1909
–
20
ianuarie : se
naşte, în satul Ciocâlteni, judeţul Orhei, Basarabia, atunci, Rusia,
Eufimie, al doilea fiu al Nataliei şi al lui Chirilă Goma (soldat în
armata rusă, mort pe front în 1914/1915, în Galiţia, la Kut, Pinsk).
Fratele mare : Ion, n. 1907, mort în prizonierat la Ruşi, în toamna
anului 1944 ; fratele mic, Ignat, n. 1912, dispărut la Bucureşti,
în 4 aprilie 1944, în bombardamentul american.
–
14 iulie : se
naşte, în satul Chiştelniţa, judeţul Orhei, Maria, fiica
Nadejdei Cuza şi a lui Toader Popescu (fratele mic al său, Niculae, n.
1911, refugiat şi el în martie 1944, “repatriat în URSS” în mai 1945 ;
a murit în satul natal, în
1988).
1917
–
21
noiembrie : Basarabia
îşi proclamă autonomia teritorială ;
–
2 decembrie : Basarabia
se proclamă republică democratică ;
–
7 decembrie : Basarabia
îşi alege întâiul guvern ;
1918
–
24 ianuarie : Basarabia
se proclamă republică independentă ;
–
27
martie :
Sfatul
Ţării votează Unirea cu România – în anume condiţii ;
nici una dintre acestea (autonomie provincială, adminis- trativă,
drepturile minorităţilor, reforma agrară etc.) nu va fi respectată
de Bucureşti.
1922
?-1923 ?
–
Maria Popescu intră la Şcoala Normală de la Chişinău ;
Eufimie Goma intră ca bursier, orfan de război la Şcoala Normală
din Orhei.
1928
?- 1929 ?
–
După 6 ani de studii, Maria şi Eufimie devin învăţători.
Se cunosc la balurile săteşti ; în primii 2-3 ani de învăţământ
funcţionează în şcoli (şi sate) diferite.
1930
?- 1931 ?
–
Maria Popescu şi Eufimie Goma se căsătoresc şi sunt numiţi
împreună în satul (cătunul) Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei
(vezi Din
Calidor
-
o
copilărie
basarabeană).
1933
–
Se naşte primul copil al soţilor Goma : Petre. Moare înainte de
a împlini un an.
1935
–
2
octombrie :
(orele
2 de dimineaţă) ; se naşte – în cătunul Mana,
comuna Vatici, judeţul Orhei – al doilea fiu al soţilor Goma :
Paul.
1940
–
28
iunie : Basarabia
este cedată ruşilor, fără împotrivire. Familia Goma porneşte
în refugiu prea tîrziu, este întoarsă din drum, înainte de a ajunge la
Prut (vezi : Gardă
inversă, Soldatul câinelui, Bonifacia, Din Calidor, Arta refugii, Astra,
Sabina, Roman-intim,
Ostinato,
Uşa...,
În
Cerc...).
1941
–
13
ianuarie : învăţătorul
Eufimie Goma este ridicat de agenţii NKVD şi “dus” ; restul cărţilor –
româneşti – sunt arse în curtea şcolii (vezi Din
Calidor, Arta refugii).
Familia
nu află nici motivul ridicării, nici durata condamnării –
ştie că “tata a fost dus în
Siberia
”.
–
23 – iunie : primele
semne că “Vin Românii!”
–
14 iulie : frontul
ajunge la Mana (vezi Din
Calidor).
–
15 iulie : Basarabenii
şi Bucovinenii sunt liberaţi.
–
iulie -
octombrie :
mama
lui P.G. (ca mii de basarabence) îşi caută bărbatul. Nu-l găseşte.
Află că ar fi murit “rupt de o bombă” la Balta – un târg
nod de cale ferată în Ucraina, unde era un uriaş lagăr de triere
a deţinuţilor – lagăr lichidat de Sovietici (în sensul că
au fost lichidaţi deţinuţii), înainte de retragere (vezi Din
Calidor).
–
octombrie : considerat
mort, lui Eufimie Goma i se face mormânt în cimitirul satului, lângă al
fiului său Petrică.
1942
–
septembrie :
Paul
începe să frecventeze şcoala primară, intrînd în clasa I –
cu Domnişoara Tuza (vezi : Din
Calidor).
–
1943 – ianuarie? februarie? : soseşte
la Mana, pe adresa Mariei Goma o carte poştală tip, de la Lagărul
de prizonieri sovietici nr. 1 din Slobozia, Ialomiţa : expeditorul dă
ştire că... deportatul la Siberia, de ruşi, este acum
prizonier-de-război (!) la Români – iar nevasta să adune acte,
fotografii, mărturii din sat, de la Inspectoratul Şcolar, din satul
natal că el este cu adevărat Goma Eufimie, român şi învăţător,
arestat de Ruşii bolşevici, nu rus şi prizonier la Români... (Vezi :
Din
Calidor).
–
ianuarie -
octombrie :
mama
şi bunica dinspre tată ale lui P.G. fac multe drumuri la
Slobozia-Ialomiţa, ca să limpezească situaţia
“prizonierului sovietic la români”.
–
octombrie :
în sfârşit, Eufimie Goma este liberat din lagăr şi, deşi
reîncadrat în învăţământ, este obligat să se prezinte săptămânal
la postul de jandarmi – (vezi Din
Calidor).
1944
–
martie : refugiul în Transilvania : întâi la Sibiu, într-un Centru
de Refugiu (sau : de Refugiaţi – sau poate : de Refugiere),
apoi în satul Gusu judeţul Sibiu, unde părinţii fuseseră
repartizaţi ca învăţători.
–
4 aprilie : Anglo-Americanii
bombardează Bucureştiul şi (din nou) Ploieştiul. La Bucureşti
moare (dispare) unchiul Ignat ; tatăl aflat în tren, cu grosul
bagajelor, prins de bombardament la Buda, lângă Ploieşti pierde totul
(vezi Din
Calidor,
Arta
refugii, Astra, Sabina...).
–
19? 20? agust : Eufimie
Goma primeşte ordin-de-chemare. Se duce – la Sibiu – însă
... intervine :
–
23 august (1944) : panică
printre basarabeni şi bucovineni : “schimbarea armelor” îi ameninţă,
nu doar dinspre Ruşi – care vin – ci şi dinspre
Ardelenii localnici, simpatizanţi ai Ruşilor (care or să ia
Ardealul de Nord de la Unguri şi or să li-l dea).
Din
12 septembrie (1944), când, la Moscova, Românii au semnat Armistiţiul –
iar în România s-a constituit Comisia Aliată de Control (în
realitate, doar rusească), “refugiaţii”
se... refugiază şi mai spre Apus, cât
ţine
războiul apoi
se
ascund, pe-loc : ca să nu fie “repatriaţi în ţara Ruşilor–
(vezi Arta
refugii, Astra, Sabina, Roman-intim).
Pentru
Basarabeni şi Bucovineni persecuţiile comunisto-ruseşti au început
în 28 iunie 1940 – şi nu s-au terminat nici în momentul de faţă.
–
octombrie :
familia Goma se mută (ca să-şi piardă urma ...) din Gusu,
Sibiu, în Buia, Târnava, Mare.
–
octombrie-decembrie :
familia Goma se ascunde prin păduri, de fiecare dată când “Comisia
ceea” se apropie ameninţător (vezi Arta
refugii,
Astra, Sabina ...).
1945
–
ianuarie,
13 (vezi
aceeaşi dată – însă în 1941) : familia Goma este
“prinsă” (în termeni tehnici : capturată) – nu de
jandarmi, nu de Ruşii ocupanţi, ci de ciobani (mioritismul ce este el
dacă nu mitul vânzării-uciderii-de-frate...?). Este “condusă”
de jandarmi la Sighişoara, în “Centrul de Repatriere” în fapt :
Lagăr în vederea Deportării Basarabenilor şi a Bucovinenilor
livraţi de Români Ruşilor (vezi Soldatul
câinelui, Arta refugii, Gardă inversă...)
–
ianuarie – mai :
în Lagărul de la Sighişoara, tatăl lui P. G. face acte false
pentru familia sa şi pentru alte familii. Niculae Popescu, fratele mamei,
nu acceptă să prezinte Comisiei (Aliate!) acte false – este, pe
loc, “repatriat în Siberia”.
(
4 februarie : la
Yalta, conferinţa “în urma căreia am fost vânduţi Rusiei”...
Până să ne vândă Churchill lui Stalin – celebrul bileţel
cu procentele – ne vînduseră Românii pe noi, Basarabenii şi
Bucovinenii ; şi încă de două ori : întâia oară
în 1940, când ne-au... doar cedat teritoriul ; a doua oară, după
23 august 1944, când ne-au vânat, ne-au prins şi ne-au dat-legaţi Ruşilor ;
cât despre “vânzarea de la Yalta” ea nu exista : în momentul în
care se desfăşura vânzarea-cu-pricina – ,,90% : Ruşilor” –
România era ocupată în
totalitate, încă din 25 octombrie '44,
adică de patru luni de zile ; nu numai noi, refugiaţii-în-proprie-ţară
am
fi fost bucuroşi să ne găsim, în sfârşit, adăpost în...
restul de 10% rămas liber, dar şi Românii ardeleni cei care, de prin
'48-'49, când, în sfârşit, au deschis ochii, căutau acel “Zece la
Sută” – şi nu l-au găsit ; nici în ziua de azi).
–
mai-iunie
(deci, binişor după încheierea războiului) : familia Goma,
cu hîrtii (false) de... nerepatriabili (în ţara Rusului), se întorc “acasă”,
în Buia, Târnava Mare.
–
vara : începutul
secetei-din-Moldova
–
toamna
(şi, din acest moment, până după moartea lui Stalin, în 1953) :
“nerepatriabilii” sunt convocaţi la Sighişoara, pentru a fi întrebaţi
dacă nu s-au răzgândit, ca să se ducă, în sfârşit,
“în ţara lor, Marea Uniune Sovietică” (întrebările nu erau
puse de Ruşi, în ruseşte, ci de Români : advocaţi ardeleni,
ţărănişti - ei lucrau cu sârg la prefecturi, mai als în
Comisia “Aliată” de Control). În ciuda hăituielilor, a convocărilor,
Basarabenii preferau să rămână “străini în propria-le
ţară”, decât să fie ... “repatriaţi în Siberia”.
1946
–
septembrie :
P.
G.
intră, prin concurs, ca elev bursier, la Şcoala Normală “Andrei
Şaguna” din Sibiu (vezi Arta
refugii).
1948
–
vara :
se anunţă, printre alte nenorociri reforma învăţământului.
–
septembrie : P.G.
se trezeşte elev în clasa a... VII-a de “Ciclul Doi” – la
Gimnaziul din Şeica Mare, judeţul Târnava Mare.
–
octombrie? noiembrie? : “epurarea”
cărţilor din biblioteca şcolii de la Şeica Mare (vezi Arta
refugii, Astra, Sabina, Roman-intim).
1949
–
ianuarie
13 (vezi
şi 13 ianuarie 1941 ; şi 13 ianuarie 1945) : mama şi
tatăl lui P. G. împreună cu majoritatea locuitorilor adulţi din
satul Buia, Târnava Mare sunt “ridicaţi şi duşi” – nu
se ştie unde. P.G.îi caută la Sibiu, la Alba Iulia, la Sighişoara
- află că sunt închişi la Securitatea – nou înfiinţată –
de la Mediaş. După câteva săptămâni ceilalţi arestaţi
sunt liberaţi, rămân “suspecţii”, “periculoşii” –
printre ei, soţii Goma. Mama este liberată la sfârşitul lunii
mai, tatăl : ultimul, în august. În acest timp P.G. “locuieşte”
în gări şi la poarta Securităţii din Mediaş (vezi Ostinato,
În
Cerc, Gherla, Gardă inversă, Patimile după Piteşti,
Bonifacia, Arta refugii, Astra, Sabina, Roman-intim –
adică
în aproape toate cărţile).
–
septembrie : P.
G. intră, prin concurs, elev bursier în clasa a VIII-a a Liceului
“Gheorghe Lazăr” din Sibiu.
–
octombrie :
“descopere” biblioteca Astra (vezi Astra,
Sabina,
Roman-intim...)
–
decembrie : asistă
la “închiderea” bibliotecii “în vederea inventarului” (în fapt, a
epurării – a doua).
1952
–
mai :
P.
G.,
elev
în clasa a X-a, este “convocat” la ”Securitatea din Sibiu şi “reţinut”
opt zile. Motive : A vorbit, în clasă, despre partizani şi,
culmea!, ţine un jurnal-intim... codificat...
–
septembrie-octombrie : întors
din vacanţă, află că fusese exmatriculat din toate şcolile
din ţară ; face o încercare la Liceul din Sighişoara :
după o săptămână este invitat să plece. La Braşov
nu este primit ; este primit, în schimb, la Liceul “Negru Vodă”
din Făgăraş.
1953
–
martie : crapă Stalin. Speranţe...
–
iunie-august :
absolvă liceul. Încearcă să dea examen de admitere la Institutul
de Cinematografie (!). Este eliminat din prima fază.
–
septembrie :
cere să fie încadrat în învăţământ. I se propune să
fie “instructor superior de pionieri”. Acceptă. Întâi la Şcoala
elementară din comuna Dacia, raionul Rupea, apoi în oraşul Rupea –
la liceu...
1954
–
august :
dă examen(e) de admitere, simultan, la Universitatea Bucureşti (Filologie,
română) şi la nou-înfiinţatul Institut de literatură
şi critică literară “Mihai Eminescu”, înlocuind fosta “Şcoală”
cu acelaşi nume – zisă şi Fabrica de Scriitori. Reuşeşte
şi colo şi colo. Alege... Fabrica.
1955
–
vara :
Institutul
(autonom) este transformat în “secţie” şi translat la
Universitate.
–
toamna :
conflicte la seminarii, cursuri, cu : Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafiţa,
T. G. Maiorescu, A. Hoajă, Mihai Novicov, G. Macovescu, Iorgu Iordan.
1956
–
iunie :
P.
G. este “judecat” la rectoratul Universităţii. Acuzatori :
Iorgu Iordan, Al. Graur, Ion Coteanu, L. Tismăneanu, Radu Florian, M.
Novicov – precum şi “doi tovarăşi necunoscuţi, în
civil, de la Securitate”... Acuzaţi erau şi studenţii Aurel
Covaci şi Vasile Albu dar, spre surprinderea lui P. G., colegii de an, de
grupă, de cămin, de... bancă a acuzaţilor trecuseră în
tabăra cealaltă, a acuzatorilor...
Capete
de acuzare :
a)
P. G. afirmase, la seminarul de marxism, că războiul declarat de URSS
Finlandei în 1939, era – potrivit materialismului-istoric – “război
injust” ; “de agresiune” ;
b)
afirmase că “Moldovenii” (din “RSS Moldovenească”) sunt români ;
că “limba moldovenească” este o invenţie (“Sovieticii le-au
impus Basarabenilor o limbă care nu există”), locuitorii vorbind
limba română – care limbă (română) este o limbă de
origine latină (cum susţine acad. sovietic Şişmariov) şi
nu o limbă-slavă – cum susţine acad. român Graur ;
c)
pretinsese că sistemul de cote este descurajant (!), iar colectivizarea
agriculturii o eroare (?) economică ;
d)
afirmase că trupele sovietice din România sunt trupe de ocupaţie ;
e)
susţinuse că limba rusă nu trebuie să fie obligatorie –
etc. etc.
“Procesul”
a durat vreo trei ore (acad. Graur, leşinat, a fost transportat undeva).
De
semnalat suprarealismul situaţiunii : Colegii (de boxă) A. Covaci
şi V. Albu, din “complici” se prefăcuseră în martori-ai-acuzării ;
în schimb Mihai Novicov, pornit la drum ca acuzator-şef, “pe parcurs”
a devenit... avocat al apărării – oricum, a rostit fraza
determinantă : «Tavarisci! Iel, Guoma, spri diasibiri di alţ’
riacţianari nicinstiţ’, iel ieste un riacţianar cinstit –
ieu cam atâta am avu’ di spus...» (vezi Justa).
Astfel apărat (de însuşi politrucul Institutului!), P. G. nu a fost
arestat pe loc – cum ceruse acad. Iorgu Iordan, susţinut de membrul
corespondent Ion Coteanu ; nici măcar exmatriculat – cum
sugeraseră în cor L.Tismăneanu şi Radu Florian ...
Mihai
Novicov a promis că se va ocupa el, “îndiaproapi” de ... “Cazul Goma” –
atunci a luat naştere “cazul” cu pricina.
–
august :
ca orice student, P. G. îşi face “convocarea” militară de o lună
la Cilibia. Acolo aude că, la Poznan, s-ar fi întîmplat ceva.
Se
întâmplase :Budapesta-Octombrie începuse la Poznan-August.
–
septembrie : P.
G. scrie, în continuare, la “romanul” intitulat “Durerile facerii” (!),
din care citise fragmente la “seminariile de creaţie” (“clasa de proză”,
condusă de Gafiţa).
–
22-23 octombrie :
izbucneşte
Revoluţia Maghiară.
–
5 noiembrie : proiectata
manifestaţie a studenţilor nu mai are loc : Securitatea îi
culesese pe organizatori cu două-trei zile înainte, iar în acea zi
ocupase Piaţa Universităţii cu camioane, cu securişti în
civil, cu armată – şi mai ales cu “Brigăzi muncitoreşti” –
clasă muncitoare îmbrăcată în pufăici noi-nouţe, înarmată
cu lanţuri de bicicletă, tuburi de plumb şi ciomege scurte –
aceştia fiind, ca să zicem aşa, părinţii (sau chiar
bunicii, de ce nu!) Minerilor Români din 1990 şi din 1991. P. G. n-a aflat
de manifestaţie decât cu două-trei zile mai târziu.
–
13 noiembrie : După
câteva tentative (nereuşite) de a “face ceva” împreună cu
colegii de cămin (“Matei Voievod”) apoi de Universitate, se hotărăşte
ca, la prima şedinţă de UTM să predea carnetul, în semn de
protest... Cum o asemenea ocazie nu s-a oferit, a pus în roman povestea cu
carnetul. Şi a citit fragmentul cu pricina la “seminarul de creaţie”
condus de M. Gafiţa.
–
22
noiembrie,
orele
13,30 : P. G. este arestat de la Universitate, dus la Ministerul de Interne
şi anchetat (“ca la Interne”) ; acuzat fiind de tentativă de
a organiza o manifestaţie ostilă – prin “fiţuici” (aşa
erau catalogate, la MAI, orice scrisuri, fie de mâna arestatului, fie tipărite,
dar toate “duşmănoase şi interzise” – aici Securitatea
Poporului desemna prin “fiţuică” cele vreo 15 pagini citite la
seminar, fragmentul de roman.
1957
–
februarie şi
martie :
cele
două “înfăţişări” ale procesului ;
–
aprilie : de
la arestul Malmaison, P. G. este “vărsat” la penitenciarul Jilava (Fortul
nr. 13) (vezi Ostinato,
Gherla)
–
iunie : i
se
aduce la cunoştinţă sentinţa : doi ani închisoare
corecţională pentru delictul de agitaţie publică.
1958
–
martie,
25 (Bunavestire) :
P. G. este trimis disciplinar la Gherla.
–
iulie, 14 : Răscoala
Frontieriştilor de la Gherla.
–
octombrie :
P. G. este scos din celulele “comune”, şi dus la “camera de liberare”.
–
noiembrie, 19 :
în urma turnătoriei unui cunoscut “copil al lui Goiciu”, “pictorul
de biserici” din Segarcea : Anton Barbu-Panaghia, P. G. şi
frontieristul Ferdinand Piatka sunt torturaţi de : Todoran, Goiciu,
Istrate, Şomlea (cel Bătrân) (vezi : Gherla).
–
noiembrie, 21 : P.
G. este liberat din închisoare, dar trimis (cu escortă) “pentru 36 luni”,
cu domiciliu obligatoriu în satul-nou Lăteşti raionul Feteşti.
1961
–
februarie :
P. G. primeşte pentru întâia oară, “permisie acasă”. Ajuns
la Miliţia din Feteşti (unde urma să i se dea “alte acte” –
în domiciliu obligatoriu buletinul de identitate purta, sub fotografie, menţiunea :
D.O.),
află
că “permisia” nu era pentru Meşendori, Rupea unde locuiau părinţii,
ci... la Constanţa. Era o mică-greşeală... Deşi iarnă,
deşi nu cunoştea pe nimeni la Constanţa, P. G. se hotărăşte
să se ducă... în permisie-la-Constanţa (vezi Soldatul
câinelui).
–
noiembrie :
i
se
prelungeşte “restricţia domiciliară” cu încă 24 luni.
P. G. protestează, în scris, împotriva, “prelungirii” ; îl acuză
pe ofiţerul de Securitate Livescu de rapoarte-false, de maltratare a deoiştilor –
şi cere “liberarea imediată”.
1962
–
Nemaipomenit, nemaiauzit : un reprezentant al MAI se deplasează
(personal...) în satul-nou Lăteşti, ca să ancheteze o plângere
a unui bandit. Ceilalţi deoişti, în aceeaşi situaţie, în
urma presiunilor (citeşte ciomăgeli), îşi retrag ,,reclamaţiile”.
1963
–
ianuarie :
chiar
dacă ofiţerul de Securitate Livescu nu este pedepsit (cine să-l
pedepsească : Securitatea?), P. G. este liberat înainte de termen”.
1963,
ianuarie – 1965,
iulie :
P.
G., liber ca pasărea cerului, într-o ţară liberă, lucrează
numai în munci necalificate şi nepermanent(izat)e :
–
muncitor zilier în construcţii, la Buhuşi, pe şantierul Casei de
Cultură – deci tot în domeniu, atât, ca în fier-beton ;
fotograf ambulant (nunţi, botezuri, înmormântări), prin satele din
Rupea şi Făgăraş ; trompetist de sâmbătă-searta
(baluri, nunţi, hore) ; dezgropător de puieţi la pepiniera
Şercaia ; descărcător-încărcător de cereale în
silozul din Şercaia-Gară ; muncitor necalificat la forja uzinei
“Rulmentul” din Braşov ; merceolog la “Agrosem” Făgăraş –
în fine : “tehnician” la Serviciul Tehnic al Intreprinderii de Gospodărie
a Oraşului Făgăraş (vezi
Ela, Bonifacia, Adameva…)
(1965)
–
august :
ca
urmare a “decretului Ceauşescu” (ce permitea foştilor deţinuţi
politici să-şi continuie studiile universitare), P. G. – căruia
nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, deşi, legal, avea acest
drept - dă examen de admitere la Facultatea de filologie, Universitatea din
Bucureşti.
–
septembrie : P.
G. din nou, după 11 ani, re-student în anul 1.
–
septembrie-octombrie (la
Căminul “Regnault”) : reia romanul început în d.o., încă fără
titlu, dar este vorba de Ostinato.
–
depune-propune la Gazeta
literară, Luceafărul, Viaţa românească, Amfiteatru proză
scurtă. I se răspunde – şi i se va răspunde şi
în anul următor, 1966 : «D-ta, fiind un caz nu poţi debuta în
perio-dice, trebuie să publici întâi un volum...». Logica va funcţiona
ca… lege (vezi Bonifacia).
1966
–
primăvară :
P.
G. depune la ESPLA romanul Ostinato
(sub
titlul : Cealaltă
Penelopă, cealaltă Ithacă).
M.Gafiţa :
«Nu se poate debuta cu un roman, numai cu un volum de proză scurtă...»
—
iulie : P.
G. prezintă, tot la ESPLA, volumul de “proză scurtă”.
–
decembrie, 6 : la
insistenţele Gicăi Iuteş şi ale Sânzienei Pop, Eugen Barbu
este de acord ca P. G. să debuteze în revista sa, Luceafărul
(vezi
Bonifacia),
cu
povestirea Aia,
botezată
în redacţie Când
tace
toba...
(?)
–
decembrie, în
continuare : până la sfârşitul anului, P. G. mai publică
în Luceafărul
o
proză şi un reportaj (Cetatea
Făgăraşului),
iar
când se decernează “Premiile Luceafărului pentru 1966”, P. G.
primeşte “Menţiune, proză” – cu Ion Nicolescu, Premiul
I fiind acordat Alexandrei Târziu (la poezie, Premiul I : Grigore Arbore,
Premiul II : Ileana Mălăncioiu).
1967
–
iarna :
debutul
în Luceafărul
îi
deschide lui P. G. porţile periodicelor : publică în Gazeta
literară, Viaţa românească, Ateneu, Neuer Weg, Cravata roşie.
Concluzie :
nu exista vreun “ordin de sus” dar responsabilii nu voiau să-şi
asume…responsabilitatea publicării unui “caz” – cu excepţia
lui Eugen Barbu.
–
În februarie moare tatăl lui P. G., în vârstă de 58 ani.
– primăvara :
revista
germană (din România) Neue
Literatur
pregăteşte publicarea unui fragment din Ostinato
în traducerea Anemonei Latzina şi a lui Dieter Schlesak. Întâmplare :
Miron Radu Paraschivescu, poposind la redacţia revistei, îşi aruncă
ochii peste un manuscris (dactilogramă). După un timp, exclamă :
«Dar
băiatul ăsta e un Soljeniţân român!» În curând, băiatul-ăsta
citeşte la Cenaclul condus de M.R.P. câteva fragmente. Televiziunea
austriacă filmează, revista vieneză, Literatur
und Kritik
publică un fragment însoţit de o notă biobibliografică
şi de un studiu despre literatura română, semnate de Marie-Thérčse
Kerschbaumer.
(În
vara lui 1967 a fost trimisă în Occident prima variantă a romanului Ostinato.)
–
toamna : în
urma insistenţelor (în fapt : presiunilor, şantajelor
securistului Mircea Achim (în acel timp “ocupîndu-se” de studenţi, câţiva
ani mai târziu de scriitori) şi a şefului său Nicolae Mihai, P.
G. abandonează Universitatea (ca să nu aibă ce pierde, deci să
nu poată fi şantajabil) şi rămâne, definitiv, un licenţiat
în liceu. Locuieşte – din decembrie 1965 – la anticarul Radu
Sterescu, veche cunoştinţă, din 1954 – (vezi : Bonifacia.)
1968
–
primăvara :
promisiuni
de publicare a volumului de proză scurtă cu... scurtări ; cu
schimbarea titlului Moartea
noastră cea de toate zilele ;
simultan, respingere “dulce” a romanului Ostinato :
«Mai
trebuie lucrat, e nefinisat...» (Gafiţa).
Memento :
manuscrisul
romanului Ostinato
a
schimbat trei directori de editură. Nu el a determinat “schimbările
de direcţie” (în sensul de persoane, nu de linie-a-partidului), el a îndurat-o.
Cei trei : Ion Bănuţă, un oarecare Marinescu şi, în
fine, Ioanichie Olteanu. Aceştia erau... directoriivor fi fost ei mari, dar
nu se aflau “în contact cu tovarăşii scriitori”. Contactorii (contactoriştii?)
literaro-politici, kulturalnicii-komisari), în afară de, inevitabilul,
indispensabilul Gafiţa erau : Corneliu Leu, Lucian Cursaru, precum
şi suavul Măciucă ...
–
iulie :
promisiune
din partea lui Geo Dumitrescu de a-l “lua” ca redactor la România
literară
ce va înlocui Gazeta
literară.
–
august,
7 : P.
G. se căsătoreşte cu Ana Maria Năvodaru.
–
august,
22 :
a)
invadarea Cehoslovaciei ;
b)
lansarea în librării a volumului de debut Camera
de alături –
apărut la
E(S)PL(A).
–
august, 23 : P.
G. (fără profesie, fără serviciu, nestudent, nemembru al
Uniunii Scriitorilor – dar autor al unui volum abia ieşit) se
prezintă la sediul Uniunii din Şoseaua Kiseleff şi cere să
fie primit în... Brigăzile patriotice. Este trimis la plimbare, cu explicaţia :
a)
scriitorii încă nu alcătuiseră asemenea... formaţii ;
b)
chiar dacă se vor constitui Brigăzi la Uniune, în ele vor intra numai
membri de partid.
–
august, 24 : P.
G. este chemat telefonic la sediul Uniunii Scriitorilor, unde Pop Simion,
Ioanichie Olteanu şi János Szász îl anunţă că... ideea
lui a fost bună, însă dacă vrea să intre în Brigăzile
Patriotice, mai întâi trebuie să intre în partid.
–
august, 24–
25 :
în Sala Mare a Casei Scriitorilor are loc faimoasa şedinţă de
primire în partid a unor, în general, tineri scriitori (care ceruseră să
facă parte din Brigăzi) : Mariana Costescu, Aurel Dragoş
Munteanu, Adrian Păunescu, Paul Schuster, Al. Ivasiuc şi Paul Goma (doar
atâţia să fi fost?) (vezi Soldatul
câinelui).
–
august-octombrie : Gazeta literară se
transformă în România
literară,
sub
direcţia lui Geo Dumitrescu. P. G. devine redactor cu jumătate de normă
la “pagina muzică”.
–
septembrie : apar
două cronici elogioase la volumul Camera
de alături,
semnate
de Valeriu Cristea în Amfiteatru
şi
Lucian Raicu în România
literară ;
o
notă distrugătoare, nesemnată în România
liberă.
–
sfârşitul anului : o
nouă variantă a romanului Ostinato
este trimisă în Occident.
(Între
1968-1969 P. G. lucrează la un roman – fără titlu, dar va
deveni În
Cerc.
Îl
lasă de-o parte şi scrie prima variantă a unui “segment” care
se va plasa înaintea
Cerc-ului : Uşa noastră cea de toate zilele...)
1969
–
P. G. declară “editorilor” Dodu Bălan, Vasile Nicolescu, Ghişe,
Stroia, Bujor Sion :
«Dacă
Ostinato
nu
e publicat în româneşte, în România, cel mai tîrziu în 1970, în
1971, va apare în Occident.»
Nu
e
luat
în serios : «Gluma e bună...» Şi : «Cum : un
scriitor şi român abia debutant, membru de partid să afirme că
publică... la capitalişti? Să le puie acelora – duşmanilor –
o armă în mână?»
Fiindcă
P. G. o ţine pe a lui, pretinzînd că nu are nevoie de autorizaţiune-de-la-poliţiune
ca să hotărască soarta cărţilor sale, se succed “şedinţele
de lucru”, ,,de lămurire”, “curat prieteneşti”, unele mai
restrânse, altele mai lăbărţate ; unele “amicale”,
altele de-a dreptul ostile. P. G. este convocat, la preşedintele Uniunii
Scriitorilor, Zaharia Stancu ; la “comitetul operativ” (nu se va fi
chemat aşa, dar totdeauna compus din : Chiriţă, Ţoiu,
Nichita, Hobană, Dimisianu – în câteva rînduri a participat
şi Fănuş Neagu ; şi János Szász ; şi Ion
Horea – şi încă alţii, mulţi, prea mulţi pentru
o cultură atât de rezistentă, pentru o literatură atât de de-valoare).
Scopul : să-l facă pe P. G. să declare că nu mai doreşte
să publice la capitalişti ; că doreşte fierbinte să
publice numai în Patria Română şi în româneşte – în
consecinţă va aştepta publicarea (în România şi în limba
română) “atît cât va fi necesar”. P. G. găseşte că,
nefiind etern, nu poate aştepta “cît va fi necesar”.
–
tot în cursul anului 1969 : P.
G. este judecat la Uniunea Scriito-rilor de un comitet lărgito-lăbărţat)
compus din Zaharia Stancu, din “tovarăşi de sus, de la C.C.” :
Ghişe, Dodu, Nicolescu, Brad, Stroia. Masele largi de luători la cuvânt –
prin Titus Popovici, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Paul Everac –
sunt de părere că un scriitor român, («mai ales cînd este un
ilustru necunoscut!» - citat din Vasile Nicolescu), «nu are dreptul să se
comporte ca şi cum ar fi singur pe lume», în consecinţă :
«Să intre în rînduri!» (ca să fie d-al nostru, dîn bobor –
şi să ne pupăm Piaţa Endependenţi – căci toţi
sîntem români – nu? Nu!).
1970
–
martie :
P.
G. publică pentru ultima oară, proză, în România
literară,
un
fragment
din În
Cerc.
aprilie :
romanul
Uşa
noastră cea de toate zilele...,
predat
editurii Cartea românească,
este
respins de Marin Preda şi Mihai Gafiţa, “ca urmare” (?) a
“decodificării” operate de Ivasiuc, potrivit căreia, “sub
personajul Florica se ascunde, în fapt, Elena Ceauşescu ; sub al lui
Iosub, Nicolae Ceauşescu”...
Din
acel moment, P. G. nu mai are dreptul să semneze ; nici traduceri ;
soţia sa, Ana Goma, la fel ; la fel socrul său, Petre Năvodaru
(a se vedea volumul I din Iosif
şi fraţii săi,
de
Thomas Mann – apare ca traducător Petru Manoliu, deşi Petre Năvodaru
este adevăratul traducător ; vezi şi Despre
război
de
Clausewitz : traducătorul este menţionat în caseta... tehnică,
de la finele volumului ...).
–
toamna :
P. G. trimite în Occident manuscrisul romanului Uşa...
-
fără a-i cere voie lui Titus Popovici – nici chiar lui Ţoiu!
1971
–
martie :
noul
director al editurii (devenită) Eminescu,
Ioanichie
Olteanu îl anunţă în scris pe P. G. că romanul Ostinato
va
fi publicat “în curând - însă, mai întâi trebuie făcut
publicabil” (aceste “lămuriri” i-au fost date prin viu grai –
ca şi următoarele) : la întrebarea lui P. G. : “Cum adică,
să fie făcut publicabil?”, răspunsul a fost : “Ei...
Ştii dumneata foarte bine cum ...”. P. G. nu ştia, nu acceptă
“condiţiile”– zice :
«Dealtfel,
e prea târziu : la toamnă se publică simultan, la Suhrkamp, la
Gallimard, la Rizzolli...»
«Trebuie
să le-o luăm înainte», zice Ioanichie Olteanu.
«Luaţi-le-o!»,
zice autorul.
–
aprilie : editura
Eminescu
îi
înmânează lui P. G. o altă hârtie – prin care ... atestă
(!) publicarea romanului “într-un viitor apropiat”. De astă dată
i se cere autorului să-şi ia – în scris – angajamentul
că nu va permite publicarea “în limbi străine, înainte de a fi
publicat în, româneşte”. P. G. refuză.
“În
acest caz, rupem tratativele!”, zice loanichie Olteanu, uşurat şi
fericit.
–
iunie : editorul
german Suhrkamp difuzează pliante cu autorul-şi-cartea. Câteva circulă
printre membrii comitetului lăbărţat. Autorul primeşte
şi el unul – mult mai tîrziu. Este vorba – în pliant –
de “Un Soljeniţîn român”.
–
iulie : tezele
cu pricina.
(în
cursul verii 1971,. “comitetul operativ” : Z. Stancu, C. Chiriţă,
Nichita Stănescu, C. Ţoiu, stenograf-cu-magnetofonul : tovarăşul
de nădejde al lor,
plutonierul Hobană, adjunctul Dimisianu – fac “tentative” de a-l
convinge pe P. G. că... «nu se face să faci ceea ce faci...».
«Ba
se face – să fac ceea ce fac!Faceţi şi voi», le răspunde
P. G.
–
octombrie,
14 :
Dieter
Schlesak îi trimite lui P. G. o telegramă din Frankfurt/M, prin care îl
anunţă că Ostinato
a apărut, fiind lansat la Târgul de carte...Prin Europa liberă P. G.
află : “delegaţia RSR la Târgul de carte, după ce a încercat
să împiedece tipărirea cărţii, în semn de protest împotriva
expunerii, la Târg, a unei cărţi calomnioase la adresa socialismului
din România a părăsit Târgul – iar în standul gol al RSR,
editorul a etalat, pentru presă, cartea cu pricina...”.
Autorul
vede cartea-cu-pricina pentru întâia oară în mâinile lui Zaharia Stancu.
Preşedintele Uniunii Scriitorilor îi permite autorului să ţină
cinci secunde cartea în mâini, după care o încuie în sertarul biroului,
continuând a vorbi admirativ de editurile capitaliste...
Poetul
Meliusz Jozsef, căruia editorul german îi inmânase două exemplare
din Ostinato,
pentru a-i da (măcar) unu autorului – nu i-a dat nici unu. Întrebat
fiind, a negat până şi faptul că ar fi fost, în acel moment, în
Germania. În schimb – cine s-ar fi aşteptat? – Arnold Hauser
i-a adus un exemplar şi i l-a dat, fără întârziere.
Al
doilea exemplar (traducerea germană, în continuare) i-a fost adus lui P.
G. de poetul Gheorghe Pituţ.
Primul
exemplar din traducerea franceză (La
Cellule des libérables – Gallimard)
i-a fost adus la Bucureşti de jurnalistul francez de la Le
Monde, Manuel
Lucbert.
(1971) –
toamna-iarna :
la o şedinţă (foarte) lărgită organizată în Sala
Mică a Palatului, prezidiul (din care mai făceau parte Gheorghe Pană,
Ilie Rădulescu, Bujor Sion), Dumitru Popescu-Dumnezeu, după ce “obţine”
excluderea din partid şi din C.C. a lui Nicolae Breban, aflat în acel
moment la Paris, propune excluderea şi a lui P. G. – prezent, acesta.
Motivul : «A pus în mâna duşmanului extern o armă cu care să
lovească în patria noastră.» Se declară de acord cu... analiza
tovarăşii : Titus Popovici, Al. Andriţoiu, Fănuş
Neagu, Mircea Micu ; fac exerciţii de anchetă-încrucişată
Dinu Săraru cu/şi Eugen Barbu. Intervine Dan Zamfirescu, indignat de
“nepatriotismul vânzătorului de ţară P. G.”.
Îl
apără (pe P. G.!) : Mihai Novicov, Ion Lăncrănjan,
Mihai Ungheanu, Darie Novăceanu ... Şi numai ei.
iarna :
continuă
“şedinţele intime de lămurire” : în cam aceeaşi
formaţie : C. Ţoiu, Nichita Stănescu, Ion Horea, Dimisianu,
Radu Boureanu şi nelipsitul Hobană, încercînd să-l convingă
pe P. G. “să predea de bună voie carnetul de partid – ca să
terminăm cu problema aia şi să mergem să bem ceva ...”. P.
G. răspunde :
«De
bunăvoie nu vi-l dau ; de nevoie... Dacă încercaţi să
mi-l luaţi cu forţa, îl înghit, precum partizanul sovietic!»
1972
–
PG. predă manuscrisul romanului În
Cerc.
Preda
nu-l primeşte : «Ce, monşer, crezi că eu sunt tâmpit, ca
Ioanichie, să-ţi dau la mînă hârtie, pecumcă?» Nu, Preda
nu era tâmpit - ca Ioanichie.
–
aprilie : P.
G. este convocat la Zaharia Stancu : «Îmi aduci nişte fotografii,
fotografii îmi aduci – şi de-ale dumitale şi de-ale nevestii,
că am primit dispoziţie să-ţi dăm paşaport (paşaport
să-ţi dăm...)»
P.
G. se miră : i se refuzaseră toate cererile de călătorie
- în Bulgaria, în Polonia, în Italia, în URSS («Ca să te opreşti
la Chişinău şi să faci agitaţie naţionalistă?»),
acum, fără să fi cerut, i se dă paşaport? După ce
caută calul de dar de dinţi, P. G. acceptă – astfel :
«Plec –
numai eu. Dacă n-o să mă lăsaţi să mă întorc,
nevastă-mea, ostatecă face scandal - pentru reîntregirea familiei…»
–
iunie,
18 (!) :
P. G. pleacă, singur, pentru trei luni, în călătorie turistică
în Austria, RFG, Franţa.
(Pentru
că s-a vorbit-scris atâta – prin pana Organului : Eugen Barbu,
V. C. Tudor, Ceachir, Dan Zamfirescu, Artur Silvestri (altfel Târnăcop),
prin I. C. Drăgan, Michael Titus, Dean Milhovan, Pantazi, Lozovan şi
alţi Boiani : P. G. n-a făcut vreodată vreo călătorie –
fie şi până la Afumaţii-Româneşti – pe cheltuiala
Uniunii Scriitorilor. Toate călăto-riile sale şi ale alor lui au
fost plătite de el, din banii săi. Iar în 1972, nu a plecat în
Occident “cu o bursă” – în acel moment, “cu bursă” călătoreau
de zor Sorescu, Blandiana, Ivasiuc, Păunescu, Breban, Marino – ei,
da : Adrian Marino! – dar nu P. G. ; P. G. a adus devize în
România, nu le-a scos.)
La
Viena :
condus
de prietena şi traducătoarea în germană, Marie-Thérčse
Kerschbaumer, P. G. cunoaşte o sumă de scriitori, – dar mai
ales pictori austrieci. Tot la Viena face cunoştinţă cu “poetul
tânăr”, Ştefan Baciu, venit de la Honolulu, spre a-şi vedea –
pentru prima oară, din 1947 – , mama, sosită de la Braşov.
La
Frankfurt : îl
cunoaşte pe editor, Siegfried Unseld. În timpul unei recepţii, îi
soseşte lui P.G. un colet din România cu câteva exemplare ale cărţii
As
I Lay Dying de
Faulkner, tradus în româneşte împreună cu Horia Florian Popescu, la
Cartea românească,
(sub
titlul : Pe
patul de moarte)
care, la a doua corectură, “pierduse” numele co-traducăto-rului
P.G. ; apoi Gafiţa îl “sfătuise” să semneze cu un
pseudonim ; Marin Preda : să nu mai semneze de loc – “ce
contează o co-traducere în cariera unui scriitor...” – iată
însă că, P. G. plecat
(şi
plecat defi-nitiv, cum sperau băieţii de toate culorile), nu mai conta
dacă apărea numele lui P.G. pe coperta interioară a unei (co-)traduceri...
La
Köln,
se
(re-)întâlneşte cu Dieter Schlesak : “rămas” în 1969 ;
împreună cu D. Ţepeneag, Schlesak a avut un rol hotărâtor în
tradu-cerea şi publicarea lui P.G. în străinătate.
iulie,
14 : la Paris – în
sfârşit, îi cunoaşte pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca.
Şi pe Eugene Ionesco. Şi pe Mircea Eliade. Şi pe Emil Cioran –
chiar şi pe Paul Barbăneagră!
august :
se întoarce în Germania, la München, unde fusese de multă vreme invitat
la un colocviu de pe lângă Olimpiadă – cu titlul :
“Sport şi literatură”. Ajuns la faţa locului, află că...
nu va mai putea participa la numitul colocviu, pentru că delegaţia română
(Fănuş Neagu şi Ion Băieşu) condiţionează
prezenţa lor de absenţa lui P.G.
(1972) –
octombrie :
la
Târgul de carte de la Frankfurt i se lansează a doua carte tradusă în
germană, Uşa...,
(Die Tür).
Dă
o sumă de interview-uri, scrie articole pentru presa germană –
în care atacă direct, atît sistemul politic, cât şi cenzura literară,
amintind însă şi de “contribuţia” autocenzurii
la
scriitorul român.
–
sfârşitul lui octombrie : din
nou la Paris.
–
19 noiembrie (1972) :
începe să scrie Gherla ;
–
21 noiembrie termină
Gherla –
prima
variantă.
–
sfârşitul lui noiembrie : soseşte
la Paris şi Ana Goma.
1973
–
ianuarie :
o
nouă variantă a Gherlei ;
–
februarie : P.G.
scrie continuarea Gherlei :
Lăteşti
(rămâne
neterminată).
–
18 iunie (1973) :
P.G. împreună cu soţia se întoarce în România.
La
vamă i se confiscă toate cărţile. P.G. anunţă
Securitatea, în scris, că dacă nu-i restituie toate cărţile
în 24 ore el publică în Occident lista cărţilor interzise în
România lui Ceauşescu, printre cele confis-cate lui aflându-se şi o
carte de Willy Brandt, la care tocmai se ducea în vizită “Cancelarul”
R.S.R. În 8 ore (de la depunerea la cutia poştală a “scrisorii”),
toate cărţile îi sunt restituite (şi transportate acasă),
cu scuze.
–
vara : la
România
literară nu
mai are loc . Fusese dat afară...
Ivaşcu :
«Nu te-am dat afară, atât că, în 1968, nu te-am primit înăuntru».
Logica-lui-Ivaşcu fusese aplicată şi cu... partidul :
neizbutind să-l excludă pe P.G., nereuşind să-l convingă,
să dea singur carnetul, au pretins că... în 1968, P.G. nu fusese
primit...
În
primele momente, P.G., rob al logicii formale, vrea să ştie (mă-nţelegi,
pentru de ce?). Gabriel Dimisianu : «Ce mai vrei, bătrâne? Şi
cu sufletu-n Occident şi cu trupu-aici, la noi...» Cartea de muncă...
Niciodată P.G. nu va putea să o recupereze. Cine ştie ce secrete
de stat conţine – ştie tovarăşa Bădilă,
ştie Traian Iancu, Hobană – în fine, Securitatea Poporului de
la Uniunea Scriitorilor (Români).
(1973) –
toamna :
P.
G.
începe
romanul Gardă
inversă.
1974
–
primăvara :
se
publică în traducere franceză, la Gallimard, Uşa...,
sub
titlul Elles
étaient quatre...
–
toamna : se
publică, în traducere olandeză Ostinato,
la
editura Bruna & Zoon
din
Utrecht.
P.G.
lucrează ca muncitor zilier în atelierul lui Ion Jalea (la realizarea
monumentului... cu tot cu cal/, al mândrului Decebal – cel de la Deva).
14
iulie : moare mama lui P.G. Este înmormântată la Străuleşti
II.
1975
–
termină Garda
inversă,
începe
7–
1.
–
2 noiembrie se
naşte Filip-Ieronim, fiul lui P.G.
–
decembrie :
începe
un eseu (despre, România) ; fără titlu.
1976
–
octombrie :
apare,
în traducere franceză, la Gallimard, Gherla.
Ca
şi Ostinato
şi
Uşa,
Gherla
este
transmisă, în foileton, la Europa liberă ; ca şi Uşa,
Gherla
se
transmite în lectura autorului ( aflat în România).
–
decembrie : în
urma ascultării Gherlei
la
Europa liberă, o sumă de necunoscuţi – care, cu toţii,
făcuseră puşcărie – îl vizitează pe P.G., îi
telefonează, îl felicite, aduc oarecari corectări mărturiei.
Cam
în acelaşi moment începe, din partea Securităţii o “contra-acţiune” –
interesează, deocamdată, “demersurile scriitorilor” (cum ar zice
N. Manolescu : “dovezile
de colegialitate”) :
Al.
Ivasiuc şi cu Nicolae Breban sunt trimişi împreună la München,
ca să-l convingă pe Noel Bernard, directorul Europei libere :
a)
să suprime emisiunile “Teze şi antiteze la Paris” de Monica
Lovinescu şi “Povestea Vorbii” de Virgil Ierunca ;
b)
să nu-l mai “cultive” pe P.G. şi să înceteze cu transmiterea
pe unde a unor texte de-ale lui, lipsite de valoare estetică şi
suspecte ca mărturie – Gherla,
de
pildă...
De
la München, Al. Ivasiuc se duce singur – la Paris, încearcă să
facă să se publice în presa franceză – cu osebire în Le
Monde “informaţii”
potrivit cărora ... în România totul merge bine (şi tot Românul
prosperă), iar “acel Goma” este un veleitar, un calomniator, mai ales
prin ultima carte, Gherla,
fojgăind
de neadevăruri de calomnii la adresa... foştilor deţinuţi
politici... Al. Ivasiuc nu reuşeşte să-şi plaseze
“articolele” nici măcar în Le
Figaro, pe
atunci jurnal proceauşist. La Paris, Al. Ivasiuc ia legătura cu
prieteni comuni şi colegi de închisoare : Mihai Serdaru (coleg al amândorura
de Gherla) şi cu Ion Varlam. Nu reuşeşte să-l convingă
pe Serdaru de... minciunile lui Goma – pe Ion Varlam, da : Exact în
luna aprilie, 1977, când P.G. era (re)arestat Ion Varlam, aflat de mulţi
ani la Paris, adresează o “scrisoa-re deschisă” lui P.G. (arestat,
iar Varlam ştia bine acest lucru), în care contestă
“autenticitatea” unor fapte relatate în Gherla –
de pildă, bătaia pe care o încasase autorul cu două zile înainte
de liberare – şi califică şi el (după Ivasiuc) drept
“calomnioasă” cartea în întregul ei. (“Scrisoarea deschisă”
a fost trimisă... editorului Claude Gallimard...).
1977
–
ianuarie :
se anunţă Charta
77 a
Cehilor şi a Slovacilor – la care aderă scriitori maghiari
şi bulgari.
–
februarie :
se difuzează, la Europa liberă, Scrisoarea
adresată de P. G., prin Kohout, Chartei
'77.
Îl caută, ca să o contrasemneze, mulţi cetăţeni –
niciunul scriitor. Primul – dealtfel şi ultimul : Ion Negoiţescu,
îl va contacta abia în 3 martie.
(Pentru
acea perioadă – ianuarie-mai – vezi Culoarea
curcubeului – Cutremurul oamenilor '77.
Pentru perioada mai-noiembrie 1977, vezi şi Soldatul
câinelui.)
Însă
nici în Culoarea...
nici în Soldatul...
nu
sunt relatate “dovezile de colegialitate” :
a)
“colegii-scriitori” C. Ţoiu şi G. Bălăiţă se
duc la Stockholm pe banii Uniunii şi ai Securităţii – sau,
de ce nu?, pe ai lui P.G., singurul aducător de devize), încercînd să-l
convingă pe editorul suedez René Coeckelberghs să nu publice (în
suedeză) cartea Gherla
(pe
acolo mai trecuse şi Nicolae Breban, tot atât de “colegial” acţionând) ;
b)
imediat după arestarea lui P.G. (la l aprilie), un număr de critici
literari au fost convocaţi la sediul Uniunii Scritorilor : Preşedintele
Virgil Teodorescu şi jurnalistul Ivaşcu au încercat să-i convingă
să scrie despre P.G. :
–
că este un trădător de ţară ;
–
că este nul ca scriitor.
Printre
convocaţi a fost şi Mircea Iorgulescu – nu a scris. În schimb,
au scris Al. Dobrescu (în Convorbiri
literare), N.
Dragoş (Luceafărul),
Al.
Piru (la Televiziune), Vasile Băran (“O hienă printre ruine”, îl
zugrăvea miliţianul Vasile pe P.G.) – şi, fireşte
Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan Zamfirescu, Artur Târnăcop, Dodu Bălan,
Al. Andriţoiu, Titus Popovici, Dumitru Mircea, Vasile Rebreanu, Mircea Micu...
Aşadar :
–
1 aprilie :
P.G. este arestat. În 3 aprilie soţia şi copilul sunt “mutaţi”
undeva în cartierul Vitan.
–
6 mai : P.G.
este liberat – în urma campaniei internaţionale.
–
10 mai : Ceauşescu
decorează şi înalţă în grad pe generalul Nicolae Pleşiţă,
ministru al Securităţii şi pe colonelul Gheorghe Vasile (sau
Vasile Gheorghe – tot aia-i), comandantul anchetelor penale de la Rahova.
–
mai? iunie? : Congresul
Scriitorilor – cel la care Ceauşescu a anunţat : “În
Patria noastră socialistă, nu există cenzură – drept
care am hotărât s-o desfiinţăm”. Scriitorii români –
cei rezistenţi – au aplaudat şi, începînd din acel moment (încă
o dată : mai– iunie 1977), nu s-au mai lăsat cenzuraţi de
Cenzură – nu! ; s-au întrecenzurat ; ca la Piteşti.
Tot
la Congresul cu pricina : în cuvântarea sa, scriitorul de scenarii Titus
Popovici l-a atacat pe P.G. – pentru trădare de patrie şi
pentru lipsă de talent...
–
sfârşitul lunii iunie “Ca
să nu mai zbiere reacţiunea că îl persecutăm pe P.G.”,
ministrul Securităţii Pleşiţă “dispune” să i
se repartizeze un alt apartament : în marginea (de Apus) a cartierului
Drumul Taberei, pe o stradă încă nebotezată, într-un bloc fără
număr, la-o-adresă-fără-adresă... De asemeni, ca să
nu mai zbiere reacţiunea, i se impune lui P.G. o slujbă la Biblioteca
Centrală.
–
vara :
P.G.
este “răpit” de multe ori de pe stradă de gorilele sece (vezi Soldatul
câinelui) ;
i se propune să accepte emigrarea : «Scăpăm noi de tine,
scapi şi tu de noi...» P.G. nu primeşte.
–
august : P.G.
află de la Virgil Mazilescu, că “s-a întâmplat ceva grav în Valea
Jiului”. Mazilescu ştia de la Iulian Neacşu, bine informat, de la
sursă : Ceauşescu fusese chemat de mineri, la Lupeni, sechestrat,
huiduit, apoi liberat ; imediat – deşi promisese satisfacerea
cererilor – Ceauşescu dă ordin de represiune.
(Deci :
scriitorii români au aflat – la Casa Scriitorilor – cel mai tîrziu
în 6 august că, la Lupeni, s-a întâmplat ceea ce s-a întîmplat. Totuşi,
mai apoi, pretindeau că au aflat... abia de la Europa liberă –
care aflase foarte, tîrziu, prin octombrie. Nici unul dintre ei n-a protestat :
nici Marele Bogza nici Vajnicul Jebeleanu, nici Marin Preda. Singurul scriitor
care s-a manifestat în scris în legătură cu evenimentele din Valea
Jiului, a fost A. Păunescu – prin decembrie, în Flacăra,
protestînd
cu vehemenţă împotriva “dezinformării” unui jurnalist
american : acesta pretindea că “Zona Văii Jiului este declarată
zonă militarizată – deci închisă” , drept care poetul Păunescu
explică : “Helicop-terele pe care le-a văzut Americanul nu sunt
ale armatei – cu atât mai puţin ale poliţiei /sic/, ci sunt
helicopterele recent dăruite de Tovarăşul Nostru Drag şi
Scump, Nicolae Ceauşescu – Spitalului din Lupeni...” Scriitorii
români au râs, l-au înjurat pe Păunescu – dar numai la closetul
casei Scriitorilor).
–
octombrie : constatând
că în “condiţiile noi” nu mai poate avea vreo legătură
cu exteriorul – nici cu interiorul – P.G. se decide să
accepte invitaţia PEN Clubului Internaţional de a călători
în Occident.
–
18 noiembrie : Ministrul
Securităţii, generalul Pleşiţă, îl “convoacă”
(prin răpire de pe stradă) pe P.G. – ca să i se plângă
(cine, cui?!) că Ambasada franceză refuză să acorde vizele,
înainte de a fi văzut pe... solicitanţi :
«Ce,
cred ăia că aveam de gând să trimitem, în locul lui Goma, pe Păunescu?»
P.G.
si soţia se prezintă la Ambasada franceză. După
“identifi-care” (laborioasă), li se înmânează paşapoartele.
Pleşiţă, :
«De
ce n-au încredere în noi Franţujii? De ce nu ne-au trimis nouă,
organ-de-stat, paşapoartele?»
19
- noiembrie : ajun
de plecare. Pleşiţă îl convoacă pe P.G. la Minister. După
ce se consultă cu soţia, cu socrii, P.G. redactează o Declaraţie :
dacă
i se va cere vreun angajament va refuza paşapoartele. Însă generalul
Pleşiţă pentru altceva îl convocase : în primul rând să-şi
ia... rămas bun de la prietenul său Paulică ; în al doilea...
…Pe
trotuarul din jurul Ministerului de Interne generalul-ministru Pleşiţă
i-a spus lui P.G. că... n-ar fi bine să scrie, aşa cum tot
promisese despre “experienţa” prin care trecuse - ca să nu afle
familia cu ce se ocupă el (?) ; în a doua : ameninţându-l :
«Revoluţia, are mână lungă, te atinge oriunde ai fi. Ca să
nu crezi că glumim, de cum ai să ajungi la Paris, ai să primeşti
un semn din partea noastră ...»
Semnul-din-partea-Revoluţiei-lui-Plesiţă-şi-a-lui-Ceauşescu :
în 18 noiembrie, la Paris Monica Lovinescu, a fost agresată sălbatic
de “revoluţie”, cu intenţia de a o reduce-la-starea-de-legumă.
–
20
decembrie
(1977) :
P.G.
cu soţia, Ana Maria, fiul Filip-Ieronim, două maşini de scris,
două geamantane pleacă – pentru totdeauna – din România.
Sosiţi
cu paşapoarte turistice cer imediat azil politic
–
22 decembrie :
conferinţă
de presă, la Paris (vezi Culoarea
curcubeului,
Polirom, 2005, secţiunea Bărbosul).
–
decembrie : apare,
la Gallimard, romanul În
Cerc.
Tragem
linie, o luăm de la capăt :
1978
–
februarie :
P.G.
începe să scrie cartea de mărturii care va fi publicată în anul
următor, la Seuil, în franceză, sub titlul Le
tremblement des hommes – titlu
sugerat de un reportaj al jurnalistului Bernard Guetta (în Le
Nouvel Observateur),
subtitlul : “România, în 1977, a cunoscut două cutremure :
unul de pământ, în 4 martie, altul al oamenilor, prin Mişcarea Goma”.
–
7 mai : P.G. termină
prima parte a cărţii de mărturii. Editura Seuil capătă
un nou director (un polonez trecut la islam), care face “curăţenie”,
alungând, nu numai cărţi şi autori “de dreapta”, ci şi
editori “visceral anticomunişti” – aşa, a fost invitat să-şi
caute norocul aiurea Claude Durand şi chiar Jean-Marie Domenach, sub a cărui
direcţie a fost publicat eseul La
Cité totale
de
C. Dumitrescu, în traducerea lui Şerban Cristovici şi cu postfaţa
de P.G.
–
iunie : P.G.
începe să scrie cartea care va deveni Patimile
după Piteşti.
–
octombrie–
noiembrie–
decembrie :
P.G.
face o călătorie în Canada şi în Statele Unite.
–
noiembrie– decembrie : de
două ori în metroul din New York, apoi mereu în metroul parizian, P.G.
este ameninţat, în româneşte, de securişti care-şi zic
repede-repede poezia : «Dacă nu-ţi ţii gura, îţi
aplicăm umbrela bulgărească»...
(În
februarie 1978, P.G. participase la constituirea C.I.E.L. – Le Comité
des Intellectuels pour l'Europe des Libertés de sub preşedinţia
colegială constituită din : Eugčne Ionesco, Alain Ravennes,
Jean-Marie Domenach, François Fejtö si Philippe Sollers.)
–
10 decembrie : P. G. participă,
la Paris, la reuniunea organizaţiei Amnesty International, cu prilejul
celei de a treizecea aniversări a Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului.
Un
“tratament de favoare” îi este aplicat României lui Ceauşescu –
pentru lichidarea Mişcării pentru drepturile omului din primăvara
anului 1977 şi pentru reprimarea sălbatică a minerilor din Valea
Jiului – august acelaşi an.
1979
–
5 martie :
Seuil
lansează cartea lui P.G. Le
tremblement des hommes – Peut-on vivre en Roumanie aujourd'hui?
(în
traducerea lui Alain Paruit). În prezenţa lui Eugčne Ionesco şi a
lui Fernanda Arrabal, P.G. declară presei că el se află la adăpost,
în Occident, cartea apărută va putea fi citită mai târziu, însă,
în acest moment, urgenţa este constituirea Sindicatului
Liber al Oamenilor Muncii din România.
AFP
din 5 martie 1979 : “Scriitorul român Paul Goma, care prezenta presei
noua sa carte (…) a renunţat să vorbească despre sine şi a
anunţat constituirea în România a unui Sindicat Liber, SLOMR. P.G. –
acompaniat de Eugene Ionescu şi de Arrabal, a precizat că «pentru întâia
oară după ocuparea României, Românii s-au grupat într-un
sindicat-liber, în scopul de a apăra, nu doar drepturile sindicale, ci si
toate drepturile omului, fără excepţie» (...) «România este a
treia ţară comunistă având un astfel de sindicat – după
Polonia şi URSS – nucleul fiind constituit din semnatari ai Mişcării
pentru apărarea drepturilor omului din primăvara anului 1977»”
–
primăvara– vara :
în presa occidentală apar numeroase reportaje, articole de analiză
defavorabile “înţeleptei politici externe” dâmboviţeniste. Mişcarea
pentru drepturile omului din 1977, marea greva a minerilor din august acelaşi
an, recenta constituire a SLOMR obligă Securitatea să treacă la
... contraofensivă :
În
afară de ameninţările directe, prin scrisori, telefonice –
“presa” începe ceea ce s-a numit la timpul acela : “Campania de vară” :
Printre primele “articole din presa occidentală” pro-ceauşescu :
“A proposito di una dissidenza creată în proveta”, din ziarul
socialist italian L'Umanita,
14 aprilie 1979. Sunt “demascaţi” : “impostorul, românul-corcit –
numele său adevărat fiind : Paul Efremovici Goma, respins de toţi
intelectualii-cinstiţi care susţin politica externă independentă” ;
“nazistul” (!) Gheorghe Calciu, în fine, “adunătura de frustraţi
fascişti şi mitomani” – care pretind că au constituit
SLOMR etc. ...
P.G.
trimite o scrisoare de protest, somînd redacţia să divulge numele
autorului (articolul fiind, ca în ţara lui Farfuridi, anonim). L'Umanita
publică
protestul, dar se scuză că... nu poate da numele acela – fiindcă
s-ar strica relaţiile româno-italiene
(subl. mea). Lucrurile se clarifică : într-o intervenţie la
Europa liberă, vorbind de agenţii
lui Ceauşescu în Occident, P.G.
îl numeşte pe I. C. Drăgan. Drăgan sare ca ars şi trimite
Europei libere un “protest” care... seamănă ca două picături
de apă cu “articolul” din L'Umanita
(cu
deosebirea că agramatismele, neromânismele drăgane fuseseră ...
date cu var, în redacţia ziarului italian).
P.G.
îi dă replica, la Europa liberă lui Drăgan, şi
camarazilor-tovarăşi ai săi : Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan
Zamfirescu, Paul Anghel, M. Ungheanu, N. Dragoş, P. Marcea, D. Micu, Al.
Andriţoiu, Dodu Bălan, Vasile Nicolescu, Dumitru Ghişe, Titus
Popovici, I. Lăncrănjan, Ion Brad (acesta din urmă, ca ambasador
la Atena, compusese o compunere, după dictarea Securităţii, o dăduse
la tradus în greceşte, fostului “scriitor român de limbă greacă”
Dimos Rendis.Acesta o semnase cu numele său de grec într-o publicaţie
confecţionată ad-hoc, Proini,
iar
băieţii de la Bucureşti, Artur Târnăcop, Dragoş au
“citat din presa greacă”, în Luceafărul ;
jurnalul securiştilor din America, Dreptatea,
sub
pana lui Dean (sic) Milhovan a... “citat” din Lucea-fărul,
Michael
Titus de la Londra, alt exilat recuperat de Securitate a “citat din... toate
aceste surse în Europa
şi Neamul românesc
a lui I. C. Drăgan” – şi iată cum s-a închis cercul
...).
(De
ţinut minte : în cadrul “campaniei de vară – 79”, Eugčne
Ionesco a fost zugrăvit ca beţiv, gagarisit, ramolit etc. de Dan
Ceachir, azi “maestru” al lui I. Buduca, după ce ucenicise, el, la
groapa lui Barbu ; Monica Lovinescu a avut parte de pamfletul-înjurătură-ameninţare
Căţeaua
de
I. Lăncrănjan, iar Evreii în general şi Evreimea în special a
avut parte de atacuri directe, dinspre Vasile Nicolescu, Adrian Păunescu,
Ghişe, Dodu-Bălan – şi alţi bărani).
–
toamna : se
publică romanul Gardă
inversă,
la
Gallimard, în traducerea lui Şerban Cristovici.
1980
–
iulie,
vizita
lui Ceauşescu în Franţa : este foarte rău primit, Valéry
Giscard d'Estaing i-a acordat... “dupăamieze libere” (un afront nemaivăzut),
iar presa l-a călcat în picioare.
P.G.
se poate lăuda (printre altele, modestia obligă) cu “traducerea
şi difuzarea – în vederea reproducerii în presă – a
perlelor din “Manualul Lingăului sau Poetica lui Păunescu” : Far,
Cârmaci
Tată–
Fiu ;
Luceafăr, Carpat, Dunăre, Stejar etc. ;
P.G. se laudă, deasemeni cu supranume date lui Ceauşescu precum :
Bokassescu,
Amindadescu, Draculescu – iar
România lui Ceauşescu : Ceauşima
...
–
octombrie : apare,
în neerlandeză, Culorile
curcubeului...
sub titlul Met
het woord tegen de muur
(“Cu
capul de/în zid”) la Elsevier Manteau, Anvers.
–
1980 –
noiembrie :
P.
G. participă la “Conferinţa de la Madrid bis” : în paralel (şi
în opoziţie) “dididenţii” organizează o contra-conferinţă.
România lui Ceauşescu este “bine încondeiată”. Ca “represalii”,
conferinţa de presă organizată de M. Korne şi P.G., în legătură
cu România, este sabotată : un telefon anonim anunţă
plasarea unei bombe.
1981
–
marţi,
3 februarie : P.G.
primeşte, prin poştă, expediat de la Madrid, un colet conţinînd
o carte... explosivă. P.G. nu este atins, însă şeful echipei de
artificieri a Prefecturii pariziene, Calisti este rănit (au mai primit
colete identice – şi au fost răniţi : Nicolae Penescu,
la Paris, Şerban Orăscu, la Köln).
–
mai : apare,
la Hachette, Patimile
după Piteşti,
sub
titlul Les
Chiens de mort,
în
traducerea franceză a lui Alain Paruit.
1982
–
mai,
începe... “L'Affaire Tănase-Goma”, cum au numit-o jurnaliştii
occidentali : Securistul Haiducu, (alias Vişan, viitor Forrestier,
fiul securistului ungur-din-Ungaria - precizare necesară - Hirsch, trimis
de ruşi în România în 1945 împreună cu alţi cca 100 000
unguri, majoritatea evrei), primeşte ordin de la Ceauşescu, prin Pleşiţă
să-i lichideze pe “capii răutăţilor” din exil :
Virgil Tănase şi P.G. Primul trebuia asasinat “prin orice mijloace”,
al doilea, “cardiac fiind : otrăvit cu o substanţă care nu
lasă urme la autopsie”. Substanţa” cu pricina : aconitina.
Doze
mici i-au fost administrate lui P.G. în timpul detenţiei de la Rahova, între
1 aprilie şi 6 mai 1977 ; cu doze concentrate fuseseră asasinaţi
Bulgarii – de aici, ameninţările din metrou, cu “umbrela bulgărească”.
(vezi Soldatul
câinelui).
–
august dezlegarea
“enigmei” afacerii : interesele de stat (franceze) au avut întâietate
...
–
toamna :
P.G. pregăteşte, în cadrul editurii Hachette, o colecţie Est/Vest :
urmează a fi publicate, atât “Dialog cu...” (des
entretiens) :
Eugčne Ionesco, Mircea Eliade, Emile C. Cioran, Raymond Aron, Boris Souvarine,
Elias Canetti, J. F. Revel, Milovan Djilas ş.a.... precum şi texte de :
Czeslaw Miloz, Jan Patocka, Leszek Kolakowski, Ludvik Vaculic, Jaroslaw Durich –
precum şi ale Românilor : Oana Orlea, Rodica Iulian, Augustin Buzura,
Ştefan Bănulescu, Bujor Nedelcovici, Nicolae Manolescu (promisese o
“Istorie a literatrii române”).
1983
–
mai :
se publică, la Hachette, “Chassée-croisé“ (traducere : Alain
Paruit, în româneşte a fost editată sub titlul Soldatul
câinelui).
–
iunie :
apare, în olandeză, Patimile
...,
sub titlul Het
vierkante ei
(“Oul
cubic”), traducere Andrea Borbel, la Elsevier Manteau, Anvers.
–
octombrie : este
lansată la Târgul de carte de la Frankfurt cartea Patimile...
în germană (Lucian Grigorowitsch) : Die
rote Messe
în
nou-înfiinţata editură Thule
din Köln, animată de George Carpat Focke.
–
Scrie romanul Bonifacia.
–
Scrie (prima variantă) Din
calidor.
1984
–
ianuarie :
ca urmare a desfiinţării sectorului literatură străină,
la Hachette, P.G. trebuie să caute alt editor – atât pentru sine, cât
şi pentru colecţie. Trece la Albin Michel.
–
februarie-august : P.G.
conduce Departamentul Europa din Internaţionala
Rezistenţei.
Printre altele, organizează, la Senatul francez, două colocvii :
“Yalta”, “Pacifismul”.
–
toamna : martor
în procesul Pordea - Le
Matin.
Jurnalul – care scrisese că Gustav Pordea este “spion român” –
în loc de “agent de influenţă român”, aşa cum sfătuiseră
exilaţii români pierde procesul. Pordea a fost susţinut – pe
faţă – de I.C. Drăgan şi de Ion Raţiu (la
Congresul UMRL ţinut la Paris-Bourget, Gustav Pordea a fost “invitat de
onoare” şi a luat loc la prezidiu, între Raţiu şi Novacovici).
Dealtfel, I. Raţiu a fost citat ca martor al apărării (lui Pordea),
în proces, dar... nu s-a prezentat. Jurnalul (Le
Matin)
pierde procesul : nu a putut proba că Pordea este “agent al Securităţii”.
Abia în iarnă, un jurnalist englez de la Sunday
Times investighează
şi publică rezultatul : Securistul Costel Mitran i-a plătit
lui Gustav Pordea, la Viena, 500 000 dolari, pentru a-şi cumpăra” un
loc în Partidul lui Le Pen, Frontul Naţional, pentru a pătrunde în
Parlamentul European de la Strassbourg.
(Săptămâna
din 10 ianuarie 1986 publică, pe două pagini “Min-ciuna are picioare
scurte” semnat de un oarecare Cornel Vadim Tudor. Viteazul securist îi atacă
pe jurnaliştii occidentali - Jean-Yves Huchet, care, la 1 aprilie 1985
scrisese despre distrugerile sistematice din România (“distrugeri de stat
şi de partid”), în Le
Matin
- ; pe “trădătorii de patrie : Paul Goma, Monica Lovinescu,
Mihnea Berindei şi Dinu Zamfirescu” – cei care... îl atacaseră
pe “patriotul naţionale”, “deputatul român în Parlamentul vest-european.
Gustav Pordea”.
1985
–
Albin Michel nu acceptă colecţia (mutată de la Hachette), este de
acord să fie publicate “câteva titluri” – vor fi publicate, cu
men- ţiunea : “Sub direcţia lui Paul Goma” : Czeslaw
Milosz : Le
pays d'Ulro
(eseu)
si Bujor Nedelcovici : Le
Second messager (roman).
–
P. G. scrie a doua variantă a cărţii (ce va deschide un ciclu
autobiografic) : Din
calidor.
–
Scrie prima variantă (intitulată : Din
gară)
a
ceea ce va deveni : Arta
refugii – ca
al doilea volet al ciclului.
1986 :
–
Apare la Albin Michel,
traducerea
franceză (Alain Paruit) a romanului Bonifacia.
–
P.G.
scrie întîia variantă a celui de al treilea volet : Astra
(încel
moment, titlul provizoriu : Biblioteca).
1987
–
mai
apare, la Albin Michel,
în
traducerea franceză a lui Alain Păruit, Din
Calidor,
sub
titlul :
Le
Calidor.
–
Scrie prima variantă din cel de-al patrulea volet al ciclului autobiografic :
Sabina.
–
Definitivează Arta
refugii.
1988
–
Variantele “definitive” ale cărţilor : Astra
şi
Sabina.
–
vara– toamna :
P.G. dactilografiază, în vederea “imprimării” la Editura Dialog
(de
pe lîngă revista cu acelaşi nume), din Dietzenbach, Germania
occidentală, textul integral al cărţii :
Din
calidor - o copilărie basarabeană.
1989
–
ianuarie :
apare,
sub îngrijirea lui Ion Solacolu, în editura Dialog
din
Dietzenbach, Din
calidor....
(fotocopie
după dactilogramă – dealtfel, stă scris, negru-pe alb :
“Versiune originală, în dactilografierea autorului ...”).
–
februarie– august : scrie
prima variantă al celui de al cincilea segment din ciclul autobiografic :
Roman-intim.
1990
–
februarie :
apare,
la Julliard, traducerea în franceză (Alain Păruit), a romanului
Arta
refugii
sub
titlul
L'Art
la Fugue.
–
martie : apare,
la editura Dialog, de sub direcţia lui Ion Solacolu – tot “în
dactilografierea autorului”, în româneşte, romanul Patimile
după Piteşti ;
–
mai :
apare Din
calidor
în
engleză, la Readers
International London,
în traducerea Angelei Clark, sub titlul :
May
Childhood at the Gate of Unrset.
–
iunie : apar,
la editura Humanitas, Gherla
şi
Culorile
curcubeului.
–
decembrie : apar :
Patimile
după Piteşti,
la
Cartea Românească şi Din
calidor – o copilărie basarabeană – la
Albatros.
1991
–
ianuarie : apare Bonifacia –
la
Omega.
–
mai : apare
Sabina
(prima parte) – la Apostrof.
–
iulie : apare
Arta
refugii – la
Dacia.
–
septembrie :
apare Soldatul
câinelui
(Chassé-croise)
la Humanitas.
1992
–
februarie :
apare
Ostinato –
la
Univers.
–
martie :
Uniunea Scriitorilor din Moldova îi decernează lui P.G. Premiul Uniunii pe
anul 1991.
–
mai :
apare Uşa
noastră cea de toate zilele la
Cartea românească.
-
25 mai :
Uniunea Scriitorilor din România îi decernează lui P.G. Premiul pentru
proză
–
iulie : apare
Astra –
la
Dacia
tragem linie
_____________________
o luăm de la început?
Tot
1992 :
Între
23 iulie şi 23 septembrie (1992) : o pată-albă în Jurnal.
Oricum,
în vara anului 1992 a fost publicată în presa românească informatia
potrivit căreia :
Gabriel
Liiceanu, directorul editurii Humanitas trimisese “la topit”, la fabrica de
hârtie Buşteni - printre suplimente de tiraj nevândute - şi tirajul
nedistribuit, “păstrat” în depozite din iunie 1900 al cărţii
de mărturii Culorile
(sic)
curcubeului.
1993
-
30 octombrie : ruptura definitivă cu Monica Lovinescu şi cu
Virgil Ierunca, din cauza complicităţii lor active cu Liiceanu,
distrugătorul volumului de mărturii despre Mişcarea pentru
Drepturile Omului din 1977 (vezi Jurnal
de Noapte Lungă).
-
Apare “ediţia a II-a”, îngrijită de Florin Ardelean - în fapt,
întâia, cea de la Humanitas, din 1990 neexistînd - din Culoarea
curcubeului,
la Biblioteca Familia - înfiinţată cu această ocazie. Până
în momentul de faţă este singura consultabilă - cu condiţia
de a fi găsită, fiindcă “prietenii” au avut grijă să
saboteze şi distribuţia.
-
Apare, la editura Litera o broşură de 100 pagini (din totalul
volumului de Articole
avînd 1 000 pagini) intitulată Amnezia
la români
-
pe copertă, în schimb, pe cotor, stă scris : Amnezie
la români.
Operă
editorială semnată de Viorica Oancea (director al editurii) şi de
Ioana Pârvulescu, redactor. Redactorul dimpreună cu directorul au
conlucrat la acest animal-care-nu-există : volumul intitulat, repet Amnezia
la români
nu
cuprinde textul care i-ar fi dat numele.
Sabotaj?Tembelism?
Şi-şi.
-
Marin Sorescu, director al editurii craiovene Scrisul românesc, pentru a primi
portofoliul Ministerului Culturii din guvernul Iliescu face “curăţenie”
în editură : decide distrugerea plumburilor unor cărţi bănuite
de el, Sorescu, a nu fi pe placul Iliescului, printre care şi Garda
inversă,
culeasă, gata de tipar (sic) din vara anului 1990.
-
Alfabecedarul
capătă o formă aproape-definitivă.
1994
-
P.G. scrie Viaţa
la Castel
care ar fi completat Justa
(1985).
Devine Castelana,
text nepublicat.
-
P.G.scrie Adam
şi Eva,
devenit Adameva.
-
21 aprilie (1994) : ca replică procurorului Drăgulin - cel care,
cu de la sine putere “anulase sentinţa de condamnare” (cea din 1958),
P.G. redactează “Scrisoare
către Iliescu”
(vezi Scrisori
întredeschise).
-
aprilie : La editura Seuil apare, în două volume, La
Vie en Rouge
de Christian Duplan şi Vincent Giret (lucrare tradusă şi în română,
la Nemira). Există pasaje, capitole, fotografii cu/şi despre P.G
-
Septembrie : Alfabecedarul
- dactilografiat de autor - este fotocopiat şi legat în 11 (unsprezece)
exemplare, prin grija Ştefanei Bianu (şi la îndemnul amical al lui
Andrei Doicescu).
-
Octombrie : P.G. termină Evadam
(a
doua parte a volumului Adameva)
şi începe Cartea
cărţilor
(rămasă neterminată).
-
17 decembrie : P.G.ia hotărîrea - fermă - să scrie o carte
intitulată : Şi
dacă…?
Va ajunge până pe la 130 pagini.
1995
-
februarie. Într-un interviu Nicolae Manolescu derapează şi declară
că… “ar susţine candidatura lui Paul Goma la preşedinţia
României”.
-
9 martie. P.G., din pornire polemică începe să redacteze “Scrisoare
către compatrioţi”
care va căpăta caracter de… intrare în campania pentru alegerile
prezidenţiale (din 1996).
-
În 11 martie trimite prin poştă prietenilor textul.
-
13 martie : Titus Ceia, îl vizitează pe P.G. împreună cu D-na
Elena Murăraşu - cadou : Adameva
proaspăt apărută la editura Loreley din Iaşi. Din păcate,
dificultăţi financiare au împiedecat continuarea activităţii
editoriale, iar Adameva
nu a putut fi distribuită.
-
21 martie : Ştefana şi Alexandru Bianu îi dăruiesc lui P.G.
un ordinator.
-
aprilie : Primele reacţii - ostile - la “declararea candidaturii”
Horia Rusu şi C.Coposu.
-
mai : Dan Petrescu, la Paris, ia cu el cele trei volume din Jurnal,
dactilografiat-copiate.Se zice că Justa
va apărea, sub directia lui, la Nemira.
-
Justa
a apărut.
-
iunie : supriză : apare, la Bucureşti, la editura Eminescu,
romanul
În Cerc.
-
iulie : a apărut Scrisori
întredeschise - singur împotriva lor
la Biblioteca Familia, Oradea, ediţiue îngrijită de Laszlo Alexandru.
-
A apărut la Litera o altă broşură (200 pagini), o “selecţie”
aiurită, intitulată şi aceasta Amnezia
la români.
-
P.G.primeşte de la prietenul (şi editorul) său George Carpat
Focke o scrisoarea de o violenţă în insulte inimaginabilă :
“Procuror”, “Vâşinski”, “lipsit de inteligenţă”,
“concurent al lui Brucan”, “jdanovist”, “imoral”, primitiv”,
“diminuator al şanselor lui Constantinescu - ba chiar ale Regelui!” -
etc etc - în legătură cu Programul.
Pe
linia lui Coposu-H. Rusu, dar şi pe “linia” lui C.T.Popescu, cel cu
“demas-carea” securistă din textul “Gomora” apărut în Adevărul.
-
20 august : PG.lucrează la textul “Răul
absolut”
(Securitatea)
-
23 august (sic).P.G.este expulzat din locuinţă pentru neplata chiriei.
Până în 15 decembrie va locui pe la prieteni, la hotel.
-
decembrie - la hotel - P.G.scrie textul “Unde am greşit?”, trecere în
revistă a prieteniilor rupte. Va fi ataşat de Jurnal
de Noapte Lungă.
-
15
decembrie : familia Goma are o nouă locuinţă.
1996
-
P.G.rescrie - la ordinator - Ela,
(1983).
-
P.G.copiază (la ordinator)-reface Roman-intim.
Apoi Sabina.
Apoi Bonifacia.
Apoi Gherla
- apoi Lăteşti…
-
11 septembrie : P.G. anunţă renunţarea la candidatură.
1997
-
5 februarie : P.G.află că a apărut Jurnal
I-II-III,
la Nemira.
-
P.G.este informat că în ultimul număr din revista 22 există un
anunţ-listă cu cărţilor apărute cu subvenţie
Soros.Printre ele : Patru
dialoguri de
Paul Goma!”- apărută la Echinox, Cluj! Marian Papahagi, interpelat,
răspunde că… nu, cartea nu a apărut, însă “relaţiile
dintre editură şi Fundaţia Soros îl privesc numai pe el, nu
şi pe autorul cărţii” - ne-editate! Se spune că Marian
Papahagi nu s-a aflat la întâia… deturnare de fonduri (primea subvenţii
de la Soros, dar nu scotea cărţile pentru care solicitase ajutor de
editare). Se mai spune că Marian Papahagi nu era singurul mare-cărturar
care se comporta ca un găinar.
-
în revista
22 din
18-24 februarie 1997 se publică textul semnat de Monica Lovinescu intitulat
“O precizare la Jurnalul lui Paul Goma” - precizare care… precizează :
‘Îmi
pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma’.
-
Campania de presă împotriva Jurnalului
va dura… tot anul, ecouri se simt şi în momentul de faţă
(2006). Participanţi : Pruteanu, D.C.Mihăilescu, G. Adameşteanu,
A.Cornea, Alex Ştefănescu, Ioana Pârvulescu, Gabriel Dimisianu, Geta
Dimisianu, Buduca, Groşan, Iorgulescu, Bianca Marcovici, Pleşu, Bianca
Marcu-Dumitrescu-Balotă, Grigurcu, N.Manolescu, Zaciu, Alain Paruit, Borbély,
Ţepeneag, Daniel Cristea-Enache, Alexandru George…
L-au
apărat pe P.G. : Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol, Luca
Piţu, Laszlo Alexandru, Dan Stanca, Mihai Zamfir, Radu Aldulescu, Dorin
Tudoran, Elvira Iliescu…
-
16 martie : apare, la editura Univers Gardă
inversă,
ediţie îngrijită de Sanda Anghelescu.
1998
-
martie : Mariana Sipoş cu Paul Cozighian filmează pentru TVR.
-
Altina
apare la Cartier, Chişinău.
-
România
literară
din 2-8 decembrie 1998 publică editorialul semnat de N.Manolescu “Adio,
domnule Goma!”, în care şeful revistei, ca urmare a două texte
trimise îl anunţă că nu va publica niciodată în revista sa ;
şi că “la o curăţenie generală va fi scos [Goma] pe făraş.
Ca o gânganie în care s-a metamorfozat comis-voiajorul lui Kafka.
“Adio, domnule Goma!”
-
Apar la editura Dacia, sub direcţia lui Radu Mareş :
Alte
Jurnale
şi
Jurnalul
unui Jurnal.
1999
-
Roman-intim
apare
la ALLFA, deschizînd o nouă colecţie.
-
Apare, la Dacia Jurnal
de Apocrif.
-
Scrěsuri,
volum de publicistică (articole apărute până în august 1998),
apare, la Nemira, sub direcţia lui Dan Petrescu.
–
O nouă variantă a Adamevei :
Sus, în vârful Raiului.
–
Dacia
scoate a doua ediţie din Patimile
după Piteşti.
2000
–
P. G.Scrie romanul “poliţist” Profil.
Tradus
in franceză de Hélčne Lenz - Profil bas - apare la Editiond de Syrtes.
2001
–
Scrie Infarct
- nepublicat.
2002
–
Editura
Jurnalul literar publică Basarabia,
roman.
–
P.G.scrie Bătrânul
şi fata.
2003
–
Editura Museum scoate două ediţii din eseul
Săptămâna Roşie, 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi
evreii.
–
Editura Criterion Publishing publică
Săptămâna Roşie…
- a III-a ediţie.
–
Editura Flux din Chişinău editează :
Basarabia
- roman
Culoarea
curcubeului
- mărturie
Soldatul
câinelui
- mărturie.
2004
–
Editura Vremea editează Săptămâna
Roşie…
- varianta 11 martie 2004.
-
Editura Polirom scoate Din
calidor
ed. a III-a
-
Editura Criteriona Publishing scoate, în două volume :
Jurnal
1999, Jurnal 2000
Jurnal
2001, Jurnal 2002, jurnal 2003
2005
-
Prima fază a campaniei de antisemitizare a lui Paul Goma - prin : R.
Ioanid, M. Shafir, Al. Florian, Dan Pavel, G. Andreescu, A.Oişteanu
-
Editura Polirom scoate Culoarea
Curcubeului - Cod “Bărbosul”
La
presiunea holocaustologilor (şi ei autori ai Polirom), volumul a fost
mutilat de directorul Silviu Lupescu, fără ca autorul să fie anunţat :
lipsesc indicaţiile editoriale, a fost suprimată Introducerea
şi Anexa.
-
Editura Victor Frunză publică Alfabecedar.
-
A
doua fază a campaniei de antisemitizare : primilor li se alătură
N. Manolescu, H. Gîrbea, antrenînd Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor
(care se raliază în unanimitate fără să crâcnească -
şi fără să fi citit textul incriminat), Federaţia
Evreilor din România prin faimosul informator al Securităţii,
veteranul H.Zalis. Rezultatul acţiunii lui N.Manolescu (în urmă cu 5
ani el însuşi acuzat de “antisemitism”) : obţinut postul de
ambasador la Unesco.
-
Editura Universal Dalsi publică Sabina.
-
La Universal Dalsi apare volumul semnat de Mariana Sipoş : Destinul
unui disident : Paul Goma.
(Mariana
Sipoş a realizat şi două emisiuni pentru televiziune :
“Honoris Causa” şi “STRICT SECRET”).
Mă opresc aici - deocamdată.
Paris, 26 februarie 2006
Paul
Goma
