Era cãtre sfârsitul lunii August 1940. Terminasem în primãvarã clasa a saptea a liceului «Sfântul Sava», din Bucuresti si începeam acum, aproape de încheierea vacantei, sã urzesc planuri pentru ultimul an pânã la bacalaureat.  Vara o petrecusem toatã în Capitalã, în asteptarea a ceva nedefinit dar perceptibil, ce întârziase totusi sã se producã. Plutea în atmosferã un balast prevestitor de scadente.

In una din dupã amiezele calde de sfârsit de varã, a venit la mine un bun prieten si camarad, elev la liceul «Lazãr». Ne cunosteam de câtiva ani din epoca încadrãrii mele în Frãtie. Venea acum la mine în calitate de curier al Grupului F. D. C., de care depindeau unitatile noastre. Mi-aduc aminte, cã tot el venise, cu aproape doi ani în urmã, imediat ce s'a aflat de omorîrea Cãpitanului, sã mã previnã sã-mi adun unitatea, sa fac rost de arme si sã asteptãm eventuale ordine de actiune care nu au mai venit niciodatã. De data asta eram putin surprins de vizita lui, si, fireste, ingrijorat, fiindcã pãstrasem continuu contactul cu comanda grupului - pe seful grupului îl vãzusem în ajun - si legãtura între mine si esaloanele superioare fiind normal asiguratã de altii.

Mi-a explîcat lapidar cã se'ntâlnise putin înainte cu cineva din comandamentul regional F.D.C. din Bucuresti si primise dispozitie sã alarmeze imediat, fãrã sã mai apeleze la reteaua rutinarã de contacte si curieri, o serie de sefi de unitate. Avea la el o listã de nume si adrese. Mi-a transmis apoi ordinul sã adun în cel mai scurt timp unitatea de sub comanda mea.

Aceastã alarmã era ultima dintr'o serie întreaga, începutã cândva în luna Mai. In primãvarã fusese organizatã de cãtre comandamentul regional F.D.C. o scoalã de cadre, în una din pãdurîle dela marginea Bucurestilor, la care au fost convocati câte 2-3 insi din toate unitãtile din Capitalã. Rostul ei era sã se creeze din rosturile existente un cadru de conducere si actiune viabil, pe noi baze de organizare si cu o nouã distributie functionalã. Prigoana lãsase urme adânci si dureroase si în rândurile noastre. Legãturîle între diferitele unitãti s'au subtiat si, în special, acelea între grupuri. Cei mai multi pierdusem orice vedere de ansamblu asupra potentialului nostru global si ignoram soarta majoritãtii celorlalte unitãti. Imi amintesc cã eu însumi, ca singur om al unitãtii mele si numai dat fiind functiunea ce o îndeplineam, mai întretinusem, în ultimele 6-8 luni, contact permanent cu seful grupului si numai în mod sporadic cu ceilalti sefi de unitate din grup. De destinul celorlalte trei grupuri bucurestene nu mai stiam nimic. Ceilalti frati de cruce, cu foarte putine cxceptii, nu mai întretinuserã, legãturi decât exclusiv în cadrul unitatilor respective. Se întelege atunci cã am îmbrãtisat cu bucurie acest prilej de reîntâlnire nestingheritã în atmosfera luminoasã a sedintelor noastre, cu prieteni dragi. Eram plini de înflãcãrare când, la finele celor câteva zile de frãtietate absolutã, cu decorul natural al pãdurii care ne-a adãpostit de indiscretiile regimului, ne-am despãrtit cu sufletele încãrcate de elanuri, putin prea siguri de fortele noastre cei aproximativ 60 de elevi legionari ai tuturor liceelor din Bucuresti. In zilele acelea se coborîse peste noi ceva din spiritul si esenta misticã a «Dobrinei», a acelui spirit care ignoreazã ecuatia mercantilã a civilizatiei contemporane. Multi dintre cei ce l-au trãit atunci, s'au împãrtãsit din el pânã la ultima suflare. Din cei ce l-au simtit cândva si mai sunt astãzi, câti pot si vor sa-l mai mãrturiseascã?

In vara care a urmat nu a pãrãsit aproape nimeni Bucurestii. Ni se recomandase tuturor sã strângem legãturile între noi, sã purcedem accelerat la reorganizarea unitãtilor din subordine, sã mentinem contact permanent cu esaloanele superioare, sã ne considerãm, în fine, în stare continuã de alarmã. In mai multe rânduri s'au facut exercitii de mobilzare grabnicã. Ajunsesem dupã putinã vreme sã stãpânim o tehnicã aproape desãvârsita, care ne permitea ca în mai putin de douã ore dela darea ordinului sã ne adunam cu totii, în jurul a o sutã de insi, în punctul indicat (deobicei o bisericã sau o institutie publicã, ca sã nu atragem atentia). Eram cu totii animati de o freneticã dorintã de actiune. Elanul care ne stimula, puterea pe care o resimteam veneau din constiinta în vesnicia Miscãrii si din ferma convingere cã vom fi si noi, copiii Miscãrii, angrenati în lupta Neamului...

Si ordinul asteptat întârzia mereu... L-am prinut a treia sau a patra zi... Tot timpul fãuream planuri, brodam actiuni, discutam cu ceilalti frãtiori cari mã vizitau. Doream anticiparea luptei, dar eram constienti si de rãspunderea ei! Curios si inefabîl amestec de copilãrie si... maturitate.

Si iarãsi am rãmas... sapte! Frãtia noastrã îsi platise tributul de sângerari în prigoanã... Din cei vechi eram numai... doi. Cinci frãtiori veniserã în vârtejul persecutiei, mânati de instinctul inimii lor calde. Si astãzi nu mai sunt. Zestrea inimilor curate i-a împins usor spre drumul calvarului, spre drumul de onoare al Neamului!

O concentrare a noastrã în apropierea Gãrii de Nord! Stafete, legãturi, dispozitiv de luptã gata de actiune, plantoanele Centrului, etc. Eram cuprinsi de-o explicabilã iritare. Sigur iarã o alarmã... oarbã.

Si iarãsi am fost trimisi acasã. Trei zile dearândul ne-au chinuit nelinisti lãuntrice. In coltul gurilor încoltea surâsul îndoielii. Descurajare vagã plutea nestingheritã peste tot. Evenimentele erau nebuloase, dar noi mai puteam sã le urmarim. Ancoraserãm în ierarhie si nici mãcar întrebãri nu ne mai îngãduiam.

Desfãsurarea unei lupte se presimtea. Autoritãtile politienesti erau nervoase. Populatia exploda uneori pe stradã în invective. Un murmur surd parcã vuia de sub pãmânt... Am asistat la o scenã înfioratoare aproape: un functionar îmbrãcat în haina Frontului Renasterii era sã fie linsat de multime, fiindcã pãlmuise pe-un vânzãtor ambulant, poate insolent cu el, dar acea multime ani de zile tolerase fãrã sã zicã o vorbã toate abuzurile nemaipomenite ale regimului.

Ordin de concentrarea noastrã pentru 1 Septemvrie, în grãdina Cismigiu. Aci ne-a ajuns si istorica zi de 3 Septemvrie. Dar ce deziluzie! Cum asteptam noi, cu arma în mânã sã gonim satanele care înveninaserã neamul, care uciseserã elita noastra româneascã, care ne luserã pe Cãpitan, visul nostru...

Dar porunca se executã. Frãtiile de aveau misiunea sã întãrâte multimea, sa întãrîte focul acesta al rovoltei... Echipele noastre strãbãteau strãzile cântând cântece legionare, alte echipe împãrteau manifeste pe strãzi, manifeste pe care le înghiteau oamenii de bucurie, în emotia lor de a asista la prãbusirea tiraniei carliste...

Niciun incident. Vreo câtiva au intrat în  confict cu politia, altii au fost arestati, dar li s'a dat drumul de cãtre agentii, cari erau avizi dupã aceste importante foi volante. La fel majoritatea militarilor, acceptau cu bucurie manifestele... Publicul admonesta pe politisti, ca sã evite arestãrile noastre. Atâtea declaratii de simpatie, asigurãri de solidaritate, laude peste laude la adresa Miscãrii salvatoare, etc., au fost peste asteptãrile noastre.

La fel am procedat si în ziua urmãtoare.

Ziua de 5 Septemvrie a fost fatalã pentru tirani. Miscarea generalã a luat proportii. In ziua urmãtoare am avut biruinta de scurtã duratã. Precara biruintã usupra unui dusman, care nu consimtise decât la o repliere tacticã, spre a izbi cu prima ocazie, cu aceiasi violentã si cruzime ca si în trecut...

Dela 24 Ianuarie 1941, deci peste câteva luni, intram cu totii din nou în prigoanã.

Peste trei ani si jumãtate intra Tara si Neamul întreg!

 

Revista DACIA, Rio de Janeiro, Dec. 1957