Haosul de idei al secolului XIX, a controversat complect perspectiva de infatisare a notiunilor. Plecând dela aceastã constatare preliminarã, care pentru a nu pãrea dogmaticã poate sã însemne si varietate nelimitatã, trebue sã recunoastem, cã sub noul unghi de incidentã formularea unei definitii are intotdeauna o valoare relativã. Ideile trebuesc justificate rational, iar faptele trebuesc acceptate voluntar. Iatã marea erezie a secolului. Rãtãcirea dementialã a monstrului numeric si plebiscitar. Impotriva acestui spirit destructiv si anarhic noi ridicãm pe baze istorice realitatea pragmaticã, geniul constructiv si autoritar, coeziunea naturalã a lucrurilor. Din fortele convergente ale naturii desprindem un drum cãtre scop, si o imanentã, care ne depãseste vointa si ratiunea.

Cantoni, definea opera principalã a lui Giambatistta Vico «o istorie psichologicã a omenirii, rationatã critic si adaptatã faptelor pozitive» ⁽¹⁾. Adâncind aceastã conceptie putem afirma, cã la baza metafizicã, a operii filosofice a lui Giambatistta Vico se aflã, uniformitatea legilor care conduc spiritul omenesc si evolutia socialã. Aceastã definitie ne satisface complect. Ea tinde sã evidentieze necesitatea unei coordonãri metafizice a ideii de natiune, punând-o in corelatie cu toate datele existentii noastre.

Metafizica secolului XIX era pantomima haosului, a nesfârsitelor oscilatii individuale ale ratiunii. Matroana vointã si curva ratiune, sulemenite de fardul libertãtii de gândire, treceau din mânã in mânã in lupanarele filosofiei oficiale. Metafizica socialismului, singurul sistem politic si social care edificã o conceptie unitarã despre lume si viatã este robitã de atotputernicia leviathanului materialist, a bestiei din caverne, directionatã de foame si de urã. Socialismul realizeazã o expresie ideologicã, dupã cum rationalismul secolului XIX, edificã una psichologicã. Nationalismul transcende acest plan de cunoastere, repudiazã monismul socialist si individualismul rationalist, situându-se la punctul de convergentã al faptelor pozitive, pe care le studiazã sub un unghi de vedere critic si istoric, cu alte cuvinte, cu devenirea lor in timp si corelativ cu datele pragmatice ale expresiei lor sociale. Situatia noastrã este, asadar, critic realistã.

 

* * *

 

W. Bageot crede - plecând dela definitia lui John Lubbock care spune despre sã1batec cã are «caracterul unui copil cu pasiunile si fortele unui om» - cã sãlbatecii nu pot întelege existenta unei natiuni pentrucã le lipseste notiunea legii. Si mai departe Bageot adaogã: «o natiune este o adunare de oameni asemãnãtori, capabili din cauza însãsi a acestei asemãnãri, de a lucra împreunã, si care sunt dispusi in virtutea chiar a acestei asemãnãri de a asculta de aceleasi regule» ⁽²⁾. In constituirea societãtii si in mentinerea durabilitãtii ei, W. Bageot este pãrtasul puterii unice de care ascultã toti, ca o consecintã a similitudinii psichologice. Iatã prima natiune de lege: autoritatea celui superior si puternic, asupra celor multi si solidari prin asemãnãre. Pentrucã in desvoltarea acestei idei s'a ivit un hiatus, sã ne întrebãm: oare Bageot confundã origina societãtii in general cu origina natiunilor atunci când reia cercetãrile lui Henry Maine citând numeroase pasagii dintre care retinem pe cel mai caracteristic: «grupul elementar este familia - zice H. M. - ai cãrei diferiti membri sunt uniti printr'o ascultare comunã de ascendentul bãrbat cel mai in vârstã. Agregarea familiilor formeazã neamul, gen, sau casa. Reuniunea caselor formeazã tribul. Ansamblul triburilor constitue statul» ⁽³⁾. Nimeni nu mai contestã astãzi cã coeziunea socialã a triburilor barbare se bizue pe un complex de mituri, simboluri, superstitii si cutume, cãrora li se adaogã anumite elemente tabu si cã pe de altã parte, totemismul primitiv este de asemeni un element principal de solidaritate. Moret si Davy, observã cã «Individul, dela nastere, este prizonierul grupului social din care face parte, care-i impune obiceiurile sale, credintele sale, felul de viatã, si îl obligã de a lua femeia dintr'un mediu determinat. Solidoritatea membrilor din acest grup se intinde in toate domeniile» ⁽⁴⁾.

Evident, elevii lui E. Durkheina au edificat o teorie sociologicã, bazata pe puterea do coeziune a faptelor sociale. Societatea uniformizeazã, si faptul social dicteazã o sanctiune care limiteazã, «orice intreprindere individuala susceptibila sã-l contrazica» ⁽⁵⁾. Conflictul dintre societate si individ este din acest punct de vedere inevitabil, pentruca libertatea individuala este un fapt a priori. Iata unde se afla eroarea acestui sistem sociologic. In aceasta idee preconceputa care sfarma, sinteza organica a societatilor, inlocuind-o cu un element artificial de constrangere, si cu altul centripet al anarhiei individuale. Trebue sa recunoastem insa, ca intr'o oarecare masura acelas lucru se intdmpla, si in societatile civilizate de astazi. Dar, deosebirea o gasim in faptul ca in societatea primitiva formele sociale rigide incremenese progresul, oprind desvoltarea personalitatilor, dincoace dimpotriva, societatea determind formarea personalitatilor si le mentine spre folosul ei. Socialul este o sinteza supraindiviauala, care valorifica initiativa constructiva a faptelor individuale. Individul nu se poate impotrivi socialului, pentruca, prin toate resorturile existentii sale se leaga de dãinuirea vietii colective. La primitivi, socialul ramane cantonat intr'un complex de forme statice, in care individul se confunda. La popoarele care au ajuns la constiinta organicitatii lor gregare, aceasta solidaritate devine dinamica, pentruca se valorifica prin insasi functia ei sociala.

La lumina acestor consideratiuni putern conchide ca exista o deosebire neta de principii si de realitãti, intre o societate primitiva si o patrie sau o natiune. Elementul dominant al patriei este solidaritatea prin asemanare care are la baza, factorii mecanici ai existentii: hereditatea si imitatia. Solidaritatea in spatiu si continuitatea in timp, iata corolarul practic al acestei idei. Ea creiaza si mentine fondul psichologic comun, cu alte euvinte, datina strãmoseasca bizuita pe o inconstienta intelegere organica.

Camille Jullian, in studiul sãu «Histoire de la Gaule», vorbeste de grupuri nationale bine inchegate care traiau in timpuri aproape preistorice, atunci cand alti autori nu banuesc nici macar existenta incerta a unor grupuri nomade si restrânse. Nici unul dintre autorii care s'au ocupat de aceasta chestiune, tinând seama de contingentele vremii, si intrebuintand o metoda istorica, n'au ajuns la rezultate convingatoare. El ne reaminteste astfel, existenta unei «natiuni indo-europene», si alta «italo-celtica», si conchide ca, «cuvantul precis si definit de natiune pe care-l rezervam pana acum perioadelor moderne, este cunoscut totusi dela cuceririle romane» ⁽⁶⁾. Camille Jullian se ridica, impotriva, conceptului de rasa. Tipuri pur fizice, care sa corespunda unei formule antropologice nu se pot intalni in aceasta epoca indepartata a istoriei. Si totusi, in antecedentele scoalei istorice franceze, in filiatiunea careia se integreaza si Camille Jullian, revedicandu-si mostenirea spirituala a lui Fustel de Coulanges, au existat doi scriitori de mare autoritate, Guizot si Augustin Thierry, care au lãsat sã cadã accentul pe importanta conceptului de rasã in tãlmãcirea nationalismului.

Pe acelas plan ideologic se esaloneazã chiar si Fustel de Coulanges, adversar al ideii de rasã, precum si Meillet care ne spune într'un studiu al sãu cã «a fost o natiune indo-europeanã fãrã sã se poatã vorbi de o rasã indo-europeanã» ⁽⁷⁾.

Michelet, istoricul romantic, literat si retor, se împotriveste rasei, negãsind-o nicãiri in trecut definitã prin proprietãtile fizice ale sângelui. Scoala istoricã francezã, tine seamã de anumite fapte pe care le conditioneazã de spiritul poporului francez. In toate timpurile, aceastã natiune si-a mentinut coeziunea prin monarhie si catolicism, institutii juridice si spirituale care promovaserã ideia statului si a ordinei morale.

«Indo-europeni, Liguri, Gali, iatã cele trei ultime etape pe care lumea noastrã le-a parcurs înainte de a ajunge la Imperiul Roman» ⁽⁸⁾, spune Camille Jullian. Galii locuiau un teritoriu determinat, întrebuintau cuvântul patrie si îi acordau o semnificatie moralã. Numele cãpãta un înteles simbolic. Se spunea «nomen Etruscum» si «nomen Romanum», numele pãrând a fi vocea comunã a fraternitãtii publice» ⁽⁹⁾.

Natiunea nu se defineste prin elemente materiale, antropologice, ci printr'un complex de caractere sufletesti comune, care tin de convietuirea istoricã. Esentiale sunt obiceiurile comune, mentinute cu strictete din cele mai îndepãrtate timpuri, in care se amestecã pronuntate superstitii, mituri si erezii chiar. Lângã aceste obiceiuri se încadreazã dupã Camille Jullian limba si religia. Patrimoniul unei natiuni se conservã prin unitatea limbei si a religiei. Fustel de Coulanges in faimoasa lui operã «La cite antique», dovedise cu fapte pozitive indestructibila solidaritate dintre cultul focului si cãminul familei. Mai mult decât limba prin urmare, familia si religia consolideazã organicitatea gregarã a unei natiuni. Dar, Camille Jullian nu respectã aceastã conceptie si nu recunoaste toate consecintele logice ale sistemului de gândire elaborat de maestrul sãu. Cãci, acelas Camille Jullian care va defini mai târziu natiunea dupã teoria istoricã, pretinde cã «dacã in locul cuvântului de rasã se pune cuvântul de natiune, aceasta nu înseamnã materie si fatalitate, ci libertate si educatiune. Putem sã evadãm dintr'o natiune, nu ne putem sustrage rasei. In mod voluntar se ridicã o natiune» ⁽¹⁰⁾.

Cuvintele nu sunt bine cântãrite, notiunele sunt vâscoase, si sfera ideilor, pãtrunde una într'alta printr'un fenomen de osmozã. Definitia pe care o dã Camille Jullian este elasticã, arbitrarã, pentrucã se infiltreazã de idei rationaliste. Dar sã trecem mai departe. Influenta solului ar trebui sã aibã o importantã covârsitoare. Ea contribue la definirea structurii biologice a omului fizic, antropologic, si la uniformizarea psichologiei lui conditionatã de convietuire. Dar cum se împacã realitatea materialã cu ideia de rasã, pe care Camille Jullian dimpreunã cu Fustel de Coulangees si scoala istoricã francezã o repudiazã complect?

Ne vor lãmuri Mancini si Elisee Reclus.

Configuratia terenului, prin influenta lui permanentã asupra obiceiurilor si a ocupatiunilor, si in general asupra felului de viatã, determinã anumite caractere somatice transmise prin hereditate. «Nãscut pe stâncile muntilor sau in sãlbãtãciunea liberã a pãdurilor, un popor este vânãtor; in mijlocul pustiului interminabil al pãsunilor este pãstor; pe colinile fertilizate de ape va îmbratisa viata agricolã; pe coastele mãrilor va deveni navigator. Numai sigura prezentã a cãrbunelui fosil in rezervoriile pãmântului, va determina destinul industrial al poporului care îl locueste» ⁽¹¹⁾. Chiar dacã am admite cã natiunile sunt un conglomerat de rase diferite, trebue sã recunoastem cã printr'o convetuire îndelungatã, pe acelas teritoriu, elementele psichologice si sociale ale vietii unui popor se impregneazã de influenta factorului rasã. Am spus in altã parte ca natiunea reînvie rasa, tocmai pentrucã uniformizeazã si tinde sã elimine toate influentele dizolvante ale acestui proces de asimilare. Unitatea de asemãnare sufleteascã, care constitue elementul definitor al rasei, privitã sub perspectiva istorica, este echivalentã cu unitatea de constiintã a natiunelor. Orestano observã ca, «sub imensa si permanenta varietate etnicã a populatiunilor europene, sinteza nationalã actioneazã ca un superior proces de unificare» ⁽¹²⁾.

Fiind formatiuni naturale, legate de stabilitatea teritorialã si de viata comunã care exclude prin definitie cosmopolitismul dizolvant, natiunile sunt derivate spirituale ale raselor. La origina natiunelor se aflã faptul material si biologic: rasa. Cine se împotriveste rasei, trebue sa admitã implicit un conformism etnic lipsit de aderente naturale cu mediul ambiant. Natiunea se bizue pe rasã; pentrucã la origina ei se aflã expresia unei sinteze gregare, rezultanta unor conditiuni cosmice de convietuire. Influenta mediului, printr'o lentã acumulare de caractere comune explicã aceastã uniformitate. La drept vorbind, scoala francezã si mai putin cea italianã, se împotriveste conceptului de rasã privit ca ansamblu de caractere antropologice. Rene Johannet ⁽¹³⁾ contestã orice valoare acestei teorii, pentrucã: 

1. «Insuficientã; ea neglijeazã sã distingã statul in formatiune de statul constituit, cu alte cuvinte istoric si evoluat. Impotriva teoriei rasiste germane, formatã pentru un scop agresiv, teoria francezã dacã o aplicãm corect, îmbrãtiseazã cu deosebire o formã defensivã foarte periculoasã de acceptat pentru o societate obositã, pe punctul de ruinare.

2. Vicioasã, cãci imprimã statului constituit atributele reduse si provizorii ale Statului in formatie, si nu izbuteste prin aceasta, decat sã formuleze piedici exercitiului normal al justitiei in societãti. Fste o petrificare a originilor.

3. Eronatã, deoarece ea se solidarizeazã cu greseala, care face din individul liber celula constitutiva a societãtii.

4. Periculoasã, cãci ea ajunge logic prin aceasta la anarhie si la desmembrare» ⁽¹⁴⁾.

Evident, pentrucã oamenii dintr'o anumitã tarã gândesc la fel, nu trebue prin aceasta sã aibã si un anumit indice cranian. Dar trebue sã admitem totusi, ca acei care au un anumit index cranian, cu neînsemnate varietãti gândesc la fel mai mult decât aglomeratiunile nedefinite de tipuri rasiale. Avem exemplul concludent, al dolicocefalilor nordici, al poporului german, si acel al brachicefalilor sudici, al omului mediteranian. Avem apoi, pilda concludentã a singurei tari federative din Europa, Elvetia, care întruneste trei rase deosebite, si care este totodatã refugiul moral al celor mai variate si mai contradictorii principii si idei. Spiritul Genevei întruneste într'un amalgam steril toate utopiile continentului. Si dacã spatiul ne-ar îngâdui, am putea cercetea procesul de disolutie socialã al Americii de sud, explicat tocmai prin metisajul celor mai capricioase încrucisãri de rase.

Conceptul de natiune trebue invederat nu numai printr'o raportare la evolutia istoricã si la conformismul sufletesc al tipului rasial, ci si prin comparatie cu cealaltã idee, dominantã, in starea de spirit a democratiei bazatã pe artificiul formal rousseauisto-wilsonian. Pentru delimitarea acestui conflict, Ch. Maurras face câteva precizãri care nu pot suporta nici o contrazicere. In acceptia empiricã si organizatoare constructivã, «patria noastrã - spune Ch. M. - nu s'a nãscut dintr'un contract între fiii sãi, ea nu este nici fructul unui pact consimtit între vointele lor; iatã ce admitea spiritul secolului XIX care a murit». Formarea unei natiuni nu poate sã depindã de principiile dreptului, ci de necesitãtile vremii care-i directioneazã evolutia istoricã. Cãci, adaogã Ch. Maurras, «a se asocia este un act de vointã personalã, si nu prin vointã noi ne recunoastem francezi. Noi n'am voit nationalitatea noastrã, nici n'am delimitat-o si nu am acceptat-o». Ch. Maurras se fixeazã chiar in matricea conceptiei rationaliste teoretizatã de Rousseau, si justificatã practic de filosofia kantianã si de revolutia francezã, pentru a repudia elementele individualiste, acreditând pe cele istorice, organice, realiste. Cu spiritul unei impecabile dialectice Ch. Maurras conchide: «o asociatie existã prin actul continuu al vointei individuale, dar patria trãeste, din contra, printr'o activitate generalã, superioarã ca valoare, casi ca datã, vointei individului. Patria este o societate naturalã, sau, ceiace înseamnã acelas lucru, istoricã, caracterul sãu hotãritor este nasterea. Nu se poate alege patria sa - pãmântul strãmosilor, dupã cum nu se poate alege tatãl si mama» ⁽¹⁵⁾.

Asadar, patria este un datum, cãruia te subordonezi involuntar, prin însusi faptul hereditãtii, nu o asociatie liberã, o manifestare a vointei individuale. Tot ce se aflã într'o patrie, toti membrii ei, colaboreazã neconditionat la existenta ei in virtutea unui principiu organic.

Recapitulând ideile discutate pânã aici, trebue sã recunoastem cã patria este o realitate datã, structuratã de anumite elemente morfologice impuse de realitate, si uniformizate prin convietuirea in timp. Camille Jullian de care ne-am folosit atunci când am scris acest capitol, conditioneazã definitia unei patrii de anumite elemente strict indispensabile.
1. Sentimentele comune. 2. Obiceiurile comune. 3. Limba nationalã. 4. Influenta solului. 5. Temperamentul national sau geniul. Trecând peste anumite contradictii care anuleazã valabilitatea acestei definitii, Camille Jullian ca si întreaga scoala francezã istoricã-organicistã, confundã notiunea de patrie cu aceia de natiune. Nu se precizeazã îndeajuns de bine momentul istoric al intrãrii in circulatie a termenului natiune. Majoritatea pornesc dela constatarea cã terra patria este pãmântul strãmosilor si deci patria, ca apoi sã întrebuinteze cele douã expresii simultan sau una in locul celeilalte.

 

* * *

 

Contopirea diferitelor rase într'un organism unitar ce se numeste natiune este un fenomen istoric tardiv. Fãrã a preciza o datã anumitã care sã corespundã unui adevãr strict verificabil, trebue sã recunoastem, cã mai înainte de aceastã fuziune, mai mult sau mai putin evidentã din punct de vedere antropologic, natiunile au existat larvar sub forma patriilor. Identitatea sentimentelor si a sângelui, fixarea pe un teritoriu determinat, dar cu prevalenta solidaritatea organicã a familiilor convietuitoare, constitue elementele esentiale ale patriei. Scopul nostru nu este sã lãmurim o problemã istoricã promovând o ipotezã, ci sã gãsim o interpretare obiectivã, acceptabila pentru toate timpurile si pentru toate popoarele. Totusi, chiar acest punct de vedere circumscrie cadrul problemei.

Civilizatia anticã greco-latinã, este un fenomen esential vietii noastre sufletesti. Europeismul ca formulã de gândire si de viatã, este o prelungire a vietii cetãtilor antice. In fiecare moment istoric, eonul evului greco-latin preexistã si directioneazã dinamica fortelor sociale. In fiecare moment istoric, Oswald Spengler gaseste o contemporaneitate de gândire anticã. Exceptând perfectionarea tehnicã, evul modern nu a inventat nimic nou care sã depãseascã sau sã se afirme pe alte planuri de cunoastere decât cele cunoscute de lumea anticã. Civilizatia si cultura arhipelagului elen sau cea peninsularã latinã, le cuprinde embrionar pe toate.

Nucleul generator care iradiazã efluvii de viatã, se aflã in cetãtile elene si in lumea romanã. Prolegomele patriotismului disecã nervul primei miscari de creatie in acest loc. «Forma originarã a gândirii nationale proprie unei ideologii si unei elite este mitologia. Natiunea trebue sã descindã din semi-zei, si din eroii populari, fapte si obiecte de cult, cu toate cã din punct de vedere istoric sunt inacceptabile. In afarã de aceasta, natiunea trebue sã fi avut o providenta particularã si divinã si soarta ei trebue legatã de o anumitã predestinare metafizicã» ⁽¹⁶⁾. Cuvintele lui Roberto Michels au o semnificatie adâncã si cuprinzãtoare. Ele despicã orizontul metafizic al existentii natiunilor, si le înfãtiseazã in perspectiva existentii creatoare, a dumnezeirii. Patriile nu ar avea o originã conjoncturalã, dependentã de aspectele relative si contingentã realului. Origina lor este providentialã si divinã. Imanenta lor se subordoneazã unei predestinãri metafizice. Nu discutãm in acest capitol evidenta acestei legende. O înregistrãm numai, constatând-o peste tot aceiasi, si îi urmãrim dinamismul interior, frenezia sângelui, fecunditatea suflului creator. Legenda Albei-Longa, peripetiile lui Enea in Eneida lui Virgiliu pun piatra fundamentalã Romei si mãririi romane.

Toate natiunele de pe pãmânt îsi au legendele lor. La origina existentei lor terestre se aflã mitul popular. Ideia de providentã, care in conceptia lui Roberto Michels se transformã in predestinare metafizicã, se afla la baza acestei mitologii populare. Intre ideia de natiune si aceia de Dumnezeu, se stabileste astfel o strictã comunitate. Evident, elementul imponderabil al Damnezeirii prevaleazã. Dar mitologia popularã îl materializeazã, îl umanizeazã rãspândindu-l in protoplasma vie a vietii. Recunoasterea Dumnezeului national si mai târziu subordonarea neconditionata a bisericii duce la pãgânism si deci la politeism. La drept vorbind, religia spiritului national este pãgânã si politeistã. Complexul Dumnezeu-Natiune este animat de un spirit identic. Ideia aceasta nu are nimic arbitrar si voluntar. Ea este providentialã, fruct al întelepciunii supreme. La un singur popor relatia originarã dintre Dumnezeu si Natiune se infãtiseazã sub forma contractualã. La poporul evreu. Legenda evreilor este calculatã material, contractatã la tarabã, precupetitã ca un târg de marfã. Un singur popor este monoteist in mod absolut, iubind un Dumnezeu abstract, rece ca o fiintã fãrã viatã: poporul evreu.

Cercetând corelatia dintre Natiune si Dumnezeire, Camille Jullian arata cã zeii pãmântului au rãsãrit din munti, din ape si din câmpii. Si cercetarea lui se opreste la Liguri - prima dintre natiuni: «Animismul», care vine dela religia sufletelor, «Naturismul» dela religia elementelor nu explicã toate faptele religioase din timpurile ligurice. Intre aceste douã lumi de zei, se gãsesc încã alte trei, oscilând sau circulând între viata naturii si viata sufletului: zeii pãmântului locuit, zeii timpului trãit, zeii societãtilor omenesti» ⁽¹⁷⁾. Acestia sunt zeii nationali. Acei care se identificã locului subordonându-se scopurilor practice, si anticipând totodatã idealurile nationale. Dacã socotim natiunea o creatie a lui Dumnezeu, atunci, evident cã zeii nationali confirmã politeismul spiritului national; dacã însã considerãm natiunea ca pe o creatie naturalã, atunci politeismul national este o specie de spiritualism pãgân.

Popoarele cautã in legenda originii lor un element propriu de demonstrare care sã le justifice comunitatea sufleteascã si stabilitatea teritorialã. Eroii legendari, cãrora li s'a adãogat fantezia si superstitia popularã ancoreazã într'un loc anumit, si prin viata lor, consacrã o indestructibilã stabilitate. Pãmântul circumscris de viata istoricã a unai popor, devine particolã materialã din epopeia lui sufleteascã. «La credinta cã un popor derivã din eternitate - spune Roberto Michels - corespunde logic credinta in eternitatea existentii sale» ⁽¹⁸⁾.

Iata fundamentul metafizic al nationalismului, iatã prolegomenele patriotismului.

Nicolae ROSU

Discursul Contemporan, Tom I, Paris, 1977

(1) V. "Revue int. de Sociologie", pag. 433.

(2) V. Wi Bageot: "Lois scientifiques du developpement des nations". Ed. Alcan, pags. 22-24.

(3) V. loc. cit., pag. 24.

(4) V. Moret et Davy: -Des clans aux empires", Ed. Renaissance, pag. X. 

(5) V. E. Durkheim: -Les regles", etc..., pag, 15.

(6) V. Camille Jullian: "Au seutl de notre Histoire", vol. I, pag. 165.

(7) V. A. Meillet: -"Les langues dans l'Europe nouvelle". 

(8) V. Camille Jullian: loc. cit., pag. 173.

(9) V. loc. cit., pag. 180. 

(10) V. loc. cit., pag. 186.

(11) V. Mancini citat de Guido Sortolotto: "Lo Stato fascista e la Nazione". pag. 86.

(12) V. loc. cit., pag. 80.

(13) V. Ren& Johannet: -"Le principe des nationalites", pag. 233. 

(14) V. Id., loc. cit., pags. 261-262.

(15) V. Charles Maurras: "Dictionnaire politique et critique", fasc. 15, pagina 399.

(16) V. Roberto Michels: "Prolegomena sul patriottismo'', Ed. Nouva Italia, pag. 1.

(17) V. Camille Jullian: loc. cit., pag. 218.

(18) V. Roberto Michels: "Prolegomena sul patriottismo", pag. 12.