de Gheorghe Gavrilã Copil

 Rugăciunile Zălmoş dăruieşte-mă şi Zălmoş, sau Zălmoşe dăruieşte-mă şi Zălmoşe, sau Zălmoşule daruieşte-mă şi Zălmoşule, sau Zăumoşule dăruieşte-mă şi Zăumoşule, sau Zăulemoş dăruieşte-mă şi Zăulemoş, sau Zăule daruieşte-mă şi Zăule, sau Dumnezăule dăruieşte-mă şi Dumnezăule sunt fireşti pentru dacoromâni, se încadrează perfect bătăilor inimii, inspiraţiei şi expiraţiei. Sunt din limba dacoromâna şi în spiritul limbii dacoromâne. De aceea Iisuse dăruieşte-mă şi Iisuse sunt mai uşor de asumat. Rostirea cuvintelor Zălmoşe sau Iisuse, înseamnă tot o rugăciune deplina. Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul (robul tău-într-o formulare mai largă), este o traducere. Înţelegem perfect caracterul ei dogmatic-Doamne (Îl recunoaştem pe Iisus, Cuvântul întrupat, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat) şi Fiul lui Dumnezeu - şi în nici un caz nu subminăm această minunată rugăciune. Drept pentru care o mai scriem o dată. Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu daruieşte-mă pe mine păcătosul fratele tău. Iisuse Fiul lui Dumnezeu dăruieşte-mă. Rugăciunea cu fratele tău este în spiritul frăţiilor de cruce zălmoşiene şi întru totul dogmatică Nou Testamentar, având în vedere că suntem fraţii lui Iisus, dimpreună moştenitori ai Împărăţiei Tatălui Ceresc.

Cititorul îşi poate alege rugăciunea care i se potriveşte mai bine.

Verbul a dărui cu siguranţa era de temelie în textele religioase zălmoşiene, el păstrându-şi sacralitatea până azi şi  în viaţa de zi cu zi. Dacoromânii,  făcându-şi daruri, din bunătatea inimii şi a gândului şi le fac. Îşi păstrează şi în felul acesta nobleţea divină în relaţiile interumane. Dumnezeu S-a dăruit oamenilor. E în inima bună şi gândul bun din fiecare om. De remarcat că uneori a dărui este păstrat în textele religioase ale Bisericii Ortodoxe Române. Dar şi în cele catolice şi  greco-catolice. Cu totul adevărat este cuvântul Stăpânului şi Dumnezeului meu, că cel ce se împărtăşeşte cu darurile dumnezeieşti şi îndumnezeitoare, nu este singur, ci cu tine, Hristoase al meu, cel ce eşti din lumina cea cu trei străluciri, care luminează lumea… Bucură-te ceea ce eşti cu dar dăruită, Domnul este cu tine!…O de trei ori fericită şi prea cinstită cruce…ocroteşte, acoperă cu darul…Tămăduieşte, Curată, neputinţa sufletului meu, învrednicindu-mă cercetării tale şi sănătate cu rugăciunile tale dăruieşte-mi.

Zăulmoş, Dumnezăul care a moşit viaţa. Autorul. Părintele vieţii. Făcătorul cerului şi al pământului. Zăulălmoş, Zăuălmoş, Zălmoş, în rostira poporlui dacoromân, Zalmoşu, Zalmoxe în scris. Şi acum, în mileniul trei de după Cristos, poporul dacoromân îl preferă pe ă, în vorbirea sa de toate zilele, ca în vremile de dinainte de Cristos,  în loc de a, din aspectul scris, literar, cult, oficial, clasic, al limbii dacoromâne. Preferă să spună Găvrilă, faţa de Gavrilă, din limba scrisă. Mărin-Marin, Măria, Măriuca, Mărioara-Maria, Marioara, Bănat-Banat, Iuăn(u scurt, I-uăn), Uănu, Uănucu-Ion, Ioan, Văsâi-Vasile. Textele dacoromâne de pe tăbliţele de plumb (Adrian Bucurescu, Viaţa lui Zalmoxis, Dacia magazin nr. 14, iulie, 2004 ), confirmă tradiţia scrisă, iar poporul, azi, cea grăită în viaţa de zi cu zi, de-alungul mileniilor. Realităţi paralele. Deci avem şi o multimilenară tradiţie cultă, drept pentru care sunt corecte, literare, formele Zalmoş, Zalmoşu, Zalău (Dumnezeul atotputernic, Unicul), Zalmodeghikos (rege dacoromân din antichitate), dar şi Zalmoxis, cum a fost scris şi rostit de grecii antici. In Ardeal şi în alte părţi ale României (Dacoromânia), românii (dacoromânii) rostesc şi azi Dumnezău, în loc de Dumnezeu, sau Zău ( Nu se referă la un anumit zeu. Înseamnă Dumnezeu).

Zăulmoş, Dumnezăul care moşeşte (întreţine) viaţa.

Pentru cine vrea propunem cererea, rugămintea, rugăciunea Zălmoşe daruieşte-mă (Când tragi aerul în piept) Iisuse dăruieşte-mă (Când dai afară aerul din piept, dar Iisus să fie păstrat în inimă). Zălmoşe dăruieşte-mă (Şi te dăruieşte cu Iisus Fiul lui Dumnezeu) Iisuse dăruieşte-mă (Rămâi în inima, în mintea, în  sufletul meu. Primesc darul lui Zălmoş. Mulţam). Căldură părintească, moş şi maternă, moaşe, în popor rostit moşe, în zone întinse de ţară, cu o deschis, intermediar între o şi a.

Zălmoş, deopotrivă Tatăl şi Mama vieţii. Moş, masculin, moşe, feminin. Moşe, un singur cuvânt. Zălmoşe, Dumnezeule, cu adevărat eşti Tatăl şi Mama  vieţii! Se cunoaşte lunga perioadă de matriarhat din istoria omenirii. Este de înţeles că pronunţarea cuvântului să fi fost Zalmoşe (cu o deschis), cu înţeles de moaşe, evidenţiind principiul femenin, fără să-l excludă pe cel masculin. In patriarhat dupa un timp s-a ajuns la Zalmoşe (cu o), evidenţiind principiul masculin, fără să-l excludă pe cel femenin, apoi la Zalmoş, denumire masculină analoagă cu alte denumiri ale divinităţii la alte neamuri. Totuşi întru moş, principiu masculin, se recunoaşte şi moşe, principiul feminin şi energiile necreate care au mosit viaţa.

Trecutul a moşit viaţa îşi are continuitatea şi în prezentul, în dinamica permanentă a vieţii. Trecutul verbului  a moşi nu se referă la ceva ce nu mai există. Prezentul confirmă şi trecutul, exprimă dinamica vieţii şi totodată mărturiseşte pe Creatorul vieţii, ca Tată şi Mamă. Eu moşesc, tu moşeşti, el moşeşte, noi moşim, voi moşiţi, ei moşesc. Persoana a treia plural ei moşesc închide, include, arată pe Făcătorul vieţii, pe Creatorul ei, moş şi moşe, întocmai cu singularul, persoana întâi, eu (Dumnezeu, Un singur Dumnezeu, Unicul) moşesc. Ei moşesc, o fugara percepţie a civilizaţiei divine.Dar şi noi, ca persoane umane -eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele-, avem responsabilitatea noastră la întreţinerea vieţii oamenilor, la moşirea ei, la protejarea şi continuarea ei, viaţă după chipul lui Dumnezeu şi asemănarea cu Dumnezeu. Cuvântul moaşe (moaşă) desemnează femeia care ajută mama să nască şi dă primele îngrijiri noului născut. Până azi, în vorbirea de toate zilele în Ardeal, se vorbeşte cu moase (nu oa, ci un o deschis şi cu e final), nu cu moaşă, conform limbii literare, normate, impuse). E multă teologie în acest verb. Mult zălmoşenism. Zăul, generatorul vieţii, cu trei interfeţe, moş, moşe (moaşă) şi a moşi.

Moaşa are locul de înalt rang de rudenie spirituală cu noul născut şi cu părinţii acestuia, cu un sacru respect ce i se poartă pe tot timpul vieţii şi cu o afectivă aducere aminte, ceea ce confirmă coordonatele divine ale rostului ei.

Din limba traco-ilirilor răzbeşte pâna azi cuvântul moş. Ilirii sunt albanezii de azi. A se comparea moş, moşe cu albanezul moshe (Dimitrie Macrea, Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei, 1958). Se confirmă vechimea moş, moşe  din limba dacoromână. Şi totodata vechimea limbii dacoromâne.

Zalmoxis, în scrierile greceşti, cu -is la sfârşit. Indiferent de rostul lui –is final în greaca veche,  în cadrul limbii dacoromâne, Zalmoşe, cu e final, exprima o situaţie firească- moş-moşe (Comp. alb. moshe). In limba  dacoromână moşie înseamnă glia strămoşească, pământul strămoşesc, locul natal, ţara. Moşie. Moştenire. Toate cu e la sfârşit. Factorul principal de proprietate, moştenirea. De la moşi. De la părinţi. Ţara toată este o moşie de la moşi-strămoşi, de aici şi înţelesul de a nu înstrăina pământul ţării. Iar dacă a căzut pe mâini străine să fie recuperat. Pământul ţării este cuibul, vatra multimilenară a poporului dacoromân. Este al moşilor-strămoşilor, al nostru şi al nepoţilor şi strănepoţilor, pentru totdeauna. Poporul dacoromân  nu are pământ de la alte neamuri, iar alte neamuri au pământul lor, cuibul lor, vatra lor, de care, la fel, nu trebuie să se atingă nimeni. Doar aşa se poate ajunge la o lume civilizată.

Moş Crăciun, sărbătoare din vremile de dinainte de Cristos. Colinzile zalmoşiene au ajuns până în zilele noastre.

Sărbătorile de comemorare a moşilor, pomenirea fiecăruia după numele său, nume pecetluit prin botez, nume valabil pe pământ şi în cer. Moşii de primară, moşii de vară, moşii de toamnă, moşii de iarnă şi sărbători mai dese, pomenirile moşilor, sâmbăta. Pomenirea moşilor şi strămoşilor, pomenirea tuturor celor trecuţi din viaţa aceasta în cealaltă, spirituală. Dragostea dacoromânilor pentru moşii trecuţi în viaţa cealaltă este demnă de toată preţuirea. Şi respectul şi grija de moşii noştri din viaţa aceasta, albiţi de ani. Ei sunt şi legătura, cu trecerea anilor din ce în ce mai frumoasă şi mai conştientă, dintre viaţa văzută şi cea nevăzută.

Coordonata majoră a lui Zălmoş este bunătatea. Acest adevăr este bine reliefat de o adevărată reprezentare dogmatică a cuvântului moş, prin cel  de bun, iar cel de strămoş, prin cel de străbun. Mosul e bun. 

Bunătatea se cultivă cu religiozitate. Bunătatea, pe care omenirea n-a pierdut-o şi fără de care nu se poate ajunge la o societate civilizată.

Cuvintele dacoromâneşti Zău şi moş se revendică din limba primordială, în care Dumnezeu a conversat cu oamenii şi primii oameni între ei. La fel a dărui. Moş din limba dacoromânească a fost preluat de evrei (Moise, Moşe). Limba dacoromână atestă că dacoromânii ştiau că sunt moştenitorii împărăţiei lui Dumnezeu (Deci, conform Noului Testament, fraţii lui Iisus Fiul lui Dumnezeu). Ştiinţific este demonstrat că vatra de dăinuire de dintotdeauna a dacoromânilor, în care îşi duc existenţa şi azi, spaţiul carpato-danubiano-pontic, este centrul din care a radiat şi s-a constituit civilizaţia din Europa, din Asia Mică, din India (ramanii conduşi din centrul României de azi de către Rama) şi nu numai. Din denumirile dacoromânilor din străvechime până azi  reţinem pe cele de ramani, pelasgi, velahi, valahi, volohi,  hiperboreeni, traci, bessi, moesi, geţi, daci, carpi, rumâni, aromâni, români, ardeleni, transilvăneni, basarabeni, bucovineni, maramureşeni, oşeni, crişeni, moţi, bănăţeni, olteni, munteni, dobrogeni, moldoveni, cu denumnirile respective de ţară, dintre care reţinem Valahia, Tracia, Moesia, Geţia, Dacia, Ţara Românească (Principatul Munteniei), Principatul Moldovei, Principatul Transilvaniei, România.

Zălmoş, Zăulmoş, Zău, numele lui Dumnezeu în limba dacoromânească. La evrei, în Biblie, Adonai, Iahve, Savaot, Emanuil. La mahomedani, în Coran, Alah.

 Se ştie că Pelasgos a fost considerat cel dintâi om de pe pământ (Pausanias), primul strămoş, patres progenitores, la orignea neamului titanilor. A se înţelege, conform limbii dacoromâne–titan-tată, tătân, strămoşul, titani-tătâni, părinţii de demult, strămoşii (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 169-170, 175, 177, 193). Iar Elada [Grecia] mai înainte [de migrarea grecilor] se numea Pelasgia (Herodot).

Este de înţeles ca dacoromânii de azi să aibă şi elemente revelante din religia moşilor şi strămoşilor lor pelasgo-traco-geto-daci. Ele sunt vii si active şi azi. In sensul acesta propunem spre lectură, Gheorghe Gavrilă Copil, Geo Stroe, File din Testamentul Zamolsian Dacoromân, Editura Dacoromână, 2006.

Benedictus Deus et Patres Domini nostri Iesu Christi. Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Cristos. Domine Deus omnipotens. Doamne, Dumnezeule atotputernic. Zău,  Dumnezău, Dumnedzău, Dumnezeu.

 In iconografia ortodoxă Dumnezeu apare ca moş,  om în vârstă cu barbă albă. Imaginea vine de demult, din cuvânt, din religia zalmoxiană.

Şi azi românii din România şi de pretutindeni din lume spun Zău!, adică jur pe Dumnezău că spun adevărul, că aşa este.

Numele de Zău, Zăulmoş, Zălmoş nu are nici o legătură cu un anumit zeu, dintre mulţii zei care au dominat viaţa  neamurilor din vechime. Inseamnă Dumnezeu. E vorba de monoteism.

Herodot înregistrează faptul că lui Zalmoxe unii geţi îi mai spun Gebeleizis. In concordanţă cu aceasta clară atestare, unul e Zalmoxe şi altul Gebeleizis. Regele şi Marele Preot Gebeleizis este împlinitorul strălucit al Religiei Zalmoxiene. Ceea ce nu exclude  mari preoţi cu numele de Zalmoxis. In istoria creştinismului se înregistrează astfel de situaţii. Din unele surse greceşti Herodot a reţinut că Zalmoxe a fost scalvul lui Pitagora, apoi a ajuns zeul geţilor, pe care îi învăţa că sunt nemuritori. După opinia noastră este vorba de concurenţa între religii. Grecii îl ”coborau” pe Zalmoxis, Dumnezeul dacogeţilor, la statutul de sclav şi învăţăcel al lui Pitagora. Aşa cum şi mahomedanii l-au ”micşorat” pe Iisus Cristos, ca Dumnezeu şi om, la statutul de proroc.

Gheorghe Gavrilă Copil