CÃRTI LEGIONARE

 

Spitalul de răniti din Timisoara: 1944

( I )

Eram internat în spitalul de raniti de la Liceul Piaristilor din Timisoara, în luna Ianuarie 1944. Fusesem adus din Crimeea, care era încercuita, pentru un tratament intensiv pentru rana care o aveam în piept cu o cantitate enorma de puroi. Am fost salvat cu bruma de antibiotice care exista atunci (Gombardol). Am intrat deci într-o perioada de refacere, fiind înlaturate surprizele riscante care mi-ar fi putut aduce necazuri.

Eram în stare dupa tratament sa urmaresc situatia frontului si problemele politice la ordinea zilei. Citeam cu toata atentia comunicatele militare de pe câmpul de batalie si articolele care dezbateau chestiunile privind soarta razboiului.

Articolele de fond, scrise de Pamfil Seicaru în "Curentul", era cele pe care le citeam cu deosebita atentie, pentru ca aduceau la suprafata chestiunile cele mai delicate ale statului român si erau analizate în cadrul unei viziuni mai largi si ca tonicitate româneasca, fara nici o nuanta de înfierare politica, partinica.

Într-o dimineata, cel care-mi cumpara ziarele de la un chiosc de lânga spital si-a cerut scuze ca, din greseala, a cumparat si un ziar nou: "Epoca". În realitate, mi-a facut o favoare, pentru ca am avut ocazia unei surprize. Ziarul, redactat de Mircea Grigorescu, care fusese în redactia "Timpului" lui Grigore Grefencu, era de stânga si suna oarecum discordant cu linia oficiala a guvernului român. Eram pur si simplu derutat, pentru ca, pe de alta parte, stiam ca Mircea Grigorescu este prieten cu Mihai Antonescu, "fact-totum"-ul politicii maresalului Ion Antonescu. Pe linia acestei prietenii, Mircea Grigorescu a fost întrebuintat în timpul razboiului din Rusia, la Serviciul de Cenzura din Ministerul Propagandei. Acolo, de altfel, lucra si poetul Mihai Beniuc, care la fel era cunoscut ca adeptul ideologiilor stângiste si care, mai târziu, a devenit poetul marxist al regimului comunist.
Aparitia ziarului "Epoca" a reprezentat o adevarata ruptura în structura politicii de razboi a guvernului Antonescu. Publica materiale din comunicatele Înaltului Comandament Sovietic si adunase în corpul redactional o serie de condeie care nu se rusinau si nu se temeau sa promoveze pozitiile prosovietice, în timp ce soldatii îsi varsau sângele si mureau pe câmpul de lupta. Asa erau Virgil Ierunca, Geo Dumitrescu si Ion Caraion. Dupa 1965, Ierunca ajunge în Franta si-mi trimite o carte cu dedicatia "Acum sunt si eu de dreapta".

În spital, printre raniti si personalul sanitar, era o mare tensiune, din cauza ca linia frontului s-a apropiat simtitor de granitele rasaritene ale tarii, în urma retragerilor armatelor germane. Se ajunsese chiar în regiunea orasului Iasi, capitala Moldovei strabune. Majoritatea celor din spital priveau cu îngrijorare evolutia evenimentelor si a bataliilor militare, si erau în favoarea razboiului antisovietic, caci socoteau Rusia sovietica ca un mare pericol pentru poporul român, în cazul unei victorii militare a Moscovei. Soldatii raniti întorsi din Rusia sovietica au cunoscut în mod direct regimul bolsevic si realizarile (fragile si minore) ale imperiului rosu. Ei nu puteau fi clatinati în convingerile lor care refuzau formele socialiste de viata. Ranitii aveau constiinta vie si articulata ca au aparat patrimoniul stramosesc, acolo departe pe meleagurile rusesti, si erau identificati cu aspiratiile nationale. Spitalele de raniti erau adevarate cetati ale românismului.

Pe neasteptate, am primit vizita unui asistent de la Policlinica din Timisoara, caruia i-a scris un prieten de-al meu despre mine. Nu-mi amintesc numele, dar conversatia cu el mi-a ramas bine întiparita în minte. Dupa cum am înteles atunci, vizitatorul meu era membru al Partidului National-Taranesc. El fusese cu câteva zile în urma la o întâlnire, la un botez în orasul Timisoara, unde a venit si Iuliu Maniu. Era vorba de ceremonia unui botez în familia unui taranist, la care a fost invitat si Iuliu Maniu. Cu aceasta ocazie, Iuliu Maniu a dezvaluit celor prezenti secretul unei scrisori pe care a primit-o de la Benes, fostul ministru de externe al Cehoslovaciei, care se afla la Moscova în vremea razboiului. Acesta îi scrie lui Maniu ca sa-i comunice ca într-o consfatuire avuta cu Molotov, ministrul afacerilor externe al Rusiei Sovietice, acesta l-a încredintat sa-i comunice direct lui Iuliu Maniu ca Rusia sovietica nu are pretentii teritoriale asupra României (recte Basarabia), si ca, deci, o victorie militara a Sovietelor împotriva Germaniei (si a României) nu va crea pericole pentru integritatea teritoriala a statului român.

Continutul acestei scrisori, adresata lui Maniu, a stârnit mare entuziasm în rândurile celor prezenti si, desigur, si în rândurile altora carora le-a fost aratata aceasta scrisoare de la Eduard Benes, în alte parti ale tarii. Noi doi însa, în camera spitalului, nu am împartasit acest entuziasm. Desi amicul care ma vizita era national-taranist, el privea cu scepticism asigurarile lui Molotov, în legatura cu granitele românesti. El facea parte din generatia tânara si nu era de acord cu credulitatea lui Maniu fata de câteva rânduri particulare, care nu aveau nici o învestitura oficiala.


Vacanta de la Sibiu

 

Dupa vindecarea ranii mele din piept am primit un concediu medical de vreo trei luni. Si m-am dus la Sibiu, caci era orasul în care ma odihneam si linisteam cel mai mult în toate momentele de încercare ale vietii mele. Aici mi-am facut studiile liceale si deci mi-am petrecut tineretea în atmosfera blânda a unui oras medieval, cu turnuri si zid de aparare, cu parcuri minunate si cu o viata româneasca substantiala. Mai ales ca orasul gazduia în refugiu temporar Universitatea de la Cluj, dupa arbitrajul de la Viena din august 1940. O delectare deosebita mi-a oferit audierea cursurilor lui Lucian Blaga si D.D. Rosca si deci sansa de a cunoaste direct atmosfera universitara ardeleana.
La Sibiu se afla si o scoala militara de cadeti, o scoala militara de cavalerie si o multime de regimente militare (artilerie, infanterie) si pe deasupra Corpul VII Armata. În felul acesta, orasul prezenta o intensa viata româneasca, politica si culturala. În jurul Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului se gasea si Academia Teologica, cu studentii teologi care se pregateau pentru viata pastorala.
Pe vremea studiilor mele liceale, Academia Teologica era o puternica cetate legionara, în frunte cu Gheorghe Malene si un student din Soars (i-am uitat numele).

Acum, în 1944, studentimea universitara, refugiata din Cluj, prezenta o forta legionara deosebita. În primavara si vara lui 1944 nu am avut nici o legatura cu studentii, dar stiam de la altii despre existenta lor, cu unitati bine închegate si disciplinate.

Îmi amintesc ca am asistat la câteva cursuri la Universitate, ca sa-mi dau seama de diferenta de climat între Cluj si Bucuresti. Cursul lui Blaga a fost o mare surprindere pentru mine, caci expunerea lui era lenta si facuta cu mari dificultati, spre deosebire de claritatile si bogatia vocabularului din cartile scrise. Era greoi în exprimare, desi era clar în idei, dar pedalarea înceata a vorbirii te obosea.

Am fost si la Bucuresti, unde m-am întâlnit cu câtiva din prietenii mei mai vechi, într-un simplu tur de orizont, ca sa-mi fac o idee. Am vazut pe Eugen Haralambie, pe surorile Diaconescu, pe Ancuta Banea, pe Gelu Dumitrescu, pe Magda Bengulescu, Doralina si Titi Gâta, care erau foarte active. Si pe un nume nou, Mateescu, care lucra la Crucea Rosie internationala din România si juca un rol foarte important în viata legionara, desi n-am stiut prea multe despre el. Mai des ma vedeam cu tinerii care mergeau la biserica greco-catolica din strada Polona. Îl vizitam mereu pe Nichifor Crainic si pe Nini, fata lui.

Stateam la unchiul meu si mergeam zilnic la Royal Café, vizavi de Capsa, unde unchiul meu era prezent în fiecare zi, cu lumea lui politica de alta data, de la Viena si Budapesta: Dori Popovici, o parte din cercul lui Maniu si Petru Groza care venea destul de des de la Deva. Îl cunoscusem înca de pe vremea când eram student, tot la cafeneaua Royal, unde beam câte un caputiner, într-o pauza de la cursuri. Pe acolo se foiau multi ziaristi si se "vindeau" tot felul de zvonuri din cancanurile capitalei.

Cu un coleg al meu care lucra la "Timpul" aveam informatii mai bune si verificate. Cu calugarul Cristofor Dancu mergeam pe la "Vremea" si aveam o atmosfera mai intelectuala; la fel cu Gabriel Balanescu si cu Horia Stamatu, cu fratii Noveanu si cu altii pe care nu mi-i mai amintesc.
În general era o atmosfera sanatoasa de românism si miscarea avea elemente de valoare, care lucrau cu intensitate la mentinerea ei la un nivel ridicat.

Nu am fost amestecat în nici un fel de treaba a lor, pentru ca eu trebuia sa ma întorc la batalionul meu de vânatori de munte, la Deva. Traiam, fata de ei, pe dimensiuni diferite. Ma bucurasem ca îi stiam prezenti "undeva" în locurile pe care si le alesera ei si continuau sa mentina vie si dinamica constiinta legionara.

Am plecat din Bucuresti în noaptea de 3-4 aprilie 1944, când a fost bombardat orasul de americani, facând ravagii extraordinare. Atunci a murit si unchiul meu, care fusese la banca si a scos 275.000 de lei sa plateasca o casa pe care o cumparase. A fost dus la morga si acolo au disparut si banii, astfel încât familia nu a mai putut plati casa cumparata.

Întors la Sibiu, mergeam des la Scoreiu, unde ma împacam bine cu taranii, caci o buna parte din ei erau rudenii, cu altii am copilarit împreuna acolo si ne-am petrecut tineretea. Erau si ei destul de îngrijorati de soarta razboiului, caci rusii ajunsera la Nistru si apoi în Moldova. Nu erau însa în panica, îsi pastrau calmul si se îngrijeau de gospodariile lor, cu încredere în Dumnezeu.


Întoarcerea la batalion

 

Dupa expirarea concediului medical, m-am întors la unitatea militara de care depindeam, la Deva. Din cauza situatiei de pe front, se faceau mereu pregatiri pentru a fi trimise mari unitati în zonele de lupta. Rana mea din piept nu se închisese, deci nu credeam ca voi fi trimis si eu curând.

Lucrurile au luat însa, cel putin pentru un rastimp, o alta întorsatura. Am fost chemat la casieria batalionului de catre seful acestei casierii, care era un capitan de rezerva, om mai în vârsta, si mi-a luat un interogatoriu. M-a întrebat daca as fi dispus sa lucrez la biroul lui. I-am raspuns ca nu ma pricep deloc la contabilitate si nu cred ca as fi folositor. Totusi, peste vreo doua zile m-a chemat la biroul casieriei si am avut un nou interogatoriu, mai detailat. Si a dat ordin sa merg regulat la birou, la el, si-mi va da ceea ce voi fi în stare sa fac. Acolo avea un contabil concentrat care era foarte priceput si facea toate lucrurile contabilitatii. El ducea tot greul în spinare. Îmi mai dadea si mie câte un tabel sa-l verific, dar capitanul sef i-a spus sa nu mai îmi dea nimic, caci îmi încredinteaza alta misiune. Sa ma duc cu actele oficiale la Administratia Financiara, aproape zilnic, sa citesc ziarele si sa-i prezint pe harta mare pe care o instalase pe un perete, desfasurarea frontului din Rasarit cu toate amanuntele pe care le pot obtine din ziare. Îl impresionase faptul ca am studiat filozofia, ca am fost pe front si sunt la curent cu problemele esentiale ale conflictului si ca am fost închis ca legionar. Nu îmi amintesc deloc numele lui, dar era oltean, foarte bogat caci avea mori si niste întreprinderi comerciale, care îi adusesera o avere frumoasa, dupa spusele lui. Era cinstit si nu-l interesa sa faca afaceri la casieria biroului. Avea putere mare în batalion si era foarte influent. Când erau acte mai multe de dus la Administratia Financiara, îmi dadea si trasura de la batalion. Eu însa preferam sa merg pe jos, ca sa fiu mai liber, caci îmi facusem legaturi în oras. Ma duceam regulat la prof. Ion Margineanu, de matematici, care era cel mai cunoscut legionar de pe acolo. Apoi vizitam la spitalul orasului, care era în drumul meu, pe sotia dr. Cincora, din Simeria; si îl vedeam si pe el când venea la Margineanu. Tot acolo venea si pr. Liviu Stan, care era profesor la Academia Teologica din Sibiu si un legionar dintre cei vechi, pe care-l cunosteam din Sibiu. El era prieten bun cu Petru Groza, si mai târziu când Groza era presedinte, Stan si cu colegul lui de la Academie, Spiridon Cândea, fostul sef legionar al judetului Sibiu, au ajuns consilieri personali ai lui Groza si au ramas sub protectia lui Groza, pâna la moartea lui. Cu Margineanu, Stan, Cincora si mai târziu cu Horia Cosmovici, care venise de pe front la regimentul de transmisiuni, vecin cu batalionul meu, am avut câteva întâlniri si discutii pe problemele zilei, frumoase si întrematoare.

Însa cea mai mare parte din timpul liber o petreceam în casa unui consatean al meu, din Scoreiu, care lucra la centru de autobuze RATA. Statea cu locuinta la o familie de unguri, care ma primeau bucurosi în vizitele pe care le faceam prietenului meu.

În epoca aceea se gasea la Deva si Petru Groza, pe care-l cunoscusem printr-un unchi al meu, care fusese coleg cu el la Budapesta, în epoca de dinainte de primul razboi mondial. Groza venea destul de des la Bucuresti si se întâlnea cu fostii lui prieteni la Café Royal. Ma invita la plimbare cu el, sa discutam despre problemele sociologice, care-l preocupau*. La Deva, îl vizitam la biroul lui de avocatura si aveam convorbiri prelungite. Era un bun "causeur" si avea o parere excelenta despre el însusi si politica pe care o formulase, în interiorul tarii cu "Frontul plugarilor", care însa era numai o platforma pentru adevarata politica pe care o desfasura cu Rusia sovietica si cu obiective mai îndepartate. Cu Moscova stabilise o legatura prin intermediul Budapestei, unde se ducea ori de câte ori era nevoie de contacte mai importante. În expunerile politice pe care le facea în discutiile pe care le aveam împreuna avea un obiectiv clar, pe care nu se sfia sa-l etaleze. Era convins ca Germania va pierde razboiul si partidele politice din România vor ramâne vaduvite de orice protectie internationala. El era convins ca relatiile acestor partide democratice nu sunt puternice pentru ca sa le valorifice, dupa ce România va scapa de razboi. Antonescu cu echipa lui progermana va fi complet înlaturat si în valmasagul ce se va instaura în tara el va deveni arbitrul politicii românesti, mai ales ca va avea suportul si protectia lui Stalin. Mereu îmi atragea atentia sa nu-l cred un "arogant" si un novice în politica. În politica româneasca miza totul pe cartea sovietica si îi deplângea pe cei ce au facut politica în România fara sa tina seama de prezenta Rusiei sovietice, în vecinatatea tarii, cu tendintele ei tiranice si imperiale. La obiectia mea ca vom pierde Basarabia, el raspundea cu promptitudine ca vom pastra Ardealul si acest lucru conteaza pentru politica noastra europeana. Descria pe taranisti si liberali ca având o politica sclerozata. Numai legionarii au mai înviorat oleaca poporul, în special taranimea si tineretul, dar au fost prea mult atrasi în sfera de influenta a Berlinului hitlerist si s-au lasat pacaliti de Antonescu si clica lui, care nu avea un suport national. În felul acesta, prin manevrele lui Misu Antonescu, legionarii au fost scosi din viata politica. Si a fost bine pentru ei, deoarece nu vor fi facuti raspunzatori de razboi la vremea pacii.

Groza avea legaturi personale cu toate personalitatile politice militare si culturale din tara. La Deva era în bune relatii cu generalul Ion Dumitrache, comandantul Diviziei a 2-a de vânatori de Munte si cu colonelul Ciubotaru, comandantul Batalionului 7 vânatori de munte, care a fost un erou pe frontul din Rusia. Nu traia izolat, dimpotriva. Pe toti legionarii din regiune îi cunostea, si erau multi, si îi respecta.

Odata mi-a spus ca, în 1940, a încercat sa se întâlneasca cu Horia Sima, când era vice-presedinte al Consiliului de Ministri, dar cineva le-a împiedicat aceasta întâlnire si regreta acest esec al lui.
Cunostea bine toate tesaturile vietii politice din tara si vorbea totdeauna cu fermitate în problemele pe care le aborda. Credea într-o forma de socialism, nu de marxism, si am avut impresia personala ca se credea în stare sa-l tina pe Stalin la o limita acceptabila de respect fata de România. Se închipuia un maestru al diplomatiei, care poate depasi cele mai încurcate situatii, cu succes. Asta era personalitatea lui, asa cum l-am înteles eu, din nenumaratele discutii avute cu el, la Bucuresti si Deva. Pâna la urma s-a mentinut pe o linie de plutire, adica nu a fost mazilit în ciuda frictiunilor pe care le-a avut cu Comitetul Central si eventual cu Moscova. Nu a putut controla actiunile nefaste ale Comitetului Central, dar si-a pastrat o oarecare influenta pâna în clipa mortii sale. Cea mai mare pasiune a lui Groza era Ardealul si politica. Si a ramas, pâna azi, unul din cei mai misteriosi oameni politici ai României.


Reîntoarcerea la Timisoara (spitalizare)

 

Presiunea frontului a creat o agitatie mare în rândurile armatei. Se pregateau unitati de lupta în graba ca sa fie trimise în Moldova. Era prin iulie 1944, când si batalionul nostru facea acelasi lucru si strângea toate raspândirile posibile sa se formeze noi plutoane si companii de lupta. Colonelul batalionului era un mare adversar al legionarilor si, desi rana mea din piept nu se închisese, a dat ordin sa fiu încadrat într-o companie care urma sa plece pe front.

Doctorul batalionului ma respinsese de pe lista alcatuita, dar colonelul a anulat decizia medicala. Capitanul casier a avut niste convorbiri cu colonelul, caci nu voia sa ma piarda, dar fara succes. Colonelul era inflexibil. M-a chemat la el, m-a amenintat, mi-a vazut rana, dar a spus ca acolo pe front e locul meu, sa mor.

În final, capitanul casier i-a cerut medicului, cu care era bun prieten, sa-mi pregateasca hârtiile de internare în spital la Timisoara. Si am plecat la Timisoara, scapând de un scandal la care nu ma asteptam. Pe la începutul lunii august 1944, la Timisoara, m-am dus la doamna Giosanu si i-am expus situatia. A mers cu mine la spitalul militar si am fost internat, dar trebuia sa astept pâna voi fi chemat la o comisie militara. Aveam dreptul sa locuiesc în oras si sa vin zilnic sau la doua zile ca sa vad listele de vizita pentru comisiile care lucrau de zor, ca sa intru la control. Stateam la un var de-al meu, care era sef la Departamentul Apelor de la primaria orasului. Ziua ma plimbam prin oras si citeam ziarele la o cofetarie.

Într-una din dimineti, când ma duceam devreme la spital, am fost surprins sa vad orasul împânzit cu soldati la toate colturile de strada. Seara nu ascultasem emisiunile de radio, si acum am aflat ca peste noapte - 23 august - a fost data lovitura de stat a regelui Mihai.

La spital, prietenii mei ostasi cu care fusesem pe front jubilau, caci vedeau finalul razboiului si-l vedeau pe Iuliu Maniu în fruntea tarii, ca prim-ministru. Erau tarani care nu cunosteau tesaturile politice din vremea aceea. Nu vedeau riscurile pe care le aduceau schimbarea de fronturi si patrunderea sovieticilor în tara.

La spital era mare degringolada, si de fapt peste tot, caci Banatul devenise izolat si nu se mai puteau desprinde liniile de orientare în viitor. La prima vizita medicala a comisiei, cu vreo doua zile înainte de 23 august, am fost respins de un doctor neamt, Gross, si urma sa ma întorc la unitate sa plec pe front. Doamna Giosanu a vorbit cu cunostintele ei de la comandamentul militar si a obtinut aprobarea sa mi se faca o vizita noua, la o comisie superioara, supravegheata de un general. Îndata ce mi-a vazut rana din piept, a ordonat un concediu medical de trei luni de zile.

Situatia era confuza si nu puteam pleca din oras, caci circulau tot felul de stiri contradictorii, despre lupte cu unitati militare germane în special în Bucuresti. Eu voiam sa trec pe la Deva, dar nu doream sa ma duc la batalion sa-l vad pe colonel. Nici macar nu mi-amintesc daca am trecut sau nu pe la batalion.

Am mai ramas câteva zile în Timisoara si asa am avut ocazia sa ma întâlnesc cu inginerul Ica Tanase, cu care fusesem la Aiud în 1941-1942. El fusese pe front în Rusia cu niste unitati speciale si nu stiu în ce conditii s-a reîntors. În perioada aceea era foarte framântat si îsi facea tot felul de planuri sa plece în strainatate, caci nu vedea deloc o stabilitate în tara. Vreo câteva zile ma întâlneam regulat cu el si nu era decis pentru o atitudine sau alta. Îi era greu sa se desparta de tara. Ma impresiona zbuciumul lui sufletesc pentru tot ceea ce se întâmpla în tara. El era soldatul credincios al unei miscari al carei scop era sa formeze un om nou, bun român si crestin, si care luptase împotriva comunismului cu generatia lui si cele anterioare cu luciditate, cu responsabilitate, având certitudinea ca se gaseste pe drumul cel bun de aparare al neamului sau. Lovitura de stat de la 23 august deschidea drumul unor dezastre, din care cine stie cum va mai putea fi salvata tara. Privea cu gravitate desfasurarea evenimentelor si avea intuitia unor prabusiri apocaliptice. Legionarul din el era tulburat, chinuit si nu îsi gasea odihna. El întrevedea ruinarea idealurilor sale si, o data cu ele, destramarea tuturor sperantelor românesti.

Câta deosebire între Ica Tanase si taranii raniti din spital, care credeau într-un final al razboiului si nu erau tulburati de norii negri ai viitorului. Luptasera cu vitejie pe frontul de rasarit si erau împacati ca si-au aparat tara, dar nu vedeau primejdiile care se desenau la orizont.

Niciodata nu voi uita pe Ica Tanase din acea vreme, care întruchipa pentru mine zbuciumul pentru sfâsierile întregii Miscari Legionare, care ramânea neputincioasa în fata istoriei. Pâna la urma am auzit ca s-a hotarât sa plece în strainatate, de unde s-a întors cu o echipa de sacrificiu sa continue lupta anticomunista, cu ajutorul americanilor. A fost ucis de comunisti cu întreaga lui echipa. Era masura sinceritatii si a credintei lui în idealurile morale ale generatiei sale.


Plecarea la Sibiu

 

Situatia nu se clarifica deloc si dupa câteva zile am hotarât sa ma duc la Sibiu, unde era familia mea. Acolo ma puteam întâlni cu prietenii mei si sa vedem împreuna ce este de facut. Problemele erau grele si nu puteai sa fii indiferent. Tara era în mare pericol si cu ea întreaga populatie.

M-am simtit bine în mijlocul familiei. Acum aveam linistea necesara sa ma orientez si sa hotarasc ce aveam de facut. Nu aveam nici un proiect. Trebuia sa ma orientez. Era destula confuzie si pareri contradictorii si nu era usor sa verifici toate cele pe care le auzeai si nu aveai mijloace de control.
La Sibiu, în mare graba, dupa lovitura de stat, s-au retras o multime de personalitati politice din Bucuresti. Fugisera în mare panica, sa-si gaseasca un adapost temporar. Erau în jur de 300 de oameni refugiati. Nu-i cunosteam personal, dar am aflat aproape despre toti acei ce foiau prin oras.
Primul cu care am luat contact era prof. Ioan Sângiorgiu, pe care-l cunosteam de la Facultatea de Litere unde era profesor de limba si literatura germana. Era cunoscut ca un simpatizant al national-socialistilor germani si avea legaturi întinse în cercurile culturale si politice din Germania. Avea o cultura multilaterala si era mândru de originea lui de boier moldovean. Nu stiu daca facea parte din Partidul National-Crestin al lui Cuza. Nu-l suportase pe Misu Antonescu, pe care-l descrie în termeni negativi si suspiciona atasamentul acestuia fata de politica germana. Îl credea un oportunist periculos si fara demnitate. Mi-a povestit în zilele acelea, când ne vedeam zilnic, ca din cauza asocierii politice a lui Misu Antonescu cu general Antonescu el cu un grup politic la Bucuresti pregatisera o lovitura de stat, inversul lui 23 august, adica în favoarea Germaniei, ca sa înlature duplicitatile clicii lui Misu Antonescu. Aceasta lovitura de stat urma aiba loc cu putin înainte de 23 august si afirma ca în grupul acesta al lui era inclus si Radu Mironovici din partea legionarilor. Din cauza unor dificultati neprevazute, lovitura s-a amânat si între timp a aparut 23 august cu Palatul regal si a schimbat cursul evenimentelor. El se pregatea sa fuga peste granita, sa ajunga la Viena si sa intre în guvernul national, condus de Horia Sima, ceea ce s-a si întâmplat curând dupa întâlnirile noastre.

Printre cei care se gaseau la Sibiu era si Emil Bulbuc, pe care nu-l cunoscusem pâna atunci decât din auzite. El, de fapt, avea pe cineva din familie în Sibiu, si locuia la câteva case de mine. Aveam multa încredere în el si mi-a placut cum judeca situatia. Era dinamic si a trecut imediat la o actiune locala. A organizat un grup de prieteni pe care-i cunostea si a început sa dezbata problemele imediate legate de noua situatie care s-a creat atunci în tara. Îmi amintesc despre doi dintre prietenii lui: comandorul de marina Petre Lazarescu si Ilie Vlad Sturza. Pe acesta din urma îl cunosteam de la Aiud din 1941-1942. Dar eu nu aveam legaturi legionare cu ei. I-am întâlnit prin Bulbuc si discutam lucruri generale. Prin Ilie Vlad am cunoscut si pe nevasta lui, fata generalului Gh. Avramescu, comandantul Corpului Vânatorilor de Munte, care se gasea la Sibiu, însa în calitatea de comandant al Armatei a IV-a. Cunostinta cu Felicia, sotia lui Ilie Vlad, mi-a fost de mare folos, caci Emil Bulbuc si Ilie Vlad au plecat curând în strainatate, trecând clandestin linia frontului. Felicia a venit sa ma ajute cu situatia militara. M-a prezentat generalului Dr. Radutescu, care era medicul sef al Armatei a IV-a si m-a internat într-un spital de raniti din Sibiu, instalat în Scoala Normala de Baieti. Seful spitalului de raniti era un doctor care era medicul de familie al generalului Avramescu, pe timpul sederii la Sibiu. Acesta mi-a facut toate înlesnirile si puteam sta acasa. Mergeam la spital numai pentru a-mi ridica doza de Gombardol, care era singura medicamentatie de tip antibiotic care o foloseam pentru rana mea deschisa, cu o fâsie buna de puroi în piept. În felul acesta eram în regula cu actele militare si puteam umbla în voie prin oras. Si nu a fost nevoie sa mai merg pe la unitatea mea de la Deva. Acolo s-au trimis numai actele de la spitalul de raniti. Acum dispuneam de timp pentru a stabili legaturi cu lumea refugiata la Sibiu si se desprindeau câteva linii de orientare din confuzia generala pe care a adus-o lovitura de stat de la 23 august. Era o panica generala în tara, caci nu mai exista o stabilitate si avansul Armatei Rosii pe teritoriul national aduce mari îngrijorari. Vestile din zonele pe unde treceau sovieticii erau chiar înfricosatoare. Soldatii civilizatiei marxiste pradau bunurile oamenilor, violau femeile si se prezentau ca hoardele de barbari din perioadele vechi, ale formarii poporului român. Ziarele vorbeau despre ravagiile pradaciunilor pe care le faceau armatele "eliberatoare" ale bolsevicilor. Se vorbea numai despre victoriile sovietice si retragerile germane. Însa zvonurile marilor dezastre ale trecerii sovieticilor prin tara circulau cu mare intensitate si acuratete. Din Moldova, Basarabia si Bucovina refugiatii români veneau cu duiumul în interiorul tarii si aduceau imaginea adevarata a cotropirii bolsevice.

Tragedia tarii era mare si de nicaieri nu se întrevedea vreo speranta. Comisia aliata de control care s-a format era stapânita total de sovietici si misiunile americane, franceze si britanice erau simple paleative.

Zi de zi, bolsevicii îsi întindeau controlul asupra tuturor institutiilor românesti si nu îngaduiau o buna chivernisire administrativa a tarii, caci totul trebuia analizat pentru sprijinirea razboiului antifascist, calauzit de maresalii Armatei Rosii. Toate bogatiile nationale au fost confiscate în vederea continuarii razboiului antigerman, în ciuda mizeriei pe care o instaurasera bolsevicii în tara.
Prin septembrie 1944 a sosit de la Bucuresti si sotia lui Nichifor Crainic, care era medic, cu fetita ei unica, Nini, fosta colega de a mea la filozofie. D-na Crainic mi-a povestit în cele mai vii si dramatice culori calatoria dânsei cu Nini de la Bucuresti la Sibiu. Trenul lor a fost atacat de soldati sovietici în gara la Sinaia si a luat toate bagajele calatorilor, au dat jos pe peronul garii toate femeile si fetitele care erau în tren si le-au violat sub cerul deschis, fara remuscare si rusine, ci în chiote de salbatica bucurie sexuala. Dânsa si cu Nini au scapat ca prin minune, dar era îngrozita, parca venea din iad, de clipele pe care le-a trait.

Între timp au ajuns trupele rosii si prin Sibiu si au trecut si tot felul de motorizate prin fata hotelului "Bulevard", pe strada Saguna, care era parte din soseaua nationala Bucuresti-Brasov-Fagaras-Sibiu si ducea spre Alba Iulia. Aceasta era directia în care mergeau armatele rosii pentru bataliile militare din Ardeal, apoi din Ungaria si Muntii Tatra. Aspectul coloanelor militare care treceau prin Sibiu nu era prea încurajator. Era un spectacol mai degraba de adunaturi de forte militare si cu un pronuntat caracter de mercenari.

Sibienii care au fost anuntati de trecerea trupelor sovietice prin oras nu s-au grabit sa apara la hotelul "Bulevard" cu flori si urale, afara de un numar mai mic de 50 de oameni. O foarte anemica primire "prieteneasca". În schimb, curând dupa aceea, pentru a linisti spiritele învolburate (s-a spus din cercurile Mitropoliei Ortodoxe), Mitropolitul Balan a facut o plimbare pe strada principala a orasului, Regina Maria, brat la brat cu maresalul Malinovski, sau Tolbukin, care era în trecere prin oras. Acest gest a Mitropolitului Balan a facut o impresie foarte neplacuta asupra populatiei din oras.

În presa scrisa s-au publicat comunicate explicative de razboi subliniindu-se "eroismul" soldatilor sovietici care au ocupat orasul Sibiu, dupa lupte grele si se dadeau exemple cum unitatile militare ale Armatei Rosii au trecut prin muntii de la Turnu-Rosu, cu tunurile în spinare. La Sibiu nu au existat lupte, caci armatele germane se retrasesera înspre vest si Valea Oltului pe la Turnu-Rosu a fost curatita de trupe germane si române în zilele urmatoare lui 23 august chir de catre sub-seful Statului Major al armatei române, generalul Socrate Mardare, care-l însotise pe Regele Mihai pâna la Piatra-Olt, în drumul lui spre ascunzatoarea din Oltenia. De la Piatra-Olt au luat-o înspre Olt.
Traiam în epoca aceea o lume de suprarealism si nu prea întelegeam bine despre ce este vorba. Guvernul nu oferea nimic care sa îndeparteze pe germani si deci sa evite un dezastru al teritoriilor românesti. Nici nu putea sa asigure o stabilizare interna.

Partidul Comunist, desi limitat în resurse interne, a început sa se agite si sa iasa la suprafata, caci era instrumentul Moscovei si beneficia de protectia directa a ei si a armatelor rosii. Numai miopii politici si cei înstrainati de sufletul românesc îsi puteau face iluzii ca tara va iesi cu bine din impasul momentului istoric, care era unul dintre cele mai urgisite ale istoriei nationale.

Puterile aliate din Occident nu se rupeau cu firea sa apere România de invazia comunista a Moscovei, care atunci era în chinurile facerii. Ele erau preocupate de problemele interne ale lor, si politica internationala era pentru ele un mizilic, pe care credeau ca-l vor solutiona cu usurinta, caci Sovietele au fost salvate cu ajutorul masiv al acestor puteri aliate (o mare naivitate politica, pe care Pamfil Seicaru a prezentat-o în numeroase articole din "Curentul"). Dar Occidentul nu se interesa în profunzime de fundamentele ideologice ale confruntarilor de atunci. El se mentinea în limitele unei democratii pe care era convins ca o va trece si Rusia Sovietica. În acelasi timp, acest Occident nu cunostea structurile contradictorii ale sufletului rusesc si de ce toate calculele politice erau în afara realitatilor rusesti.

Eu nu participasem la întâlnirile grupului lui Emil Bulbuc, care era un comandament legionar local, dar cu respiratie oficiala. Dar Emil Bulbuc a plecat peste granita cu Ilie Vlad Sturza si a ramas comandorul de marina Petre Lazarescu, care fusese sef de Stat Major al Marinei române. De la comandorul Lazarescu am aflat problemele discutate de grupul Bulbuc si, mai târziu, dupa ce ne-am legat mai mult, comandorul mi-a spus lucruri mai importante.

Întâi, chestia cu Bulbuc. În zilele când nu se hotarâse sa plece, initiativa lui era referitoare la un grup de comanda care sa puna ordine în relatiile dintre legionari si sa întocmeasca un plan de actiune, pentru momentul de instabilitate. A luat legatura cu studentii de la Alba Iulia, unde erau refugiati de la Cluj. Si cu legionarii fruntasi, refugiati din Bucuresti dupa 23 august.

Bulbuc avea sanse sa alcatuiasca un comandament puternic, caci avea autoritate si o dinamica vie a personalitatii lui. Si, mai ales, cu armata puternica a studentilor din Alba Iulia. Nu stiu ce s-a întâmplat, dar, pe neasteptate, a luat decizia sa plece în strainatate, caci era în mare pericol. El fusese subsecretar de stat la Ministerul Propagandei si deci era vizat. Mi-a spus în ultimul moment despre intentia lui de plecare. Asa am ramas cu comandorul Lazarescu, pe care nu l-am cunoscut pâna atunci. Si nici el pe mine. Dar ne-am înteles de la început, în special în sensul teoretic al discutiilor. Caci discutam despre eventualitati si perspective. Cu Emil Bulbuc avusese lucruri mai precise. Mai ales ca, am aflat dupa aceea, comandorul fusese în comandamentul legionar de prigoana, cu Iosif Costea, profesorul Manu, profesorul Ion Bancila, dintre cei mai importanti. Pe ceilalti i-am uitat. Si cunostea toate cele întâmplate în perioada razboiului. Aprecia în mod deosebit pe profesorul Ion Bancila de la Universitatea din Bucuresti. Iosif Costea, comandant legionar vechi, l-a impresionat la început, apoi acesta a început sa faca actiuni personale care nu aveau consensul comandamentului, ceea ce a produs o atmosfera de oarecare raceala între cei din grupul de comanda. Costea întretinea legaturi cu grupul lui Maniu, ca si Horatiu Comaniciu si cu generalul Antonescu, prin sotia lui care era fosta sotie a unui general din anturajul lui Antonescu. Afara de aceste discutii, am înteles curând ca Petre Lazarescu continua niste directive de la Bulbuc si îsi stabilise legaturi cu ofiteri din armata (superiori) si cu ramificatii mai mari. Nu avea însa legaturi cu masa legionara, dar îsi consolidase pozitia printre militari si niste grupuri germane. Era si normal, caci el avea o mentalitate militara, de sef de stat major al Marinei române. Prin el am cunoscut un comandor de marina, român de origine germana, care m-a impresionat cu personalitatea lui. Era masiv si impune prin forta fizica pe care o avea, dar si prin judecata lui potolita si profunda. Era un marinar asa cum mi-i închipuiam pe marinari, un munte de om care poate domina furia valurilor. I-am uitat numele, dar mi-a ramas o impresie vie si frumoasa despre marinarii români. Nu se temea de furtunile care se aratau la orizont si sunt convins ca a participat la lupta de atunci împotriva barbarilor. Nu putea sa fie alaturi de comandorul Lazarescu pe degeaba; i-am pierdut însa urma si n-am mai auzit de el, dar sunt sigur ca s-a alaturat acelor luptatori de talie mare.

Paralel cu întâlnirile mele cu Lazarescu, care aveau o coloratura politica, dar înca în stadiu teoretic, cel putin pentru mine, am început o serie de întâlniri cu Nini Crainic si cu un oarecare Negreanu, mi se pare coleg de-al nostru de facultate. Se tinea mereu în compania lui Nini. Era foarte inteligent si avea o perspicacitate ascutita în filiatia de idei. Mergeam toti trei la cofetaria Seiser, de pe str. Regina Maria si era o placuta delectare intelectuala. Discutam informatiile la ordinea zilei si le comentam cu o avalansa de ironii si sageti de dispret la adresa ageamiilor de atunci, vânzatorii de întelepciune si "stiinta comunista" la întretaieri de drumuri, unde atacau subiecte în forme ridicole si superficiale, ca sa convinga pe trecatori de adevarurile lor oportunistii veacurilor de atunci. Cu Nini am trait niste momente dramatice, în legaturile ei sentimentale cu un coleg de facultate macedonean. Acesta s-a îmbolnavit de plamâni si i-a cerut dezlegare lui Nini sa-si urmeze calea lui proprie, alta decât pe firul sentimentelor lor. Mi s-a cerut sa asist si eu ca prieten al lor la acest ceremonial intim, de ruptura. Mi-am dat seama ca prietenul meu traia intens momentul istoric si avea o intuitie a evenimentelor care sa vina peste noi si întelegea sa lupte prin puterile proprii si cu fratii lui de cruce, în afara de dragoste si cine stie ce alte griji, care i-ar fi diminuat dinamismul de actiune. Aceasta situatie m-a determinat sa-mi fac si eu o confruntare cu constiinta mea si sa ma orientez mai bine în realitatile pe care le traiam atunci. Se înmultisera enorm numarul fugitilor din Bucuresti. La Sibiu venise si Nichifor Crainic, tatal Ninei, si ea m-a rugat sa-i gasesc o gazda, unde sa se adaposteasca de eventuale riscuri. Am gasit o formula buna cu un grup de studente care l-au luat în primire sa-i asigure o gazduire. Atunci mi-am dat seama cât de bine erau organizate legionarele din oras si, prin similitudine, studentii de la Universitatea Cluj-Sibiu. Si apoi am realizat ca Sibiul avea o organizatie puternica si efectiva, care se pastrase din perioada 1937-1940.

Îl vizitam des pe profesorul Crainic si am înteles ca el socotea închisa cartea vietii lui de pâna la data aceea. Avea perceptia ca nu se mai poate reface nimic din ceea ce a fost pâna atunci. Ciclul României Mari dintre cele doua razboaie s-a încheiat. Nu avea nici o speranta, se încredintase vointei lui Dumnezeu. Era calm si citea tot timpul, desi era greu sa-i gasesti carti pe care nu le citise. Nu cred ca scria în timpul acela. Nu avea nici o farâma de optimism în sufletul lui. Primea cu resemnare totul. Despre Nini, pe care o iubea nespus de mult, credea ca va putea razbate prin greutati, caci mama ei o proteja ca o leoaica, si va fi în stare sa se descurce, caci era doctorita.

Am avut multe discutii cu profesorul în perioada aceea, caci îl vizitam des. Avea o cultura profunda si o judecata limpede si bine articulata. Vorbea domol, cu ordine impresionanta în gândurile lui si cu concluzii care aveau învestitura de mari certitudini. Crainic era omul care lucra cu certitudini, nu cu simple convingeri logice care te-ar fi uluit prin spontaneitatea lor. Certitudinile sale aveau plenitudinea si izul metafizic al marilor viziuni care îsi deschideau portile cuprinderilor de întreguri ale existentei, de armonii universale si de patrundere în lumea transcendentala. Si farmecul deosebit venea de la substanta teologala a acestor viziuni, care-ti ajuta sa patrunzi în profunzimile rânduielilor lumii si sa sesizezi semnificatiile existentei. În dialogurile cu Nichifor Crainic, atunci în tulburatoarele vremuri ale razboiului si ale pârjolului sovietic, te desprindeai de spaimele momentului si ale istoriei si te avântai pe alte tarâmuri ale cugetului. Prin contactul cu Crainic si cu grupul de fete care l-au protejat în vremea aceea mi-am dat seama ca este nevoie sa iau o atitudine care sa corespunda cu tineretea mea. Eu nu puteam fi un resemnat, generatia mea nu se epuizase si nu îsi pierduse optimismul.

Din cauza razboiului, viata populatiei devenise din ce în ce mai grea. Lipsa de alimente, frica generalizata de necunoscut, neîncredere în guvern, timiditatea partidelor, agresivitatea retorica a Partidului Comunist, refugiatii din partile nord-estice ale tarii, pe unde trecusera rusii. Prezenta trupelor rosii adusese mari înspaimântari peste întreaga tara si fragilitatea guvernului arata din plin invaliditatea actului de la 23 august.

Întâlnisem pe un vechi legionar din Oltenia, Serafim, care vizita pe Gusti Bidianu, si care stia de la Gusti pozitia lui Radu Mironivici, fugit si el la Sibiu cu un grup de prieteni. Acestia îi pregateau un adapost înspre vestul tarii. Ocazional am cunoscut si eu pe unul din grupul lui Mironovici, Tofanescu sau Teofanescu, care mai târziu devenise la Aiud seful unui club de reeducari. Atunci, la Sibiu, era plin de personalitatea lui si deosebit de mândru ca facea parte din anturajul lui Mironovici. Nu m-a interesat deloc si nici n-am stabilit nici un fel de legatura cu el. Afara de grupul restrâns din jurul sau, Mironovici nu îsi asumase raspunderi fata de Miscarea Legionara din tara. Gusti Bidianu nu facea prea mult. Se limitau la discutii teoretice si analize de moment, care nu aveau valoare deosebita caci structura evenimentelor se schimba de la zi la zi.

În plimbarile mele prin oras, l-am vazut de câteva ori pe A.C. Cuza si Al. Vaida-Voievod. Vaida sta pe bancile de pe promenada, la intrarea în parcul Astra, si privea cu melancolie la trecatorii de pe strada. Fusese de mult absent din viata politica a tarii si nu mai avea nici o influenta. La fel era si A.C. Cuza, care era împovarat de ani. Baiatul lui, George Cuza, avea legatura cu grupurile Partidului National-Crestin, care nu fusese dizolvat de maresalul Antonescu. La Sibiu, Cuza era adapostit de un ginere al lui, un general, care era prefect al judetului sau comandant al corpului VII Armata. George Cuza avea doua fete, care erau foarte vioaie, inteligente si constiente de situatia grea în care se gasea tara. Am vorbit de vreo doua-trei ori cu ele, împreuna cu Nini Crainic. Mi-a placut curajul lor. Îsi dadeau seama de pericolele din tara, dar erau pregatite sa le înfrunte. Din cauza aglomeratiei de fugiti din capitala, Sibiul era dinamic si foiau tot felul de proiecte si de pronosticuri, care mai de care pline de fantezie. Unul din fratii Noveanu, care originari erau din Sibiu, era mai mucalit si mai calm în judecatile pe care le facea. Prin el le-am întâlnit, pentru prima oara în viata mea pe Toma Simion, un comandant ajutor si legionar vechi, din cercul lui Mironovici. Îsi dadea seama de perspectivele sumbre ale viitorului românesc, dar credea serios în gândul lui ca românii, care au compromis atâtea idei, vor compromite pâna la urma si pe cea comunista. Prin el si Noveanu am întâlnit si pe Titi Gâta, care stiam ca este sefa Corpului Legionar de Fete. Energica, cu o personalitate puternica, se impunea ca o sefa si vorbea apodictic. Mi-am dat seama ca este activa si am înteles ca a venit la Sibiu pentru convorbiri cu Radu Mironovici. Cu Titi, afara de un schimb de vederi, nu aveam ceva deosebit de discutat.

La Bucuresti, în acelasi timp, se facea adevarata politica legionara de suprafata. În ziare aparuse o scrisoare a lui Horatiu Comaniciu adresata în numele legionarilor lui Iuliu Maniu, cu o propunere de (colaborare?!) politica, în conformitate cu o întelegere acoperita dintre Comaniciu si Maniu, prin 1942, pe linia unei dorinte sau sfat mai vechi al lui Corneliu Codreanu. Horatiu era un om cinstit si credea ca Partidul National-Taranesc va oferi o protectie politica legionarilor împotriva presiunilor comuniste. Maniu afirma în cercuri restrânse ca are asentimentul american pentru aceasta actiune politica. Un cerc limitat de legionari au crezut în protectia taranista si fireste si Comaniciu. Înspre vremea Craciunului din 1944, fiind la Bucuresti, m-a încredintat de aceasta, desi mi-a spus ca este urmarit; curând a plecat peste granita.

Aici, vroiam sa introduc schimbul de scrisori dintre Maniu si Comaniciu, în legatura cu discutiile privind relatiile dintre Miscarea Legionara si Partidul National-Taranesc. Odata, Horatiu mi-a spus ca Maniu avea si o scrisoare de la Departamentul de Stat american, ca este de acord cu întelegerea lui Maniu cu Miscarea Legionara. Nu am gasit acele scrisori pe care le aveam de la Horatiu la data când scriam aceste pagini.

La un moment dat, nu mai tin minte prin cine, am întâlnit un avocat legionar din Iasi, care era un bun analist al hatisurilor politice si era foarte bine informat asupra Miscarii Legionare. Îl vedeam aproape zilnic la cofetaria unde mergeam cu Nini Crainic si-mi placea sa stau de vorba cu el, caci aflam lucruri care erau complet inedite pentru mine. El statea la o familie de moldoveni de-ai lui, unde am ajuns si eu si asa am cunoscut trei surori, care au jucat un important rol în epoca aceea, mai ales dupa ce au venit cei din Germania în frunte cu profesorul Nicolae Patrascu, prin luna octombrie 1944. Una din ele era legionara si din acelasi sat moldovean cu Costache Oprisan, care va deveni seful Fratiilor de Cruce, cu care era în relatii de buna prietenie. Sibiul avea o organizatie bine închegata cu oameni de buna calitate. Nu m-am amestecat cu ei, desi îi cunosteam bine, pentru ca nu aveam nici eu o intuitie clara a ceea ce trebuie sa fac. Începusem sa vizitez pe noul meu amic din Moldova, si în felul acesta am cunoscut bine pe cele trei surori, cu care am initiat câteva proiecte, caci erau în afara de Miscare ca unitate politica. Comandorul Lazarescu mi-a vorbit cu încredere despre ele. Ele aveau o casa mare si, la ora aceea, foarte bine pazita de militari, pentru ca sotul uneia dintre surori era colonel în armata.

Într-una din zile primesc un bilet de la cineva care ma cauta sa stea de vorba cu mine, si-mi dadea numarul unei camere de la un hotel de mâna a doua. Totul îmi parea misterios, dar m-am dus si am aflat ca era venit clandestin din Germania si voia sa cunoasca pe cineva din Sibiu; mi se pare ca era vorba de Viorel Tanase, pe care-l cunosteam de mult. Am avut ca director la scoala primara pe tatal sau si coleg de clasa un frate de-al lui. Viorel era bun prieten cu un var de-al meu si deci un motiv în plus sa ma cunoasca. Tânarul se chema Patrut, si târziu de tot am aflat ca-l chema Ion Cristea. Venise din Germania cu un mesaj de la Aurel Calin, pe care-l cunosteam tot prin varul meu, din vremea liceului. Le-am facut legatura si mesajul a fost transmis lui Viorel Tanase, caci era personal, si nici nu l-am cunoscut niciodata. Dar am înteles ca Patrut s-a încadrat în grupul legionarilor din Sibiu si a devenit foarte activ. A început sa lucreze cu grupul legionar de studente, ajutând pe toti cei ce aveau nevoie de adapost si protectie.

Comandorul Lazarescu actiona pe dimensiunea politica a Miscarii si se pregatea sa formeze un comandament mai larg, mai dinamic si cu obiective precise, pe linia deciziilor luate cu Bulbuc, înainte de a pleca din tara. Însa lucrurile au luat o noua întorsatura.

A aparut la Sibiu Aurel Calin, venit din Germania. Era un legionar vechi si fusese în lagarele germane împreuna cu toti legionarii din Germania. El a preluat imediat toate legaturile si a început sa restabileasca organizarea legionarilor pe unitati. L-am întâlnit si eu. Si am aflat de la el proiectele pe care le avea. Îmi parea putin romantica încercarea lui, dar m-a impresionat cu deosebire maturitatea cu care s-a întors din lagarele germane. I-am atras atentia asupra problemelor si instabilitatii din tara, deci dificultatea de a strânge rândurile. El însa avea o misiune de la care nu voia sa se abata, si era foarte meticulos în aplicarea programului sau. Venise împreuna cu o echipa mai mare, care era condusa de prof. Nicolae Patrascu. Echipa s-a împrastiat, deoarece avionul care o aducea a fost bombardat si toti s-au lansat cu parasutele, urmând sa se întâlneasca undeva, daca va fi posibil, mai târziu. Nu stia despre ceilalti nimic. El cazuse cu parasuta, împreuna cu Nicolae Mândreanu din Ocna Sibiului, în muntii Serbiei, unde erau partizanii lui Tito. Au fost capturati de partizani si au fost tratati foarte bine, caci s-au declarat fugiti din lagarele germane. Partizanii i-au ajutat sa porneasca spre România. Era cu el si un tânar, Victor Enachescu, originar din Sinaia. Cu acte pregatite de partizanii sârbi au ajuns la granita României. Acolo au gasit un sergent din armata româna care le-a facut acte militare si sub pretextul ca-i duce sub stare de arest, i-a trecut pe teritoriul tarii, aducându-i pâna la Sibiu. Cum a sosit, Calin a trecut la treaba imediat. Avea un dinamism inegalabil. În structura de comanda, cu care au venit din Germania, el era al treilea în esalonul stabilit. Patrascu, comandant general, Nistor Chioreanu ajutorul lui, si, dupa Nistor, era Aurel Calin. Fiindca era singurul dintre cei trei care a ajuns la Sibiu, si-a luat rolul în serios. A identificat grupurile din vecinatate, a luat legatura cu ele si a dat directive: Alba Iulia, Brasov, Fagaras etc. De mare ajutor i-a fost un locotenent din armata, Stefan Popa, care avea un arsenal întreg de materiale, stampile, foi de calatorie militare, livrete militare, grade inferioare si de ofiteri, plus cele necesare pentru buletine de biroul populatiei, care asigura celor în nevoie actele necesare si calatorii gratuite pe caile ferate. În felul acesta s-a putut stabili legaturi prin curieri, cu toate punctele importante din tara. În felul acesta, Calin si-a asigurat un sistem bine închegat de lucru si activitati.

În tot vârtejul de actiuni si proiecte, Calin a fost preocupat si de vesti despre sotia lui. Dupa multe legaturi pe care le-am stabilit, am dat si de urma dânsei. El venise foarte entuziasmat de posibilitatile pe care le-ar fi gasit prin sotia lui, ca sa-si gaseasca un cuib de adapost si mai ales de siguranta. Dar nu a fost posibil. Sotia lui nu mai era disponibila la ora aceea si Aurel Calin a înteles bine acest lucru. Era o adevarata tragedie familiala, si el a suferit enorm de mult din cauza aceasta. Calin trebuia sa-si schimbe planurile stabilite în functie de realitatea pe care o gasise, si care nu era favorabila pentru moment. Si lupta în conditiile de atunci era grea si plina de riscuri enorme. Dar el avea o tenacitate de munca exceptionala si nu parea sa fie timorat de nimic.

CANCICOV

 

 În epoca aceea venea la Sibiu, la cumnata lui, si Mircea Cancicov, fost ministru de finante si membru marcant al Partidului Liberal. Ca toti oamenii politici din vremea aceea, spera si el într-o îndreptare a situatiei, prin interventia aliatilor (englezi, francezi si americani). El nu credea ca puterile occidentale vor lasa partea de rasarit a Europei sa cada sub dominatia moscovita a bolsevicilor sovietici. Am avut câteva conversatii interesante cu Cancicov si el preconiza o unire strânsa între partide. El credea ca nu va fi posibil un front de opozitie împotriva comunistilor pe plan intern, caci acestia aveau suportul si protectia directa a Armatei Rosii.

Cancicov sustinea ca Iuliu Maniu a facut o mare greseala politica, în primavara lui 1944, când Guta Tatarascu a apelat al toate partidele românesti sa faca o coalitie trainica, cu scopul de a preîntâmpina actiunile unui partid comunist, care va fi impus de Moscova în România. Numai o astfel de coalitie, care sa treaca peste neîntelegerile de pâna atunci, personale sau de partid, va putea salva tara. Dupa prezentarea acestei situatii, Cancicov avea convingerea ca Iuliu Maniu nu era asa de alarmat de rolul unui partid comunist si ca el va fi în stare cu sprijinul occidental sa faca fata problemelor nationale. Pe Tatarascu nu-l accepta deloc, considerând ca a facut o mare tradare prin asocierea cu regele Carol al II-lea, si a marginalizat celelalte partide (inclusiv Partidul Liberal, al său). În felul acesta, Tatarascu era un mare vinovat de dezastrul tarii si se vedea tras la raspundere, dupa terminarea razboiului. El nu mai avea, dupa vederile lui Maniu, nici o autoritate morala sa initieze si sa participe la o coalitie nationala: Frontul National Democrat.

În acea primavara a lui 1944, Maniu a facut o coalitie cu liberalii, socialistii si cu Partidul Comunist, inexistent, despre care credea ca va iesi la suprafata, dar fara nici o semnificatie politica. Gestul lui Maniu privea relatiile cu Rusia Sovietica, careia socotea ca îi face o concesie minora, de toleranta politica, prin respectarea dreptului minoritatilor politice, cum era Partidul Comunist. De altfel, Moscova cerea ca în coalitia anti-antonesciana sa fie inclusi si membrii comunisti, indicati de Soviete.
Oricare ar fi fost situatia de atunci, Cancicov sublinia eroarea lui Maniu. El vedea o refacere a comunistilor, prin intensificarea actiunilor taraniste pe directia specifica a doctrinei de partid, ca reprezentanti ai taranimii române. Este momentul Mihalache, spunea Cancicov, acum sa apara în costum national, nu de parada, ci ca un simbol al ridicarii satelor la lupta salvarii nationale, ca un act de prezenta reala, masiva si totala, pentru sfidarea încercarilor comuniste de a se integra fara temei în viata nationala. Si ca o înfruntare a pretentiilor sovietice. Ca o preîntâmpinare a miopiei politice a occidentalilor.
Cancicov spera ca occidentalii vor interveni pentru apararea României în fata ofensivei politice de imixtiune interna în politica româneasca, dar îl îngrijora foarte mult situatia tulbure din tara.
RADU BUDISTEANU a sosit la Sibiu cam în perioada în care venise Aurel Calin. Era însotit de secretara lui, care îsi stabilea legaturile cu altii si îl ajuta sa se descurce, caci el nu iesea decât seara prin oras, sa nu fie recunoscut. Traia cu psihologia "fugaritului", din cauza conditiilor generale, dar nu era urmarit la ora aceea. A cerut sa i se faca acte false ca sa se poata misca mai usor prin oras.
Calin a beneficiat de prezenta lui Budisteanu la Sibiu si i-a cerut o adresa de încredere*; apoi l-a trimis pe Victor Enachescu sa se stabileasca la Brasov. Secretara lui Budisteanu l-a însotit si i-a gasit o locuinta acolo, pentru sederea lui. Brasovul era bine organizat si Calin îl numise sef de regionala pe Ionel Nacu, care statea la vremea aceea acolo. Putin înainte de a lua legatura cu Budisteanu, pe Enachescu l-a trimis ca sa lucreze mai mult cu legionarii care se refugiasera în munti, pentru orice eventualitate, incluzând si ideea de partizanat. În aceasta actiune, Ina, secretara lui Radu, l-a ajutat enorm, caci avea niste legaturi speciale, cu care au putut sa-i aprovizioneze din abundenta pe cei din munti. Legatura cu cei din munti se desfasura în conditii excelente si nu exista nici o fisura.

În acelasi timp, Ionel Nacu, care era legionar vechi, cu o educatie frumoasa si o personalitate de marca a Legiunii, actiona pe planul politic al regionalei si relatiile cu Calin erau de încredere reciproca. Nacu facuse multe legaturi politice în oras, cu celelalte formatii de partid si obiectivul lui era sa alcatuiasca o unitate larga a diferitelor partide politice, care la ora aceea nu aveau intuitia globala a unui viitor încarcat de pericole, desi amenintarile erau vizibile si evidente în fiecare zi si saptamâna. Mai ales prin comportarea armatelor bolsevice si prin agresivitatea tot mai accentuata a comunistilor, desi ei nu reprezentau un curent de opinie suportat de masele populare. Spectacolul pe care-l prezentau în societatea româneasca era un fel de "halucinatie", care nu aparea sa aiba contact cu realitatile. Era un suprarealism politic, ale carui legaturi ascunse nu le vedeau oamenii politici, dar nimeni nu se putea astepta la nimic bun de la armatele rosii care invadasera tara. Ionel Nacu era format în educatia legionara si avea o experienta solida în spatele sau. Era deci omul indicat sa înjghebeze un grup de puternice forte românesti, în regiunea Brasovului, caci stia bine ce vrea si care era linia de orientare, în momentul acela în care numai o pozitie ferma putea descifra sensul problemelor fundamentale. Nacu facea parte din generatia descendenta din glorioasa generatie de la 1922, care a avut printre punctele esentiale ale orientarii ei nationale alarma pe care a dat-o poporului român asupra pericolului pe care-l reprezinta bolsevismul sovietic, din vecinatatea tarii. Si care a ramas o permanenta a politicii externe legionare. În acest sens, Ionel Nacu era personalitatea care în centrul de viata româneasca al Brasovului putea sa articuleze o unificare a fortelor politice pentru a constitui o rezistenta regionala pe care n-o putea anula Partidul Comunist. Partidele politice aveau o viziune deosebita a situatiei si lucrau în practica politica cu metodele vechi. Pericolul bolsevismului nu le aparea tuturora cu pregnanta necesara, pentru a deveni mai decisi în actiunile lor. Speranta în sprijinul occidentalilor câstigase mintile tuturora, si asta a însemnat ruina unificarii partidelor într-o rezistenta nationala.

NISTOR CHIOREANU. Pe la finele lunii septembrie a sosit si Nistor Chioreanu, împreuna cu Nicolae Mândreanu din Ocna-Sibiului. Aurel Calin i-a prezentat starea de lucruri si tabloul realizarilor sale. A predat comanda lui Nistor si a devenit ajutorul sau principal. Chioreanu era cu parul albit, mersul domol si vocea asezata, potolita. Bine alcatuit la trup si cu o privire deschisa, calda, întreaga lui înfatisare inspira încredere. Asculta cu atentie orice i se spunea si nu se grabea în deciziile sale. Avea lunga experienta în conducerea unei regionale si cunostea bine de tot situatia Miscarii în Ardeal.

A preluat în mâinile lui toate actiunile si a început sa dea dispozitii în continuarea celor începute de Calin. Nistor si Calin locuiau în aceeasi casa, casa surorii lui, Georgeta, sotia lui Cancicov.
Pentru o initiere în tesatura evenimentelor de atunci, convorbirile lui Nistor cu Cancicov au fost o calauza adevarata. Din lumea lui politica, cu toate tesaturile de fapte si de oameni, a ramas o icoana clara a caracterelor pe care le aveau personalitatile mediului politic din vremea aceea. Mircea Cancicov avea o înalta tinuta morala în compozitia politicii nationale. Era masurat în judecatile lui, avea o întreaga enciclopedie de cunostinte si informatii si era un adevarat caracter.
În faza întâi, dupa venirea lui, ca o faza de orientare, Chioreanu a fost avantajat prin discutiile cu Cancicov si a devenit din ce în ce mai stapân pe uneltele lui de conducator, pe baza datelor psihologice si morale, pe care le-a obtinut.

NICOLAE PATRASCU. Nu a trecut însa multa vreme si a sosit profesorul Patrascu. A fost o explozie de bucurie, extraordinara. Ei toti venisera în acelasi avion; erau mai multi si nu îmi amintesc numele. Într-o zona periculoasa, deasupra Serbiei, pilotul german i-a anuntat sa-si pregateasca parasutele si a dat ordinul de lansare în spatiu. Deci fiecare a trebuit sa se descurce singur, dupa împrejurarile specifice în care s-a gasit. În fapt, toti au scapat cu viata.

Patrascu a ratacit prin munti si paduri si într-o vreme a fost urmarit de câini si soldati, dar a scapat ca prin minune. Când s-a trezit, într-o dimineata, nu stia unde este si nici nu-si închipuia ca a scapat. A ajuns totusi la Arad, unde a batut noaptea la fereastra unei case unde locuia un prieten al lui. Era numai sotia lui acasa. Când i-a auzit numele, i-a cerut imediat sa plece mai departe. Nu a voit sa-i deschida usa pentru adapost. Dupa multe peripetii dramatice a ajuns la gara Vintu de Jos si s-a coborât din tren sa mearga vreo doua statii pe jos. Cunostea locul si era mai sigur ca se va descurca. Mergea pe lânga linia ferata si la un moment dat s-a apropiat de dânsul un tânar care l-a întrebat daca nu este profesorul Patrascu. Este tocmai ceea ce dorea profesorul, sa nu fie recunoscut, caci era îmbracat în haine militare, de ofiter. În orice caz s-a descurcat, spunându-i tânarului, care îi fusese elev, ca este concentrat si merge la unitate. Ajuns la Sibiu, a tras noaptea în garajul unde un prieten vechi de-al lui; acesta avea un automobil cu care facea curse de taxi. Dimineata, când a fost descoperit, a fost o surpriza neasteptata pentru amicul sau, caci stia ca este plecat în Germania. Nu s-a speriat si i-a promis ajutor cât timp va fi pe acolo. Era, daca nu ma însel, la începutul lui octombrie 1944.

Patrascu a plecat de la el chiar în seara urmatoare, si Viorel Tanase, care circula fara grija prin oras, l-a condus la noua locuinta, care era mai sigura, în acelasi loc unde era si Calin si Nistor Chioreanu. Casa era proprietatea uneia din cele trei doamne despre care am vorbit. Sotul ei era colonel în armata cavaleriei si avea mai multi soldati pentru paza casei, care era vecina si cu Arsenalul militar de la Sibiu, deci o zona bine supravegheata de soldati.
Vremea era una de mari agitatii si surprize. Nici nu s-a odihnit bine profesorul Patrascu, ca si-a anuntat sosirea la Sibiu Costi Stoicanescu, care venea de la Bucuresti si stia ca Patrascu va ajunge la Sibiu. Si asa din senin apare în oras si Radu Mironovici, care era însotit de un locotenent de artilerie. Îl cauta pe Patrascu.

Fac o mica paranteza.

Imediat dupa 23 august, din Germania au fost trimisi o multime de curieri, cu instructiuni pentru unitatile legionare din mai multe centre din tara, de catre comandamentul legionar din Austria. Despre prezenta unor curieri în tara a auzit si Radu Mironovici, dar nici unul dintre ei nu luase un contact cu el. Si Mironovici era oarecum contrariat de acest lucru. Asa s-a hotarât sa vina la Sibiu, unde i se dadusera niste indicatii ca ar fi sosit si Patrascu, care însa sosise numai cu o zi înainte.
În noaptea aceea se facusera toate aranjamentele ca sa se întâlneasca cu totii în casa de lânga Arsenal. În acel moment a cazut o "bomba" informativa în oras. Din doua surse s-a aflat ca dupa ora 7 seara, echipe de soldati români, rusi si civili din Siguranta Statului vor face, în Sibiu, perchezitii din casa în casa, pentru a cauta pe un maior din armata lui Vlasov, care avea o mâna lipsa. Toti au fost pusi în garda si si-au luat masurile de rigoare în asemenea cazuri.

Nistor Chioreanu si Calin au plecat în Dumbrava Sibiului si au înghetat toata noaptea. Radu Mironovici cu Stoicanescu au iesit din oras pe drumul Turnisorului, cu locotenentul de artilerie. Si au povestit tot timpul, fara sa doarma.

A ramas Patrascu, fara sa aiba un loc sigur, si el era cel mai greu de adapostit. Era bine cunoscut în oras si nu putea circula fara buna acoperire si paza. S-a gasit însa o solutie ideala. Un doctor cunoscut era de serviciu de garda, noaptea, la clinica de femei. A luat pe Patrascu cu el, l-a îmbracat în halat de doctor si a stat toata noaptea în clinica. Puteau sa treaca pe acolo toate patrulele de control, caci nimeni nu s-a gândit sa faca perchezitie într-o clinica de femei.
Eu eram tare îngrijorat de situatia lui Crainic, caci el înca nu avea acte false si deci putea fi identificat usor, daca era si el pe lista. Eu am dormit acasa la mine.

În ziua urmatoare perchezitiei m-am dus cu precautie la locuinta lui Nichifor Crainic. L-am gasit linistit si mi-a povestit ce s-a întâmplat în seara ce a trecut. El era acasa singur, în pijama, si nu avea nici o grija. Pe neasteptate a venit una din studente, a intrat vijelios în bucatarie. Si-a pus un sort si a început sa spele vasele. El a ramas uluit, caci în acelasi timp a intrat o echipa de soldati rusi. Când au vazut acestia o fata tânara si un mosneag în pijama, au început sa râda cu pofta si zicând pe limba lor: "Davai, davai"; au plecat fara sa întrebe pe nimeni nimic.
Ceilalti au iesit din bârlogurile lor si s-au întâlnit cu toti la locuinta lui Calin si Chioreanu. Prof. Stoicanescu, Radu Mironovici si locotenentul de artilerie. Au povestit ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Singurul lucru interesant a fost ca Nistor si Calin au întâlnit în Dumbrava Sibiului pe Nicu Iancu, care le-a spus ca el se pregateste sa plece în afara granitelor. Îsi dadea seama ca nu va putea rezista la prigoana vijelioasa care va veni, din partea comunistilor. Era bolnav si firav.
Mai târziu s-a aflat ca echipele de perchezitie îl cautau pe Patrascu.
Apoi au început discutiile si dezbaterile problemelor de actualitate. Era, acolo, cel mai important comandament al Miscarii, unde s-au stabilit toate coordonatele de actiune a Miscarii Legionare. Cei veniti din Germania au povestit cu amanunte tot ce s-a întâmplat acolo, în lagare, si cum s-a ajuns la guvernul de la Viena si care a fost rostul venirii lor în tara. Mironovici a pus o serie de întrebari si a fost satisfacut de raspunsurile date. Au facut apoi un tur de orizont al problemelor fundamentale, în planul politic si mai ales cu orientarea Miscarii.
Au stat împreuna trei zile si trei nopti, în cea mai deplina liniste. Mironovici a expus situatia Miscarii din tara si la urma au cazut la o întelegere generala. El se va retrage în adapostul lui din Banat si îi va comunica lui Toma Simion sa ia contact cu Chioreanu si sa-i predea toate legaturile cu unitatile constituite sub conducerea lui. Mironovici a fost de acord cu linia generala pe care o expusesera cei veniti din Germania, ca directoare pentru actiunile lor de aici. Îsi dadea seama ca legatura cu Patrascu va fi mai dificila, pentru viitor, din cauza tintei pe care o reprezenta el pentru serviciile secrete. Dorea sa mentina legaturi mai consistente cu Chioreanu.

Care era pozitia Miscarii Legionare la ora aceea?

Profesorul Stoicanescu a trasat punctele de sprijin pentru orientarea din momentul acela si directia de lucru cu principiile de baza ale ideologiei si viziunii legionare.

Miscarea Legionara nu mai avea nici o obligatie morala fata de Germania national-socialista, care a tinut pe legionarii refugiati în lagare si în conditii imposibile de a-si apara dreptatea cauzei lor, atât în România, cât si în exterior.

Hitler a jucat o politica care privea numai interesele germane, fara sa îngaduie altor formatii politice, nationaliste si anti-comuniste, sa-si desfasoare relatiile lor pe alte dimensiuni si cu orizonturi proprii si specifice.

Politica lui Hitler fata de Miscare a fost o politica de ignoranta a realitatilor nationale si de adversitate directa în materie de ideologie si doctrina. Acest lucru s-a vazut cu evidenta în felul cum a tratat chestia Ardealului si politica interna, în legatura cu personalitatea lui Antonescu.
Internarea legionarilor în lagarele din Germania a fost ilegitima si absurda, imorala si bazata pe miopie politica, lipsita de orice fel de compasiune si întelegere pentru o miscare nationalista de proportiile si valoarea umana a Legiunii.

Idealurile national-socialiste erau radical deosebite de cele legionare. Ceea ce apropia cele doua ideologii era, în perspectiva europeana, problema bolsevismului.

"În înclestarea militara de acum - zicea Stoicanescu -, daca Rusia Sovietica va fi de partea victorioasa a razboiului, întreaga civilizatie europeana va suferi lovituri care vor putea fi fatale si, în felul acesta, sa se închida ciclul culturii si civilizatiei de tip european.

Din cauza unor premise politice gresite, Occidentul nu a înteles la timpul sau istoric, caracterul grav al amenintarilor sovietice, pentru întregul continent european.

Pentru România nu exista decât alternativa: Germania national-socialista sau Rusia bolsevica. Stoicanescu credea ca în efortul german cu lozinca "Drang nach Osten", pentru a cuceri spatiul Rusiei si Siberia cea vasta, întinsa pâna la oceanul Pacific, România nu si-ar fi putut pastra independenta si suveranitatea statala în granitele ei naturale. O alianta cu Germania era o mare necunoscuta în privinta viitorului. În extinderea Germaniei spre Rasarit nu ar fi existat loc si pentru România.

Pe de alta parte, Rusia Sovietica sau imperiala însemna pentru România o anihilare completa, atât pe plan politic, etnic, cât si pe planul religios. În sfera de influenta a Rusiei, se stia care era cunoscut datul primar: disparitia României, pierderea completa a identitatii ei si a poporului. România avea de ales între cele doua alternative si, oricare dintre ele devenea un punct limita al existentei sale istorice, ca popor, ca stat, ca civilizatie, ca destin.

În realitate, orice sansa de a-si croi singur destinul disparea pentru poporul român, caci disparea "libertatea spirituala".

Noi, ca miscare, am ales alternativa germana, caci aveam credinta ca duritatea politica externa a Germaniei va putea fi potolita si Occidentul, în special Franta, va renunta la politica de stânga, cu deschideri spre Moscova si va crea termenii unei apropieri de Germania, renuntând la ostilitatea multiseculara dintre cele doua popoare.

Miscarea Legionara înca credea ca este posibil ca Statele Unite ale Americii sa-i revizuiasca orientarea politica în ceea ce priveste Rusia Sovietica si sa înteleaga capcanele Moscovei si caracterul anti-uman si anti-crestin al ideologiei marxiste.

Orientarea Miscarii în aceasta chestiune delicata s-a dezvoltat pe o linie de traditie româneasca, în ultima ei forma expusa de P.P. Carp, în numele Partidului Conservator, înainte de primul razboi mondial, când a militat împotriva oricarui fel de aliante cu Rusia imperiala. Caci Rusia este un colos care înghite tari si popoare, fara mila.

În momentul acesta, octombrie 1944, când traim pe pamântul tarii noastre ultimele luni ale unui razboi îngrozitor, nu putem parasi dreptatea cauzei noastre, indiferent daca sperantele noastre vor fi înfrânte, o data cu tara întreaga. Aceasta este sentinta istoriei. Vom muri pentru credinta noastra legionara si pentru Tara Româneasca. Si aici facem împreuna acest juramânt, noi, cei din Comandamentul acesta unic, întrunit prin voia lui Dumnezeu, în aceste momente cruciale pentru existenta Neamului Românesc.
Însa Rusia Sovietica va exercita un genocid national, multilateral, are sa destrame toata structura identitatii spirituale, etnice, politice si culturale a neamului românesc. Nu credeam ca mai este posibil ca Germania national-socialista sa schimbe soarta razboiului. Ce este de facut în aceste conditii ale istoriei de azi?
Numai minunile ne pot salva din ghearele sovietice. Noi nu putem parasi pozitiile noastre ideologice, caci ideologia Miscarii este o închegare organica de elemente constitutive ale unei viziuni românesti, ca expresie a realitatilor nationale si a idealurilor specifice unui neam.
Acum însa vom încerca sa salvam ce mai poate fi salvat din puterile natiunii de a se apara de intentiile negative ale adversarului, care va fi Rusia bolsevica; cu o puternica respiratie imperialista, de dominare nu numai asupra României, dar asupra Europei si chiar a lumii întregi.
Imperativul existentei noastre este de a consolida misiunea si constiinta noastra de aparatori ai Europei, aici, la marginea de rasarit a continentului. Aceasta este linia pe care ne vom orienta. Sa fim santinelele Europei estice, ca în tot trecutul istoriei noastre românesti.
Practic, la Bucuresti am gasit oameni politici si militari din toate formatiile politice, care se straduiesc si ei sa gaseasca o formula de salvare nationala. Am avut acces direct si la generalul Radescu, prim-ministrul, si am stabilit cu el câteva coordonate de actiune viitoare. În esential, i-am explicat ca o confruntare cu comunistii nu va duce la rezultate favorabile pentru noi, pâna ce nu se va consolida un guvern reprezentativ si care va avea si un sprijin consistent din partea Occidentului.
Toti românii constienti de situatia tragica în care se gaseste tara trebuie invitati sa intre în rândurile acelora care vor forma batalioanele de aparare ale Tarii Românesti si ale Europei rasaritene contra comunismului.

Am vorbit apoi cu generali de exceptionala calitate militara, politica si morala: Mitrea, Coroama, Corne etc., care înteleg obligatia lor de aparatori ai tarii. Comandantul nostru, Horia Sima, a luat deja o legatura directa cu generalul Gheorghe Avramescu, pentru discutii în problemele delicate ale situatiei românesti si a trimis un delegat al sau care sta la cartierul generalului.

Generalul Chirnoaga lucreaza si el din rasputeri sa stabileasca legaturi cu alti militari pe care-i cunoaste si sa înjghebeze actiuni rodnice în acest sens.

Nu putem scoate din complexul politic contemporan nici fortele politice din Occident. Oare tarile si personalitatile conducatoare ale Occidentului sa-si fi atrofiat asa de mult simturile lor politice, încât sa-si piarda cumpatul? Nu mai are Occidentul o elita politica? Nu vede nimeni pericolul Europei de a cadea sub influenta si dominarea bolsevismului?

Nu se poate concepe un Occident fara personalitati lucide, care nu vor mai putea opri desfasurarea evenimentelor de acum, dar care vor putea sa le îndrepte pe o noua directie. Sa le îndrume pe calea unor evolutii organice, care sa evite apoi caderea Europei sub influenta Moscovei si sa apere cultura si civilizatia europeana de barbaria sovietica."

Patrascu a intervenit sa spuna ca el este deja în proces de profunda reorganizare a unitatilor legionare din tara, de la cele mai mici pâna la cele mai mari. Îl va tine în curent cu mersul evenimentelor pe Radu Mironovici si-i va cere sfaturile sale, ori de câte ori va simti nevoia lor.
Vroia sa alcatuiasca cea mai strasnica forta morala împotriva colosului marxist.

"În interior - zicea Patrascu -, în momentul de fata, românii sunt îngrijorati si înspaimântati de prezenta armatelor rosii. Asta în ceea ce priveste majoritatea poporului, care însa nu are nici putere, nici linii directoare, în sfera partidelor în care sunt încadrati.

Partidele politice sunt descumpanite de faptul ca nu au semnale concrete de sprijin adecvat, din partea "democratiilor" occidentale. Nu sunt în nici un fel încredintate ca legaturile pe care le-au avut înainte cu aceste "democratii" vor putea sprijini cauza nationala româneasca. Este în joc, astazi, însasi existenta româneasca, ca întreg stat juridic, bine definit. Pe plan international, aceste partide românesti, zise democratice, nu au nici o putere efectiva, de relatii care sa intervina în dezmatul militar si politic, pe care l-au creat Sovietele în numele aliatilor anglo-saxoni. Erau simple dorinte pioase.

Actul de la 23 august a creat haosul general. Prin distrugerea resurselor nationale si prin saracirea întregii tari, iar politic, prin dezlantuirea "bandelor" organizate de bolsevici, care sa creeze un haos interior, o stare permanenta de frica si spaime, care sa mentina populatia sub teroare demoralizanta si apoi sa impuna un guvern pro-comunist. Haosul de la 23 august nu a mai putut fi dominat, caci armata nu a mai putut exercita functiunile ei de protectie. Ea a fost obligata sa devina totalmente în serviciul Sovietelor, o anexa de mercenari. Tara are nevoie de îndemnuri limpezi, de directii hotarâte si de vizionari.

Legionarii nu pot iesi la suprafata. Toate fortele politice de stânga, sprijinite de Moscova, si toti miopii politici, care n-au fost în stare sa vada cu claritate problemele de baza ale tarii înainte vreme, astazi se gasesc pe aceeasi pozitie, de miopie politica. Sunt complet dezorientati; nu stiu pe ce lume traiesc. În politica externa, dupa primul razboi mondial, România (partidele politice) era dominata de linia pro-sovietica a lui Nicolae Titulescu, în conformitate cu directivele primite de la cercurile din Occident, care promovau conceptia unei lumi noi, acea a bolsevismului marxist. Desi imediat dupa revolutia bolsevica din 1917 România era direct si serios amenintata cu bolsevizare, ea s-a salvat ideologic.

Studentimea româna s-a ridicat împotriva tendintelor de atunci ale unor profesori care preconizau bolsevizarea (Paul Bujor) si, în frunte cu Corneliu Codreanu, au dat alarma. Apoi s-au desenat în structuri politice principiile anticomuniste. Miopii politici le-au desconsiderat si au dezlantuit, în schimb, prigoane împotriva curentului nationalist.

Iata, daca privim oleaca în componenta grupului nostru, de aici, vom vedea o întâlnire semnificativa a fortelor nationaliste, care n-au încetat lupta lor, începuta de Corneliu Codreanu si care, din nenorocire, au avut dreptate de cauza, caci astazi prevederile lor s-au împlinit: Rusia Sovietica a invadat România.

Între noi se gaseste comandantul Bunei-Vestiri, Radu Mironovici, unul dintre întemeietorii Legiunii Arhanghelul Mihail, împreuna cu Nicolae Patrascu, dintre acei care au intrat curând dupa întemeierea ei în Legiune, si a purtat cu credinta si perseverenta lupte stralucite pentru formarea unui om nou si a unei constiinte legionare. Vine apoi a treia generatie de luptatori, ca Aurel Calin, iesit din Fratiile de Cruce, dupa 1933.

Pentru mine, aceasta împrejurare are o semnificatie deosebita, caci suntem prezenti în vâltoarea cea mai grozava a vietii nationale. Ne marturisim crezul nostru national, ne oferim viata pentru salvarea neamului si avem o deplina constiinta a legitimitatii noastre si a raspunderii noastre morale fata de viitor. Suntem încredintati ca am avut dreptate pe drumul pe care ni l-a deschis Capitanul nostru. Suntem obligati sa mergem înainte pe acest drum.

Radu Mironovici ne-a povestit în amanunte situatia grea din tara, în timpul razboiului. Noi, la rândul nostru, i-am povestit cele întâmplate în Germania, cu toate amanuntele, pentru a completa starea de prigoana din tara si din strainatate. Ne-am regasit legati unii de altii, suflet la suflet si prin juramintele de credinta fata de Legiune, Capitan, Comandantul Horia Sima si fata de camarazii nostri si tara.

Si, în felul acesta, suntem garantii cei mai autentici ai apararii intereselor nationale. Daca am facut erori în trecut si daca vom face erori acum în actiunile noastre, acestea toate la un loc nu pot fi echivalate cu tradarea de tara, pe care au facut-o cei care în trecut au promovat ideile bolsevismului si au facut politica prosovietica. Iar azi au adus sau îngaduit armatelor rosii sa încalce pamântul stramosilor nostri, care au aparat cu viata lor pamântul tarii noastre si puritatea morala a idealurilor românesti."


Guvernul de la Viena

 

În situatia dramatica de azi, când tara este ocupata de sovietici si Germania înghesuita din toate partile de trupe aliate, cu înfrângeri prelungite, legionarii din refugiul german au luat o semnificativa decizie, pentru o ultima tentativa de a salva tara cu speranta ca hoardele bolsevice vor putea fi oprite undeva. Aceasta decizie priveste formarea unui guvern national la Viena, care este independent si vizeaza independenta nationala. Va fi organizata o armata nationala de voluntari (legionari si ostasi români din Europa neinvadata de sovietici).

Profesorul Patrascu a vorbit apoi de reorganizarea totala a Miscarii si a dat câteva instructiuni lui Chioreanu în acest sens. Voia sa introduca ordine si disciplina, ca sa asigure unitatea completa a lumii legionare. În tara era o stare de nelamurire generala. Patrascu voia sa redea tuturor încrederea în Legiune si în comandamentul legionar, care poate asigura linia de orientare în mijlocul confuziei de atunci. Numai disciplina va putea face acest lucru si oamenii nu se vor risipi în alte locuri, daca vor sti ca au un comandament bine instruit si articulat.

Comandamentul lui Costea a contribuit întrucâtva la destramarea unitatii legionare, prin actiuni diversioniste de colaborare cu maresalul Antonescu si, paralel cu aceasta, de colaborare cu Iuliu Maniu. Caci îsi pierduse încrederea legionarilor. Grupul de comanda din care s-a desprins Iosif Costea, format din prof. Ion Bancila, prof. Manu si comandorul Petre Lazarescu, nu putea sa domine toata tara legionara.

Pe de alta parte, actiunea publica si oarecum spectaculara a lui Horatiu Comaniciu, de a îndemna o parte din legionari sa se încadreze în Partidul National-Taranesc al lui Iuliu Maniu, aducea si ea perspectivele sumbre ale unei slabiri de unitate a miscarii si de confuzii ucigatoare.

De aceea, Patrascu a cerut o reorganizare totala a întregii tari, cu corpuri, regionale, judete, si o speciala atentie grupurilor din munti. Nimeni nu avea voie sa se angajeze în actiuni violente si distructive. Sa se creeze o retea de curieri care sa poata face legatura cu orice punct oricât de izolat.
În final, s-au luat o serie întreaga de hotarâri si s-au stabilit câteva masuri concrete de actiune. Toate au fost notate cu grija de Calin si s-au pastrat bine în ascunzisul lor, încât acesta le-a regasit în 1964, dupa iesirea lui din temnita.
1. Badia Radu era prea cunoscut în tara. Se va retrage complet în izolare, pastrând legatura prin curieri cu Calin si Chioreanu. Dânsul va încredinta legaturile sale prin Toma Simion. Avea si niste depozite de armament.
2. Costi Stoicanescu va actiona în lumea politica din Bucuresti.
3. Patrascu va prelua conducerea integrala a Miscarii, a tuturor organizatiilor si unitatilor. Va fi ajutat de Calin si Chioreanu.
4. Curierii principali, Ion Cristea si Stefan Popa, care era ofiter (sublocotenent sau locotenent) si avea un arsenal întreg de stampile militare, livrete militare si foi de drum, de calatorie pe caile ferate. Toti curierii legionari circulau în tara cu astfel de documente. În acelasi timp dispunea si de buletine de Biroul Populatiei, pentru legitimatii civile, din mai multe orase si stampilele respective. În felul acesta toti cei urmariti de politie erau bine camuflati. Multi diplomati straini au fost salvati cu astfel de documente, strecurându-se fara sa fie identificati pâna si-au aranjat situatia cu legatiile lor.
5. Patrascu a explicat mai detailat actiunea pe care o încredinteaza lui Stoicanescu. Este vorba de o coalitie de mare amploare, româneasca, cu toate fortele nationale care vor putea fi adunate sub flamura apararii nationale. Si-i cere sa conlucreze în strânsa legatura cu profesorul George Manu, care avea deja legaturi cu câteva ambasade straine si cu partidele istorice române, si o mare integritate legionara. Pe de alta parte, George Manu obtinuse niste fonduri banesti pentru aceasta actiune de mari proportii, cu ajutorul inginerului Bujoi. La care se adaugau si fondurile pe care le asigura Patrascu, din sursa inginerului Alexandru Pop, directorul Uzinelor Resita, cu care era vechi prieten, de pe plaiurile Fagarasului, si cu care se întretinea destul de des la Sibiu, în vremea aceia în special.
Prin George Manu s-au deschis aceste legaturi, din afara cercului legionar, în speranta ca se va putea pastra mai bine secretele acestor actiuni nationale.
Cu partea militara, Stoicanescu lucra cu prietenii lui generali, în special Mitrea si Coroama. Cu generalul Avramescu, care avea sa joace rolul si puterea ce mai efectiva la momentul oportun, avea deja legaturi directe Horia Sima, printr-un curier al sau, care era protejat de însusi Avramescu.
Mai târziu a luat si Patrascu si Stoicanescu legatura directa cu Avramescu. Momentul acesta al marturisirilor de credinte, de sperante si de dorinte fierbinti de aparare a unui patrimoniu national, a valorilor unui neam aristocratric, precum si setea de jertfa suprema pentru fiintarea lui istorica, izvorâta din dragoste, a fost un moment cutremurator pentru toti cei prezenti, care aveau constiinta ca participau la un ritual plin de taine si unic în istoria tarii, de daruire si de pregatire a marii Învieri a Neamului Românesc. Patrascu i-a îmbratisat pe toti si a urat succes si biruinta.
Stoicanescu a plecat la Bucuresti, dupa câteva zile, iar Patrascu a început treaba, dupa planurile sale.
În contextul istoric de atunci, el a decis sa ia legatura cu comunitatea saseasca, adica grupul politic al comunitatii. Patrascu venise din Germania în acelasi avion cu Andreas Schmidt, care fusese pâna la 23 august seful sasilor din România. El fugise din tara în perioada aceea grea si acum venea în tara ca, prin actiuni de sabotare militara, sa-si refaca prestigiul. În genere, grupul sasesc din România nu-l simpatiza pe Andreas Schmidt si nu-l aprecia deloc pentru fuga lui din tara în august 1944. Sasii si-au ales o alta grupa de conducere si aceasta grupa a stabilit legaturi cu unitatile armatei germane care ramasesera pe pamântul românesc dupa retragerea nemtilor în perioada de dupa 23 august 1944. Aceste unitati ramase în tara erau conduse de un capitan Gune.
Prin conducerea politica a sasilor, cu care Calin stabilise deja legaturi strânse de colaborare, Patrascu s-a întâlnit cu Gune si au stabilit un acord politic foarte important. Anume, sa se evite orice fel de actiuni de sabotaj antimilitare si antiguvernamentale, pentru a evita toate represaliile fortelor armate române si mai ales sovietice. Armatele sovietice erau stapâne pe întreaga tara si orice actiune de sabotaj ar fi avut consecinte grave atât pentru tara, cât si pentru Miscarea Legionara si pentru unitatile armate germane.
Si conducerea politica a sasilor era de acord cu aceasta atitudine si cu pactul dintre Gune si Patrascu. De fapt, bazele acestui fel de a întelege situatia au fost stabilite de catre Calin înainte de sosirea lui Patrascu. Calin stia ca, cu plecarea din Germania, Horia Sima le-a spus celor ce veneau în tara, sa nu faca nimic care ar contribui la distrugerea tarii si a Miscarii Legionare. Acestea erau directivele esentiale indicate de comandant. Deci Calin a pregatit calea pe care sa mearga Patrascu.
Îndata dupa întelegerea dintre Gune si grupul etnic german, Patrascu a plecat la Bucuresti sa-i prezinte si lui Stoicanescu termenii întelegerii de la Sibiu cu grupul sasesc si Gune. Acolo, spunea Calin, Patrascu s-a întâlnit cu Ilie Colhon, care era în legaturi directe cu Andreas, si acesta era foarte nemultumit ca legionarii n-au alcatuit nici un plan de actiune antimilitara si antiguvernamentala. Însa Andreas pierduse deja batalia lui, caci nu avea de fapt nici un sprijin din partea grupului sau etnic. Frictiunile dintre Andreas si Miscare au creat însa conditiile care au dus la tragedia lui Stoicanescu (în paginile urmatoare).
La Bucuresti, Patrascu a facut o serie de legaturi importante, dintre care retin în special pe cea cu Virgil Mateias si Filon Lauric. Amândoi erau foarte activi si de mare încredere. Lui Filon Lauric i-a încredintat regiunea Bucovina, si pâna la urma si Toma Simion i-a dat puncte de control pe care le avea acolo, desi cu multa rezerva. Nu era dispus sa îndeplineasca complet dispozitiile date de Mironovici. Lauric urma sa se extinda si asupra Moldovei, iar Ion Butoi sa se dedice Munteniei.
Virgil Mateias avea legaturi de încredere cu conducerea national-taranistilor, în direct contact cu Iuliu Maniu. Restul de legaturi le avea Stoicanescu cu liberalii, prof. Manu, generalul Mitrea, Korne si Coroama. Cât timp a stat Patru (asa îi spuneau cei apropiati lui Patrascu) în Bucuresti a fost gazduit într-un loc care era sub protectia generalului comandant militar al capitalei - Carlaont -, cu care se întretinea la cina aproape în fiecare seara în discutii destul de prelungite. Din spusele chiar ale lui Patrascu, când s-a întors la Sibiu.
La întoarcerea spre Sibiu, Patru s-a oprit la Brasov, unde era un centru legionar puternic si l-a vazut pe Baicu, Cicala, Enachescu si Nacu, care era seful regionalei. Fiindca existau oarecare frictiuni între Enachescu si Ion Nacu, a intervenit Patrascu si a potolit atmosfera. Era vorba de doua generatii deosebite si de o strategie politica care nu se suprapunea în structura si obiectivele ei. A ramas ca Enachescu sa se ocupe cu grupurile din munti care erau bine închegate. Totodata, i s-a cerut lui Enachescu sa îndeparteze pe fata cu care lucrase pâna atunci - secretara lui Budisteanu -, care devenise suspecta prin niste legaturi cu ofiterii sovietici.
Când a ajuns la Sibiu, tocmai sosise acolo un curier care fusese în Germania si s-a întors. Era amestecat în tratative cu generalul Avramescu. Si a sosit atunci si d-na Zoe Sturza, care venea de la comandamentul Armatei a IV-a a generalului Avramescu. Statea în locuinta generalului de la Sibiu. De la dânsa Patrascu a aflat de trimisul lui Horia Sima, pe lânga cartierul militar al lui Avramescu, pe front.
În felul acesta, Patrascu, ca urmare a discutiilor avute cu Stoicanescu la Bucuresti, s-a hotarât sa plece pe frontul din nord (Ardeal sau Muntii Tatra) sa ia personal legatura cu generalul Avramescu. A intrat în combinatie si capitanul Gune si un student de la medicina din Alba Iulia. Nu-i stiu numele.
Întreprinderea era foarte periculoasa, dar o data cu d-na Zoe Sturza venise si un ofiter din garda personala a generalului Avramescu, si o conduse pe d-na Sturza. El avea o masina militara si ordine militare care-i indicau o misiune secreta, si pentru români si pentru rusi. D-na Sturza l-a convins pe ofiterul cu care venise sa ia cu el pe cei trei si sa-i duca la generalul Avramescu, caci el cunostea drumul si punctul de sosire în zona frontului. Ei stateau în casa lui Avramescu cu d-na Sturza, deci a fost usor sa ajunga la un acord în acest sens.
Asa s-a plecat la drum într-o mare aventura, mai ales ca ofiterul care a venit cu d-na Sturza era foarte iscoditor si nu prezenta nici o încredere în fata suspiciunilor lui Patrascu.
Problema dificila era daca îl vor gasi pe Avramescu. Numai tânarul student medicinist cunostea pe Felicia. Dar Patrascu mai avea o rezerva. În timpul guvernarii din 1940, el fusese în bune relatii cu generalul Dragomir, care acum era seful de Stat Major al Armatei a IV-a. Norocul cel mare a fost ca nu s-au întâlnit cu Dragomir, ci l-au întâlnit pe Avramescu înainte, printr-o întâmplare neasteptata.
Echipajul acesta a calatorit trei zile si ultimul popas l-au facuta la Zalau. Prin regiunea de munti, dupa ce au iesit din Zalau, masina lor s-a întâlnit cu o coloana militara, în fruntea careia mergea un automobil civil, condus de o tânara doamna. Studentul medicinist a recunoscut pe Felicia, fata generalului Avramescu. A oprit masina si s-a prezentat acestei doamne, care, la rândul ei, l-a recunoscut imediat. A oprit întreaga coloana de camioane cu ostasi si de tancuri, si într-o scurta conversatie Felicia a aflat de la Bradu (sau Broda, nu stiu sigur) despre ce este vorba. Dânsa s-a dus la tatal ei si i-a prezentat situatia. Generalul a ordonat un popas de doua ore si toata lumea si-a gasit un ragaz de odihna si povesti. Apoi Felicia s-a întâlnit cu Patrascu si au stat de vorba acolo în mijlocul codrilor, la adapost de orice pericol imediat. Patru l-a recunoscut si pe trimisul lui Horia Sima printre ostasii de acolo, dar n-a vorbit nimic cu el, ci numai cu generalul.
Avramescu a oferit de îndata protectie noilor veniti, cu acte militare, dar Patru a explicat ca dispune de toate cele necesare. În acelasi timp, generalul a atras atentia asupra ofiterului cu care a venit echipa. Era, într-adevar, un informator.
Generalul Avramescu se întorcea în tara, chemat fiind de ministrul de razboi, generalul Negulescu, pentru pensionare. Era o formula de a fi scos din mijlocul intrigilor de pe front, unde generalul Dragomir, pe care voia sa-l întâlneasca Patrascu, în caz de nevoie, a facut un raport în care l-a acuzat pe Avramescu ca a înlesnit trecerea lui Ilie Vlad Sturza si profesorului Ion Sângiorgiu prin liniile frontului, pentru a se refugia în Austria. Pentru a-l scoate din vizorul armatelor sovietice, generalul Negulescu l-a chemat pentru pensionare. Erau prieteni buni. Nu stie nimeni ce au discutat anume în orele petrecute împreuna în codrii Maramuresului, dar s-au facut angajamente sa se întâlneasca la Sibiu pentru hotarâri mai importante de acum încolo. Pentru moment, Avramescu va sta la cartierul general al Armatei a IV-a la Sibiu. Patrascu urma sa-l viziteze acolo. Gune nu a luat parte la discutii si nici studentul medicinist.
S-au întors cu aceeasi masina si cu ofiterul respectiv, din ordinul lui Avramescu.
Patrascu era, pe de o parte, foarte multumit ca a luat contact direct cu generalul Avramescu, dar, pe de alta parte, dupa parerea lui Calin, altele erau asteptarile lui Patru, care au luat alta turnura, prin reîntoarcerea de pe front, care însemna o pozitie pierduta. O pozitie de mare semnificatie.
La Sibiu se astepta ca eveniment important, întâlnirea cu generalul, care urma sa vina peste vreo trei zile.
Odata sosit la cartierul general, l-a chemat pe Patrascu, care s-a dus însotit de medicinist, îmbracat în haine militare de sergent TR. Era foarte descurcaret si-l ajuta mult pe Patrascu sa se descurce în toate situatiile.
Primirea de gazda a fost facuta de Felicia, cu mici gustari initiale si apoi cu mari povesti ale celor doi mari comandanti de osti. Patrascu a facut o expunere a situatiei din lagarele germane, starea de acum a Miscarii Legionare, complet reorganizata, raporturile cu nemtii si perspectivele de viitor, pentru care ar dori sa aiba si vederile generalului în acest moment istoric plin de dificultati si amaraciuni. Tânarul medicinist povestea cât de impresionat a fost de maturitatea judecatilor si expunerilor lui Patru. Expuneri clare, substantiale si armonioase, care nu lasau loc nici unui fel de alternativa. Nimic retoric sau studiat. Totul era limpede, convingator si plin de iluminarea unui mare luptator national. L-a câstigat pe general fara rezerve si s-au simtit aproape, amândoi, de toata lumea legionara, de suferinte, eforturi si idealuri.
Bradu spunea ca aceasta întâlnire, care a durat vreo sase ore, a fost unul din momentele cele mai patetice ale vietii sale.
Dupa expunerea lui Patrascu, a urmat generalul cu un calm si o întelepciune deosebita sa-si spuna si el partea lui. Si-a exprimat încrederea deplina în Miscare si apoi a povestit ca pe front a avut o situatie dificila, din cauza unui raport al generalului Dragomir, care începuse sa cocheteze cu rusii si se simtea supravegheat. Era stingherit si n-a putut sa realizeze ceea ce ar fi putut el sa faca în conditiile de atunci.
El va pleca la Bucuresti pentru un timp si vor trebui sa gaseasca o modalitate sa se întâlneasca acolo. Voia sa-l cunoasca si pe Stoicanescu.
A fost usor de stabilit acest lucru. Bradu a facut toate aranjamentele necesare si a plecat la Bucuresti cu Patrascu. Se pare ca au stat la aceeasi gazda la care statuse Patrascu cu putin înainte de a-l vedea pe Avramescu. Nu mai stiu daca îl mai vedea pe generalul Carlaont. De data aceasta, obiectivul din Bucuresti era sa se realizeze o întâlnire în trei, la care sa participe si Stoicanescu. Toate modalitatile de pregatire pentru aceasta întâlnire au fost fixate de Avramescu, care i-a luat sub protectia lui. Totusi prima întâlnire nu a fost prea reusita si nu a durat multa vreme, pentru ca din întâmplare a participat si sotia lui Avramescu. În aceasta situatie, generalul s-a rezumat la generalitati si nu au discutat nimic esential si pozitiv. Tot el a fixat o a doua întâlnire, unde nu a mai participat sotia lui. Dânsa era destul de îngrijorata si curioasa. Voia sa stie toata tesatura care se facea atunci. Era un moment istoric de mare si sensibila semnificatie, pe care generalul l-a dezvaluit numai la întâlnirea a doua cu Patrascu si Stoicanescu, despre care sotia lui nici nu stia cine sunt.
La aceasta noua întâlnire, Avramescu le-a spus celor doi despre o adevarata bomba politica. El a fost chemat de generalul Paul Teodorescu, dupa ce a sosit la Bucuresti de la Sibiu, unde i s-a spus ca I. Sraier, care era secretare general la Ministerul de Interne, l-a vizitat pe Teodorescu cu o misiune foarte importanta din partea Comitetului Central al Partidului Comunist, prin Ana Pauker, si i-a cerut sa ia contact cu generalul Avramescu si sa-l pregateasca pentru a fi numit prim-ministru, caci comunistii sunt nemultumiti cu generalul Radescu. Ei vor declansa o actiune de mase în vederea acestui scop si vor cere sa fie chemat ca prim-ministru generalul Avramescu. Sraier voia sa cunoasca vederile lui Avramescu.
Rostul întâlnirii cu Patrascu si Stoicanescu a fost de consultare. El singur nu are nici o înclinatie si nici un îndemn sa faca acest lucru. Le cerea acestor doi avizul lor si o analiza a situatiei politice de atunci, precum si stabilirea ¤¤¤ daca ar fi bine sa se faca acest pas.
Patru si Stoicanescu l-au sfatuit sa accepte propunerea, caci în felul acesta s-ar mai prelungi macar starea de lucruri si s-ar putea sa apara o solutie salvatoare mai târziu. Sa nu scape puterea politica din mâna armatei.
Stoicanescu s-a angajat sa ia contact cu Radescu, ca eventuala tranzitie sa se faca pe cale pasnica, nu prin demonstratii de strada, care nu vor mai putea fi controlate de nimeni.
În acelasi timp, Avramescu sa continue negocierile si sa se întâlneasca cu Sraier, sa-si dea el însusi seama de ceea ce vor comunistii.
Între timp, cotidianul "Jurnalul de dimineata" a si publicat un interviu cu generalul Avramescu si se vedea clar ca se urmarea sa se faca o atmosfera favorabila acestuia. Era prin decembrie 1944 - ianuarie 1945. La întâlnirile cu Sraier, lui Avramescu i s-a spus ca momentul este militar si desi Avramescu nu este un om politic, care n-ar dori sa fie angajat într-o actiune împotriva unui alt general (Radescu), Sraier l-a asigurat din partea Anei Pauker ca nu va fi deloc angajat împotriva lui Radescu. Asta-i treaba comunistilor.
În aceste împrejurari, Avramescu a declarat ca este dispus sa ajute tara în aceste momente critice. Interviul din "Jurnalul de dimineata" a aparut îndata dupa aceste discutii cu Sraier, pentru a i se pregati terenul si atmosfera din tara.
Sraier era foarte presat si presant si voia sa stie cât mai degraba hotarârea luata de Avramescu. În aceste conditii întâlnirile cu Avramescu erau foarte greu de realizat, pentru ca în mod sigur toate miscarile lui erau controlate, pentru a intercepta pe consilierii lui de atunci, în chestiunea delicata care era în joc si în actualitate. Totusi generalul a reusit cu experienta lui sa rezolve toate dificultatile.
La ora aceea era foarte legat de Miscare si voia sa urmeze interesele majore ale ei, având certitudinea ca sunt si ale tarii. De altfel, Stoicanescu îi facuse o prezentare ampla de legaturile pe care le-a stabilit cu formatiile politice si conducatorii lor din tara si ca el încerca o serie de combinatii, în vederea alcatuirii unui front comun românesc. Avea si informatii complete asupra tendintelor din sânul partidelor politice, care erau gata sa lupte pentru organizarea unui asemenea front, în legatura directa cu diplomatii ambasadelor straine.
Pe aceasta linie s-a creat o adevarata fratietate româneasca, pornindu-se la drum cu mari sperante si încredere în temeiurile morale ale actiunilor pe care urmau sa le întreprinda împreuna.
Bradu, când a povestit la Sibiu, dupa ce au plecat din Bucuresti, era impresionat de faptul ca oamenii mari în momentele critice ale istoriei nationale se leaga unii de altii si servesc ideea româneasca cu întreaga lor daruire sufleteasca si de cuget curat pentru mari înfaptuiri.
În vremea aceea, la Bucuresti, Gune se lupta cu Andreas Schmidt, care cerea insistent sa se treaca la actiuni de sabotaj. Nici Miscarea, nici unitatile militare germane din munti nu erau de acord cu Andreas. Norocul la ora aceea era ca Andreas nu avea o legatura directa cu Germania. Totul se facea prin Gune, care lucra cu un oarecare Dr. Taranu (prin TFF), care servise pe nemti în perioada razboiului si avea încredere în el. Legionarii nu se amestecau în aceasta chestiune. Ei pierdusera contactul direct cu cei din Germania, caci aparatul cu care lucra Teban se stricase.


Mai 1945


În mijlocul acestor framântari de politica interna, precum si a celor internationale a venit sfârsitul razboiului. S-a pus capat sângeroaselor lupte aprige în care se sacrificau atâtea vieti omenesti.
Nu se întrevedea de nicaieri o raza de lumina în planul politicii internationale si românesti. Nimeni si nimic, absolut nimic nu garanta pacea din Europa, si în cazul special al nostru din România. Situatia generala era din ce în ce mai tulbure. În mod normal, terminarea oricarui razboi înseamna o noua deschidere spre refacere, în conditii noi, cu mari sperante si entuziasm.
Cum putea România sa creada în refacerea ei, cu prezenta Armatei Rosii pe pamântul tarii si cu dezlantuirea fortelor bolsevice în interiorul societatii românesti, care erau destructive prin esenta lor si antiromânesti?
Este adevarat ca partidele istorice (taranistii si liberalii) se plasasera pe linia intereselor nationale si sperau în sprijinul anglo-americanilor, care însa nu dadeau nici un semna de viata, si nu se materializa nici un fel de sprijin pentru aceste partide si pentru tara. Comisia de armistitiu, formata din puterile biruitoare împotriva Germaniei, era la discretia Rusiei Sovietice, care dicta în politica Europei Rasaritene. Americanii si englezii erau inexistenti în deciziile majore. De altfel, pozitia americana era foarte subreda, caci nu putea domestici ursul rusesc, care invadase Europa, si Americii nu-i convenea deloc un conflict direct cu Moscova. Dupa tesaturile politice pe care le urzise cu Stalin, nici nu mai era posibila o ruptura cu colosul sovietic si nici nu era de dorit, caci Roosevelt sleise puterile militare si dinamismul necesar al armatei si al poporului american. Si lasase o mostenire politica de concesii si compromisuri cu Sovietele, încât poporul american era el însusi dezorientat si nu mai avea nici un îndemn sa se rafuiasca cu Armata Rosie. Întreaga parte estica europeana ramasese la discretia Sovietelor. Numai mediocrii politici nu întrevedeau aceste puncte de orientare, si cei de rea-credinta sau interesati.
Generatiile românesti, crescute între cele doua razboaie si formate în spiritul generatiei studentesti de la 1922, care daduse strigatul de alarma asupra pericolului grav pe care-l reprezinta pentru România Sovietele în primul rând, si pentru Europa în al doilea rând, cu o implicatie directa; numai aceste serii de intelectuali români au vazut si au desprins mersul si semnele vremii din 1945.
La vremea aceea, pomenisem în paginile anterioare, am stat mai mult de vorba cu Nichifor Crainic la Sibiu. El nu mai vedea pentru multa vreme nici un fel de salvare din ghearele bolsevismului. Credea ca întreaga lumea de credinte, valori, orientari si toate structurile si formele de traditie româneasca s-au prabusit sub cizma armatei sovietice si bolsevismul rusesc va fi multa vreme stapân pe pamântul tarii. Va fi un genocid national de mari si profunde proportii. Nu vedea nici o putere lumeasca care sa opreasca acest dezastru. Toata povestea cu americanii o socotea o gluma copilareasca si ridicola. Nu credea ca americanii vor putea face o politica reala de aparare a lumii care mergea în gropile comunismului. O refacere a Europei occidentale, chiar daca era posibila, asta cerea o perioada lunga si anevoioasa, caci nici cultura si nici politica Occidentului, luat în întregimea lui, nu avea puritati de conceptie si de salvare a partii rasaritene a Europei si a Occidentului însusi. El însusi nu putea rezista îndestul fata de agresiunea bolsevica si morbul marxismului, odata intrat în stapânirea proletariatului.
Miscarea Legionara nu-si facea iluzii, caci în interiorul tarii nu putea întreprinde nici o actiune politica, iar puterile occidentale biruitoare ale hitlerismului erau preocupate de revansa, nicidecum sa salveze popoarele de sub cizma rosie. În revansa lor, biruitorii doreau lichidarea totala a fortelor nationale, sub imperativul promovarii noului paradis sovietic, care oferea sansele construirii unei lumi noi, de "egalitate, fraternitate si libertate", ca o prelungire a sângeroasei Revolutii Franceze, deci fara nici o umanitate si grija pentru demnitatea omului, pentru spiritualitatea umana, de esenta crestina. În spiritul de revansa au predominat influente necrestine, si neluminate de intentiile unor reconcilieri.
Occidentalii nu se îngrijeau de o pace bazata pe justitie. Nu tineau cont de realitatile specifice ale fiecarei tari si nu luau în considerare temeiurile morale ale unei organizatii pentru securitatea internationala.


Plecarea la tar
ă


Atmosfera era din ce în ce mai încarcata si guvernul Groza, din martie '45, era plin de surprize neplacute. Paralel însa, cea mai periculoasa actiune initiata de Partidul Comunist o reprezenta organizatia Apararea patriotica, condusa de I. Sraier. Acesta avea misiuni secrete de "lupta totala" pentru lichidarea adversarilor. Era formata din "echipe de soc" si era foarte agresiva.
Prin venirea guvernului Groza, partidele istorice îsi pierdeau tot mai mult din dinamismul si eficacitatea lor politica. Aparusera si se dezvoltau din ce în ce mai mult disensiuni în interiorul lor, initiate si cultivate de comunisti si de lichelismul politicianist al demagogilor din politica româneasca. Era o continua întretaiere de tendinte contradictorii, care în fond erau simptomul unor încercari de acomodare a noilor realitati politice create de invazia armatei rosii, de tentaculele politice care opera prin Asociatia ARLUS, unde erau captati si "sechestrati" oameni de litere, cultura si personalitati proeminente din viata politica si profesionala a tarii.
Conditiile politice erau strivitoare si, în fapt, nu se putea desfasura nici o activitate de grup, partid sau orice forma de opozitie fata de tavalugul Partidului Comunist.
În vremea aceea mergeam la tara, în apropiere de Bucuresti, la gospodaria parintilor unui bun prieten de-al meu. Si pâna la urma m-am hotarât sa ma retrag la tara, în alta parte, si cât mai departe de Bucuresti sau Ardeal, pe unde nu puteam fi cunoscut.
Asa am ajuns în Muscel, pe valea Râului Doamnei, care mi-a oferit o securitate totala si surpriza placuta de a cunoaste mai îndeaproape alte forme de viata taraneasca decât cele din Fagaras si Sibiu. Aveam conditii excelente de gazduire si întreaga atmosfera din satele de pe Râul Doamnei traiau în lumea lor patriarhala sau, mai bine zis, într-o izolare destul de pronuntata fata de tulburarile politice din Bucuresti si orase.
Taranii erau sceptici în privinta unei victorii comuniste în domeniul politic al tarii. Îi îngrijora însa prezenta Armatei Rosii care avea o faima rea. Toti politicienii care cutreierau satele, în timpul verii lui 1945, asigurau pe tarani ca comunistii nu dispun puterea politica prin care sa înfrânga electoratul partidelor istorice. Asteptau cu destula încredere desfasurarea viitoare a vietii politice.
Tineretul nici nu prea avea timp sa se preocupe de politica. Era un numar impresionant de militari care s-au întors acasa, lasati la vatra dupa terminarea razboiului. Si aveau alte griji de acum. Îsi pregateau nuntile cu miresele care îi asteptasera sa se reîntoarca de pe câmpurile de bataie. Erau câte trei-patru nunti pe saptamâna cu întreg ceremonialul traditional si abia puteau prididi invitatii cu multimea de rudenii care-i chemau la petrecerile care se tineau lant.
Problema dificila pe care o aveau taranii din acea regiune era cu distribuirea tuicii de prune. Ei transportau cu mijloace proprii, carute si butoaie speciale, tuica în alte parti ale tarii. Si guvernul de la Bucuresti devenise din ce în ce mai mult dominat de Partidul Comunist si luase masuri drastice care împiedicau comertul taranesc, natural si intrat în obiceiul pamântului. Taranii din Muscel se ocupau cu cultivarea prunelor si a fructelor, pe care le duceau departe de locurile lor. În felul acesta îsi asigurau veniturile necesare ale gospodariilor lor si aveau o bunastare materiala.
Comunistii nu puteau accepta acest fel de viata, de îmbogatire, cum spuneau ei, si deci de independenta. Ei pregateau o alta structura (proletara) a economiei nationale. De aceea acum opreau carausia taranilor musceleni care duceau tuica lor vestita în alte parti ale tarii. Erau tot felul de bariere organizat de bandele oficiale ale comunistilor, care aveau un caracter de piraterie. Si taranii se luptau sa gaseasca cai ascunse pe care se strecurau ca sa-si transporte marfa. La ora aceea, piratii comunisti nu aveau nici personalul necesar, ca numar, si nici experienta necesara, asa ca muscelenii reuseau în cea mai mare parte sa duca la bun sfârsit carausia lor.
Si în interiorul satelor, comunistii încercau ca sa controleze volumul, depozitele de tuica si pe carausii mai priceputi în treaba lor. Dar si aceasta sarcina comunista de penetratie în inima comertului românesc era aproape imposibila. Oamenii îsi aparau "cetatea" si nu se vindeau comunistilor. Jandarmeria nu devenise instrumentul comunistilor si nu prezenta nici un fel de pericol.
Nici prezenta mea, care eram vilegiaturist, si în societatea oamenilor "capatuiti", deci de bun renume, nu a devenit obiectiv al intereselor jandarmeresti în cele aproape 5 luni cât am stat pe acolo.
În orice caz am avut un bun prilej sa cunosc bine de tot viata satelor din acea regiune. Îmi petreceam vremea în plimbari, discutii, citirea ziarelor, gustari de variate soiuri de tuica, nunti si lecturi din cartile pe care le-am gasit pe acolo.
Cu Patrascu si grupul lui nu aveam nici o legatura directa. Nu exista nici o activitate legionara. Aveam la dispozitie automobilul doamnei Sturza, cu care venea un prieten de-al meu la o cunostinta a sa într-un sat vecin, cam de doua ori pe luna, si în felul acesta aflam vesti mai consistente de la Bucuresti.
În perioada aceea am cunoscut bine formele de viata ale satelor din valea Râul Doamnei, în acea regiune a Muscelului, precum si mentalitatea si caracterul sufletului taranesc din partea aceea. Nu aveam planuri de viitor, ne gaseam cu totii într-o stare de asteptare, fara sa stim ce asteptam. Partidele istorice trimiteau în continuare reprezentanti ai lor prin sate si vorbeau de reforme, de alegeri, dar nimic nu indica cu claritate o desfasurare coerenta a evenimentelor. Cautam sa desprindem din presa pulsul politicii internationale, dar presa de sub controlul comunistilor era foarte zgârcita în aceasta directie.
O linie clara era faptul ca nu se vedea si nu se întrevedea nici un fel de zagaz împotriva invaziei bolsevice din Europa. Generatia mea care era formata ideologic pe pozitii antitetice comunismului avea intuitia dezastrului care se apropia, o data cu instaurarea dominatiei sovietice în spatiul larg al Rasaritului european, în vreme ce Occidentul se zbatea în neputintele refacerii postbelice. Nimeni nu se opunea Sovietelor triumfatoare în marsul lor de cucerire si de dominare mondiala.
Taranii care luptasera eroic împotriva bolsevicilor în timpul razboiului, care nu aveau nici o samânta si dospeala de comunizare în cugetul lor, sperau ca de pamântul si bratele lor de munca nu se va putea atinge nimeni. Erau încrezatori în ajutorul cerului, dar nu al politicienilor din tara sau din strainatate. Taranii lucrau cu propriile lor concepte si valori în evaluarea starilor de lucruri din tara.


August 1945


A venit pe neasteptate o bomba politica la care nu se astepta nici unul din prietenii mei si, sunt sigur ca nici din lumea politica a tarii. Nimic, de nici unde, nu facea sa se întrevada aceasta bomba.
Este vorba de Manifestul Comandamentului Legionar, semnat de Nicolae Patrascu, care era Comandantul General al acestuia. Acesta ramâne documentul istoric fundamental, din acel august 1945, prin care Nicolae Patrascu delimiteaza pozitia si orientarea ideologica a Miscarii Legionare fata de toate celelalte formatiuni politice ale tarii si fata de poporul român, luat în întregimea lui. Era ultima sansa pe care o avea Miscarea Legionara, date fiind coordonatele politice de atunci, sa depuna marturia sa în fata istoriei, care era framântata, dezorientata si plina de toate incertitudinile postbelice.
Acest moment era expresia ultima a viziunii globale a credintelor legionare, explicate cu decenta, cu largime de vederi si cu o împacare totala cu rânduiala istoriei lumii. Asa a voit Dumnezeu. Nu era o capitulare, ci o împacare crestina cu legea cerului în care credeau legionarii. Dar era ceva mai mult. Ce anume? Care era rostul si semnificatia acestui Manifest în confruntarea politica de atunci? Caci toata lumea stia ce-i Miscarea Legionara, atât dusmanii, cât si prietenii. Si nu era un moment favorabil, în care Patrascu sa le spuna comunistilor ceva despre legionari.
Momentul politic era defavorabil, peste tot în Europa, miscarilor nationaliste, care erau aproape toate evaluate si tipologizate dupa fascism si national socialism. Si asta mai ales în România si celelalte tari din Estul european, unde patrunsesera trupele din Armata Rosie, cu tot arsenalul propagandistic al bolsevismului moscovit.
Prima semnificatie care se desprindea din cuprinsul acestui text, pentru orice legionar, era aceea de sculptare pe rabojul istoriei, în conjunctura de atunci, a semnelor distinctive ale Miscarii Legionare. În timp ce toate partidele începusera sa se destrame sub presiunea Moscovei si a agresivitatii comuniste din tara si în timp ce propaganda bolsevica promitea un paradis rosu, si o buna parte din intelectuali fusesera ademeniti de sansele de marire si salvare care li se ofereau, legionarii, prin cuvântul lui Patrascu, se cuminecau înca o data din învatatura codrenista si erau scosi din procesul de destramare morala si ideologica a multor personalitati românesti.
Miscarea Legionara, o creatie pur româneasca, spunea Patrascu, "nascuta pe pamânt românesc" de educatie morala, pentru formarea unui om nou, curat si plin de idealism, "care a animat permanent elitele sufletului legionar", a fost mereu prigonita de adversarii din interior si de "puterile straine" care au vazut în legionari pe aparatorii independentei statului român, pe plan politic, economic si spiritual.
Suferintele morale si fizice din temnitele si lagarele din tara si strainatate, si totodata sistematica actiune publica, de denigrare si de compromitere a demnitatii luptei legionare, au chinuit sufletele noastre ale tuturor, a miscat si cele mai împietrite inimi românesti si au impus stilul luptei legionare aprecierii oricarui om corect. Aceste suferinte s-au abatut asupra unor luptatori care în tot zbuciumul vietii lor n-au fost preocupati decât de grija si de binele semenilor si al neamului lor.
Nu latura politica a fost esentialul, ci problema morala. În conditiile de azi de existenta româneasca, "atentia noastra trebuie îndreptata îndeosebi asupra problemei (nu de refacere economica), ci… de redresare sufleteasca a poporului român"!
"Legionarii suferintelor de alaltaieri, de ieri si de azi, suferinte purtate nu pentru interese individuale si egoiste, vin din nou în fata poporului român si a conducatorilor lui, precum si în fata popoarelor conducatoare ale lumii si le înfatiseaza dorinta si hotarârea lor de pace si întelegere."
"Nici unul dintre legionari nu trebuie sa se gândeasca si nu se va gândi macar o clipa a urmari situatii si interese personale, exploatând propriile lui suferinte, ale camarazilor de azi si mai mult decât atât sângele mortilor nostri - ca sa nu uitam ca fata de tara si neam nu avem decât datorii. Bucuria ca si mângâierea noastra pentru toate câte le-am îndurat va fi deplina atunci când idealurile pentru care am luptat vor fi înfaptuite în folosul poporului nostru chiar daca noi nu vom putea participa la aceasta munca."
"Ca urmare acestei atitudini ce manifesta structura noastra intima, legionarii vor trebui sa pastreze o pozitie de respect si lealitate fata de stat, iar fata de organizatiile politice românesti vor trebui sa respecte în ele ceea ce fac bun si folositor pentru viitorul tarii noastre. Noi trebuie sa fim elemente de pace si buna-cuviinta si ne vom feri cu toata strictetea de a crea sau a mari animozitati si asa destul de pronuntate si daunatoare vietii publice a României."
"Atitudinea de acum a legionarilor se întemeiaza pe principiul fundamental al doctrinei noastre, în dragostea netarmurita fata de poporul român care a constituit singurul obiectiv al credintei si al practicii legionare si pe care-l vrem un neam crestin în raport cu Dumnezeu si rostul vietii lui, un neam corect si leal în raport cu celelalte popoare. Totodata atitudinea noastra de acum se înscrie pe linia de slujire a drumului pe care se orienteaza tara noastra în mersul ei istoric. Caci oricine, legionar sau nu, român sau nu, trebuie sa recunoasca în chip corect aportul de liniste pe care noi l-am adus în desfasurarea evenimentelor petrecute în ultima vreme."
Si, acum, aceasta încheiere superba care învesteste cu caracter de permanenta, universalitate si demnitate credintele legionare:
"Legionarul e nezdruncinat în credinta sa ca idealurile care au însufletit lupta si atitudinile lui, dragostea de neam, dorul unei lumi mai bune si setea de dreptate ramân permanent valabile, caci ele sunt identice cu cele ce au animat pe toti idealistii popoarelor lumii."
Am tinut sa remarc câteva paragrafe, care marcheaza ceea ce este esential si cuprinde specificul învataturii legionare. Acestea toate fiind prezentate în fata spectacolului de destramare morala si ideologica în care se gasea comunitatea nationala.
Aceasta a fost si intentia lui Patrascu. Cu sentimentele unei raspunderi totale în fata istoriei a tinut sa faca înscrisurile de raboj permanent ale cugetului legionar. Nici un cuvânt nu este de prisos, nu exista nici o retorica sau subtilitate demagogica, ci actul de puritate al marturisirii. Poate pentru ultima dezlegare, caci se anuntau furtunile celei mai cumplite prigoane a întregii vieti românesti cu intentii genocidale si de lichidare a ideii românesti, strabune, crestine si de aristocratie voievodala. Cred, asa cum au crezut toti legionarii, ca Patrascu a avut o intuitie profunda a vremurilor care vor veni si a voit sa lase testamentul legitim, în pozitia lui de conducator al destinelor legionare din tara, atunci în epoca aceea.
În ciuda oricaror alterari viitoare, a oricaror denigrari si încercari de dezumanizare, pe care le vor aduce roata istoriei, va ramâne puritatea idealurilor, credintelor, ideilor, cugetului, omeniei, demnitatii, curajului si marturisirii fara de repros a testamentului pe care l-a scris Patrascu.
Când am primit Manifestul acesta, nu cunosteam nici un fel de alt amanunt decât textul în sine si verificarea ca venea de la Patrascu, caci mi-a fost dat de prietenul meu care venea sa ma viziteze din când în când, în izolarea mea rurala.
Întrevedeam însa ca acest text era legat si de tesatura evenimentelor care aveau loc atunci într-o forma speciala în România. Dar aceasta aveam s-o aflu mai târziu, când m-am hotarât sa plec la Bucuresti, în luna septembrie 1945. Vroiam sa treaca paradele care se pregateau cu aniversarea de un an a actului de la 23 august 1944. Banuiam ca vor fi intensificate cercetarile sigurantei, pe care acum o conduceau comunistii si vor trebui sa fie luate toate masurile de precautie.


Luna Septembrie 1945 - arestarea lui Patrascu


Când am ajuns la Bucuresti, am aflat ca cu vreo doua zile înainte fusese arestat Patrascu. A fost o lovitura grea data Miscarii si situatia era foarte încarcata de o înalta tensiune nervoasa. Care însa nu a durat multa vreme. În momentul arestarii sale, Patrascu locuia la o matusa a lui Vica Negulescu, care a fost si el arestat. Dar a doua zi a fost eliberat, caci comunistii se temeau de o reactiune a legionarilor, si i-au cerut lui Vica sa potoleasca starea de spirit din tara, promitând ca lui Patrascu nu i se va întâmpla nimic. Comitetul Central al Partidului Comunist fusese informat imediat de reactiunea dura a legionarilor din întreaga tara si nu se puteau astepta la surprize placute dupa arestarea comandantului lor. Mai cu seama ca Miscarea în perioada razboiului fusese tinuta în frâu de catre Patrascu, pentru a o feri de orice încercare de tulburari interne. Si nu li se puteau aduce învinuiri ca ar fi stingherit desfasurarea normala a conflictului armat. De fapt, la câteva ore dupa arestarea lui Patrascu comandamentul de prigoana nr. 2 din Bucuresti a si lansat un manifest catre toate unitatile din tara, care era bine închegat si aveau un sistem perfect de comunicatii. S-a verificat acest lucru, chiar în legatura cu acest manifest, care a ajuns în toate colturile tarii, în mai putin de 24 de ore. Partidul Comunist si Securitatea lui Nicolschi au fost serios impresionati de faptul ca manifestul a ajuns în nordul Moldovei în acelasi timp cu cei ce l-au primit în Banat, Ardealul de nord si Dobrogea.
De altfel, eliberarea lui Vica Negulescu a ajutat enorm la potolirea grupurilor legionare si el însusi a speculat la maximum aceasta situatie în favoarea lui Patrascu si a Miscarii. Ponderea politica si diplomatica a lui Patrascu au legitimat pozitia de intermediar între Vica, ca reprezentant al grupurilor libere, si Patrascu. Era absolut cert ca, la ora aceea, Partidul Comunist si Securitatea se temeau îngrozitor de legionari. Comandamentul legionar dispunea de toate informatiile necesare în aceasta directie. În Securitate se gaseau înca elementele din vechea Siguranta a statului, care erau constiente ca prezenta lor era numai temporara, pâna la punctul ca vor fi înlocuiti cu elemente noi. Multi din oamenii Sigurantei vechi ofereau informatii importante serviciilor de informatii ale Miscarii Legionare sau chiar prietenilor individuali.
Partidul Comunist si Securitatea, pe de alta parte, aveau nevoie de prezenta lui Vica Negulescu. Si poate chiar credeau ca vor putea, într-un fel sau altul, sa-l întrebuinteze la nevoie pentru interesele lor. Dar Vica era un om de mare credinta legionara si un om de caracter integru si loial.
Pentru o asigurare deplina a organelor de partid si a autoritatilor, i s-au facut propuneri lui Vica sa gaseasca o formula de încredere deplin, si sa se alcatuiasca o echipa de legionari care sa devina ostatici, pentru o perioada de timp, ca sa nu se produca represalii fata de arestarea lui Patrascu. Si au fost indicati vreo cinci insi. Îmi amintesc de Radu Mironovici, Nistor Chioreanu, Aurel Calin si înca doi, al caror nume îmi scapa (Puiu Florescu si Serban Secu; poate erau si acestia doi).
Vica a reusit sa-i convinga ca o asemenea actiune l-ar discredita pe el însusi si nu ar mai avea încrederea necesara si autoritatea morala de a lucra în pozitia în care se gasea si ceea ce putea face el n-ar mai avea nici o eficacitate.
Ar fi bine sa mentionez ca în manifestul dat dupa arestarea lui Patrascu se arata ca în pozitia lui de Comandant Legionar General a fost un om pasnic, care nu a lasat unitatile din tara sa se aventureze la actiuni de distrugerea podurilor si obiectivelor militare si s-a tinut departe de orice actiune militara de partizanat. În aceasta situatie, Patrascu nu putea fi incriminat cu nici o acuzatie de actiuni antistatale. Ramânea doar acuzatia generala politica, ca era seful Miscarii din tara, care însa avea un alt caracter si o alta semnificatie.
Comandamentul legionar (Nistor) atragea atentia ca Partidul Comunist se face vinovat de orice nefericire i se va întâmpla lui Patrascu si îsi asuma o mare raspundere. Represaliile legionare vor fi pe masura faptelor ordonate de Partidul Comunist.
Lui Patrascu nu i s-a întâmplat nimic. A fost închis si retinut într-o casa conspirativa a Partidului. La câteva ore dupa arestarea sa, a fost vizitat de un grup de comunisti în frunte cu Teohari Georgescu, care, initial, era plin de aroganta când s-a adresat noului arestat: "Va sa zica d-ta esti marele dusman al poporului." Patrascu s-a ridicat de pe scaun si i-a raspuns prompt cu vocea lui ferma, dar linistita: "Eu nu stiu cine esti d-ta si cum poti sa ma acuzi pe mine ca sunt dusman al poporului." Teohari a luat imediat o noua atitudine, binevoitoare, si l-a anuntat ca vor mai sta de vorba, si îl asigura ca nu i se va întâmpla nimic, cât timp se va gasi acolo. Atunci s-a si decis ca Vica Negulescu sa fie pus în libertate.
Înca un fapt însemnat. Patrascu mi-a spus mai târziu ca o data cu arestarea lui si sosirea la casa conspirativa unde avea sa stea în stare de arest, seful grupului care l-a arestat pe Patrascu se chema Guta Petrovici si era din vechea Siguranta. El ar fi facut atunci o intriga, care l-a revoltat pe Vica si a intervenit imediat. Ca urmare a interventiei lui, Petrovici a fost arestat pe loc si eliminat definitiv din cadrele Securitatii comuniste. Mai târziu am stat câteva zile în aceeasi celula cu Petrovici la camera condamnatilor si era utilizat ca informator de catre administratia închisorii Jilava (recte de Securitate). Nu am schimbat nici un cuvânt cu el.
De la Vica, care mergea destul de des sa-l vada pe Patrascu, s-a aflat între timp ca era anchetat de membrii Comitetului Central. În timpul acela, septembrie (19-20) 1945, nu stiam decât generalitati. Vica însa se îngrijea ca legionarii sa nu faca ceva care ar fi încurcat lucrurile. Toata situatia s-a domolit încetul cu încetul si toti se rugau fara întrerupere lui Dumnezeu sa-l scape cu bine pe comandantul lor.
O veste deosebita a adus Vica din izolarea lui Patrascu. Comunistii erau interesati ca Miscarea sa intre în lupta generala politica a tarii si sa-l atace pe Maniu si Partidul National-Taranesc. Patrascu a refuzat, afirmând ca nu doreste sa se mai angajeze în politica si, în plus, ca ardelean, stie rolul jucat de Maniu în apararea intereselor nationale si ardelenesti. Iesind din politica actuala a tarii, unde nu mai este loc pentru el, ar fi oribil sa atace personalitatea lui Maniu si a partidului sau. Virgil Mateias, alt legionar, care a primit aceasta veste de la Vica, mi-a spus ca i-a transmis, prin legaturile sale, acestea lui Maniu. Maniu i-a raspuns ca daca ar fi vreo sansa sa fie eliberat, nu l-ar deranja declaratiile cerute împotriva lui de comunisti. Si i-a dorit sanatate si eliberare grabnica.
Prin noiembrie, spre sfârsit, vestile aduse de Vica erau din ce în ce mai optimiste. Când stau si ma gândesc astazi, dupa atâtia ani, îmi vine sa cred ca pe vremea aceea si Vica Negulescu era supus unui fel de anchete. Care, poate, erau mai degajate. Caci îmi vine greu sa cred ca el avea acces la Patrascu, în sensul unor discutii directe. Din discutiile lui separate cu cei de la partid a putut întelege atmosfera generala, care domnea acolo, si în felul acesta îsi dadea seama despre ce este vorba, pe cale intuitiva.
În orice caz, la începutul lui decembrie, Mateias care avea legatura cu Vica (eu nu-l întâlnisem pâna atunci) îmi comunica ca în curând Patrascu va fi eliberat si doreste sa-l însotesc eu sa mearga la Sibiu, caci cunosc familia si pot s-o pregatesc sufleteste în prealabil pentru revederea lor. Fireste, m-am gândit pentru un moment la o cursa a Securitatii, dar Mateias m-a asigurat ca Vica are încredere totala în acest aranjament.
M-am dus la întâlnire si a venit într-adevar Patrascu, care m-a rugat sa-l însotesc pâna la Sibiu. Mi-a spus pe drum ca i s-a oferit o masina, dar a refuzat-o. Se temea de Securitate. Apoi mi-a relatat câteva detalii initiale, despre felul cum a fost arestat si ce s-a întâmplat în timpul detinerii lui din casa conspirativa a Partidului Comunist.
Cum s-a ajuns la arestarea lui Patrascu?
Dupa terminarea razboiului, în mai 1945, Patrascu împreuna cu sfatuitorii lui din Bucuresti a dezbatut pe larg situatia politica din tara si a conditiilor în care putea supravietui Miscarea Legionara. În perioada acestor dezbateri, Vica Negulescu a interceptat o semnalizare prin care era cautat de urgenta Patrascu, de catre dr. Vasile Noveanu. Acesta cerea cu insistenta pe linia unor cunostinte sa intre în contact cu Patru. Atât Vica, cât si Patru au refuzat la început o întâlnire cu Noveanu. Acesta era o persoana cu care n-ar fi voit în nici un caz sa ia legatura. Era încredintat ca este vorba despre o cursa care i se întinde de undeva. Si Patru îl suspecta de multe lucruri din perioada tratativelor pe care acesta le ducea în numele Miscarii Legionare cu ministrul de interne, Ghelmegeanu si recte Palatul regal, în 1939-1940, pentru o destindere politica, dupa omorârea mai multor sute de legionari.
Dr. Noveanu nu a renuntat, nu a cedat si a continuat sa ceara o întâlnire cu Patrascu, întrucât era vorba de o chestiune vitala pentru Miscare. Vica l-a convins pe Patru sa accepte si si-au luat masuri extraordinare de precautiune, încât nu putea sa apara nici un fel de risc.
Întâlnirea a avut loc si Noveanu spunea ca este purtatorul de cuvânt al lui Petru Groza, aducând lui Patrascu un mesaj urgent. Aceasta se întâmpla prin iunie - pe la mijlocul lunii - 1945. Petru Groza îl chemase pe Noveanu sa discute cu el despre Miscarea Legionara si îi spusese ca pentru 23 august 1945, când se va aniversa un an de la lovitura regala din 23 august 1944, Partidul Comunist va organiza mari festivitati în întreaga tara. Cu aceasta ocazie Comitetul Central al Partidului va vota o motiune prin care se va decide deportarea în Rusia a tuturor fascistilor si nazistilor din România. Un numar care se cifra la circa 10.000 de oameni. Petru Groza, din partea lui, îi cerea lui Noveanu sa ia legatura imediata cu Patrascu, sa-i comunice acest lucru si sa-i ceara sa faca ceea ce l-o "taia capul", sa previna o astfel de situatie.
Patrascu dupa ce a auzit acestea si s-a convins ca Noveanu este sincer în ceea ce face, i-a multumit si i-a transmis si lui Groza multumirile sale, dar a refuzat sa-l mai vada pe Noveanu, care mai dorea sa continue sa fie si mai departe mesagerul dintre parti. Vica a fost mai diplomat si a stabilit o modalitate cu Noveanu, pentru o eventuala întâlnire, daca va fi nevoie.
Dupa aceea, au început conciliabulele dintre cei apropiati lui Patrascu si s-au formulat tot felul de pozitii, de orientari, de atitudini si de planuri. (Patrascu dispunea de mijloace bune ca sa poata trece frontiera si sa plece din tara. Dar a respins categoric aceasta optiune.)
În fata circumstantelor istorice de atunci, Patrascu a început sa extinda cercul celor cu care a început consultarile sale asupra unui proiect politic. În afara celor care erau permanent în jurul sau, a chemat si a stat de vorba cu prof. George Manu, Bolintineanu, Titi Cristescu, Ionescu Remontu, pe care mi-i amintesc. Si pâna la urma, Patrascu a redactat un manifest, pe care urma sa-l lanseze înainte de 23 august 1945. Toti cei consultati, inclusiv acei care aveau anumite reticente fata de Patrascu, au accepta pozitia si hotarârea lui. O singura obiectie s-a facut în legatura cu un cuvânt din text, si Patrascu a acceptat sa fie înlocuit acel cuvânt. Nu mi l-a spus, si nici eu nu l-am întrebat niciodata. Asa ca nu-l cunosc. Dar nu are nici un fel de importanta. Important e ca absolut toti cei consultati au fost de acord asupra textului si asupra intentiei de a fi lansat.
În dezbaterile dintre fruntasii legionari a prevalat pâna la urma teza lui Patrascu, ca o încercare de a deturna atentia comunistilor de la ideea de deportare nu poate strica. Daca în acest sens un manifest ar fi lansat si comunistii ar dori sa beneficieze de pe urma unei retrageri legionare din politica tarii, oprind o actiune de prigonire, orice ragaz de respiratie pentru legionari ar fi bine venit.
Nu-si facea Patru nici un fel de iluzie, dar avea datoria si dreptul de a încerca o domolire a fanatismului antilegionar al comunistilor. Care, totusi, stiau ca Miscarea este cea mai închegata si puternica forta politica din tara. Si se temeau de ea.
Fiindca Vica pastrase o subtire legatura cu Noveanu, i-a spus si lui Patrascu si acesta s-a mai întâlnit cu Noveanu de câteva ori. Vroia sa vada si reactia lui Groza. La una din aceste întâlniri cu Noveanu, Patru l-a întrebat daca a interceptat vreun fel de urmarire. Noveanu a raspuns ca n-a sesizat nimic. Însa tocmai în seara aceea, dupa ce Vica si Patru au revenit acasa, la matusa lui Vica, au fost arestati.


Textul Manifestului din 1 August 1945


Iata acum prezint textul integral al Manifestului de la 1 August, pe care câteva pagini înainte l-am prezentat oarecum anatomic, ca sa se retina punctele esentiale, de ideologie si cuget specific legionar. Acum acest text poate fi citit complet si cine va încerca sa-l plaseze retrospectiv în istoria vremilor de atunci va avea revelatia unui document temeinic si de curaj, care înfrunta pe contemporanii sai cu adevaruri care nu puteau fi rastalmacite.
Dragi camarazi,
Miscarea Legionara a luat nastere pe pamântul românesc si din zbuciumul sufletului românesc de a rezista decadentei morale, care zguduia neamul nostru dupa sfârsitul primului razboi mondial si a continuat sa existe si sa se dezvolte ca o necesara înfruntare a crizei morale ce a bântuit viata publica a României pâna în prezent.
Gândul care stapânea pe fauritorul Miscarii Legionare era sa redestepte ceea ce ara mai bun în fiecare om, ca apoi prin practicare virtutilor crestine sa ofere neamului un om nou si statului un cetatean corect care sa fie instinctiv refractar egoismului lipsit de frâna morala ce constituia un criteriu de viata atât în cadrul colectivitatii nationale si statale, cât si în raporturile de la om la om.
Aceasta conceptie fundamentala a Miscarii Legionare pornea din dragostea fata de neamul românesc si era mânata de dorinta-i fierbinte de a-i crea o soarta mai buna pe pamântul stramosilor nostri.
În luptele si straduintele noastre, pentru aceasta lume noua mai buna si mai dreapta, am avut pare de suferinte fara seaman, pornite atât din partea acelora care s-ar fi aflat în opozitie cu conceptiile noastre si metodele noastre de viata si de lupta, cât si din partea acelora ce nu s-au preocupat niciodata sa ne cunoasca adevarata structura intima, gândul de curatenie si idealism care a animat permanent elitele sufletului legionar. Acelasi egoism si aceeasi crunta neîntelegere ce ne-a urmarit în vremea de pace dintre cele doua razboaie ne-a aruncat si în ultima si cea mai prelungita prigoana. Ea a fost opera conducatorilor regimului trecut si a puterii straine care împreuna au vazut în noi aparatorii independentei miscarii noastre, ceea ce constituia în fond apararea independentei statului român pe plan politic, economic si spiritual.
Suferintele morale si fizice din temnitele si lagarele din tara si strainatate, si totodata sistematica actiune publica, de denigrare si de compromitere a demnitatii luptei legionare, au chinuit sufletele noastre, ale tuturor, a miscat si cele mai împietrite inimi românesti si au impus stilul luptei legionare aprecierii oricarui om corect. Aceste suferinte s-au abatut asupra unor luptatori care în tot zbuciumul vietii lor n-au fost preocupati decât de grija si de binele semenilor si al neamului lor.
Telul final si permanent al actiunii noastre a constat în înfaptuirea unei revolutii morale pentru a crea dintr-un individ izolat si indiferent de soarta altora si uneori chiar fata de a lui proprie, o forta omeneasca în serviciul colectivitatii românesti.
Latura politica în lupta legionara a fost o preocupare cu totul secundara fata de primatul educatiei si de transformare a omului.
Acum când poporul român se zbate îl lipsuri materiale si morale lasate de razboi si în zbuciumul de a-si crea un drum de refacere economica si de redresare sufleteasca, atentia noastra trebuie îndreptata îndeosebi asupra problemei a doua: redresarea sufleteasca a poporului roman.
Cât priveste problema politica a tarii, ea ramâne sa fie rezolvata de organizatiile politice în actiune de azi si de mâine carora le dorim si le uram o activitate cât mai rodnica, un suflet cât mai unitar si mai întelegator în rezolvarea problemelor capitale ale României.
Legionarii suferintelor de alaltaieri, de ieri si de azi, suferinte purtate nu pentru interese individuale si egoiste, vin din nou în fata poporului român si a conducatorilor lui precum si în fata popoarelor conducatoare ale lumii si le înfatiseaza dorinta si hotarârea lor de pace si întelegere.
Vroim sa punem si noi contributia noastra de munca sincera la temelia României de mâine în masura în care ne va fi îngaduit de timp si de întelegerea oamenilor.
Nici unul dintre legionari nu trebuie sa se gândeasca si nu se va gândi macar o clipa a urmari situatii si interese personale, exploatând propriile lui suferinte, ale camarazilor de azi si mai mult decât atât, sângele mortilor nostri - ca sa nu uitam ca fata de tara si neam nu avem decât datorii. Bucuria ca si mângâierea noastra pentru toate câte le-am îndurat va fi deplina atunci când idealurile pentru care am luptat vor fi înfaptuite în folosul poporului nostru chiar daca noi nu vom putea participa la aceasta munca.
Ca urmare a acestei atitudini ce manifesta structura noastra intima, legionarii vor trebui sa pastreze o pozitie de respect si lealitate fata de stat, iar fata de organizatiile politice românesti vor trebui sa respecte în ele ceea ce fac bun si folositor pentru viitorul tarii noastre. Noi trebuie sa fim elemente de pace si buna-cuviinta si ne vom feri cu toata strictetea de a crea sau a mari animozitati si asa destul de pronuntate si daunatoare vietii publice a României.
Atitudinea de acum a legionarilor se întemeiaza pe principiul fundamental al doctrinei noastre, în dragostea netarmurita fata de poporul român care a constituit singurul obiectiv al credintei si al practicii legionare si pe care-l vrem un neam crestin în raport cu Dumnezeu si rostul vietii lui, un neam corect si leal în raport cu celelalte popoare. Totodata atitudinea noastra de acum se înscrie pe linia de slujire a drumului pe care se orienteaza tara noastra în mersul ei în istorie. Caci oricine, legionar sau nu, român sau nu, trebuie sa recunoasca în chip corect aportul de liniste pe care noi l-am adus în desfasurarea evenimentelor petrecute în ultima vreme.
Legionarul e nezdruncinat în credinta sa ca idealurile care au însufletit lupta si atitudinile lui, dragostea de neam, dorul unei lumi mai bune si setea de dreptate ramân permanent valabile, caci ele sunt identice cu cele ce au animat pe toti idealistii popoarelor lumii.
Nicolae Patrascu
Comandantul Legionar General al Miscarii Legionare

August, 1, 1945


Alte aspecte ale Manifestului


Din tot ce a înteles Patrascu din mesajul lui Petru Groza cel mai mult îl interesa sa calculeze beneficiile si avantajele Miscarii pe care le putea obtine dintr-o iesire publica de genul acesta al Manifestului. Nimeni, în fond, nu poate pricepe care erau obiectivele sau interesele lui Groza de a-l avertiza pe Patrascu despre motiunea de deportare a legionarilor în Siberia pe care o pregatea Lucretiu Patrascanu. Groza avea o simpatie pentru legionari, pe care nu si-a ascundea. Apoi, în vremea puterii lui politice, pâna târziu de tot, doi dintre prietenii lui intimi si sfatuitori din cabinetul de taina erau legionari, de care nu s-a despartit niciodata. Era imposibil ca Partidul Comunist sa nu stie cu precizie aceasta situatie. Nu este exclus ca acesti doi consilieri ai lui Groza sa fi initiat ei trimiterea mesajului lui Groza catre Patrascu, dupa ce ei au aflat de la Groza informatia respectiva.
Fireste, avertismentul lui Groza era sa-l puna în garda pe Patrascu. Si dorinta lui Liviu Stan si Spiridon Cândea, cei doi consilieri legionari, era ca Patrascu sa faca ceva. Nici dr. Vasile Noveanu nu putea ramâne strain de o astfel de înclinatie, caci în 1939-1940 s-a dovedit un foarte abil diplomat în negocierile pe care le-a purtat cu Ministerul de Interne al lui Ghelmegeanu si cu Palatul regal în vederea unei destinderi politice cu Miscarea Legionara.
În fata situatiei în care se gasea, destul de complicata în circumstantele de atunci, optiunile lui Patrascu în orizontul politic erau destul de reduse. O apropiere de partidele democrate nu oferea nici un fel de aparare si imunitate. Nici ele nu se puteau apara. Tratative cu Partidul Comunist erau o aberatie, pentru ca se disloca întreaga structura a legionarismului, care a dat primul semnal de alarma împotriva comunismului, imediat dupa primul razboi mondial si o pactizare cu comunismul ar fi însemnat desfiintarea Miscarii Legionare, cu întreaga ei conceptie crestina de viata.
În cel mai curat spirit legionar a adunat sfatuitori cu care sa stabileasca un plan de actiune.
Deci ce putea face Patrascu în conditiile istorice ale momentului? Ceea ce e în natura însasi a faptului de a fi legionar. Si se pare ca intuitia lui a fost foarte clara în aceasta privinta. În fata spectacolului de destramare ideologica si politica pe care-l dadea Europa întreaga, cu Occidentul întreg si cu România din cap pâna-n picioare, Patrascu a ales calea cugetului legionar. Echilibru, raspundere morala si demnitate nationala.
De la venirea lui din Germania, a reorganizat toate unitatile Miscarii Legionare: garnizoanele judetene si regionale de pe întreaga tara, Corpul Studentesc Legionar, Corpul Legionar de Femei, Corpul Muncitoresc, Corpul Razletilor si Corpul Fratiilor de Cruce si a creat astfel o forta extraordinara morala si politica. Nu a facut nimic împotriva statului, ci a asteptat doar o eventuala desfasurare favorabila a conflictului militar, cu speranta ca tara ar fi salvata.
Desigur, sfârsitul razboiului cu o victorie totala a bolsevismului moscovit a fost o mare dezamagire, dar legionarii erau gata sa înfrunte orice prigoana, caci acesta era destinul lor istoric. Ei nu puteau abandona pozitia nationala si morala pe care o adoptasera, caci aveau juraminte sfinte si multe jertfe peste care nu puteau trece cu atitudini de compromis si oscilare.
La ora aceea, Patrascu întruchipa forma suprema a existentei legionare si era constient de misiunea lui. În fata istoriei a privit drept, patrunzator istoria, cu gravitate si netemator. În acest fel, cred eu ca a conceput Manifestul, din necesitatea imperativa de a defini conceptia Miscarii Legionare, ca sa ramâna o marturie peste veacuri. Ca în momentele istoriei din 1945 de desfigurare politica, de decadenta morala, de înjosire si absenta a oricarei demnitati, de miopie politica si de cameleonism politic si îngenuncheri neîngaduite, si de confuzie a liniilor de directie ale istoriei, a existat o Miscare Legionara care a stiut ce vrea si a întruchipat ideea româneasca în toata puritatea ei. În felul acesta, si prietenii si dusmanii stiau bine cu cine au de-a face, pentru orice socoteala. Aceasta era ratiunea de a fi a Manifestului. Ratiunea primordiala. Patrascu era convins, dupa felul cum l-am înteles eu atunci din ceea ce spunea el, ca prin acest Manifest va oferi un soc puternic Partidului Comunist, care nu se astepta la asa ceva, la o retragere imperiala, asemenea aceleia pe care a hotarât-o Corneliu Codreanu în campania electorala din ianuarie 1938 sub guvernul Goga-Cuza, pentru a evita luptele patricide, însângerate. Patrascu trebuie sa-si apere trupele legionare si sa încerce o câstigare de timp, daca va fi posibila. La ora aceea nu era posibila o batalie politica în tara, în care sa se angajeze Miscarea Legionara. Nici comunistii nu aveau curajul sa participe la o astfel de confruntare de forte cu legionarii. Erau peste cap de învalmasiti, caci în întreaga tara era o permanenta stare de ostilitate, de framântari interne si pline de contradictii.


Ancheta de la Comitetul Central


În primele zile de arest, desi avea conditii acceptabile care nu erau de temnita, Patrascu era în tensiune permanenta, caci se gasea în fata necunoscutului, care putea aduce tot felul de surprize. Si sistemul de lucru a fost aranjat în sistem de sedinte, în care membrii Comitetului Central veneau în grupuri si îi puneau în discutii oarecum relaxante tot felul de întrebari care priveau organizarea miscarii ideologice de politica interna si externa, relatiile cu Antonescu, cu Germania national-socialista, finantarea Miscarii si caracterul personalitatilor marcante ale Miscarii. Ce s-a întâmplat în Germania si cum erau plasate unitatile corpurilor legionare în tara, ce armament aveau la dispozitie si care erau planurile lor de lucru în conditiile de atunci. Cum vedea viitorul tarii.
Oricât de inconfortabila era pozitia lui Patrascu, care se gasea în fata învingatorilor, care i-au deschis dosarele acuzarii, el era pregatit, bine pregatit, si nu se speria de gramada de documentari mai mult sau mai putin elaborate ale anchetatorilor, care se limitau la generalitati: asocierea Miscarii cu burghezia româna, antisemitismul, adversitatea fata de Rusia Sovietica, lupta împotriva muncitorilor, asocierea cu vechea clasa a boierilor proprietari de latifundii etc. Doua puncte esentiale merita, din cele ce îmi aduc aminte priveste întrebarea care i-a fost pusa în legatura cu muncitorimea pe care Miscarea nu vroia s-o recunoasca ca o clasa sociala si demna sa fie tratata la nivelul uman. Aceasta s-a întâmplat la o sedinta în care alaturi de Ana Pauker a participat si un fost muncitor legionar, Andor, care era cultivat de Partidul Comunist cu intentia de a atrage spre partid o parte din muncitorii Corpului Muncitoresc Legionar. Când în doua sau trei ocazii Andor a pus si el niste întrebari lui Patrascu, acesta nu i-a dat nici un raspuns, l-a ignorat complet. Mi se pare ca chiar Ana Pauker l-a întrebat de ce nu îi raspunde lui Andor. Andor nu era o personalitate importanta a Miscarii Legionare. Era periferic si ceea ce a încercat el cu muncitorii legionari atunci era o aberatie, caci nu avea nici o autoritate morala asupra lor. Andor, în trecut, pe vremea când traia Corneliu Codreanu, a avut înca de atunci o actiune nedisciplinata si a fost eliminat din Miscarea Legionara. Acum, atras de Partidul Comunist, spera sa se ridice sus pe treptele politicii. A falimentat lamentabil, caci nu a reusit în proiectele lui cu Partidul Comunist absolut nimic care sa atraga atentia si a fost trecut pe linie moarta; cel mult daca era unul din informatorii de care Securitatea se folosea. Patrascu l-a desconsiderat atunci când a intervenit sa-l întrebe ceva si l-a redus la valoarea lui reala, caci nu era în firea lui Patru sa-i raspunda. Mai târziu nu a mai aparut Andor.
Patrascu a fost un luptator de rangul întâi. Era constient de puterea si de pozitia sa. Nu putea sa se compromita luptându-se cu gândacii. El era comandantul Miscarii Legionare. În acest sens, am un alt exemplu, care s-a întâmplat cu acea ocazie în casa conspirativa a Partidului Comunist. Dupa câte îmi amintesc, era chiar în sediul secret al partidului, care se instalase în vila Lupeascai, amanta regelui Carol II. Se tineau niste sedinte speciale în care se discuta despre politica externa a Miscarii Legionare. Ana Pauker s-a mirat mult de tot despre atitudinea Miscarii fata de Rusia Sovietica si l-a întrebat pe Patru cum a fost posibil asa ceva. Sa se masoare România, o tara mica, cu colosul rusesc al Sovietelor, când normal era ca România sa fie "loiala" fata de Moscova bolsevica. Raspunsul lui Patrascu a fost prompt si scurt, în genul specific momentelor lui când era concentrat. A dus un deget la cap, în partea posterioara, si apoi si-a desfacut putin gulerul camasii (gestul acesta caracteristic l-a repetat si în momentul în care îmi povestea aceasta scena), ca si când l-ar fi strâns prea tare, asa cum facea si întrebarea lui Ana Pauker.
"Doamna, i-a replicat Patrascu, loialitatea trebuia sa fie a celui mai puternic, pentru ca România nu avea puterea sa supere Rusia de altadata sau de acum cu nimic. România îsi apara integritatea teritoriala si suveranitatea juridica si politica. Daca ar fi dupa mine si as avea puterea sa schimb pozitia României, as pune-o într-o traista si cu traista pe umeri m-as duce pâna undeva lânga Australia, si as muta-o acolo ca sa nu mai fie lânga gurile Dunarii."
În orice caz, el a explicat premisele si felul de a gândi al celor ce au articulat politica externa a Miscarii, care nu contrazicea traditiile istorice românesti. A prezentat întreaga viziune româneasca a politicii legionare, pe baza elementelor de doctrina pe care Patrascu le cunostea bine si cu o logica desavârsita. Ancheta la care era supus nu avea rigoarea celor de la Securitate, în care sa cautau lucruri ascunse si conspirative. El prezenta asa cum cunostea Miscarea, orientarea ei si cum stia din intimitatea lui Corneliu Codreanu, Ion Banea si Horia Sima ca s-au întâmplat evenimentele si ce structura avea linia politica.
Din contextul în care s-au desfasurat discutiile, el si-a dat seama de esential, adica dorinta partidului, în special subliniata de Ana Pauker, de a anihila prezenta legionara în climatul politic de atunci, din epoca aceea. Partidul Comunist, desi era la remorca Moscovei, îsi dadea seama si de factorii internationali, care jucau un rol mai redus, dar nu erau eliminati din esichierul politic în care se gasea România. Acest partid se straduieste sa gaseasca, ceea ce nu avea deloc, un suport în straturile populatiei, ca sa-si câstige un prestigiu si o încredere a Moscovei.
Oricât de mare a fost presiunea asupra lui Patrascu pentru a face eventuale favoruri intereselor comuniste, acesta n-a acceptat nici o înclinare a balantei politice din complexul românesc. În concret, atunci când i s-a cerut o luare de pozitie contra lui Maniu, Bratianu si a partidelor lor, pentru a sublinia vinovatia lor în dezastrul tarii dintre cele doua razboaie, Patrascu a refuzat categoric. Pozitia lui era de neutralitate, ca miscare. Miscarea nu avea în lume nici un fel de protectie, decât pe Dumnezeu si dreptatea cauzei sale. În plus, subliniase cum în perioada razboiului Miscarea nu s-a aliniat fortelor destructive, care sa împiedice desfasurarea normala a bataliilor.
În fata pozitiilor de granit ale lui Patrascu, se pare ca partidul era foarte multumit ca l-au scos din joc, si teza lui Ana Pauker de a anula motiunea deportarii în Siberia a legionarilor a prevalat, caci Patrascanu nu a prezentat-o la aniversarea de un an a loviturii de stat de la 23 august 1944.
Atmosfera de la casa conspirativa a devenit mai relaxata si fiindca câteodata Vica avea acces la unele discutii, în afara sedintelor, se simtea ca Teohari Georgescu si Nicolschi aveau alte intentii decât sa-l mentina pe Patrascu într-un arest prelungit. Vica a capatat permisiunea sa ia contact cu cei din închisori, condamnati de Antonescu: Braileanu, Ilie Nicolescu, Rogojanu si îsi exprima chiar speranta ca se vor rejudeca procesele lor si ca vor fi pusi în libertate întemnitatii de atunci. În acelasi timp, începusera sa circule zvonuri despre discutiile lui Patrascu pe care le purta cu cei de la Comitetul Central si sursa cea mai consistenta a acestor zvonuri era Securitatea lui Nicolschi. Chiar el personal s-a angajat în procesul de dezinformare, care nu era total nociv, dar care urmarea sa discrediteze Miscarea, într-un fel oarecare, în termeni generali, fara nici o specificare. Cam în felul acesta: se întâmpla lucruri ciudate cu Miscarea Legionara. Patrascu are discutii prelungite cu Partidul Comunist si Vica Negulescu, sfatuitorul lui Patrascu, cel mai apropiat care a fost eliberat, dar merge destul de regulat la Patrascu si asista la discutii cu ei. Legionarii încadrati în unitatile din corpurile existente priveau cu încredere situatia, aveau o încredere totala si nestirbita, atât în Patrascu, cât si în Vica.
Mai târziu am aflat de la Patrascu despre o conversatie neplacuta pe care a avut-o pe aceasta tema cu un sef de mare unitate. Si a facut o punere tare la punct.
Grupul lui Ionescu Remontu, cu Titi Cristescu etc., care participase din plin la pregatirea Manifestului din 1 august 1945 si cunosteau bine problematica legionara, precum si optiunile limitate ale lui Patrascu, si-l stiau pe el ca pe cel ce nu este în stare sa faca compromisuri, au cazut si ei victime într-o forma mai moderata. Erau nedumeriti si vroiau sa cunoasca mai în profund situatia pe care însa nimeni din afara nu o cunostea. Numai Patrascu si Vica stiau despre ce este vorba. Caci erau în inima lucrurilor. Iar acei care lasau sa circule zvonuri fanteziste erau ignoranti si vorbeau în vânt. Numai Partidul Comunist si Securitatea stiau despre ce este vorba. Caci erau în inima lucrurilor. Iar acei care lasau sa circule zvonuri fanteziste erau ignoranti si vorbeau în vânt. Numai Partidul Comunist si Securitatea stiau ce fac, caci lucrau dupa un plan pregatit, cu o strategie bine pusa la punct sa arunce tot felul de "umbre" asupra Miscarii.


Plecarea lui Patrascu la Timisoara


Dupa câteva zile petrecute la Sibiu, Patrascu a si facut primul gest de "independenta" si de grija pentru unitatile lui. A trecut pe la mine pe acasa, si fiindca eu nu eram acolo, a rugat-o pe mama sa-l întâlnesc cu multa acoperire ca sa nu fie identificata întâlnirea noastra. A fost usor, si cu aceasta ocazie mi-a cerut sa fac rost de doua bilete de tren pentru o calatorie la Timisoara. Aveam o vecina, din Scorei, care era casiera la gara orasului. Si într-o seara ne-am strecurat amândoi la o statie mica, de lânga Sibiu, de unde am plecat la Timisoara. În tren mi-a cerut sa-l duc la Timisoara la niste prieteni sau cunostinte de-ale mele care sa nu fie legionari.
Si apoi a început povestea cu arestarea si cu discutiile avute. Întreaga poveste a început oarecum cu sfârsitul. Adica mi-a spus ca cu vreo doua zile înainte de eliberare a venit pe la miezul noptii Teohari Georgescu si i-a spus cam asa: "Ce ai spune, d-le profesor, daca mâine sau poimâine te eliberam? Vei spune la toata lumea ca ne-ai înfrânt pe noi comunistii, caci am fost nevoiti sa te punem în libertate." Patrascu a raspuns în felul lui, simplu, direct si clar: "D-le ministru, eu nu fac politica de doi bani în trei pungute." Apoi a venit Nicolschi si i-a spus ca îi vor da un automobil sa îl duca la familia sa, de Sfântul Nicolae. A refuzat categoric, caci în masina lor se simtea într-un pericol mai mare decât în arestul lor. Si le-a spus ca va aranja Vica acest lucru. Nicolschi a fost de acord pâna la urma, dar a insistat asupra calatoriei cu masina.
Abia în acel moment a venit si Vica la o discutie plenara, din care reiesea ca Vica a jucat în perioada aceea un rol foarte însemnat în discutiile cu partidul, în special cu Teohari si Nicolschi.
Partidul cerea liniste de la legionari, cu asigurarea si garantia sa iasa toti la suprafata, sa predea armamentul de care dispuneau si sa înceteze orice activitate politica. Vica, fiind jurist, diplomat abil si legionar realist, avea o viziune globala a felului în care se întâmplau evenimentele. Mai târziu, când l-am cunoscut, dupa eliberarea lui Patrascu, îmi spusese ca cunostea si situatia fostilor nationalisti din Polonia, dupa razboiul al doilea, în relatiile cu Sovietele si trupele comuniste. Ei trecusera printr-o situatie similara cu o Miscare Legionara.
Pe Vica partidul l-a lasat liber, la arestarea lui Patrascu, pentru ca aveau nevoie de cineva sa aiba autoritatea disciplinara, pentru a nu se produce surprize si reactiuni în atitudinea legionarilor. Legionarii stiau ca întreaga lor soarta depinde de Patrascu în vremea aceea, si nimeni altul nu se bucura de atâta încredere. Patrascu era speranta lor, protectia lor si de existenta lui îsi legasera viitorul lor, vii sau morti. Dovada cea mai concreta a fost forta politica, reala, de care dispunea Miscarea atunci, pretutindeni în tara; disciplinata si care n-a iesit din ordinele pe care le-a dat, ca legionarii sa nu se angajeze în actiuni izolate si nesabuite, pentru a incita represaliile dure ale armatei bolsevice, în perioada razboiului.
Lui Vica i-au îngaduit comunistii sa mentina legatura cu Miscarea. Din aceasta pozitie Vica le-a atras atentia ca legionarii nu vor da nici o asigurare si nu vor fi linistiti atâta vreme cât comandantul lor, Patrascu, nu va fi eliberat. Aceasta era conditia linistirii lor. Ei nu au întreprins nici o actiune necontrolata si au ascultat ordinele lui de liniste. În plus, Vica le atrase atentia ca nu li se poate cere sa iasa la suprafata fara forme legale. De exemplu, un decret lege care sa le asigure protectia autoritatilor. Cât despre armament, Vica declarase ca el nu a fost pe teren si numai unitatile locale cunosc situatia si natura acestui armament. Ceea ce stia el era ca oamenii au pistoale de aparare în caz de nevoie. Numai Chioreanu si Calin erau cei care lucrau pe teren cu unitatile legionare.
Chioreanu avea toata forta legionara în mâinile lui. Si din pozitia sa Chioreanu a cerut ca sa apara decretul Ministerului de Interne si în felul acesta legionarii nu vor mai fi supusi arestarilor si urmaririlor. (Nistor Chioreanu a fost acela care a dat circulara dupa arestarea lui Patrascu, punând în garda Partidul Comunist sa se fereasca de pacatul de a-l executa, caci se va expune represaliilor.)
Era deci nevoie de forme legale sa poata iesi la suprafata. Se ajunsese deja în decembrie si Ana Pauker fusese persoana care schimbase directia de atitudini fata de legionari. Nu se stie ce interventii a avut ea în Comitetul Central dupa aceea, dar pe la finele lui noiembrie Teohari era tot mai interesat sa se gaseasca o solutie cu legionarii. A acceptat tezele lui Vica Negulescu si a promis ca la Interne se lucreaza la un decret prin care se cere celor din munti si ascunzisuri, din cauza razboiului sa se prezinte la autoritatile locale, ca sa obtina acte de Biroul Populatiei si nici unul nu va suferi nici o consecinta în privinta aceasta. Chiar si procesele în curs de judecare vor fi sistate de guvern. Patrascu a fost eliberat înainte de aparitia acestui decret sau comunicat al Ministerului de Interne. Dar urma sa apara imediat, dupa iesirea lui Patrascu din starea de arest.
În drumul calatoriei noastre spre Timisoara, acest decret guvernamental nu aparuse în ziare. Patru era oleaca tulburat de aceasta situatie. În orice caz, la Timisoara am tras la niste rudenii ale mele, care ne ofereau securitatea necesara si ele au si aranjat întâlnirea cu regionala locala. Eu nu cunosteam structura nici unei regionale. Patru avea toate datele de la Nistor Chioreanu.
Întâlnirea cu sefii din regionala Timisoara a fost momentul cel mai important si semnificativ, pentru ca marcheaza pozitia prezentata direct legionarilor din ierarhia conducerii de catre Patrascu. Au stat toti aliniati în front si Patru le-a expus clar de tot situatia. A fost eliberat si li se va da legionarilor libertatea sa intre în legalitate, ca urmare a unui comunicat legal al Ministerului de Interne. Nu se va cere nimanui nici un fel de declaratie. Ei nu vor avea de suferit consecinte si singura obligatie este sa fie cetateni loiali. Pentru viitor, în conditiile de viata din vremea aceea, el le cere tuturor sa se comporte dupa propria lor constiinta. Pentru buna reglementare a prezentarilor si totodata pentru buna securitate, regionalele si corpurile se vor prezenta într-o ordine precisa, pe care le-o va comunica prin curieri speciali, de Chioreanu sau Calin. Si numai dupa ce o localitate si o unitate oarecare a terminat cu legalizarea formala a prezentarii sale se va prezenta o alta de pe lista. Ca sa nu fie surprize neplacute. Am asistat si eu la aceasta întâlnire si am înteles bine tot ce le-a spus Patrascu, care era serios, grav si categoric. Nu a vorbit de nici un angajament politic, nu a dat nici un ordin care sa contrazica constiinta lor. A stat apoi cu fiecare în parte si s-au întretinut vreo doua zile. Nu cunosc nici un fel de detaliu, pentru ca nu faceam parte din rândurile lor si nu eram în curent cu starea de lucruri. Îmi amintesc de un nume special, profesorul de filozofie Claudiu Usatiuc, din Cernauti, pe care-l cunosteam ca un colaborator al revistei "Iconar" si-l apreciam. Si un fost coleg de-al meu de facultate, despre care atunci nu stiam ca este prin partile acelea.
La întoarcere ne-am oprit într-o gara, unde Patrascu urma sa se întâlneasca cu un curier, pe care-l întâlniseram întâmplator în gara la Timisoara când am ajuns acolo. Acel curier tocmai se ducea la Radu Mironovici care era într-o ascunzatoare pe la Rosia Montana si i-a transmis un mesaj, Patrascu, sa se întâlneasca în gara în care ne-am oprit, la întoarcere. Mironivici n-a venit si Patrascu mi-a cerut sa ramân acolo pâna vine, în timp ce el va continua drumul la Sibiu. Eu am fost retinut sa accept acest lucru, pentru ca vroiam sa petrec sarbatorile Craciunului în mijlocul familiei si am insistat sa faca si el acelasi lucru, si, în final, a acceptat. Am ajuns la Sibiu si nu s-a resimtit lipsa noastra de catre nimeni.
Apoi a aparut comunicatul si Chioreanu a dat toate instructiunile sefilor de unitati cum sa procedeze. Dupa Timisoara au urmat Aradul, Brasovul, Sibiul, Bucurestiul etc. Toate din locuri variate, ca sa nu se depisteze planul lui Patrascu. Nicaieri nu s-a întâmplat ceva deosebit si pâna la urma legionarii aveau buletine de Biroul Populatiei si si-au reluat activitatile normale.
Între timp, Vica întretinea legatura cu Ministerul de Interne, direct cu Teohari Georgescu si Nicolschi. În orice caz, legionarii condamnati de Antonescu nu au fost eliberati si nici judecare de procese n-au avut loc. Un grup restrâns de legionari a fost amnistiat dupa nu stiu ce fel de criterii (Rogojanu, Boian, Mihalexe).
Regimul comunist a preluat mostenirea condamnarilor de la Antonescu si i-a trimis mai departe în închisori. Unii, putini dintre ei, au iesit abia în 1964, cu amnistia generala, ca Andrei Rigea care a ajuns si în America, la un frate al lui.
Pe chestia eliberarii lui Patrascu s-au facut tot felul de presupuneri si s-au lansat tot felul de zvonuri. Absolut nimeni nu poate sa identifice vreun compromis al sau. I s-a cerut liniste si a gasit de cuviinta ca, în acele conditii absurde în care traia România la vremea aceea, si legionarii au nevoie de liniste atâta cât va fi îngaduit de împrejurari. Nici unui legionar nu i s-a cerut sa faca ceva împotriva propriei lui constiinte legionare. Nimeni n-a fost îndemnat sa se înscrie la comunisti si nici un legionar mai de seama nu s-a înscris în Partidul Comunist. Au fost cazuri de periferie care nu reflectau lumea legionara. Dovada cea mai evidenta o constituie faptul ca la arestarile legionarilor din 15 mai 1948 toate Corpurile legionare si unitatile din întreaga tara erau intacte si nu se întâmplase absolut nici o defectiune care sa fie semnificativa. În orice caz, adversarii care au vrut sa denigreze personalitatea lui Patrascu cu o astfel de acuzatie au gresit tinta lor.
Patrascu era un munte de credinta legionara si nu putea cere cuiva sa faca o astfel de fapta necugetata, care nu putea sa se împace cu propria lui constiinta si cugetare morala. Un astfel de îndemn nu putea intra în natura existentiala a legionarului comandant Nicolae Patrascu. Numai cine nu-l cunoaste pe Patru poate sa-i aduca o asemenea acuzatie. El îsi cunostea limitele umane, dar ca sa calce juramântul unui comandant legionar general, care raspundea de Miscarea Legionara de atunci din tara, asa ceva nu putea sa faca în ruptul capului, orice s-ar fi întâmplat.
În mai 1948, Miscarea Legionara era intacta. Gata de lupta sau de prigoana, cea mai teribila din istoria Miscarii, legionarii nu au acceptat compromisul în momentul celei mai zguduitoare confruntare de pozitii ideologice care s-a cunoscut în existenta Miscarii.


Sibiu 1948


Pentru vacanta de Sfintele Pasti, în 1948, am venit la Sibiu. Îl vedeam pe Patrascu în fiecare zi si am înteles ca era cuprins de o mare îngrijorare. Din toate partile îi veneau informatii ca se intercepteaza tot felul de miscari, care semnalizeaza ca se pregateste ceva împotriva Miscarii. Pentru a sonda starea de spirit a oficialitatilor din Sibiu, el a cerut lui Craciun, chestorul de politie, sa-l primeasca pentru o scurta vizita. Chestorul îl amâna mereu sub pretextul ca este foarte ocupat.
De la Bucuresti, Vica comunica regulat ca în ultima vreme nu a mai reusit sa-l vada nici pe Nicolschi, nici pe Teohari Georgescu. În acelasi timp transmitea lui Patru ca supravegherea politiei asupra legionarilor s-a întetit si ca legionarii sunt îngrijorati. Ei asteptau un cuvânt de ordine, în special de la Patru. Acesta nu îndraznea înca sa ia o masura, mai ales ca el direct era tinut deoparte de activitatile grupurilor, pe care le dirija Vica cu ajutoarele lui speciale pe întreg cuprinsul tarii. Asta pentru a-l degaja pe Patru de riscurile eventualelor arestari. Era linia de siguranta pe care se plasase Vica cu un grup de baieti de mare încredere cu care lucra în prigoana.
În perioada aceea, din vacanta de Sfintele Pasti, era complet dominat de ideea arestarilor care parea inevitabila. Era în asteptare, crezând cu toata convingerea ca Vica va mai putea amâna pentru o perioada declansarea operatiilor de arestare.
În vremea aceea (aprilie-mai 1948), aparusera în presa româneasca niste declaratii ale ambasadorului american la Moscova, prin care se parea ca americanii sunt hotarâti sa ia o pozitie mai ferma fata de Rusia Sovietica. Lumea româneasca înca spera ca va fi posibila o schimbare de pozitii si de situatii în conjunctura de atunci.
Terminându-mi-se vacanta de Pasti, ma pregateam sa plec din Sibiu la Bucuresti. I-am propus lui Patru sa mearga cu mine, caci îi voi putea oferi un loc de buna siguranta, la tara în Muscel, pentru a preveni o surpriza. A acceptat, dar mi-a cerut sa mai ramânem vreo doua zile pentru a pregati familia si a aranja câteva treburi personale. Pentru a fi însa mai sigur, chiar la Sibiu, mi-a cerut sa-i gasesc un adapost pentru timpul celor doua nopti cât vom sta acolo. În cursul zilelor cât va sta acolo, în timpul zilei va iesi prin oras, pentru a nu se crea nici o suspiciune din partea politiei, iar seara sa se retraga la locul de adapost.
Când a venit momentul sa plecam, mi-a comunicat ca el mai ramâne câteva zile, dar mi-a dat un mesaj pentru Vica, cu un cifru secret, sa-l cheme la telefonul, al carui numar mi l-a dat, starea de lucruri asa cum o cunoaste Vica. Nu stiu cine l-a sfatuit sa mai ramâna la Sibiu.
Chiar în dimineata sosirii la Bucuresti (am calatorit noaptea), m-am dus la Vica, care ma astepta curios cu vestile de la Sibiu. I-am explicat toata situatia si oarecum indecizia lui Patru. Si l-a rugat sa-l convinga ca sa plece din Sibiu. Sa fie ferm, caci altfel amâna mereu si nu se stie ce surprize vor aparea la orizont. Mi-a promis.
Cum vedea Vica situatia: nu era sigur daca în acel moment Securitatea era hotarâta sa treaca la arestari. Era perfect informat de toate supravegherile pe care le facea politia în tara, dar credea ca va mai putea obtine întâlnire cu Teohari Georgescu si Nicolschi si ca va mai încerca o amânare a prigoanei.
Era si el surprins de declaratiile americane de la Moscova si credea ca în eventualitatea unei pozitii americane mai ferme comunistii români vor fi angajati în alte probleme, lasând pentru mai târziu chestiunea legionara.
În orice caz, Miscarea era într-o pozitie penibila, pentru ca circulau tot felul de zvonuri ca Miscarea a capitulat, prin "pactizarea lui Patrascu"; ceea ce nu era adevarat. Nu existau sanse mari de a combate pentru public aceste stupiditati.
Toate Corpurile legionare, Regiunile, Judetele, Fratiile de Cruce, erau complet reorganizate si lucrau intens în tara. Dar Ministerul de Interne si anumite cercuri interesate lansau zvonuri false cu intentia de a compromite Miscarea.
În astfel de conditii, Vica socotea "ca a sosit momentul sa înfruntam o prigoana, caci altfel vom fi compromisi". Daca ar fi izbucnit o ciocnire mai puternica între americani si sovietici, atunci situatia Miscarii era penibila din cauza zvonurilor lansate de Partidul Comunist acuzând Miscarea, prin minciuna, ca ar fi facut un pact cu comunistii, caci era greu sa risipesti minciunile comuniste; deci situatia Miscarii era dificila într-o astfel de atmosfera. În aceasta situatie l-am secondat si eu, socotind ca ar fi o greseala sa mai amânam starea de incertitudine în care ne gaseam.
Vica mai spera sa dispuna de timpul necesar pentru ca un grup de legionari sa poata trece granita iar altul sa se puna la un adapost în deplina siguranta pentru coordonarea activitatilor de mai târziu, în situatii neprevazute. Aurel Popa (Popicu) pregatise deja un grup sa plece peste granita. Atunci, în 13 mai, trebuia sa fie deja plecat. Nu stiu de ce întârziasera, si în 14-15 mai au fost si ei arestati.
Dupa discutia cu Vica, am plecat la Gaiesti, la liceul unde eram profesor. Vica trebuia sa-i ceara lui Patrascu sa plece din Sibiu, unde îl gazduisem bine, pentru multa vreme. Ai iesit însa sa mearga la o înmormântare, a inginerului Borza, la Saliste si la sfârsitul slujbei religioase au venit jandarmii si l-au invitat la postul lor.
În noaptea de 14-15 mai am fost si eu arestat la Gaiesti si dus la Serviciul Secret din Bucuresti, unde printr-o gaura a usii mi s-a parut ca l-am vazut pe Vica, si am înteles ca intraseram în prigoana cea mare. M-au transportat apoi la Prefectura capitalei, unde am putut stabili o legatura cu sotia mea, printr-un gardian, si am aflat de toata amploarea arestarilor.
Prin iulie sunt transportat la Ministerul de Interne, unde am aflat ca dupa o perioada de tacere Patru a început sa faca declaratii si si-a asumat întreaga raspundere. A recunoscut ca a dat ordin de reorganizarea Miscarii Legionare si ca a stabilit legaturi în lumea politica din tara.
Vica a refuzat permanent sa faca declaratii si sa recunoasca ceva. A fost supus torturilor de tot felul si l-au declarat ca "om apolitic", pentru încapatânarea sa. Acest lucru mi-a fost spus de maiorul de Securitate Ceia (Iasi) în duba Securitatii, în timp ce eram transportat cu trenul de la Jilava la Aiud, în 1951.
Nistor Chioreanu ramasese pentru o buna bucata de vreme nearestat. În schimb, îi arestase sotia, pe care a schingiuit-o îngrozitor Securitatea. Aflând acest lucru, Nistor a hotarât sa se predea.
În faza preliminara a arestarilor din 15 mai 1948, Patru a trait momente de mare presiune morala. Era perspectiva iminenta a arestarilor, deci a unei prelungite prigoane, plina de necunoscut si încarcata de minciunile defaimatoare ale unora dintre cei ce se pretindeau autentici continuatori ai liniei Capitanului, la care se asocia si Partidul Comunist, prin deosebit interes de a compromite Miscarea Legionara prin calomnie.
Mi-amintesc ca un fost coleg de studentie, care era inspector de politie, mi-a soptit odata pe strada ca el personal l-a vazut pe Vica Negulescu instalat într-un birou la Ministerul de Interne, alaturi de biroul lui Nicolschi. Îmi dadea sa înteleg ca nu am de ce sa ma tem într-o astfel de conjunctura. Taranistii, la rândul lor, prin inginerul Costica Mihaiescu, lansasera ca vazusera deseori pe Vojen, un comandant legionar, în compania Anei Pauker.
Apoi s-au pus în circulatie zvonuri ca ambasadorul sovietic a trimis o invitatie lui Patrascu, pentru o audienta. Ceea ce a fost sigur este ca la un moment dat se pregatea o propunere ca Miscarea sa colaboreze cu partidul (national, mi se pare) condus de Mitita Constantinescu, al carui organ oficial de publicitate era "Natiunea", având ca director pe George Calinescu. Era o formatie politica creata în vederea alegerilor, cu intentia de a recruta multi intelectuali. Acest partid arbora tricolorul national. Traian Herseni l-a chemat la el acasa pe Patrascu si i-a spus ca va fi invitat de George Calinescu pentru a i se propune adeziunea la acest partid. A fost chemat, dar a refuzat categoric (singurul punct pe care-l accepta de la acest partid era drapelul national).
Toate aceste situatii îl îngrijorau pe Patru, caci nu vedea din partea comunistilor, cu aparatura lor sofisticata, imensa si nemiloasa, oferita de experienta Sovietelor, nici un fel de iesire din impas.


După conversatia cu Vică Negulescu. Mai 1948


În aceasta atmosfera încarcata, am plecat în oraselul de lânga Bucuresti unde eram profesor, fiind convins ca, personal, nu voi fi în nici un caz arestat, deoarece stiam ca nu eram angajat în nici un fel de actiune politica, cu nici o formatie. Întretineam relatii cu lumea politica, urmaream desfasurarea situatiei, dar nu eram amestecat în nici o combinatie, publica sau clandestina.
Cu toate aceste convingeri ale mele, la câteva zile am fost arestat si transportat la Serviciul Secret din Bucuresti, 15 mai 1948. Era o atmosfera de teroare, prin tacerea desavârsita care domnea în cladirea unde ma gaseam; se vorbea în soapta cu gardienii si detinutii erau scosi cu ochelari orbi (mati) pentru a nu se vedea nimic prin locurile pe unde treceau, când erau scosi la ancheta sau la birourile administratiei. În timpul sederii mele acolo, mi-am dat seama ca anchetele se faceau noaptea si ca undeva de departe se auzeau plânsete si gemete înabusite. Am înteles ca se bateau oamenii într-o forma organizata, lasându-se, desi în forma atenuata, sa se înteleaga de catre detinutii din celule ca pe linia anchetelor vor ajunge si în camerele de tortura. Era o presiune morala, special si cu grija aranjata, pentru viitoarele anchete.
Nu am ramas multa vreme acolo, ci am fost transportat la Prefectura Politiei capitalei, unde în câteva ore am aflat exact motivul arestarii. Nu aveam nici o îndoiala ca lucrurile se vor clarifica usor si voi fi, în scurta vreme, eliberat. Era naivitatea omului care nu se simte vinovat si crede în valoarea justitiei, fie ea si comunista.
Acolo la Prefectura, se gasea o buna parte din membrii unei organizatii politice, Vlad Tepes II, creata prin 1946, pentru a face opozitie crescânda si dirijata împotriva comunistilor. Seful acestei organizatii, dr. Gheorghe Popescu-Vâlcea, era un inspector de la Ministerul Cultelor, si care ma vizita din când în când acasa, pe linia unor relatii mondene, fara nici o implicatie politica. Nu am discutat cu dânsul niciodata probleme politice, dar am înteles, într-un anume context, ca el era partas la anumite actiuni politice despre care nu-mi dadeam seama ce caracter au, afara de faptul ca aceste actiuni nu puteau fi decât anticomuniste. Despre acest lucru nu aveam nici o îndoiala personala. Popescu-Vâlcea era si el la Prefectura si am aflat curând dupa sosirea mea ca a fost batut cumplit si pâna la urma a facut declaratii complete asupra organizatiei, scopurilor, actiunilor si identitatii membrilor. Majoritatea erau preoti cu care el se gasea în contact, prin activitatea de inspector, mai ales în Muntenia si Moldova. A fost descoperit datorita unei infiltratii în sânul organizatiei, pe care a reusit s-o faca Securitatea comunista, a unui agent informator. În felul acesta, o buna parte din actiunile si miscarile întreprinse de Popescu-Vâlcea si colegii sai erau cunoscute cu mult înainte de arestarea sa.
Când a început ancheta mea, am înteles ca erau interesati si asupra relatiilor mele cu Vâlcea. A fost usor pentru mine în a lamuri toate lucrurile care coincideau cu informatiile obtinute de Securitate de la cei anchetati, care deja stia limitele si caracterul activitatilor lui Vlad Tepes II si numele membrilor organizatiei.
Era însa un fapt care ar fi putut crea oarecare dificultati. Stiam ca, odata, Vâlcea ma întrebase daca nu as vrea sa vorbesc cu Patrascu, pentru a stabili un contact cu cineva de la Legatia Americana. Îmi spunea Popescu ca un "personaj însemnat" doreste sa intre de urgenta în legatura cu acesta. Mi-am dat seama de riscurile unei asemenea întreprinderi, pentru o serie întreaga de motive. Întâi, neavând nici un fel de relatii de natura politica cu Vâlcea, nu-i acordam încrederea necesara pentru o astfel de afacere. Apoi, stiam ca Patrascu nu este dispus sa se angajeze în relatii de natura aceasta si mai stiam ca toata lumea îl apara pe Patrascu de orice amestec al lui în treburi politice. El trebuia sa fie tinut departe de orice combinatie pentru a-i salva viata si pozitia politica. As adauga si faptul ca eu însumi nu acordam nici o încredere nici celor de la Legatie oricât de însemnata ar fi fost persoana de care vorbea Popescu-Vâlcea. Popescu-Vâlcea a fost întelept la ancheta si nu a amintit nimic despre solicitarea pe care mi-a facut-o în vederea unui contact cu Patrascu. A vorbit numai de relatiile lui personale cu americanii. Fireste, daca s-ar fi aflat atunci de catre Securitate despre aceasta scurta conversatie, ar fi fost de ajuns pentru mine pentru a fi trimis la proces împreuna cu întreaga organizatie.
Totusi, Securitatea comunista suspecta ca rolul meu ar fi fost mult mai însemnat, din punct de vedere politic, în relatiile cu Popescu-Vâlcea. Ea urmarea sa stabileasca retele de conspiratie, pe o raza mult mai larga, cu scopul de a lovi în cât mai multe formatiuni politice. Nu a putut, cu toate acestea, sa stabileasca nici un fel de proba materiala, pe lânga suspiciunile ei, si atunci m-a trimis la Ministerul de Interne.
În timpul sederii la Prefectura Politiei, am reusit sa intru în contact cu sotia mea si sa aflu de atmosfera arestarilor facute în 15 mai. Fusesera arestati atât Patrascu, cât si Vica Negulescu. Eram sigur deci ca arestarile se extindeau la câteva mii de persoane. Fiind transportat la Ministerul de Interne, am fost repartizat într-una din celulele garsoniera, unde am gasit pe comandorul de aviatie Anton Marin si un inspector din Siguranta veche a statului din Moldova caruia i-am uitat numele. Mi s-a spus de catre acestia doi ca mai exista un al treilea locatar, care la ora aceea se gasea la o ancheta, într-unul din birourile Ministerului. Acesta era Virgil Ionescu, care a sosit de la ancheta pe la orele unu noaptea si fiindca mâncase în biroul anchetatorului cina sa mi-a oferit mie portia de mâncare, care-i fusese lasata în celula, pentru cina.
Marin Anton a fost în timpul razboiului din 1941-1944 seful de Stat Major al Aviatiei Române. La 23 august, el a fost acela care a bombardat pozitiile germane din jurul Bucurestilor si care a înfrânt rezistenta armata a nemtilor din acea regiune. Mai târziu, dupa terminarea razboiului, a fost dat afara din armata si a început sa se intereseze de viata politica. Era un membru marcant al Partidului National-Taranesc si ambitiile sale mergeau pâna la functia de presedinte al partidului. Era un om cu o personalitate bine construita, un bun român, excelent aviator si combatant; temperament dinamic si cu o pregatire intelectuala care depasea cu mult nivelul ofiterilor români; bine informat în domeniul politic si plin de încredere în fortele sale de luptator politic. Multa vreme fusese ascuns în propria sa locuinta; numai sotia lui stia despre aceasta. Securitatea a devenit nervoasa în eforturile ei de a-l aresta si atunci a decis sa o invite pe sotia sa, care era profesoara, la Securitate, unde a fost batuta si schingiuita pâna la limitele rezistentei. Atunci a declarat adevarul si i-a condus pe cei de la Securitate la locul unde se gasea comandorul.
În fapt, urmarirea lui Anton Marin se datora calitatii lui de national-taranist, cu suspiciunea ca, dupa arestarea conducatorilor partidului el ar fi putut reorganiza partidul, si apoi aceasta urmarire se datora si faptului ca un grup de ofiteri aviatori, de la Buzau, se organizasera în grupuri de rezistenta anticomunista si fusesera descoperiti de Securitate. Securitatea urmarea sa identifice pe toti aceia care erau conducatorii virtuali ai acestei formatiuni de lupta a aviatorilor, si Anton Marin era unul dintre cei vizati. El însa se retrasese în ascunzatoare si aceasta întarea suspiciunile Securitatii. De aceea a fost intensificata urmarirea sa, mai ales ca-l considerau si printre "criminalii de razboi" pentru razboiul antisovietic. De la început, relatiile mele cu Marin au fost de încredere reciproca, si în schimbul de pareri si informatii pe care le-am avut în cursul conversatiilor noastre, ceea ce m-a interesat mai mult, era felul sau de a interpreta si întelege campania militara a armatelor româno-germane în Rusia Sovietica. El nu vedea cum ar fi putut câstiga sovieticii razboiul, fara ajutorul masiv al Statelor Unite. A studiat în amanunte, în domeniul aviatiei, capacitatea de lupta a aparatelor aeriene sovietice si a soldatului sovietic. Atât calitatea aparatelor, cât si tehnica aviatorilor sovietici erau sub nivelul oricaror asteptari.
În afara de acest aspect, am retinut explicarea interesanta pe care mi-a expus-o asupra unui fapt, pe care-l socot extrem de pretios, si care nu stiu daca a fost mentionat vreodata si undeva de catre cei ce au studiat originea razboiului germano-sovietic. Chiar în prima faza a ostilitatilor, spunea Anton Marin, au fost distruse circa 14000 de avioane sovietice, de catre aviatia germana. Si acest lucru a fost posibil pentru ca aparatele sovietice, camuflate bine înteles, se gaseau în dispozitia de atac în zona din apropierea granitelor europene. Aceasta însemna ca armata sovietica se gasea, din punct de vedere strategic, în pregatirea unei ofensive cu deschiderea spre Europa, asteptând momentul prielnic pentru declansarea acestei ofensive. Altfel avioanele ar fi trebuit sa fie undeva departe în interiorul spatiului sovietic, imune în fata oricaror surprize ale inamicului.
Celalalt detinut era un fost inspector de Siguranta de la Iasi, care a facut servicii imense comunistilor, întrucât cunostea multe din secretele si tehnicile de lucru ale vechii Sigurante, pentru ca pâna la urma sa fie arestat, fara nici o circumstanta atenuanta. Comandorul Marin statea de mai multa vreme cu el si mi-a atras atentia sa fiu prudent în prezenta lui.
Virgil Ionescu, cea de-a treia persoana, era un fruntas al Miscarii Legionare. Fusese sef al studentilor legionari din tara, si apoi, dupa acordul lui Patrascu cu Ministerul de Interne în decembrie 1945, se retrasese la Cluj cu intentia de a face avocatura. O figura distinsa, inteligent, cu o cultura vasta si un luptator de mare clasa. Tinuta în timpul anchetei a fost impecabila, fara compromis, fara vreo nota de lasitate sau timorare.
Felul lui curajos si plin de franchete a determinat pe anchetatori sa-i mijloceasca lui Ionescu doua întrevederi cu un general sovietic. Sovieticii erau direct amestecati în desfasurarea anchetelor la Interne, la data respectiva. Iata ce detin din conversatiile avute: generalul sovietic a afirmat ca sovieticii cunosc bine Miscarea Legionara, care dispune de elemente bine pregatite, ideologic si ca forta de lupta politica, dar ca întreaga directie politica a Miscarii este orientata gresit, în afara de realitatile politice. Conducatorii legionari au uitat ca, în vecinatatea Rusiei Sovietice, cu uriasul ei potential militar, economic si politic, o tara mica nu poate face politica antisovietica. El, generalul, admira entuziasmul legionarilor, tineretea si puterea lor de sacrificiu si ar dori ca toate aceste calitati sa le aiba si tineretul comunist din Rusia Sovietica. Însa fanatismul si amagirea oferita de lumea occidentala, i-a facut pe legionari sa uite si sa dispretuiasca clementa pe care guvernul comunist român a arata-o în 1945 fata de legionari. Pentru aceasta, ei vor fi pedepsiti, dar li se va îngadui o reabilitare, pe cale de principii pedagogice.
La rândul sau, Virgil Ionescu i-a raspuns ca în materie de ideologie nu se poate discuta numai pe baza elementelor geografice, care definesc vecinatatile statelor. Ideologiile se nasc din realitati si cuprind în sfera lor de principii tocmai realitatile. Vecinatatea Rusiei Sovietice a declansat o stare de spirit, nascuta din instinctul de aparare al poporului român, care s-a structurat în ideologia Miscarii Legionare, ideologie care oferea o arma de lupta împotriva pericolului pe care-l reprezenta vastul imperiu sovietic.
În ceea ce priveste clementa comunistilor din 1945 fata de legionari, aceasta apare ca o falsificare a adevarului. În 1945 Miscarea Legionara era forta politica de care se temea Partidul Comunist în masura cea mai mare. Raportul de forte era inegal. Comunistii erau aproape inexistenti, în vreme ce Miscarea Legionara era o forta închegata sub conducerea lui Patrascu, gata în orice moment de o confruntare cu comunistii, daca situatia internationala ar fi avut o alta înfatisare. Fara prezenta sovietica în România, Miscarea Legionara singura ar fi lichidat comunismul. Miscarea Legionara era un rezervor permanent de elemente care erau detasate în rândurile altor formatiuni politice, oponente comunismului, indiferent de diferentele programatice si ideologice ale Miscarii cu aceste partide pentru a sustine o lupta cu caracter national.
Dupa câteva zile, am fost mutat într-o alta celula care era mai mica si unde am gasit pe generalul Socrate Mardare, fost subsef al Marelui Stat Major. Mardare a fost una din frumoasele revelatii ale vietii mele de detinut politic. Un suflet de român moldovean, curat si cald. Am simtit în atasamentul sau fata de mine, dragostea si întelegerea unui adevarat parinte. La rândul meu, i-am fost lui Mardare o permanenta încurajare si sprijin moral în complicata ancheta pe care o avea. Generalul avea o situatie extrem de dificila la ancheta. Fusese arestat în legatura cu grupul inginerului Ion Bujoiu si era pus în fata unor destainuiri pe care nu si-ar fi închipuit ca vor fi posibile vreodata. A participat la câteva întruniri ale grupului Bujoiu si o buna parte din cele discutate la aceste convorbiri au fost descoperite. Inginerul Bujoiu, împreuna cu fratii Bals, unul arhitect, iar celalalt inginer, si cu inginerul Alex. Pop, au organizat un grup de lupta si rezistenta împotriva fortelor comunisto-sovietice din tara. Urmareau sa stabileasca legaturi cu strainatatea si, în interior, cu toate fortele nationale si nationaliste, pentru o regrupare a acestora într-o unitate de actiune, cu un program stabilit si organizat pe mai multe directii. Mardare avea pe lânga o misiune privind problemele de natura militara si rolul de a stabili o legatura cu Regele Mihai. În cursul anchetei, o buna parte din cele discutate si întreprinse în cadrul activitatilor de grup au fost prezentate de anchetatori, spre surpriza generalului. Acesta era un om de onoare si traia un adevarat zbucium sufletesc. Cum a fost posibil sa fie cunoscute, adica date în vileag, actiunile grupului din care faceau parte oameni de buna credinta si de înalta tinuta morala? Pe de alta parte, se întreba asupra atitudinii pe care trebuia s-o ia în cadrul anchetei, pentru a nu incrimina pe altii si a nu fi descoperit cu vreo minciuna, în cazul în care ar cauta sa acopere realitatea, în timp ce altii au facut si vor mai face declaratii despre cele întâmplate si stiute de ei. Avea omul acesta un impresionant simt al raspunderii morale.
Atmosfera de la Ministerul de Interne era aceea a unui "sfârsit de veac". Fiecare dintre arestati traia drama unei înfrângeri. Sperantele multora s-au prabusit în fata spectacolului de a vedea atâtea grupuri sau grupulete, înfundate în beciurile securitatii, cu perspectiva unor condamnari grele, scotându-se din lupta nationala, atâtea energii si valori umane.
În primele trei saptamâni, adica pâna prin 10 iunie 1948, s-a batut enorm de mult în Ministerul de Interne. Ca prin minune, aceste batai au încetat. S-a aflat curând ca unul din studentii legionari s-a sinucis, aruncându-se între golurile dintre etaje. Aceasta moarte eroica a determinat oprirea imediata a batailor si schingiuirilor. Mardare a fost cel ce m-a informat de toate acestea. Parerea mea era ca, în conditiile momentului acela, nu mai era posibila o scapare (eliberare) a noastra. Comunistii au deschis un atac general împotriva rezistentei nationale si toti cei arestati vor fi condamnati, indiferent de vinovatia sau nevinovatia lor juridica; indiferent de probe sau lipsa de probe materiale în fata justitiei. Mai mult decât aceasta, urmarile se vor extinde la toate categoriile sociale, pentru a crea o stare de permanenta amenintare si teroare asupra populatiei. În aceasta situatie, pozitia noastra la anchete nu poate fi decât cea de a apara pe toti cei ce n-au fost arestati, pentru a îngadui existenta, cel putin a unei mâini de oameni, în afara zidurilor de închisoare. Numai o schimbare a raporturilor de forta în politica mondiala va putea rezolva problema guvernelor comuniste din Rasaritul european. Generalul Mardare a acceptat si a înteles felul meu de a vedea lucrurile, dar mai avea o licarire de speranta în sufletul sau. Aveam si eu o asemenea licarire, si cautam sa ma mint eu însumi asupra rationamentelor mele, în analiza pe care o faceam starilor de lucruri. Psihologic, fiecare dintre noi ne socoteam un caz particular, si speram ca vom scapa din suvoiul care ne-a cuprins.
Retin câteva din întâmplarile pe care mi le-a povestit generalul Mardare, întâmplari care au o semnificatie deosebita în contextul istoriei politice românesti. O parte din activitatea militara el a fost detasat la Palatul Regal, unde s-a ocupat si de educatia scolara a Printului Mihai. A cunoscut toate combinatiile politice de la Palat si a avut curajul, în diverse împrejurari, sa vorbeasca Regelui Caro II, cu franchete, despre realitati care-l deranjau pe acesta. Între altele, i-a atras Regelui atentia asupra resentimentului public în legatura cu atitudinea sa fata de partidele politice românesti si asupra tratamentului brutal pe care-l aplica tineretului român, care este animat de sentimente profund monarhice, dar si îndreptatit sa-si canalizeze energiile si dinamismul în idealuri de generatie, cu dorinta fierbinte de a crea o noua societate româneasca, luptând împotriva coruptiei parlamentare care domnea în tara de îndelungata vreme. Mardare era originar din Husi, de unde cunostea bine atât pe Corneliu Codreanu, cât si pe Mihai Ralea, cu care avea relatii personale de buna întelegere. Dorinta sa era sa împace adversitatile într-un efort general si unitar de român adevarat. A încercat acest lucru si cu Corneliu Codreanu si Ralea, ceea ce de fapt era imposibil, caci unul reprezenta dreapta politicii românesti, iar celalalt era integrat stângii politice. Totusi, Mardare a facut tot ceea ce a putut face el personal, si într-una din excursiile sale prin muntii Moldovei, fiind însotit de Ralea, a ajuns pe muntele Rarau, unde se gasea Codreanu cu un grup de legionari. Cei doi excursionisti au fost primiti cu politete si atentie, si li s-a oferit un prânz special. Codreanu a vorbit fara rezerva despre toate problemele pe care le ridicase Mardare, si discutia a fost vie si antrenanta, desi potolita în tonul ei. În tot timpul celor patru sau cinci ore de sedere în tabara legionara, Ralea nu a vorbit nimic, si nici Corneliu Codreanu nu i-a adresat nici un cuvânt. A fost un oaspete drumet, binevenit, dar nedorit si, poate, lipsit de diplomatie sau curaj politic de a se confrunta prin discutii cu un adversar politic. Încercarea lui Mardare a falimentat, iar el a continuat întretinerea de bune relatii cu amândoi acestia.
Când, în 1938, Corneliu Codreanu a fost ucis, împreuna cu un grup de alti doisprezece fruntasi legionari, la aflarea acestei vesti Mardare a fost profund impresionat si a pornit singur sa vagabondeze pe strazile Bucurestilor. Târziu, pe la unu noaptea, l-a întâlnit pe generalul Gavrila Marinescu, unul din autorii principali ai acestei crime, care de asemenea vagabonda prin oras. Cu adânca amaraciune în suflet, Mardare i-a reprosat lui Marinescu fapta savârsita. Marinescu era epuizat si cu ochii speriati, parea un ravasit sufleteste, coplesit de fantome care-l urmareau. I-a marturisit lui Mardare ca n-a fost bine ceea ce s-a facut, dar ca el n-a putut opri vointa regala. S-au despartit, dar unul cu durerea în suflet pentru soarta tineretului român si a întregii tari, iar celalalt stapânit si cutremurat de temerile viitorului în care-l va astepta o judecata nemiloasa.
Gavrila Marinescu a fost omorât la Jilava, în 1940, în timpul guvernarii legionare. În 1940 si situatia personala a lui Mihai Ralea era precara. Dar la data aceasta Ralea nu mai era procomunistul camuflat sub paravanul ideilor de stânga pe care le promova în sânul Partidului National-Taranist, caci între timp îsi arborase o noua insigna ideologica. În ciuda convingerilor sau falselor sale convingeri socialiste, prin 1938-1939 acceptase sa lucreze cu Regele Carol II, care instituise dictatura regala, si-i oferise lui Ralea Ministerul Muncii, în care pozitie oficiala introdusese în România o legislatie a muncii dupa modelul national-socialismului german si al fascismului italian.
Mardare nu a ezitat în cursul guvernarii legionare din 1940 sa-l apere, cu influenta sa, atât pe Ralea, cât si pe profesorul sociolog Petre Andrei, care si el facea parte din stânga national-taranista. Petre Andrei s-a sinucis si Mardare cunostea în amanunte drama personala a acestuia, fundata pe o nevroza aproape incurabila. Pe Andrei nu-l pastea nici un fel de pericol, dar structura nervoasa a personalitatii l-a dus la actul de sinucidere, în ciuda eforturilor facute de generalul Mardare de a-l aduce la realitate.
Mihai Ralea, dupa 23 august 1944 a ajuns în gratiile comunistilor, care erau lipsiti de personalitati. Generalul Mardare, prietenul sau, a fost arestat, dar Ralea n-a facut absolut nimic pentru salvarea acestuia. Generalul nu avea voie, cred, nici macar sa mai pomeneasca numele lui Ralea în autobiografiile care i se cereau de Securitate. Aceasta a fost lasitatea tuturor intelectualilor, care au facut compromisuri ideologice si politice si care au colaborat cu comunistii sau au devenit comunisti.
În timpul razboiului din Rusia Sovietica, Mardare a fost ofiter de legatura între Comandamentele român si german, si avea o explicatie personala si inedita la ora aceea a cauzelor înfrângerii germane. El socotea ca sistemul de centralizare a lui Hitler a fost originea dezastrului pe care l-au întâmpinat armatele hitleriste. Hitler preluase comanda strategica si tactica a bataliilor si le dirija pe acestea de la cartierul sau general. Comandantii germani de mari unitati nu aveau dreptul la initiative si actiuni, în afara ordinelor primite de la cartierul lui Hitler. Or, sistemul de comunicare, oricât de perfectionat ar fi fost, nu putea corespunde urgentelor si planurilor pe care comandantii de mare valoare militara le-ar fi putut rezolva si înfaptui, înainte dea fi primit directive si ordine de la Hitler, care uneori erau complet în afara realitatilor de teren. Mardare a asistat la demisia generalului von Boch, care si-a motivat retragerea tocmai pe defectiunea sistemului centralizat al conducerii hitleriste. Aceasta a fost si teza generalului von Brautchitsc, care s-a retras de la postul de comanda înca în faza prima a patrunderii în Rusia Sovietica. El preconiza o mai larga initiativa de Comandament si o învaluire a Moscovei printr-o avansare adânca a trupelor în spatiul rusesc. Moscova si sistemul de apararea din fata Moscovei ar fi trebuit sa fie depasite pe partile laterale, fara a se da un atac frontal. Astfel întregul sistem defensiv, puternic fortificat al sovieticilor, ar fi cazut sub presiunea trupelor care înaintau înspre Urali. Aceasta s-ar fi întâmplat înainte de sosirea ajutorului american, iar armatele germane n-ar fi suferit pierderile enorme pe care le-au suferit în fata liniei defensive din fata Moscovei.
Dupa parerea lui, dezastrele care au urmat pe planul militar au fost dublate de greselile politice pe care le-a facut Hitler. Lovitura de la 23 august 1944 era o consecinta fireasca a incapacitatii politice a guvernului german. La data acestei lovituri, pe care a pregatit-o Regele Mihai, generalul Mardare se gasea în postul de subsef al Marelui Stat Major al Armatei Române. În intimitatea sa nu a fost de acord cu maniera în care s-a pregatit si înfaptuit aceasta lovitura. El era convins ca Maresalul Antonescu avea sansele cele mai bune pentru realizarea unui armistitiu, caci dispunea de forta armata si de o conducere ferma a guvernului. Aceste elemente s-au impus cu toata forta, în fata oricarui deziderat sovietic de a gasi formula unei "neutralizari" a României. Mardare stia ca Antonescu cauta o solutie a iesirii din razboi, dar preocuparea si interesul lui, si al poporului român, era de a gasi situatia optima în avantajele pe care le oferea.
Când Regele Mihai a anuntat lovitura sa, a fost o stare generala de stupefactie la Marele Stat Major, caci nu erau pregatite planurile de contingenta pentru a face fata trupelor germane din interior. Totul a fost o aventura politica si militara din care nu se stia cum se va iesi. Îndata dupa anuntul facut de Rege la radio, acesta a plecat înspre Oltenia cu masina pentru a se pune la adapost de orice riscuri. În aceasta calatorie generalul Mardare l-a însotit pe Rege pâna la Piatra Olt, de unde s-au despartit. În momentul despartirii lor, Regele i-a spus lui Mardare urmatoarele cuvinte, care sunt semnificative pentru aventura sa politica: "Am facut tot ceea ce am putut; un singur lucru mai ramâne: ca rusii sa se tina de cuvânt". A fost momentul în care Mardare si-a dat înca o data seama de întreaga subrezenie a întregului edificiu politic creat de Rege în acea perioada.
Dupa despartirea de Rege, generalul a plecat în sus pe Valea Oltului, care era întesata de trenuri si de trupe germane. Imediat generalul Mardare a început sa dea dispozitii sefilor de gari si halte ca sa fie curatita întreaga vale de germani. O blocare a Vaii Oltului de catre germani ar fi creat probleme extrem de grave pe plan militar. Toti sefii de gara s-au opus directivelor date de generalul Mardare, pentru ca nu veneau pe calea obisnuita a oficialitatii lor. Afara de aceasta, întreaga operatie de curatire era foarte complicata. În cele din urma, Mardare a reusit sa faca aceasta operatie înainte de a fi sesizat Comandamentul german valoarea strategica si necesitatea de a da dispozitii în legatura cu Valea Oltului. A fost o operatie esentiala si chinuitoare pentru generalul Mardare. El era framântat în constiinta sa de obligatie morala de a urma aventura Regelui sau de cea militara de a crea greutati uriase trupelor sovietice, o data ce ar fi atins, în înaintarea lor, acest însemnat punct strategic. Decizia lui a fost bazata pe ideea ca finalul razboiului nu mai poate fi evitat decât printr-o surpriza miraculoasa. În aceasta situatie, dorinta lui era sa scuteasca teritoriul românesc si populatia de cruzimile razboiului care ar fi fost extraordinare în acea parte a teritoriului românesc. Am înteles si simtit ca ecourile framântarilor lui sufletesti de atunci, nu se stinsesera înca, si nu stia daca a facut bine sau nu prin masurile luate pe Valea Oltului.
Generalul Mardare era un om cu o pregatire multilaterala, putin obisnuita în lumea ofiterilor superiori români, si avea un orizont larg în abordarea subiectelor si problemelor de discutat. Nu a facut parte din nici un fel de camarila, pentru ca el însusi lupta împotriva oricarei camarile. Astfel, era convins ca una din greselile Regelui Mihai era prezenta unei camarile care, în miopia si minoratul ei politic, nu era capabila sa ajute pe Rege sau interesele nationale românesti. A mentionat chiar numele capitanului Vergoti, care exercita o influenta nefasta asupra Regelui, caruia i-a scris, dupa abdicare, sa se debaraseze în viitor de acesta, pentru binele lui.
Conditiile de viata în celulele de la Interne erau inumane, create cu scopul de a tine sub presiune pe cei arestati. Unul din chinurile cele mai mari era scoaterea la WC. Generalul Mardare avea mari necazuri cu vezica urinara si trebuia sa solicite gardianului de mai multe ori pe zi sa fie lasat sa mearga la WC. Gardienii aveau instructiuni speciale de a face cât mai întârziata aceasta iesire, cu scopul de a crea inconfortul necesar unei presiuni morale. Degeaba batea generalul în usa sa fie scos afara, gardienii începeau sa râda si plecau de la vizeta usii. Cu toate ca s-au dat dispozitii speciale de anchetatori pentru general, acestea nu erau respectate de nimeni.
Una din grijile noastre era sa identificam pe cei arestati în celelalte celule. Secretul era însa atât de mare, încât nu am reusit acest lucru decât pe o scara foarte redusa. Odata, Mardare a auzit vocea generalului Cretoiu, pentru care avea un respect si o admiratie camaradereasca, socotindu-l un om de onoare.


Jilava


De la Interne am fost transportat, la sfârsitul lui iunie 1948, la Jilava. În camionul care ne transporta la Jilava am întâlnit câteva figuri cunoscute cu care am reusit sa schimb câteva informatii politice si impresii referitoare la anchete. Printre acestia era arhitectul Frâncu, care înainte de arestarea sa fusese în vizita la sotia mea si mi-a adus vesti pretioase. Era implicat în niste lucruri marunte si spera sa fie curând eliberat. A fost eliberat, dar rearestat si apoi a murit la mina de plumb de la Baia-Sprie. Impresia generala era ca în cadrul anchetelor se vor face trieri serioase si va fi retinut numai un numar de persoane, care vor fi judecate si condamnate pentru violari serioase ale Codului Penal. Însisi anchetatorii lasau sa se înteleaga acest lucru. Atmosfera era de optimism. Informatii politice din afara erau putine, dar toata lumea detinutilor politici spera ca puterile occidentale vor fi alarmate de starea de lucruri din România, creata prin arestarile masive si ca aceste puteri vor interveni pentru restabilirea ordinii juridice si politice, în cadrul conditiilor tratatului de pace. Cei mai optimisti pe aceasta linie de gândire erau national-taranistii si liberalii. Credeau cu un optimism iremediabil în ajutorul democratiilor occidentale. Legionarii vedeau în fata lor un drum lung de prigoana, care se va termina numai când mentalitatea democratiilor occidentale se va schimba, si vor vedea realitatile în toata nuditatea lor. Adica vor întelege unde duce alianta lor cu comunismul sovietic.
Am fost repartizat în celula nr. 2 a fortului în care am gasit o lume amestecata, ca orientare si credinte politice. Atmosfera era mult mai relaxata decât la Interne, deoarece aici anchetele erau sporadice. Anchetatorii de la Interne veneau cam o data pe saptamâna si numai pentru unele cazuri. Mâncarea era slaba, atât în calorii, cât si în substantele necesare nutritiei. Cel mai bun aliment era considerat terciul pe care-l primeam dimineata. Igiena era inexistenta, caci eram lipsiti de toate produsele necesare igienei. Eram cazati în celule de 5 × 5, 5 m, pe paturi de scânduri, fara saltele. Paturile erau asezate pe câte doua etaje, de-o parte si de alta a celulei, cu un culoar de la usa pâna la fereastra între paturi, larg de circa 1 m. Lânga usa erau doua vase, unul cu apa de baut, iar celalalt pentru nevoile zilnice, caci nu eram scosi din celula în perioada aceea decât de doua ori pe zi, dimineata si seara. Cu ocazia aceasta aveam dreptul sa facem câteva miscari în aer liber timp de 15 minute.
În schimb, în interiorul celulei eram lasati într-o ciudata si relativa libertate. Comunistii erau în proces de schimbarea întregului personal mostenit în toate institutiile românesti. Nu reusisera înca sa ajunga si la închisori cu aceasta schimbare. În aceste conditii, domnea un fel de anarhie care era organizata si sustinuta chiar de administratorul Jilavei. Acesta stia ca va fi înlocuit de autoritatile comuniste, si sub masca unei simpatii pentru detinuti îngaduia anumite libertati arestatilor. Dar paravanul libertatilor mai ascundea si alte treburi necurate. El îsi însusea o buna parte din banii alocati alimentatiei noastre, pentru a-si pregati rezerve de viitor. Asa se explica libertatea pe care ne-o acorda, tacit, de a lua "clandestin" legatura prin gardieni cu familiile noastre, pentru a obtine alimente si bani. Cu banii cumparam de la bursa neagra alimente chiar în interiorul închisorii. Gardienii erau toti din garda veche si erau obisnuiti cu aceasta maniera de a face legaturi între detinuti si familiile lor în schimbul unor recompense serioase. Cel care avea stabilit cel mai bun contact cu familia sa era avocatul Florian. Acesta a fost casierul grupului Bujoiu, si el însusi om foarte bogat, a reusit, de la începutul sosirii sale la Jilava, sa primeasca scrisori, bani, informatii si alimente, în mod zilnic de la sotia sa. În fond, informatiile primite nu erau deloc importante, adica nu aveau pentru noi nici un caracter semnificativ pentru desfasurarea evenimentelor. Erau doar picaturi de optimism, sau care întretineau optimismul general.
Florian era un om în vârsta, pe care închisoarea l-a îmbatrânit si mai mult. Membru al Partidului Liberal, s-a angajat în lupta asumându-si riscurile ce decurgeau din aceasta. Era un om din garda veche liberala, care stia ca biruinta comunismului duce la lichidarea tuturor valorilor si institutiilor societatii românesti, si care în buna parte erau creatii sau produse ale burgheziei liberale. Privea cu simpatie tineretul taranist si legionar, care se ridicase ca un val împotriva dictaturii comuniste. El însusi nu mai avea puterea de a lupta pe baricade, socotea încheiat ciclul vietii lui politice, o data cu arestarea. Pe lânga pregatirea lui în drept, Florian avea o frumoasa cultura generala, pe care si-o întretinuse si în viata sa de familie, caci sotia sa era pictorita. Spera sa fie eliberat prin aranjamente de natura juridica, având o singura dorinta: sa moara linistit în sânul familiei sale.
El a fost cel ce a îndemnat pe cei din celula noastra, în cadrul libertatilor ce le aveam atunci, sa înceapa tinerea unui ciclu de conferinte pentru a mai iesi din marasmul vietii de detinuti. Asa a început un admirabil grup de comunicari care au devenit din ce în ce mai antrenante, mai ales prin discutiile care aveau loc în continuare. Era o activitate intelectuala care corespundea unor adânci exigente spirituale, în cadrul detentiei. Spuneam, mai sus, ca oamenii apartineau unor variate si diferite formatiuni politice, sau nu apartineau nici unui asemenea grup sau partid. În conditiile de acolo, se simtea nevoia unor comunicari între oameni, mai profunde si mai directe, în fata unei problematici urgente si comune, care era comunismul. Afara, fiecare din cei arestati lucrase si activase în sectoare diferite, de cele mai multe ori fara comunicare sau legatura cu alte grupuri, care poate lucrau în aceeasi directie. Acum toti acestia aveau ocazia si posibilitatea de a se cunoaste direct si într-o atmosfera mai propice pentru eventuale întelegeri reciproce, si pentru o apropiere, cel putin sufleteasca, umana si dezinteresata.
Primul care a vorbit a fost un economist national-taranist. A vorbit despre economia româneasca, ale carei probleme le-a prezentat în lumina doctrinei national-taraniste. Vorbitorul, Niculescu, era bine informat în domeniul economiei, dar nu avea nici o deschidere întelegatoare fata de teoriile si practicile economice care erau în voga în Europa de dupa cel de-al doilea razboi mondial. El era un membru marcant al partidului, dar nu întelegea sa se plaseze într-o perspectiva mai larga pentru a întelege cauzele si formele economice ce au aparut în Europa, atât prin partidele de stânga, cât si prin cele de dreapta.
Avocatul Florian a vorbit despre Bucurestiul de altadata, asa cum l-a cunoscut el, cu locurile si oamenii pe care i-a întâlnit.
Arhitectul Ion Bals a facut comunicari interesante din istoria si arhitectura româneasca. Ion Bals mai avea un frate arestat, care a fost condamnat în procesul Bujoiu, mai târziu. Acestia erau descendenti din familia boierilor moldoveni, Bals, care a facut opozitie politica Unirii Principatelor din 1859. Ion Bals, o fire delicata si cu un admirabil bun simt si respect pentru toata lumea, n-avea nici un fel de preocupare politica. A fost arestat din cauza fratelui sau, dar comportamentul sau era stoic si de bun camarad de celula. A simtit de datora sa sa dea explicatii în legatura cu atitudinea stramosului sau Bals în cursul evenimentelor din 1859. Momentele comunicarii sale au fost penibile si nimeni n-a pus nici un fel de întrebare lui Bals. A fost considerat un capitol istoric încheiat, dar pozitia lui Ion Bals a avut darul sa creeze perspectiva unei bune întelegeri între detinutii politici. Acolo, în acele conditii, nu mai era cazul unor confruntari care sa porneasca de la erorile trecutului. Nu era timp de acuzatii si imputari, ci de gasirea unui "modus vivendi" pentru viitor.
Aceasta era atmosfera de viata din celula. Bals era profesor la Scoala de Arhitectura si a facut niste prezentari admirabile ale caracterelor specifice ale arhitecturii românesti. În domeniul politic nu se amesteca, dar se declara liberal si individualist, în valoarea carora credea fara nici o rezerva. El a început un curs de limba engleza pentru cei dornici sa învete. Pe vremea aceea se mai putea gasi hârtie si creioane. Cred ca a fost prima scoala de limbi straine înfiintata în închisorile de atunci. Cel mai perseverent student în engleza era Victor Novac. Acesta era un student, originar din Blaj, si credea ca viitorul politic al Europei va depinde de interventia americana în treburile europene. El fusese arestat cu un grup de partizani, la începutul anului 1948. Grupul fusese puternic si era organizat în nordul Ardealului de catre tineretul national-taranist. Au avut entuziasm, mijloace de lupta, putere de sacrificiu, dar au fost tradati si au ajuns la închisoare. Novac suferea enorm de mult în sufletul sau ca n-a fost posibil sa continue lupta de rezistenta în libertate si nu se putea împaca cu tradarea care a dus la descoperirea actiunii grupului sau de partizani. Era convins ca singura forma de existenta politica este democratia, si credea sincer în ideile politice national-taraniste. Dar acest atasament al sau se explica pe linia unei traditii familiale si regionale. Atmosfera Blajului unde a trait Novac era dominata de ideologia national-taranista. Era însa în sufletul lui Victor Novac un zbucium, o framântare permanenta, legata de soarta tineretului român, si mai ales de orientarea lui viitoare. Lucrurile nu erau bine deslusite în mintea lui, dar era într-o permanenta cautare de ceva care sa-i satisfaca exigentele sale sufletesti, dincolo de orice încadrare formala politica.
În celula noastra se gasea si colonelul Bercea, fost comandant al Batalionului de Garda Regala în partea a doua a razboiului. A fost gasit în aceasta functie la evenimentele din 23 august. În prima parte a razboiului antisovietic a fost seful biroului de operatii la o divizie de pe front. Era un militar de cariera, fara implicatii politice. A fost arestat pentru pozitia avuta la Palatul regal. Stia o gramada de lucruri din intrigile, secretele si actiunile politice sau antipolitice ale Palatului. Era însa un taciturn care ducea o viata aproape de mistica familiala. La prânz sau seara, când primeam arpacas, dejunul sau cina lui durau câte doua ore. Îmi spunea ca acesta este timpul când se închipuie la masa cu familia si stau pe îndelete de vorba despre toate lucrurile lor intime. Asculta cu interes toate discutiile si lua parte la ele totdeauna pe linia unor principii generale sau a unei curiozitati subiective; niciodata atasat vreunei formule politice. A povestit cu multe amanunte situatii militare de pe front, însa lucruri banale despre viata la Palat, si n-a intrat niciodata în detalii în legatura cu evenimentele de la 23 august 1944. Am citit în atitudinea aceasta a lui o decenta si o întristare nemarginita, care-l opreau de la orice fel de conversatie despre acest subiect. Nu facea judecati, nu dadea sentinte si nu apara chiar atunci când erau denigrate figuri de la Palat, ca generalul Emilian Ionescu, prim-aghiotant regal. Se mentinea în rezerva de a spune ca acesta a fost militar si a executat ordinele primite.
Mai târziu am avut ocazia sa-l cunosc în închisoare pe Emilian Ionescu. Aparea ca o nulitate, o personalitate stearsa, fara nici un fel de atitudine care sa desemneze semnele distinctive ale unui general român.
Inginerul Mihaiescu, alt coleg de celula, fusese casierul central al Partidului National-Taranist si membru în comitetul central de conducere al acestui partid. A jucat un rol important în sânul partidului si a fost arestat pentru ca încercase reorganizarea taranistilor dupa arestarea lui Mihalache si Maniu. Era un om care avea la vârsta de 60 de ani o rezistenta fizica si morala impresionanta. Parul intact si de culoare neagra, fara un fir carunt, iar dintii în starea cea mai perfecta. Întruchipa tipul de existenta al burgheziei române, atât ca stare sociala, materiala si morala, cu toate calitatile si defectele acestei clase sociale. Pasionat în a discuta probleme politice, a expus doctrina taranista, a vorbit despre personalitati politice, a prezentat probleme de economie, si era un excelent "causeur". Ataca cu vehementa dictatura militara antonesciana, desi a fost directorul general al C.A.M. în timpul razboiului. Legitima aceasta colaborare cu Antonescu prin faptul ca ea a avut numai un caracter tehnic, fara implicatii politice. Spunea ca în timpul razboiului Antonescu i-a cerut lui Maniu sa-i recomande câteva persoane pentru a ocupa functii tehnice de stat, cu scopul de a asigura o mai buna administratie a treburilor statale. Afirma, în deplina si autorizata pozitie de conducere în partid, ca Maniu a acceptat aceasta invitatie din partea lui Antonescu si a socotit oportun sa îngaduie unor taranisti sa participe la administratia antonesciana. Maniu a fost de acord cu recucerirea Basarabiei, dar nu ar mai fi fost de acord cu continuarea colaborarii militare româno-germane dincolo de Nistru. Întrebat daca Maniu a fost de acord cu participarea lui Ion Mihalache ca voluntar pe frontul antisovietic, inginerul Mihaiescu n-a gasit niciodata un raspuns documentat sau plauzibil. Se pare ca aceasta situatie delicata era cunoscuta numai într-o stricta intimitate, Maniu-Mihalache.
Interpretarea lui Mihaiescu asupra evenimentelor de la 23 august era cea oficiala a partidului. Nu cunostea elemente detailate. Singurul punct original era faptul ca sublinia cu insistenta ca Iuliu Maniu a fost "sincer" în a crede ca occidentalii nu vor lasa pe sovietici sa ocupe România si sa se amestece în treburile politicei interne românesti. Sinceritatea îl scutea pe Maniu de orice raspundere în fata natiunii pentru participarea sa în pregatirea si organizarea loviturii regale. Maniu a acordat întregul sau sprijin moral si de partid, fiindca a crezut în democratiile apusene, si pentru credinta lui sincera nu poate fi judecat de nimeni.
Mihaiescu era un adversar ideologic, nu personal, zicea el, al legionarilor. Si daca alta data i-a înteles pe legionari, nu-i mai poate întelege acum în colaborarea lor cu comunistii. Ca argument suprem spunea ca el personal l-a vazut pe Ion Victor Vojen, un marcant membru al Miscarii Legionare, în compania Anei Pauker. Gasea însa scuze lui Mihai Ralea, Mihai Ghelmegeanu, Constantin Zane, Octav Livezeanu, care la rândul lor erau importante personalitati ale Partidului National-Taranesc, si colaborau în cele mai substantiale forme cu Partidul Comunist. Era bine, în conceptia lui, sa existe asemenea infiltratii în sânul comunistilor. În nici un caz nu poate fi vorba de o tradare din partea lor, a taranistilor.
Mai târziu, prin 1951, am stat în aceeasi celula cu Vojen, care a negat categoric orice legatura politica sau personala cu Ana Pauker. În 1963, Vojen a facut marturisiri în cadrul reeducarii de la Aiud, si a negat si de data aceasta, afirmând ca a fost o intriga calomnioasa a taranistilor pentru compromiterea legionarilor si diminuarea semnificatiei colaborarii taranistilor amintiti cu Partidul Comunist.
Inginerul Mihaiescu facea vinovat întreg Partidul Liberal de faptul ca nu s-a putut constitui un front national-democrat care sa faca fata presiunii comunisto-sovietice. Dinu Bratianu n-a fost în stare sa înteleaga imperativele momentului si a creat tot felul de obstacole, care a facut imposibila reorganizarea rezistentei partidelor democratice. Pe Gheorghe Tatarascu îl considera un aventurier politic lipsit de orice fel de morala politica. Mihaiescu era un iremediabil idealist, care credea nestramutat în ajutorul american, nu numai în originea generala politica, pentru salvarea României, dar în amanuntele unei interventii urgente si directe pentru eliberarea detinutilor politici. Preconiza un guvern de structura national-taranista, a carei lista o întocmea la data aceea împreuna cu inginerul Bolintineanu, cu care fusese arestat si care si el era membru al noului comitet executiv de conducere al Partidului National-Taranesc. Detinerea noastra era o chestie de luni, daca nu de saptamâni. În viitorul politic al României vedea necesitatea unei neutralitati românesti, de genul Elvetiei, si cauta sa convinga pe legionari sa-i dea suportul în aceasta orientare, pe care o socotea originala. În acest scop întretinea legaturi permanente cu lumea legionara si vorbea tuturor despre relatiile sale excelente cu legionarii fruntasi cu care reusise sa se înteleaga în timpul detentiei sale.
Inginerul Mihaiescu ne spunea ca un frate al sau, general în armata româna, a reusit sa plece în strainatate, sperând ca va putea contribui la lamurirea problemelor românesti. Adevarul era altul. Mai târziu, peste ani, l-am întâlnit în treacat pe Mihaiescu, si mi-a spus ca fratele sau fusese ascuns, nu plecat în strainatate si ca recent a fost arestat. Multi dintre detinutii politici aveau asemenea secrete pe care nu le încredintau nici celui mai bun prieten, pentru a nu crea riscuri pentru cei implicati în asemenea situatii. Este bine ca s-a procedat în felul acesta. Nu se poate imputa nimanui aceasta "nesinceritate" imperativa în conditiile din România, desi detinutii erau animati de o vie si apriga curiozitate de inedit si senzational pentru a umple o multime de "goluri", care nu puteau fi acoperite prin lecturi, radio, bârfa mondena, ziare etc.
Astfel, un caz straniu îl prezenta un calugar de la Manastirea Cernica, care nu voia sa ne spuna nici numele lui adevarat. Nu am stiut niciodata motivele arestarii, anchetei si detentiei sale. El era curios sa afle situatia fiecaruia dintre noi, dar era tacut sau echivoc fata de orice întrebare ce i se punea în legatura cu situatia sa personala. Acest lucru a creat o stare de suspiciune asupra sa, care cred ca era nedreapta. Omul era învatat cu tacerea din viata de manastire si întelegea s-o practice în continuare în lumea noua, plina de surprize si riscuri, a închisorilor. Nu s-a auzit niciodata ca acest calugar ar fi facut cuiva vreun rau. Însasi viata lui spirituala, cu legile ei monahale, si-o ducea în deplina singuratate si discretie, fara nici o nuanta de exteriorizare. Singurul lucru pe care-l accepta era sa spuna rugaciunea ocazionala pentru toti la începutul meselor noastre.
Înca din primele clipe ale detentiei rugaciunea a devenit o necesitate sufleteasca si o putere nebanuita de încredere, optimism si salvare pentru întreaga lume a celor arestati, indiferent de credinciosia sau chiar ateismul lor de pâna atunci.
Între timp arestarile continuau pe întreg cuprinsul tarii într-un ritm accelerat si nu se putea întelege care ar fi limitele pâna unde vor merge comunistii cu planurile lor. Rusia Sovietica si tarile satelite întretineau relatii politice cu Occidentul democrat si cu Statele Unite. Cum era posibil sa se tolereze presiunea sovietica asupra tarilor din Rasaritul Europei, în sfidarea oricaror obligatii pe care le avea Moscova fata de cei ce au ajutat-o sa supravietuiasca în razboiul cu Germania? Care era rolul si eficacitatea Comisiilor Aliate de Control instituite pe teritoriul acestor tari rasaritene? Nimeni nu putea raspunde la aceste întrebari în mod concludent si autorizat. Toate institutiile fundamentale, toate formele de guvernare, toate partidele politice, de la stânga moderata pâna la extrema dreapta, cu exceptia partidelor comuniste dependente de Moscova, erau dezagregate sub presiunea unei revolutii impusa cu forta armatei sovietice în dispretul oricarei bunavointe formale dar timide pe care o aratau occidentalii. Toti conducatorii politici ai partidelor democratice erau atacati, loviti, trimisi în judecata si condamnati în procese ilegale, ilegitime si absurde chiar din punct de vedere politic. Întreaga regizarea acestor false revolutii venea de la Moscova, caci se desfasura pe linia acelorasi directive în toate tarile dominate de armatele sovietice: Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Austria si Germania de Est. Occidentul democratiilor si Statele Unite nu dispuneau la vremea aceea de o diplomatie pregatita sa înfrunte noile realitati pe care le crease invazia sovietica în Europa. Aceasta diplomatie domnea pe laurii unor pretinse aranjamente, intime si directe între Stalin si Roosevelt si pe speranta ca sovieticii vor iesi obositi, epuizati si dornici sa-si refaca tara dupa un razboi în care s-au cheltuit energii uriase si s-au pierdut milioane de oameni. Diplomatia occidentala nu avea perspectiva ideologica a noii situatii create în Europa unde militantismul agresiv, de tip stalinist, nu i se mai opunea nici un fel de rezistenta. Sovieticii nu erau obositi de razboi, caci acesta fusese în conceptia lor numai instrument de lichidare a celui mai formidabil obstacol în marsul lor catre revolutia mondiala. Rusia Sovietica câstigase noi puteri de lupta, în urmarirea obiectivelor lor politice si dispunea de o închegata si dinamica ideologie politica, în timp ce democratiile din Europa si Statele Unite erau lipsite de o viziune larga a desfasurarii politice si traiau în betia unei false victorii.
Daca pentru aceste democratii Germania hitlerista reprezenta un pericol real, acest pericol trebuia înlaturat sau diminuat. Adica Germania trebuia scoasa din lupta ori înfrânta pe calea politica sau a armelor.
Care au fost însa temeiurile actiunilor acestor democratii de a se conjuga cu eforturile sovietice ce urmareau dominarea lumii? Care era leacul pe care-l opuneau democratiile occidentale, împotriva bolii care rodea lumea prin raspândirea comunismului?
Acestea erau framântarile celor din tarile satelite, în subreda libertate din tara sau în temnitele care deveneau supraîncarcate.
În Jilava se puteau obtine, destul de regulat la ora aceea, ziare si se urmarea evolutia politica internationala. De nicaieri nu venea vreo raza de speranta. Peste tot, la toate conferintele internationale, rusii dominau situatia si îsi impuneau punctul lor de vedere în fata slabiciunilor, incapacitatii si nepriceperii politice a tarilor occidentale. Asa apreciau, judecau si întelegeau starile de lucruri o buna parte din detinutii politici la Jilava în vara lui 1948. Lumea occidentala nu cuprindea fenomenul comunist în esentele sale de principii si ideologie. Nu exista nici o iesire din impas în acele conditii, si nu vor exista, înca multa vreme, poate decenii, pâna când raporturile de forte se vor schimba si un miracol oarecare va duce la restaurarea drepturilor la libertate si independenta a satelitilor sovietici.
Ce sanse se puteau întrevedea la ora aceea, când toate, absolut toate democratiile erau într-o neîntrerupta competitie de capitulare, concesii si compromisuri, pentru a-si asigura o relativa liniste si o pace temporala?
S-au emis doua ipoteze în lumina carora se încerca a se explica refacerea Europei într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat. Una era ipoteza social-democratiilor si alta era cea a democratiilor-crestine. Ambele ipoteze porneau de la premisa incapacitatii democratiilor de a înfrunta si supravietui comunismului sovietic, agresiv, biruitor si puternic.
În celula noastra sosise în cursul acelei veri, 1948, avocatul Dumitriu, care era secretar-general al Partidului Social-Democrat. El refuzase sa accepte conditiile comunistilor români pentru o colaborare politica în conducerea statala. Dimitriu era bine informat si avea o orientare ideologica clara fundata pe principiile social-democratiei lui Kautsky, care vedea o dezvoltare evolutiva a societatii europene, de la democratie spre socialism, în opozitie cu Karl Marx, care preconiza revolutia ca mijloc de lupta si realizare a procesului de socializare si apoi de comunizare. Dimitriu fusese în contact direct cu majoritatea partidelor social-democrate din Europa si afirma fara nici un fel de echivoc ca aceste partide care aveau mari sanse de cucerirea puterii politice în majoritatea tarilor europene vor sprijini si social-democratia româna în ascensiunea ei, cu un arsenal întreg politic, moral si financiar. El vedea o evolutie naturala a tuturor tarilor europene înspre social-democratie ca o formula mai completa de rezolvare a problemelor postbelice, ca o forta de salvare împotriva comunismului rusesc, revolutionar si amenintator fata de institutiile europene. Numai social-democratia ar putea salva aceste institutii seculare si ar putea opune solutii realiste, împotriva propagandei comuniste, tuturor problemelor societatii europene. Victoria laburistilor englezi era o solida confirmare, în conceptia lui Dimitriu, a acestor afirmatii si previziuni politice ale sale.
În dezbaterile din celula asupra acestui punct de vedere s-a ajuns la o mai ampla cuprindere a problemelor specifice românesti si s-au delimitat mai clar pozitiile ideologice ale partidelor. Grupul taranistilor criticau social-democratia româna pentru faptul ca aceasta pornea de la premisele existentei unui proletariat român avansat - numeric si calitativ -, care ar putea alcatui cadrele de conducere si ale carei idealuri, ar substitui idealurile tuturor claselor sociale din tara româneasca. Taranistii nu vedeau în proletariatul român o clasa dirigenta, pentru ca acest proletariat nu reprezenta decât o minoritate numerica, fara cadre de conducere la nivelul statal. Dupa ei, statul român nu se poate închega în forme juridice, sociale, politice si economice decât pe o structura taraneasca, întrucât taranimea reprezenta majoritatea populatiei si România era o tara agricola. Statul taranesc ar reprezenta interesele specifice ale societatii românesti. Într-o asemenea structura sociala, taranistii nu vedeau cum ar putea social-democratii sa apere institutiile românesti, prin formulele lor de socializare bazate pe interesele primare si idealurile politice ale proletariatului, fie el chiar românesc.
Liberalii erau îngrijorati de ideea oricarei formule socialiste, si aparau caracterul national al burgheziei românesti împotriva oricarei tendinte care ar duce la anihilarea dinamismului acestei burghezii, care a instaurat în sânul societatii românesti spiritul competitiei si al voluntarismului, ceea ce a dus la progresul dezvoltarii sociale si politice.
Legionarii din celula aceea erau niste tineri studenti care nu cunoscusera pe Corneliu Codreanu, dar citisera întreaga literatura legionara si aveau astfel o cunostinta directa si profunda a ideologiei lor. Conceptul lor fundamental era cel de natiune. Natiunea era în viziunea lor o unitate spirituala biologica, lingvistica care s-a format în cursul istoriei, printr-un proces de devenire. Statul este doar un instrument de conducere, o forma juridica si politica pentru asigurarea existentei istorice. Natiunea si statul nu opereaza cu clase sociale, ci cu categorii de existenta sociala. Acestea îndeplinesc roluri si functiuni diferite în cadrul national si statal. Democratia în sine nu este o forma de guvernamânt, ci o metoda politica, alaturi de atâtea alte metode. În acest sens, democratia nu are un caracter absolut si universal. Ea se deosebeste de la popor la popor si de la o epoca istorica la alta epoca istorica. Ea îsi câstiga valabilitatea ei în lumina conditiilor geopolitice si a dezvoltarii istorice. Astfel, social-democratia nu va aparea în orizonturile europene ca o necesitate generala, raspunzând unor exigente universal-europene. Europa este o stare de spirit, dar în acelasi timp o suma - mai mult sau mai putin unitara - de stari istorice, politice, sociale etc., în sânul carora se opereaza cu formule variate si variabile.
În plus, daca social-democratia pretinde ca apara institutiile europene, de ce nu exista loc pentru Biserica crestina în structura ideologiei socialiste? Crestinismul este parte substantiala din starea de spirit a Europei, izvor bogat al culturii europene si element de structura al conceptiei de viata europeana. Crestinismul român este fundamental în viata poporului român. Nu se poate concepe existenta natiunii române fara legile de viata spirituala ale crestinismului.
Însusi Titel Petrescu, seful social-democratilor români, initiase o larga campanie politica pentru a obtine sprijinul direct al preotimii române, îndata dupa 23 august 1944. El întelegea valoarea acestei prezente politice în cadrul partidului sau. Dumitriu afirma ca aceasta actiune a lui Titel Petrescu a fost o simpla tactica politica, limitata la o perioada istorica, a momentului de atunci. Mai mult, tactica aceasta de moment fusese impusa de Titel Petrescu personal, având o opozitie serioasa în cadrele de conducere ale partidului. În aceste cadre de conducere Dimitriu ca secretar-general se socotea persoana cea mai autorizata sa reprezinte partidul si sa vorbeasca în numele sau. Dimitriu s-a declarat ateu din convingere si practicant. La rugaciunile comune din celula nu participa niciodata. El nu accepta punctul de vedere al tinerilor legionari, la care au aderat si taranistii si liberalii, asupra valorii crestinismului pentru români sau europeni. Dimitriu nu socotea Biserica crestina ca o institutie spirituala, esentiala pentru viitoarea dezvoltare socialista a Europei.
Legionarii recunosteau rolul si functiunile burgheziei, taranimii si proletariatului în încrengatura societatii românesti, precum si contributiile si realizarile lor în dezvoltarea acestei societati pe linia progresului. Îmi amintesc o prezentare excelenta, pe care unul din tinerii studenti a facut-o unei carti scrise prin 1936 sau 1937 de catre doi fruntasi ai intelectualitatii legionare, Alex. Christian Tell si Mihail Polihroniade, intitulata Domnia Regelui Carol I. Prezentarea acestei carti a fost o adevarata revelatie pentru toata lumea celor din celula noastra. Legionarii erau vazuti de catre celelalte partide burgheze sau pseudo-burgheze ca adversari ireductibili ai burgheziei politice, or din continutul acestei carti reiesea cu limpeziciune ca autorii, reprezentanti oficiali ai Miscarii Legionare, înregistrau si apreciau într-o larga si cuprinzatoare perspectiva istorica si ideologica uriasele realizari si aporturi ale burgheziei românesti care au dus la întemeierea statului român modern. Nimeni pâna la acea data nu facuse un elogiu atât de frumos energiilor si idealurilor nationale de care fusese animata burghezia româneasca. Discutia asupra amanuntelor acestei carti a durat câteva zile si a creat o atmosfera de perfecta întelegere si de relaxare. Era ca o punte de trecere între generatii si ideologii, care se gaseau pâna atunci într-o adversitate radicala. Tinerii studenti au impresionat prin articulatia pozitiei lor, care mergea pâna la cele mai mici amanunte. Asa unul dintre auditorii acestor discutii a ridicat o întrebare care parea ca ar crea oarecare dificultati pentru cel ce vorbise despre cartea pomenita mai sus:
"Daca legionarii apara realizarile sociale, politice, economice, statale etc. ale burgheziei, cum a fost posibil ca în 1940-1941 sa apara un articol în ziarul legionar "Buna Vestire", semnat de Horia Stamatu, care si el reprezenta Miscarea Legionara, caci era un ziar publicat în timpul guvernarii legionare, articol intitulat denigrator: Blestemata burghezie?"
Raspunsul tânarului a fost prompt si plin de corectitudine si bun simt:
"Nu am citit acest articol, si as fi într-o pozitie mai buna daca mi-ati reda ceva din continutul lui. Fiindca nu va mai reamintiti decât titlul, voi încerca un raspuns de perspectiva logica nu de continut si afirmatii.
Noi, tineretul legionar, recunoastem si acceptam vederile si interpretarile care ni se par logice si corecte, pe care le-au dat Tell si Polihroniade, istoriei românesti, începând cu venirea Regelui Carol I. Aceasta nu înseamna ca suntem de acord cu partile negative ale burgheziei române si ca recunoastem acesteia merite si calitati pe care nu le-a mai demonstrat dupa primul razboi mondial. Dupa 1918 burghezia româna, este vorba de cea politica, n-a mai fost capabila sa domine realitatile noi, aparute o data cu România Mare. Nu se poate nesocoti demagogia electorala, coruptia, viziunea materialista si minoratul politic al unui sector important al acestei burghezii. Toate aceste aspecte ale vietii politice au dus la reactiuni legitime, si care uneori au fost violente, chiar în sânul partidelor democratice. Atât taranistii, cât si liberalii si-au pulverizat fortele în partide anexe, marunte, care s-au desprins din formatia originara. Sunt sigur ca Horia Stamatu a stigmatizat aceasta parte si aceste aspecte ale burgheziei românesti. Deci nu se poate gasi nici o contradictie, între titlul denigrator al articolului si continutul cartii Domnia Regelui Carol I."

 

Sfârsitul primei părti

 


/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE