Incerc de multe ori sã-mi amintesc de ultima întâlnire cu acei oameni care, trecând o vreme prin viata mea, mi-au dãruit din belsugul sufletului lor crescându-l pe al meu.

Azi, când citesc tulburãtorul mesaj postum care îmi reveleazã un Basil Muteanu deosebit de cel pe care credeam a-l cunoaste atât de bine, mã întreb: când ne-am despãrtit? Când mi-a strâns puternic mâna? Când m'a bãtut pãrinteste pe umãr spunându-mi blând: «la revedere, bãiatule»?

Si iatã cã din bura opalinã a cetãtii Lagunelor se ridicã neptunic silueta lui Basil Munteanu. Septembrie 1964: Congresul Eminescu, organizat cu atâta devotament si energie de prof. Rosa del Conte, in umbra cãreia aluneca discret si protector fratele ei Renzo. Comuniunea de faptã si reverie de la San Giorgio Maggiore luase sfârsit. In seara precedând plecarea ne-am întâlnit în Piazza San Marco, sub colonada din stânga a grandiosului dreptunghi închis atât de fericit artistic de arhitecti napoleonieni. (De câte ori trec pe acolo mã minunez: sã adaogi ceva Venetiei, în spiritul ei, fãrã discordantã! Ce mostenire inspiratã va fi avut acel «Corse aux cheveux plats»? Fãrã îndoialã si o parte din geniul peninsular insuflat de impunãtoarea matroanã Laetitia care i-a fost mamã).

Eram acolo toti trei: eu, Basil si credincioasa doamna sa Emanuela. Visam, cu fata la portalul bizantin si la palatul Dogilor cu horbota coloanelor alergând cãtre logodnica sa acuaticã. Si murmuram: pe aici a trecut cu pasi apãsati Tamblac, heraldul zmeului Stefan, aducând cu el cea mai falnicã si dramaticã solie rostitã atât de viguros în surde ori - tot una e - aiurea interesate urechi occidentale. Iatã-l apoi pe Petru Cercel - nu în postura de dandy valah - ci de cumpãtat filosof al istoriei:

Non son come a nostr'occhi infermi appare 
tant'altri seggi de i terreni imperi
nè i loro honor si grandi et si sinceri 
nè le loro forze si stupende e rare.
(Nu sunt asa cum ne apar în ochi betegi 
atâtea scaune de pamântesti imperii 
nici cinstea lor mãreatã, nepãtatã
Si nici puterea lor uimitã, singularã).

Apoi... cinstitul, blândul mosneag Petru Schiopul, in fuga spre Bolzano pentru a ocroti de la turcire bucuria vietii sale - Stefãnel copilul cu sfârsit tragic. (Pribeag si eu în 1951 la Innsbruck i-am vãzut somptuoasa criptã ducalã).

Si-l întrebam pe maestru: stiti de ce frescele lui Veronese si Tiziano sunt asa de curate si proaspete si azi? E darul albinelor moldovene care au secretat ceara curatã a fãcliilor ce au luminat toate aceste palate. Hai, sã le spunem Venetienilor cã trei secole in strãlucirea noastrã le-au sclipit odoarele. -Bãiatule, esti poet si cam exagerezi dar pune pe hârtie reveriile tale, cine stie poesis poate deveni adevãr istoric.

Apoi, apoi... fireste evocam idila tragicã a lui Alecsandri si a Elenei Negri, ale cãror umbre le-am cãutat la Palazzo Benzon. Desprind dintr'un articol anterior (Moments vénitiens, 1961) aceste rânduri rãscolitoare: «rãmâne pentru totdeauna, cel putin in ce mã priveste pe mine, in acest Septembrie, dupã un secol si mai bine, amintirea fantomelor îndrãgostite, pe urma cãrora am pãsit zilele acestea pe Piazzetta la Santa Maria dei Frari si aiurea. Rãmâne mereu contactul tulburãtor dintre pasii fragili de odinioarã si maiestatea perenã a acestor locuri. Si când deodatã începem sã ne gândim cã mâinile noastre care pipãie aceeasi marmorã, cã ochii nostri care se îmbatã de aceleasi armonii pieritoare, si cã în cele din urmã, cã mâinile si ochii acestor fantome, si mânile si ochii nostri vor fi mâine pulbere - amintire a acestei vieti ursite genunei - a lor, a noastrã - atunci gândul devine aproape halucinatie».

Rânduri care te obligã la fiori si la bucurie. Primele pentru vraja muzicalã care stia sã o comunice atât de perfect aurfãurarul Basil Munteanu, celalatã pentru privilegiul cã în fuga ta pe atâtea meridiane ai întâlnit un asa suflet - cascadã de simtiri înalte, din care n'a pãstrat pentru el decât ce n'a putut cizela in deajuns in cultul perfectiunii.

Si in mijlocul acelei seri se ridicã deodatã sunetele unei melodii care a rupt farmecul. Orchestra se strãduia sã execute Hora staccato in mutilarea lui Haifetz, cu asvârlituri de arcus cam ca in pustã, asa cum se pricepeu lãutarii locali. Si totusi caricatura ne-a emotionat. Capul leonin al lui Basil se legãna a durere. Ne-am ridãcat si am plecat: cercul era închis. N'am luat ultimul vaporetto si încet, pe jos, ne-am îmbãtat împreunã de nectarul secret al Venetiei. Am traversat Canal Grande la Ponto del Rialto. Si acolo silueta lui Basil a dispãrut în noaptea fãrã zori a amintirii mele. Desigur în anii ce au urmat au mai existat mesaje scurte si multe convorbiri telefonice. Dar figura, si glasul sãu acolo au rãmas pentru mine în cetatea Dogilor care ne-au dispretuit si pe care totusi nu putem sã n'o învãluim în patima inimii noastre.

Eugen LOZOVAN
Revista "Discursul Contemporan",  Tomul I, 1977, Paris