Se succed
anotimpurile, se repetă aniversările - îmbătrânesc si ele. Sunt deci 24 de ani de când
l-am întâlnit pe omul care din belsugul său spiritual mi-a îmbogătit
sufletul, mi-a încălzit
viata si mi-a luminat noptile prin care am trecut. 
Sunt 14 ani de când vorbeam la terasa unei cafenele
în fata colnicului Pincio. Dar neuitata mea Ioana, în tovărăsia căreia in 1953 mă sbenguiam ca un copil
aproape în grădinile castelului
Pourtalčs de pe malul Rinului - o revăd si pe ea luând autobuzul în
fata cazărmii «House Guards» la Londra. Purtând în mine teribilul secret, stiam
în acel moment că o întâlnisem pentru ultima oară. Apoi, doar o voce la
telefon în întuneric. Era fermă
si totusi poate avea lacrimi în ochi spunându-mi adio. Pelerinaj la Rodos. Am
cautat pe nisip urma pasilor ei. Soarele era la fel de arzător, marea albastră ca
peruzeaua, iar linia
tărmului turcesc se profila, în depărtare. Natura impasibilă îsi revărsa bucuria
dionisiacă: parfumul oleandrilor, behăitul mieilor, pasi apăsati de sirtaki ai tinerilor
Helleni. Ce importantă putea avea pentru ei faptul că un Valah rătăcitor se gândea halucinant la doi pumni de
cenuse nepretuită - unul la Zürich, celălalt la Londra? Dar ce lectie magnifică de a trăi mi-a dat N. I. Herescu*)
în cursul celor zece ani cât au
durat
relatiile noastre, trainice asemeni acelor legături din clasicismul căruia i-am închinat amândoi
pasiunea fărâmei noastre de eternitate.
Seneca -
Lucilius, paralela revine mereu sub condeiul meu. Omul suferea profund, dăruia
însă cu amândouă mâinile curajul din care lui nu-i mai rămăsese nimic. Nu
i-am pus niciodată întrebări indiscrete desi bănuiam multe. Iar el n'a voit
să-mi
rănească naivitatea. Nu mi-a pomenit măcar de felul
miselnic în care l-a lovit unul din fostii lui elevi. Confidentul nostru comun - Marcel Fontaine - păstra
acelasi mutism. Huguenotul sobru era si el un om supus tăcerii.
O clipă am fost ispitit de gândul de a publica corespondenta noastră, dar acesta s'a opus
blând
si întelept: «Non, mon cher, vous ne pouvez pas faire cela. Entre vous et Heresco il y a eu quelque chose beaucoup plus noble que ce qui reste dans ces lignes schematiques. Vous faussez la
vérité car le silence non écrit est plus riche que le
document».
Azi pot doar să ghicesc indirect că momentele supreme ale lui N. I. Herescu au fost torturate de
disperare.
Pe ultima
pagină a romanului quasi-memorialistic «L'agonie sans mort», mesajul lui Gabriel Adam (N. I.
Herescu) îl constituie două versuri din
Antigona lui Sofocle:
Tu ai ales viata, eu moartea.
Curaj. Trăeste!
Iar rândurile trasate în clinica din Zürich (Umano e subumano) sună
astfel: «Lăudat fie Domnul - scria nefericita Katherine Mansfield, pe patul de
suferintă, pe ultima pagina a Jurnalului si a vietii - lăudat fie Domnul că
ne-a dăruit
gratia de a scrie». Dar să cităm tot contextul: «Spiritul meu e aproape mort. Izvorul
vietii mele e împutinat până la uscăciune. Toată sănătatea mea refăcuta e
simulare, joc. La ce se rezumă? Pot
să merg? Doar mă târăsc. Pot face ceva cu mâinile si cu corpul meu? Nimic. Sunt un infirm fără
sperantă. Ce este viata mea? Existenta unui parazit. Au trecut de-acum cinci ani si mă aflu
în
cătuse mai strânse decât oricând.
Ah! Ma simt nitel mai bine scriind. Multumesc, Doamne, pentru (faptul de a putea)
scrie».
Intre Sofocle si Katherine Mansfield descifrăm deci ultimul mesaj al lui N. I.
Herescu, transmis nouă cu
discretia si fermitatea vechilor stoici care i-au modelat făptura trecătoare.
Eugen
LOZOVAN
Revista
"Discursul Contemporan", Tomul I, 1977, Paris
*)
- N.I.Herescu (6
Decembrie 1903 - 19 August 1961), latinist, poet, prozator, eseist, traducător.
A editat si condus revista de literatură clasică "Favonius" apărută
la Craiova între anii 1926-1928. A fondat si condus Institutul Român de
Studii Latine din Bucuresti (1937-1945); profesor de literatură latină la
Universitatea din Bucuresti; fost presedinte al Societătii Scriitorilor Români.
In exil după 1944, mai întâi în Portugalia, apoi în Franta unde se
stabileste definitiv, N.I.Herescu a colaborat la multe din publicatiile
literarare ale exilului; a functionat ca profesor universitar de latină,
primind recunoasterea unor latinisti de valoare internatională; coordonatorul
volumului "Ovidiana" (Recherches sur Ovide, Publiées ŕ l'occasion du
bimillénaire de la nassaince du počte) apărut la Paris în anul 1958.
