic, la Bucuresti am gasit oameni politici si militari din toate formatiile politice, care se straduiesc si ei sa gaseasca o formula de salvare nationala. Am avut acces direct si la generalul Radescu, prim-ministrul, si am stabilit cu el câteva coordonate de actiune viitoare. În esential, i-am explicat ca o confruntare cu comunistii nu va duce la rezultate favorabile pentru noi, pâna ce nu se va consolida un guvern reprezentativ si care va avea si un sprijin consistent din partea Occidentului.
Toti românii constienti de situatia tragica în care se gaseste tara trebuie invitati sa intre în rândurile acelora care vor forma batalioanele de aparare ale Tarii Românesti si ale Europei rasaritene contra comunismului.

Am vorbit apoi cu generali de exceptionala calitate militara, politica si morala: Mitrea, Coroama, Corne etc., care înteleg obligatia lor de aparatori ai tarii. Comandantul nostru, Horia Sima, a luat deja o legatura directa cu generalul Gheorghe Avramescu, pentru discutii în problemele delicate ale situatiei românesti si a trimis un delegat al sau care sta la cartierul generalului.

Generalul Chirnoaga lucreaza si el din rasputeri sa stabileasca legaturi cu alti militari pe care-i cunoaste si sa înjghebeze actiuni rodnice în acest sens.

Nu putem scoate din complexul politic contemporan nici fortele politice din Occident. Oare tarile si personalitatile conducatoare ale Occidentului sa-si fi atrofiat asa de mult simturile lor politice, încât sa-si piarda cumpatul? Nu mai are Occidentul o elita politica? Nu vede nimeni pericolul Europei de a cadea sub influenta si dominarea bolsevismului?

Nu se poate concepe un Occident fara personalitati lucide, care nu vor mai putea opri desfasurarea evenimentelor de acum, dar care vor putea sa le îndrepte pe o noua directie. Sa le îndrume pe calea unor evolutii organice, care sa evite apoi caderea Europei sub influenta Moscovei si sa apere cultura si civilizatia europeana de barbaria sovietica."

Patrascu a intervenit sa spuna ca el este deja în proces de profunda reorganizare a unitatilor legionare din tara, de la cele mai mici pâna la cele mai mari. Îl va tine în curent cu mersul evenimentelor pe Radu Mironovici si-i va cere sfaturile sale, ori de câte ori va simti nevoia lor.
Vroia sa alcatuiasca cea mai strasnica forta morala împotriva colosului marxist.

"În interior - zicea Patrascu -, în momentul de fata, românii sunt îngrijorati si înspaimântati de prezenta armatelor rosii. Asta în ceea ce priveste majoritatea poporului, care însa nu are nici putere, nici linii directoare, în sfera partidelor în care sunt încadrati.

Partidele politice sunt descumpanite de faptul ca nu au semnale concrete de sprijin adecvat, din partea "democratiilor" occidentale. Nu sunt în nici un fel încredintate ca legaturile pe care le-au avut înainte cu aceste "democratii" vor putea sprijini cauza nationala româneasca. Este în joc, astazi, însasi existenta româneasca, ca întreg stat juridic, bine definit. Pe plan international, aceste partide românesti, zise democratice, nu au nici o putere efectiva, de relatii care sa intervina în dezmatul militar si politic, pe care l-au creat Sovietele în numele aliatilor anglo-saxoni. Erau simple dorinte pioase.

Actul de la 23 august a creat haosul general. Prin distrugerea resurselor nationale si prin saracirea întregii tari, iar politic, prin dezlantuirea "bandelor" organizate de bolsevici, care sa creeze un haos interior, o stare permanenta de frica si spaime, care sa mentina populatia sub teroare demoralizanta si apoi sa impuna un guvern pro-comunist. Haosul de la 23 august nu a mai putut fi dominat, caci armata nu a mai putut exercita functiunile ei de protectie. Ea a fost obligata sa devina totalmente în serviciul Sovietelor, o anexa de mercenari. Tara are nevoie de îndemnuri limpezi, de directii hotarâte si de vizionari.

Legionarii nu pot iesi la suprafata. Toate fortele politice de stânga, sprijinite de Moscova, si toti miopii politici, care n-au fost în stare sa vada cu claritate problemele de baza ale tarii înainte vreme, astazi se gasesc pe aceeasi pozitie, de miopie politica. Sunt complet dezorientati; nu stiu pe ce lume traiesc. În politica externa, dupa primul razboi mondial, România (partidele politice) era dominata de linia pro-sovietica a lui Nicolae Titulescu, în conformitate cu directivele primite de la cercurile din Occident, care promovau conceptia unei lumi noi, acea a bolsevismului marxist. Desi imediat dupa revolutia bolsevica din 1917 România era direct si serios amenintata cu bolsevizare, ea s-a salvat ideologic.

Studentimea româna s-a ridicat împotriva tendintelor de atunci ale unor profesori care preconizau bolsevizarea (Paul Bujor) si, în frunte cu Corneliu Codreanu, au dat alarma. Apoi s-au desenat în structuri politice principiile anticomuniste. Miopii politici le-au desconsiderat si au dezlantuit, în schimb, prigoane împotriva curentului nationalist.

Iata, daca privim oleaca în componenta grupului nostru, de aici, vom vedea o întâlnire semnificativa a fortelor nationaliste, care n-au încetat lupta lor, începuta de Corneliu Codreanu si care, din nenorocire, au avut dreptate de cauza, caci astazi prevederile lor s-au împlinit: Rusia Sovietica a invadat România.

Între noi se gaseste comandantul Bunei-Vestiri, Radu Mironovici, unul dintre întemeietorii Legiunii Arhanghelul Mihail, împreuna cu Nicolae Patrascu, dintre acei care au intrat curând dupa întemeierea ei în Legiune, si a purtat cu credinta si perseverenta lupte stralucite pentru formarea unui om nou si a unei constiinte legionare. Vine apoi a treia generatie de luptatori, ca Aurel Calin, iesit din Fratiile de Cruce, dupa 1933.

Pentru mine, aceasta împrejurare are o semnificatie deosebita, caci suntem prezenti în vâltoarea cea mai grozava a vietii nationale. Ne marturisim crezul nostru national, ne oferim viata pentru salvarea neamului si avem o deplina constiinta a legitimitatii noastre si a raspunderii noastre morale fata de viitor. Suntem încredintati ca am avut dreptate pe drumul pe care ni l-a deschis Capitanul nostru. Suntem obligati sa mergem înainte pe acest drum.

Radu Mironovici ne-a povestit în amanunte situatia grea din tara, în timpul razboiului. Noi, la rândul nostru, i-am povestit cele întâmplate în Germania, cu toate amanuntele, pentru a completa starea de prigoana din tara si din strainatate. Ne-am regasit legati unii de altii, suflet la suflet si prin juramintele de credinta fata de Legiune, Capitan, Comandantul Horia Sima si fata de camarazii nostri si tara.

Si, în felul acesta, suntem garantii cei mai autentici ai apararii intereselor nationale. Daca am facut erori în trecut si daca vom face erori acum în actiunile noastre, acestea toate la un loc nu pot fi echivalate cu tradarea de tara, pe care au facut-o cei care în trecut au promovat ideile bolsevismului si au facut politica prosovietica. Iar azi au adus sau îngaduit armatelor rosii sa încalce pamântul stramosilor nostri, care au aparat cu viata lor pamântul tarii noastre si puritatea morala a idealurilor românesti."

Guvernul de la Viena

 

În situatia dramatica de azi, când tara este ocupata de sovietici si Germania înghesuita din toate partile de trupe aliate, cu înfrângeri prelungite, legionarii din refugiul german au luat o semnificativa decizie, pentru o ultima tentativa de a salva tara cu speranta ca hoardele bolsevice vor putea fi oprite undeva. Aceasta decizie priveste formarea unui guvern national la Viena, care este independent si vizeaza independenta nationala. Va fi organizata o armata nationala de voluntari (legionari si ostasi români din Europa neinvadata de sovietici).

Profesorul Patrascu a vorbit apoi de reorganizarea totala a Miscarii si a dat câteva instructiuni lui Chioreanu în acest sens. Voia sa introduca ordine si disciplina, ca sa asigure unitatea completa a lumii legionare. În tara era o stare de nelamurire generala. Patrascu voia sa redea tuturor încrederea în Legiune si în comandamentul legionar, care poate asigura linia de orientare în mijlocul confuziei de atunci. Numai disciplina va putea face acest lucru si oamenii nu se vor risipi în alte locuri, daca vor sti ca au un comandament bine instruit si articulat.

Comandamentul lui Costea a contribuit întrucâtva la destramarea unitatii legionare, prin actiuni diversioniste de colaborare cu maresalul Antonescu si, paralel cu aceasta, de colaborare cu Iuliu Maniu. Caci îsi pierduse încrederea legionarilor. Grupul de comanda din care s-a desprins Iosif Costea, format din prof. Ion Bancila, prof. Manu si comandorul Petre Lazarescu, nu putea sa domine toata tara legionara.

Pe de alta parte, actiunea publica si oarecum spectaculara a lui Horatiu Comaniciu, de a îndemna o parte din legionari sa se încadreze în Partidul National-Taranesc al lui Iuliu Maniu, aducea si ea perspectivele sumbre ale unei slabiri de unitate a miscarii si de confuzii ucigatoare.