Şeful partizanilor din Munţii Făgăraş, luptătorul care a reuşit să îngenuncheze Securitatea, s-a stins aseară în casa familiei sale din satul Gâltiu, judeţul Alba

   După ce s-a luptat aproape 30 de ani cu comunismul şi a reuşit să îngenuncheze Securitatea, şi a trăit apoi încă o dată pe atît ca să povestească lumii despre rezistenţa din Munţii Făgăraşului, sufletul lui Ioan Gavrilă Ogoranu a urcat aseară la ceruri ca să-şi găsească în sfîrşit liniştea şi pacea. Cunoscutul luptător din Rezistenţă a murit în casa sa din satul Gâltiu, judeţul Alba, la cîteva ore după ce a fost externat dintr-un spital din Cluj. Era grav bolnav, iar familia a dorit ca el să-şi găsească sfîrşitul acasă...

S-a ascuns de Securitate pînă în 1977

 

Ioan Gavrilă Ogoranu avea 83 de ani. Era originar din satul Gura Văii. Era student la Facultatea de Agronomie din Cluj cînd a hotărît să intre în lupta prin care credea că va opri comunismul care năvălea o dată cu ruşii în România. S-a retras în Munţii Făgăraşului în anul 1947. I s-au alăturat şi alţi tineri din Ţara Făgăraşului. Au format un grup de rezistenţă în Munţii Făgăraşului. Camarazii de luptă îi spuneau „Moşul“. Aproape 10 ani, grupul a fost urmărit de Securitatea comunistă. Divizii întregi de armată au fost puse pe urmele lor. Cu arma în mînă, grupul din munţi, sprijinit şi de alte grupuri de rezistenţă pasive din localităţile Ţării Făgăraşului, a făcut faţă represaliilor. În 1955, în urma unei trădări, tinerii din grupul condus de Ioan Gavrilă au fost prinşi şi condamnaţi. Au fost executaţi în 1957. Rămas singur, Ioan Gavrilă Ogoranu a reuşit să se ascundă de Securitate pînă în 1977. Era deja condamnat la moarte în contumacie şi la încă 7 ani de închisoare, o aberaţie a tribunalelor militare comuniste. A scăpat de execuţie la intervenţia preşedintelui american Nixon pe lîngă Nicolae Ceauşescu. Ioan Gavrilă Ogoranu a fost singurul luptător din Rezistenţa armată anticomunistă care a fost întotdeauna cu un pas înaintea trupelor fostei Securităţi. Pe care a învins-o timp de 30 de ani.

Condamnat în 1951

 

„Cartea vieţii mele n-am scris-o eu, ci alţii. Eu am făcut doar cîteva completări“, spunea, anul trecut, Ion Gavrilă Ogoranu despre volumul al patrulea al cărţii sale „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“. „Eu locuiesc în Gâltiu, Alba şi-s plugar“, zicea, modest, capul rezistenţei armate anticomuniste din munţii Făgăraş, cel care s-a ascuns peste 30 de ani de poliţia politică. „În 1951, am fost condamnat la Tribunalul Militar din oraşul Stalin, Braşovul de azi, de un complet de judecată condus de Alexandra Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan. După aceea am mai fost condamnat la şapte ani de închisoare corecţională. Acuzatia? «Constituire de bandă teroristă armată împotriva orînduirii socialiste»“.

Arestat în 1977

 

În 1977 a fost arestat. „Întrebarea e de unde a ştiut Securitatea. Am fost acasă la mama, după 30 de ani în care ea mă ştia mort şi dădea pomelnice la biserică, unde mă trecea pomenit la morţi. După vizita mea în Gura Văii, a mai apărut un Ion în pomelnice la vii. Mama a fost bătută-moartă să spună cum vorbeşte cu mine. Şi n-a spus, dar avea încredere deplină în fetele bisericeşti şi s-a confesat unei călugăriţe. De prins, m-a prins la Cluj o echipă de holoangări – oameni de ajutor la construcţii – care m-au dus la Securitate. La Bucureşti mi-au dat o cameră unde m-au ţinut patru, cinci luni, au încercat să mă iradieze, iar după şase luni mi-au dat drumul. M-am angajat ca muncitor la IAS Apoldu de Sus, iar după 10 ani m-am pensionat ca tehnician principal. Eu am înaintat în socialism“, povestea Ioan Gavrilă Ogoranu.

Unde e dosarul lui Ogoranu?

 

Deşi a fost urmărit de Securitate timp de 30 de ani, Ioan Gavrilă Ogoranu „nu are dosar la fosta Securitate“. Acum cîţiva ani, fostul şef al grupului de rezistenţă din Munţii Făgăraşului a solicitat Comisiei Naţionale de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS) să aibă acces la propriul dosar existent în arhivele fostei Securităţi. A primit răspunsul oficial de la CNSAS, semnat de preşedintele comisiei, în care era înştiinţat că în arhiva fostei securităţi nu există un astfel de dosar. „Este posibil ca dosarul solicitat să se afle în arhiva SRI“, se mai arăta în răspuns. „M-a surprins un astfel de răspuns oficial. Faptul că nu am dosar în arhiva fostei Securităţi şi că nu mă aflu în evidenţele CNSAS înseamnă că în continuare eu sînt în atenţia SRI. În acest caz, cred că persoana mea face în continuare pagubă la bugetul de stat precum s-a întîmplat din 1947 şi pînă la evenimentele din Decembrie 1989, prin plătirea unor agenţi informatori sau a altor servicii de urmărire. Timp şi bani pierduţi. Sînt dispus să anunţ şi să răspund de bună-voie la toate întrebările care interesează SRI: unde merg, cu cine vorbesc, ce fac, ce scriu şi ce public, inclusiv la problemele ce privesc viaţa mea privată. Nu am nici un secret pe care să-l ascund opiniei publice şi reprezentanţilor siguranţei statului român“, spunea, acum cîţiva ani Ioan Gavrilă Ogoranu.

„Nu ne-am încheiat datoria faţă de ţară“

 

„Deşi sîntem la vîrste înaintate, noi nu ne-am terminat încă datoria faţă de ţară, noi nu ieşim la pensie decît atunci cînd ne vor bate cuiele în cele patru scînduri. Şi avem datoria ca idealurile noastre să le trecem în mîna unor tineri care să ducă mai departe steagul tinerilor de acum 60 de ani. Pentru că vrem ca ţara noastră să rămînă apropiată de Dumnezeu în aşa fel încît spiritul creştin să se reverse în tot ce are ţara mai bun, în cultură, în justiţie, în legi, în obiceiuri, în viaţa de zi cu zi. Noi nu ne-am terminat misiunea o dată cu căderea comunismului, idealurile sînt aceleaşi pentru toate timpurile. Am rămas puţini, dar întotdeauna cei puţini au fost purtători de idealuri înalte şi de biruinţă“, a spus Gavrilă Ogoranu, la ultima întîlnire, din iulie anul trecut de la Crucea de lîngă Mănăstirea de la Sîmbăta de Sus.

Legămîntul de la Cruce

 

• Deşi erau consideraţi oameni liberi, supravieţuitorii luptei de rezistenţă din munţi au fost hăituiţi de Securitate pînă la căderea lui Ceauşescu. Abia atunci, după sîngerosul Decembrie 1989, supravieţuitorii Rezistenţei au putut vorbi între ei. Ioan Gavrilă Ogoranu i-a găsit pe toţi şi le-a amintit de vechiul jurămînt din ziua de Paşte a anului 1952 cînd s-au legat să-i pomenească pe camarazii căzuţi în luptă. În fiecare an, în prima duminică după Sf. Ilie. N-a fost uşor să ridice crucea de lîngă mănăstire. Doi ani s-au zbătut să obţină aprobările Mitropoliei Sibiu. S-au învoit pînă la urmă. Proiectul monumentului a fost realizat de Anghel Marcu din Bucureşti, recomandat de fostul deţinut politic Niculiţă Goga. Constantin Marinete a sculptat crucea în marmura adusă de la cariera Ruşchiţa. Supravieţuitorii gulagului comunist au adunat apoi pe o listă numele luptătorilor căzuţi. Erau peste 500.

Fragment din ultimul testament

 

• „Dacă azi ar fi iar începutul luptei, am proceda la fel. Nu ne-am făcut nici o iluzie în intervenţie străină şi de aceea moralul îl avem acum ca şi la început. Orice soartă ne va da Dumnezeu, sîntem siguri că din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun al acestui neam. Am simţit puterea lui Dumnezeu de atîtea ori, în ocazii unde slabele noastre puteri pămînteşti ne-ar fi dus la moarte sigură. Cîteva gînduri pentru cei ce vor supravieţui. Nu uitaţi că rădăcinile neamului şi speranţa lui e tineretul din şcoli, din fabrici şi din sate. Sînt atîtea suflete mari între aceşti tineri. Nu vă închinaţi materiei. Nu se poate sluji la doi domni. Nu vă încurcaţi, camarazi, sufletul în mărăcinii avuţiei. Îl veţi pierde. Dragă Cornele (n.r. -este vorba de Cornel Pop, din Blaj), de vei trăi şi vei fi literat, scrie în aşa fel să fii ctitor de suflete. Ce nu zideşte sufleteşte, nu e artă. De-am fi avut în ţară o altă artă şi cultură, nu putregai, astăzi ar fi munţii plini de tineret. Dragi camarazi care veţi supravieţui, am fi dorit atît de mulţ să lucrăm împreună pentru acest neam. Dar căutaţi-ne în cîntecele şi sufletul vostru. Vom fi cu voi. Trăiască neamul românesc veşnic biruitor!“

Trei testamente

 

• Grupul Ogoranu a lăsat pentru urmaşi trei testamente. Documentele au fost scrise atunci cînd membrii grupului au înţeles că nu mai au şanse să supravieţuiască. Primul testament a fost scris în toamna anului 1952, în Dealul Cincului. Atunci, grupul s-a divizat în trei grupuleţe pentru a-şi spori şansele de supravieţuire pînă în primăvara următoare. Al doilea testament a fost scris în toamna anului 1953, în muntele Buzdugan. Al treilea, tot pe Buzdugan, a fost scris în primăvara anului 1954, în Postul Paştelui. Printr-un concurs de împrejurări, înscrisurile au fost descoperite de Securitate la casa profesorului Remus Budac, din Cîrţa. Ultimele două testamente au fost păstrate în arhivele SRI. Au fost recuperate chiar de Ioan Gavrilă Ogoranu.

Ogoranu n-a vrut certificat de luptător

 

• Ioan Gavrilă Ogoranu n-a cerut Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în Rezistenţa anticomunistă să-i analizeze activitatea pentru a-l declara Luptător şi pentru a beneficia de toate drepturile care-i revin conform legislaţiei româneşti. „N-am vrut să mai depun cerere pentru a nu mai avea o nouă dezamăgire. Mi-au ajuns obstacolele pe care le-am întîmpinat după ’89 încoace în ceea ce priveşte istoria Rezistenţei. Nu merg mai departe de a spune că CNSAS mi-a remis o adeverinţă prin care m-a informat că eu nu figuram pe lista persoanelor urmărite şi cercetate de securitatea comunistă, deşi pe numele meu există în arhivele CNSAS zeci de dosare“, spunea Ogoranu cu cîteva luni înainte de a muri.

Lucia BAKI

(Monitorul Expres Brasov, 5 Mai 2006)