Ediţia I şi ediţia a II-a

Editura Majadahonda, Bucureşti, 1996

Prezentăm textul pentru ediţia a III-a revăzută

Cuvânt spre luare aminte

Nu se poate! Dumnezeule sfânt, partea din Sfânta Liturghie, intitulată Pe tine Doamne Te lăudăm, este parte din Sfânta Liturghie strămoşească, dacică, în limba noastră maternă, în latina scrisă, Te Deum, răspândit în toate bisericile Daciei secolului al IV-lea. Şi deşi ierarhia bisericii ştie, poporul român habar nu are şi nici puhoiul de intelectuali români. Şi ne strigă ungurii şi slavii că unde am fost noi în mileniul întâi. Iar ierarhia bisericii noastre nu a păstrat rugăciunea Te Deum, în original, nici în Sfânta Liturghie şi nici în manualele şcolare. În textul latin se văd ca într-o oglindă, atât limba română literară de azi, cât şi aspectul ei vorbit, popular. În cartea mea, Deceneu, apărută în 1995, îngemănată în spirit cu cea de faţă, cititorul va găsi destule exemple elocvente.

Cine are interesul să nu avem conştiinţa continuităţii noastre de limbă şi etnie? Iar acest text sacru, alcătuit de Sfântul episcop dac Niceta de Remesiana, este parte constitutivă nu numai în Liturghia Ortodoxă în limba română, ci este cântat şi de catolici şi de luterani. Şi bietul popor român nu ştie ce rugăciune a dăruit întregii lumi creştine! Dar unde a existat un Te Deum, păstrat până azi, nu mai există, în cultura scrisă dacică şi alte creaţii? Nu cumva nici ele nu sunt în manualele şcolare şi universitare, în limba literară de atunci şi în cea de azi, din aceleaşi motive oculte!

Gheorghe Gavrilă Copil

– Dacii nu au fost învinşi de către romani?

– Nu ! Învinşi sunt cei care-ncetează lupta !

– Vreau să mă întorc la viaţă. Sunt Decebal. Unii scriitori ştiu. Şi preoţii. Şi unii ofiţeri, de la serviciile secrete. Dar şi alţi oameni. Scriitorii în primul rând. Ei ştiu că adesea îşi scriu unele opere prin spiritul unor scriitori de dinaintea lor. Şi totuşi, încă nici unul nu şi-a dedicat opera scriitorului care l-a ajutat să-şi scrie cartea, ba mai mult, i-a dictat-o. Se întâmplă şi aşa. Au conlucrat. Autorul principal nefiind cel în viaţă, ci celălalt, din cealaltă viaţă. Din care vin şi eu, Decebal, în gândurile unor strănepoţi. Şi nu au răbdare să mă asculte. Eu nu vreau să-mi dedice nici o operă. Sunt ale lor, ad integrum. Nu dedicaţii doresc. Ce doresc e simplu. Să-i ajut să ne înălţăm neamul pe platourile spirituale, acolo unde vine şi cerul. Acolo unde este şi cerul!

– Nu-i adevărat, Decebale. Vreau să stăm de vorbă. Treci în mijlocul plaiului spiritual, în zidirea nepieritoare a raiului, să te văd mai bine şi să te aud.

– Aşa am să fac.

– Tulburător de bine te văd. Şi te aud.

– Nu se poate.

- Ba se poate. Şi nu mă amăgesc.

- Ştiu. Te aud şi eu perfect.

- Atunci să-i dăm drumul.

- Aşa vom face. Îţi propun un lucru. Treci tu dincoace, la noi dacii, bunii tăi de demult. E mai simplu decât să trecem noi în mintea, gândurile şi imaginaţia ta.

- Ar fi altfel decât a fost până acum.

- Aşa e. Noi veneam în sinea voastră şi voi scriaţi, sau vă gândeaţi la noi. Dar acum îndrăznesc a te invita aici.

- Cu scrisul cum rămâne!

- Cum vei fi în stare. Vino tu în sinea noastră, în vremea noastră şi vei şti totul, vei privi prin ochii noştri, vei fi în gândurile noastre, în suferinţele noastre, în tainele noastre. Vei fi aici, atunci, deplin.

- Dar aici, cum voi fi?

- Cum eşti.

- Am pus o întrebare nelalocul ei. Mi-o retrag.

- Atunci vino.

De sub sprâncenele lui Decebal lumina ochilor sclipi a încântare şi mulţumire. Şi repede strivi mulţumirea. Nu îşi îngăduie asemenea lux. Numai eu eram înmărmurit de ceea ce vedeam. Eram sus pe platoul unui munte. Şi toţi munţii din jur aveau platouri. Li s-au luat piscurile şi, domesticiţi, li s-au lăsat plaiurile, că sus pe plai ne aflăm. Şi câtă strălucire. Ce gust! Şi toate, cu înaltă ştiinţă făcute. Nu se poate! Unde sunt? De la ce înălţime, din cer, se vede ceea de eu văd de aproape, înmărmurit, uluit! Roca de mică. Întregul munte? Aici sus, alei de mică strălucitoare? Alei pe care nu umblă nimeni? Alei? Nu tocmai. Un dreptunghi uriaş. În mijloc un cerc plin, lumină fluidă. Pare vie. Şi nu îţi orbeşte privirea. Şi nu te arde, când te apropii. Pe cine aşteaptă?

Decebal cobora la pas, pe un drum tăiat în munte, apoi îl părăsi. Trecu pe nişte trepte de marmură, încadrate de balustradă. O nouă terasă. Câţiva călugări daci, în pridvorul unui sanctuar. Aici, în afară de preoţii daci şi de rege, nu avea voie să vină nimeni. Se vedeau alte şi alte terase. Până jos în vale. Şi pe toate, doar preoţii călugări, cu ierarhii lor, cu rosturile lor prea bine ştiute de poporul dac. Numai că rânduiala era rânduială. Pe acest munte trăiau, de veghe, doar preoţii. Aşteptau pe cineva. Aşteptau să vină. Îi aşteptau.

Decebal coborâse la a treia terasă. Tocmai urca un alai de preoţi în frunte cu Marele Preot Vezina. Se îmbrăţişară. Apoi privirile li se întâlniră.

- Se văd. Sunt departe?

- Nu.

- Când vor sosi?

- Peste două mii cinci sute de ani.

Decebal ajunse jos, la baza muntelui. Porni pe drumul de lângă firul apei. De la o vreme ajunse la străji, care la orice se aşteptau, dar să-şi vadă regele, răsărit ca din pământ, nu.

- Mă răscoli un dor după feciorii plecaţi, pe mărgelele miilor de ani, în cele depărtări, pe aripile universului. Şi de mii de ani se văd. Senzorii din Muntele Sfânt arată că şiragul mileniilor e pe sfârşite şi peste două mii cinci sute de ani feciorii noştri, vor fi iar pe pământ. Au cu ei o taină mare, care i-a dus şi care îi aduce. Taină ce leagă cerul şi pământul, stelele şi vântul, sângele şi apa, Taina spiritului o află, cei care o citesc cu privirile spiritului.

Decebal se opri şi se întoarse spre Muntele Sacru. L-am simţit, l-am înţeles, l-am pătruns aşa cum e, un vultur, plin de tandreţe, dar pe care nu şi-o arăta niciodată. Un dor răscolitor porni spre flăcăii plecaţi pe şiragul de milenii, pe aripile universului. Şi în plai de dor, iubirile dor de iubire, plai de dor şi de-ntâlnire. Da, i-a întâlnit şi el ştia că i-a întâlnit. Şi dorul l-a potopit şi a strigat. Şi glasul lui Decebal săgetă valea şi munţii, cu un strigăt prelung, sfâşiat de dor, un strigăt prelung, puternic, cu gândul la cei ce vor veni peste două milenii şi jumătate: Flăcăii taichii! Gărzile personale, nu spre a-l păzi de cineva, deoarece toţi dacii îl păzeau, ci pentru a-i executa poruncile, se apropiară valuri-valuri, din toate părţile. Decebal, înainte de a urca în Muntele Sfânt, ceruse să fie lăsat singur. Şi cum nu mai dăduse o altă poruncă, îl lăsară singur cu gândurile sale. Parcă aveau aripi. Şi peste stânci săreau şi pe versanţii abrupţi, ca nişte ziduri de cetate, îşi dădură drumul. Coborau ca fulgerele. Nimic, nici moartea nu le-ar fi clintit decizia de a-şi urma drumul spre rege. Ca vulturii în picaj. La asemenea strigăt se frângeau braţe, se tăiau culoare în potrivnici, cu viteză năucitoare, pentru cei ce li se nimereau în cale. Opincile parcă nu atingeau pământul. Pe deasupra apelor verzi, de iarbă. Se încolonară de o parte şi de alta şi în urmă. Un triunghi de energie, focalizat în Decebal. Cine ar fi stat în faţa regelui ar fi fost pulverizat. Mi-am găsit echilibrul, în spirit, în energie. Acum eram în stare să ajung departe, să mă conectez în comunicare informaţională directă, cu orice sursă aş fi dorit, de pe întregul teritoriu al Daciei. Nu aflasem până acum că regii daci ştiau să comunice prin gând cu centrele religioase şi de comandă, că una erau. Porunci alarmă la Sarmizegetusa, drum de mers de două şiraguri de zile. Vedeam şi ştiam ce se întâmplă la Sarmizegetusa. Eram şi la Sarmizegetusa, şi-n mintea generalului comandant al cetăţii regale. Acesta, ca la comandă, se trezi dintr-o aţipeală, îşi încinse chimirul şi ţâşnind afară, străfulgeră văzduhul cu vocea sa: Feciorii mei! Şi de peste tot, răsăriră comandanţii militari. Străjile îi alertară. Se prezentară în faţa sa, ca la alarmă.

- Sunteţi consemnaţi un şirag de zile, la lucru, alături de tăietorii de piatră şi de ziditorii murului dacic. La tăiat şi la ridicarea fortificaţiilor Daciei.

Marii comandanţi, unii destul de tineri, alţii cu părul alb, i se supuseră. Generalul comandant al cetăţii regale era la jumătatea vieţii. Hotărîse Decebal să întinerească acest punct de comandă şi aşa a fost, precum s-a mişcat gândul. Generalul rostise cuvintele şi aşa a fost, precum a spus. Gândurile comandanţilor şi ajunseseră la locul de muncă! Şi comandanţii înaintau cu sârg pe covorul de gând, gata cu toată fiinţa lor să se pună pe lucru, cu întreaga forţă şi hărnicie, ca lucrători de rând. O înviorare şi o decizie teribilă îi cabrară pe miile de daci, care lucrau ca la asaltul unei cetăţi. Se lucra pe viaţă şi pe moarte. Se lupta, nu se lucra. Iar Decebal, mulţumit, privi în jur, adulmecând aerul, după seva gorunilor şi paltinilor şi aninilor,după vulturii cerului, după izvoarele cele minunate şi pârâurile spre care se îndreptau vieţuitoarele pădurilor, să bea apă. Apoi se mai întoarse o dată, în sinea sa, spre feciorii cerurilor, ce vor veni peste două mii şi cinci sute de ani şi le zise: Flăcăii taichii, aici vom fi, acasă, noi, părinţii voştri şi vă vom aştepta cum se cuvine. Îşi mută gândul asupra unui călugăr dac, ce stătea în apropierea sa. Acesta tresări, atins de dorinţa lui Decebal.

- Părinte, gata. Eu voi coborî în locuinţa lui Zalmoxe, din Cununa Zeilor. Voi ajunge acolo într-un şirag de zile.

Călugărul îi răspunse în gând, fără să mişte buzele: Se poate. Regele, prin graiul buzelor: Mulţumesc, părinte, pentru întărire. Aşa va fi. Călugărul îi vorbi prin graiul cel etern viu, fără să mişte buzele: Iar Marele Preot Vezina va intra de-ndată, pe drumul ascuns, neumblat decât de picioarele Marilor Preoţi, în culoarele din inima muntelui, de sub Peştera Sanctuar. Va coborî de-ndată. Pe viaţă şi pe moarte, înforţându-ne în post deplin, fără nici un fel de aliment, trei şiraguri de zile, unul cât vei fi pe drum, unul cât vei sta în locuinţa subpământeană a lui Zamolxe şi unul, cât vei pluti cu spiritul peste apele codrilor Sarmizegetusei, peste zecile de kilometri de fortificaţii de pe dealuri şi munţi. Un şirag de şapte zile, un şirag de şapte zile, un şirag de şapte zile până-n ochiul de lumină. Să se reverse energiile peste constructori. Să dublezi unele fortificaţii, cu altele mai trainice. Flăcăii noştri trebuie să ne găsească. Trebuie. Trebuie. Altfel, durere. Ptiu, satano! Eu voi rămâne patru şiraguri de zile, hrănindu-mă doar cu apă, spre bucuria flăcăilor noştri de pe aripile universului. Altfel, nu există. Mai bine mor, nimicind pe altfel şi renăscându-mă în gândurile urmaşilor, ca forţă, fără cuvântul altfel. Ca să fie cine să îi primească pe flăcăii ce se întorc. Cine să-i primească? Cine i-a născut! Şi ploaia cea de taină să se reverse peste sufletele bunilor şi străbunilor, că toţi vom fi de faţă. Şi flăcăii noştri, în sprijinul nostru, ca nişte altoi. Un pom mare, rotat, de spirit, neamul dacic.

Şi aşa mergeau împreună, regele Decebal şi un călugăr călător cu mintea în nori, pe platourile cele spirituale, unde neamul dacic se-ntâlneşte cu cerul. Şi arar grăia regele Decebal, cu graiul buzelor, către călugăr. La fel şi călugărul. Dar rămânea pe lângă rege, până era schimbat din porunca Marelui Preot. Iar Decebal îşi vedea de ale sale ca şi cum nu ar fi fost însoţit. Şi regele, oricând voia, îl trimitea de lângă el. Dar nu peste multă vreme, apărea alt călugăr şi, ca şi cum nu ar fost cu trupul pe pământ, mergea în apropierea regelui. Şi regele dădea a zâmbire în sinea lui, cât de repede apărea un alt călugăr. Şi mai mult se-nforţa pentru patria lui! Şi mai multă fericire îi ploua în suflet, de la Zalmoxe şi mai mult îi purta gândul spre flăcăii cerului. Şi punea biciul pe sine şi se ostenea ca un ostaş de rând. Ajuns la tăietorii de piatră, îşi aruncă pieptarul regal şi cămaşa de pe el şi se osteni până seara cu tăietorii de piatră, cerând pentru el doar apă şi pentru ceilalţi lucrători, vin bun. Şi dimineaţa a fost primul cu căruţa de pământ la zidul dacic. Şi monta bârnele de stejar, în marile pietre coplite şi scobite perfect, pentru bârna de legătură. Lucru temeinic, de nedărâmat. Şi sus, deasupra zidurilor, umblau călăreţii şi căruţele. Şi se dormea şi se trăia. Vulturii taichii, de pe pământ şi din cer, îi trecu un gând prin minte. Apoi se certă, aspru: Hei, Decebale, ai timp să te gândeşti, la una, la alta, iar zidurile pământeşti nu sunt gata. S-au prăbuşit de atâtea ori. Dacă ar fi fost timpul reîntoarcerii feciorilor din cer şi nu ne-ar fi găsit pe noi?! Şi iar, de o mie şi mai bine de ani construim, din nou, peste vechile temelii. Toţi vor ca feciorii noştri să fie ai lor! De fapt să-i captureze! Să-i jefuiască! Îi vor omorî. Ei sunt atât de buni, deplin îndumnezeiţi! Nu ştiu, au uitat de mult răutăţile pământeşti, câte or fi fost atunci pe pământ. Sunt numai dor şi iubire. Ploaie de dor şi iubire peste osemintele părinţilor, fraţilor, prietenilor, în mijlocul cărora au crescut pe pământ. Şi toţi îi aşteaptă, aici în sinea noastră, a celor ce suntem acum, în viaţa aceasta. Senzorii lor sunt corespondenţi cu senzorii din noi. Aterizarea le este asigurată în orice condiţii. Ferească totuşi, Dumnezeu, de un accident. Şi tot sunt salvaţi, ca spirit, în spiritul nostru, apoi, noi, într-un şirag de ani suntem în stare, pe pământ, cu gândurile lor în noi, să refacem o parte din pierderile tehnice. Or, desigur, potrivnicii, orice ne-ar îngădui, doar aşa ceva nu. Iar dacă totul se desfşoară bine, îi aşteptăm pe pământ, pe sfinţii noştri, îi vom aştepta, case noi de iubire şi dor. Alţii pândesc, pentru a-i captura, cu sălbăticia specifică piraţilor. Iar ei sunt gata să sufere şi răstignirea, din prea multa lor iubire. Nici nu există altă cale pentru a salva, pentru a elibera omenirea din hruba în care s-a prăbuşit şi trăieşte. Şi iar, iubirea, medicament în sinea oamenilor, prin şirag de mileniii. Mereu, jertfirea celor sfinţi. Ei înşişi, din iubire, acceptă zguduitoarele chinuri ale iubirii. Închipuiţi-vă, copiii răstigniţi de părinţi! Iar copiii se zbuciumă în chinurile morţii, în nevinovăţia lor îngerească, privind uluiţi la proprii lor părinţi. Aşa ceva şi cu mult mai zguduitor se va întâmpla. Şi ce ştiu ei întrece orice închipuire. Dacă tot ce am făcut noi aici, aceste castele fortificate, pe platouri, retezând coastele şi vârfurile munţilor şi transformându-le în terase fortificate şi tot aşa pe şaptezeci şi doi de kilometri, întrece puterea de imaginaţie a strănepoţilor noştri, de la începutul celui de al treilea mileniu, dar ce ştiu fiii ce se reîntorc peste două mii cinci sute de ani, pe aripile cerului?! Cu atât mai mult se întrece orice închipuire! Ce ştiu, de când au plecat şi noi nu mai ştim, că a trebuit să reluăm civilizaţia speciei umane de la început! Şi ce ştiu din ce nu ştiau nici părinţii lor şi strămoşii noştri, care i-au trimis pe aripa universului! Au călătorit o vreme cu îngerii lumii celeilalte. Aici este marea căutare, în a dibui cărările ascunse, de a trece prin locurile blocate, de acces, spre dincolo. Pe acestea le vânează dumnealor, pentru a deschide culoarele, ca nişte piraţi, să debordeze dincolo, de unde plouă cu iubirea. Dar de unde au fost alunga~i. Ei ştiu atât de multe, de dincolo, fiind ei înşişi parte lucrătoare la marile opere ale cerului. La înţelenirea lumii noastre. Noi înşine, oamenii, fiind făcături din stropi de lumină de dincolo. Şi pregătesc un război. Nu suportă starea lor de învinşi. Fraţii lor, arhanghelii şi îngerii, de dincolo, au rămas şi în locurile alungaţilor. De aici ură, de acolo iubire. Iar flăcăii noştri se întorc cu iubire şi dor. Cu Tinereţea fără bătrâneţe şi Viaţa fără de moarte. Iată taina cea mare a iubirii şi a dorului, de-a împărtăşi iubirea. Ei vin la noi, la părinţii lor. Iar noi, îi aşteptăm sau nu?! Iar dacă nu vom fi noi, alţii, de bună seamă, îi vor răstigni. Doar omul a mai fost în stare, de cea mai zguduitoare crucificare. Venise aici, pe pământ, sub chipul nostru. Chiar.. chiar... chiar.. Cum să-i spun? Cum să-i spun? Zalmoxe, cum să-i spun?! Au venit nişte mesageri, aici, la mine. Fugiţi de sub stăpânirea romanilor. Cu ceva cuvinte despre carele de foc ce au coborât pe pământ şi au plecat. Cu ceva, dar tare nelămurit. Nici nu ştiu cât să-i cred. Dacă nu cumva printre ei vor fi şi iscoade romane. Romanii! Oh, Zalmoxe! Au pornit spre noi cu tot ce au fost în stare să adune, din lumea aceasta, ca armată. Dacă ne frâng, vor penetra în minţile urmaşilor şi nu noi, ci ei din noi, îi vor aştepta pe flăcăii noştri. După romani vor veni alte neamuri, la pradă, să nu ne ridicăm, iar, la lumină. Orice, numai să nu ne ridicăm. Demult de tot fost-am loviţi de potrivnici. După ce au plecat flăcăii noştri pe aripile universului. Fiii celui viclean au lovit. Să fie stăpânii lumii acesteia. De-a călare peste neamuri. Şi s-au surpat şi ei şi toate neamurile. S-a surpat civilizaţia speciei umane. Civilizaţia tehnică, fără iubire cerească, e nu nimic. Acum iar au avans tehnologic, minus Lumina Lină, moştenirea din cealaltă lume. Lumina Lină se păstrează în adâncimile din noi, în cetăţil;e cele ascunse, la care n-au şi nu pot avea acces. În acea Lumină Lină sunt senzorii de recunoaştere cu flăcăii noştri. Legăturile cu acea Lumina Lină, din adâncurile noastre, vor încerca să le izoleze, întrerupând legăturile dintre ea şi minte, dintre ea şi conştiinţa de sine a fiecărui dac, dintre ea şi viaţa cea de toate zilele. O bătălie planetară. Peste tot în lume, unde se află această Lumină Lină, sau unde poate să se înţelenească, atacul lor se declanşează. Au acoperit întreaga planetă cu obiceiuri care se opun Luminii Line. Ce urmează este uşor de presupus. Dacă legăturile cu Lumina Lină, din adâncimile de nepătruns ale fiinţei omeneşti, nu sunt întrerupte faţă de conştiinţa activă din fiinţa umană, atunci neputinţa potrivnicilor este învederată, indiferent de forţa lor tehnologică dominatoare. Indiferent de atacurile lor, pentru a întrerupe aceste legături. Când conştiinţa de sine se ţine tare, fiinţa umană este deplin apărată şi legăturile cu flăcăii noştri, ce se întorc, sunt de neatins. Sunt nişte legi, pe care potrivnicii le ştiu, de aceea evită, cu toată forţa vicleniei, să fie aduşi în situaţia de a se lovi de ele. Au învăţat, ştiu şi lecţia zădărniciei uciderii fiinţei umane, pentru a scoate din circuitul vieţii, ideile înalte, generoase, divine. Mai avem până la marea întâlnire două mii cinci sute de ani. Puţin timp. Mult a fost, puţin a rămas.

Decebal, în crugul zilei, plăcut înviorat de istovitoarea muncă la fortificaţii, se întoarse spre călugăr şi-i rosti cu graiul buzelor:

- Părinte, regele îţi spune să te retragi în cele ale Sanctuarului.

- În ele sunt, îi răspunse călugărul, tot cu glasul buzelor, şi tot în ele mă retrag, sub ascultarea lui Zalmoxe.

Călugărul, fără a mai spune un cuvânt, se îndepărtă, mergând parcă pe ape, aşa de lin şi de repede îl purtau paşii. Cuvintele: „Sub ascultarea lui Zalmoxe“ rămăseseră în mintea lui Decebal. Acesta luă de îndată o hotărâre. Ceru să fie pregătită apa pentru îmbăiere şi să-i fie aduse straie noi din in şi cânepă, fără nici un fir de cusătură de altă culoare. Să scrie direct, Zalmoxe, pe inima mea, voia Sa, zise regele, în gând, rugăciunea.

Nici brâu nu-l încingea, nici legături de încălţăminte. Cizme uşoare, cu tureac scurt. Să mă lege Zalmoxe, cu curele, să nu pot merge decât pe drumurile Luminii Line, se rugă mai departe, în sinea sa, regele. Să mă încingă Zalmoxe cu puterea sa, ca toată viaţa să mi-o aştern, pentru marea întâlnire. Îşi aşeză pileul alb, pe cap. Păzeşte, Zamolxe, mintea mea, de gândurile vicleanului. Semnalul era dat, de mare primejdie pentru întreaga Dacie. Generalii şi corpul de gardă aruncară armele şi-l urmară într-o tăcere desăvârşită. Vestea se răspândi ca fulgerul la Marele Preot Vezina şi în toată Dacia. Regele a hotărât să coboare în locuinţa lui Zalmoxe, timp de trei săptămâni. Locuinţă mai mare decât orice sanctuar de piatră şi marmură, făcut de mâna omenească, pe suprafaţa pământului Daciei. Acolo, în adânc, s-a despărţit de lume Marele Preot şi Rege Zalmoxe, dând un banchet pentru generali şi oşteni, adevărată nuntă regală. Apoi, s-a mutat în adânc, de bună voie, spre uluirea tuturor. În adânc de lumină. Iar cine coboară după el, acvolo, găseşte lumină şi apă. Şi nimeni nu se va apropia de gura subpământului, trei săptămâni. Nimeni, chiar de s-ar auzi glăsuind crengile pădurilor, cu glasul regelui Decebal, chiar de ar vorbi oile şi pruncii din leagăn, cu glasul său. Abia după trei săptămâni vor veni Marele Preot Vezina şi cetele de călugări. Toată suflarea preoţească, timp de trei săptămâni, coboară, în sinea fiecăruia, în locuinţa cea mai din adâncuri şi trăiesc toţi, fericiţi, în îndestulare, cu lumină şi apă. Acolo, potrivnicii nu pot ajunge. Călugării din toată Dacia au început coborârea în tainele cele ascunse ale Luminii Line, din adâncul fiinţei umane, mai târziu, de când le-a ajuns vestea. Vor trăi şi ei, tot trei săptămâni, cu lumină şi apă. Cu daruri din partea Luminii Line. Cu iubire şi dor. Iar toată suflarea dacică, în cutremur, de coborârea în adâncuri a regelui, va posti o zi, două, sau trei, după cum va vrea fiecare. În sinea fiecăruia, e drumul spre adâncimile proprii, spre Sanctuarele Luminii Line.

Departe e taina cea ascunsă, gândi scriitorul. Nepotrivit cuvânt. Nu ascunsă, ci nevăzută aici şi văzută dincolo. Aici vedem soarele. Razele soarelui ne mângâie şi pătrunde în noi cu totul felul de binefaceri, fiind parte din întreţinerea vieţii. Omul, planta, peştele, pasărea... O, cât de simplu! Mă şi uimesc cât de complicat şi insuficient gândim şi ştim noi, strănepoţii dacilor, de pe vremea lui Decebal. Şi cât de simplu şi la vedere, pe înţelesul tuturor gândeau părinţii noştri daci. În lumea cealaltă luminează un alt soare, din care e plămădită lumina minţii. Iar lumina minţii e cea dintâi, apoi au venit pe lume sorii şi stelele. Şi nu e întuneric dincolo, pentru că nici nu sunt planete şi stele în calea inteligenţei vii. Nicăieri căile ei nu sunt blocate. Şi nu e întuneric, aşa cum e pe planete, în partea lor opusă soarelui. Iar lumina aceea de dincolo, e vie, inteligentă, ea însăşi este iubirea şi patria iubirii, ea însăşi este fericirea şi patria fericirii şi nemurirea şi patria nemuririi. Şi are personalitate şi personalităţi. Şi celor cărora li s-au deschis porţile, au văzut deplin, în sufletul lor, cu văzul minţii, mai limpede şi mai expresiv decât cu văzul ochilor, aici, în lumea planetelor însorite. Uluiţi şi cutremuraţi de fericirea ce a irumpt în spiritul lor. Casă plină de lumina soarelui. Suflet plin de Lumina Lină. Ca o Niagară în revărsare în fiinţa umană. Orbită. Negru, de prea multă lumină. Nu mai vede nimic. Apoi ochiul lăuntric se trezeşte şi omul se vrea năvălit, în continuare, de Niagară. Mereu, mereu, mereu şi într-una. Etern. Taina cea de dincolo, atât de aproape, ca lumina zilei în amiază, pe un cer senin. Aproape, în mine. În om. În om. Ştiu că e vie şi bună şi sfântă, Niagară de iubire. Iar eu, sub potopul iubirii sale, nu mă satur de iubire. O doresc neţărmurit şi o iubesc năprasnic. Şi cuvintele nu mai sunt îndestulătoare. Nu mai pot exprima ceea ce există. Sunt mărunte coji pentru zorii ce stropesc genele pământului. Nu mai încap în ele neînceputul. Dar omul, în spirit, înţelege Niagara ce nu încape în cuvinte. Iubirea, iubirea, iubirea. Năvalnică. Niagară fără maluri şi lină şi tămăduitoare şi proptitoare cu fericire. Apoi omul a rămas iar, el, aici, în lumea aceasta în care suntem şi o vedem. Şi un dor, ca o rază de lumină din nevăzut, a rămas de la om, la lumea de dincolo. A rămas ceea ce s-a descoperit. Şi a înţeles că e mai bine că a rămas aici, în lumea aceasta, decât în cealaltă, spre a fi luptător pentru eliberarea omenirii. Ştiau dacii destule lucruri, sigure, despre lumea de dincolo, de nu se înfricau de moarte. Nu se înfricau, deci nu puteau fi robiţi de nici o ameninţare. Că moartea nu vine de la cer, ci de la potrivnici. Nefiindu-le frică, totul trece pe planul spiritual. Din starea spirituală se debarcă pe drumul spre platourile spirituale, spre eterna fericire a întâlnirii cu Lumina Lină. Potrivnicii nu le-au îndoit genunchii nici când au fost copleşiţi pe câmpul de luptă. Eternii luptători, eternii eroi. Niciodată scoşi din lumea de aici, niciodată acceptând s-o lase potrivnicilor.

Noaptea grea îl ţintui, zidindu-l de viu. Groaznic. Să-ţi pătrundă întunericul şi în ochi. Zidit cu ochii deschişi. Dacii ridicaseră scările de funii şi plecaseră, pe un pântec de stâncă terasata, de unde le aruncară, pe partea abruptă a peretelui, jos, peste un mare rug, care mistuia cu foame crengile uscate. Şi totul se topi în flacără şi jar. Decebal fusese înmormântat.

Şerpii de întuneric se retrăgeau din ochi, unde mijiră câteva pâlpâiri de zori. Şi zidurile de întuneric îşi pierdură din presiune. Cu mare grijă, pipăind cu tălpile fiecare fărâmă de pământ, îşi aşeză mai cu îndrăzneală tălpile picioarelor. O părere înşelătoare îi trecu prin faţă. O fi lumina, o fi închipuirea ei? Aşteaptă. De la intrarea subpământeană, în aven, cotind, coborând şi iar cotind, lumina îşi prelinse până la el amăgitoare unduire. Aştepta neclintit ca o stâncă. Ochii distingeau acum drumul luminii, de undeva de la suprafaţă, spre adâncuri. Nici păsările cerului, nu e tocmai sigur că, după revenirea din cotul coborâtor, din peşteră, se pot înălţa pe verticală. Iar dacă nu pot pe verticală în sus, aripile îndoite se-nşurubă pe verticală în jos. Până unde, nimeni nu ştie. Între tunelul dintre cer şi adânc, o cotitură spre peşteră, îl preluă şi îl înghiţi pe rege. Înapoi cu neputinţă. Deasupra, Muntele Cununa Zeilor. Închis bine ca-ntr-un sarcofag. Pe măsura unui rege, al unei mari ţări.

Decebal pricepu că e pe teren bun. Se aşeză şi se întinse în uitare de sine, aşteptând să i se elibereze sufletul din încătuşarea întunericului. Apoi se întoarse, tot culcat, cu spatele spre părerea de lumină, pândind clipa care-i va veni la îndemână, pentru a înainta în întunericul ucigaş. Într-un târziu se ridică şi porni cu băgare de seamă, pe lângă peretele peşterii, având grijă să nu se sfâşie nici la umăr, nici la cap, nici la palme. Cineva, abia perceptibil, i se mişcă în suflet. Trebuie să fie Zalmoxe. El, primul, a inaugurat drumul învierii. Moartea? Nu există! Neexistând, nici teama nu există. Cineva iar îşi făcu prezenţa simţită. Un fel de mişcare în bobul de grâu. Prelingându-se din pogorre în înălţare. Mişcare din nefiinţă, spre fiinţă, din putrezire spre rodire. Din programul cerului, trecut în lujerul flămând după lumină.

Sufletul lui Decebal se regăsi deplin. Regele realiză abia acum situaţia, mai mult decât dramatică, în care se afla. Bobul de grâu fusese acoperit de brazda de pământ. Va da rod, sau va deveni întuneric, iar întunericul nu este flămând de lumină şi mereu se adânceşte, mai mult, mai departe de calea luminii. Decebal ştia că la capătul tunelului îl aşteaptă lumina. Victoria. Se opri. Orice izbitură cu faţa, cu tâmpla, de vreun colţ de stâncă, l-ar fi adus într-o situaţie fără ieşire. La coborârea în subpământ, un călugăr, în deplină tăcere, l-a încins peste mijloc cu o curea lată, de care atârna o ploscă cu apă. De asemenea, îi mai atârnă, la spate, nouă nuiele de alun, ca o tolbă cu suliţe. Regele nu ştia nimic de rânuiala lor. Primindu-le, îl întrebă din privire pe călugăr, de ce, dar nimic nu se clinti pe faţa şi-n ochii acestuia. Regele porni spre gura pământului. Abia sub pământ înţelese glasul tăcerii. Acum, călugărul îi şopti pe-nţeles, ce să facă. Îşi legă de mijloc mănunchiul de şase nuiele, pe care îl va târî după el, iar cu celelalte trei, în mâini, una în sus şi două lateral, va palpa înălţimea şi laturile tunelului. Câte trei nuiele, pentru fiecare şirag de ziler. Îşi trase sufletul. Îşi croi drum prin întuneric. Răcoarea începu să îi facă bine, după sudorile care îl năpădiseră. Mergea cu sârguinţă, încântat de drumul rămas în urmă. Merse şi iar merse, drumul adevărat, din poveste, până când începu să se simtă încălzit, iar aerul rece.

- Nu-i a bine. Aerul va fi din ce în ce mai rece, iar dumul din ce în ce mai lung. Trebuie să merg mai încet. Îmi va fi întrucâtva mai rece, dar nu frig. Iar când voi da semne de oboseală, să mă opresc şi cu desăvârşită siguranţă să-mi însemn drumul, spre a şti direcţia de înaintare, după ce mă voi trezi din somn. Altfel nu mai ajung unde mă aşteaptă lumina, ci mereu unde mă aşteaptă întunericul.

Frigul îl adulmecă din aer şi din stâncă. Luă hotărîrea să meargă distanţe mai mici, cu odihnă scurtă, pentru a nu adormi şi a fi străpuns de ger. Se strădui să fărâmiţeze ceasurile de somn şi să segmenteze drumul cu fărâme de somn. De la o vreme uită măsura timpului. Nu îşi mai dădea seama de ziuă şi de noapte şi nici nu-şi mai încărca voinţa cu aşa ceva. Nu mai existau nici ziuă şi nici noapte, numai întunericul. Şi nici muntele, ci întunericul în proapria-i locuinţă. Şi nuielele de alun atingeau pereţii şi tavanul locuinţei întunericului. Locuinţa subpământeană a lui Zalmoxe. Oboseala îi dădea târcoale cu îndemnul de a se odihni ca lumea. Un somn adânc. Se întinse şi luă cunoştinţă cu copleşitoarea momeală a somnului. Dar de-ndată îl ignoră, ridicându-se. Îşi continuă drumul, însuşi fiind drumul prin întuneric. Şi se oprea drumul. Jos. Aţipea. Se trezea şi pornea, drum prin noaptea somnului. Şi trăgea somnul după el, până se întinse în somnul nopţii, care îi pătrunse prin întregul trup, într-o copleşitoare plăcere de a se lăsa adormit. A mă lăsa?, îi înmuguri primul gând în sinea gândului. Şi un răspuns vag: Nu! Şi se ridică şi porni mai departe, dormind. Dar cineva din faţa lui îl opri. Decebal se trezi de-ndată. Îşi dădu seama că trecuseră doar câteva clipite, între adormirea sa, mergând, şi între trezire. Mâinile cu nuielele de alun căzuseră pe lângă trup şi se loviră de piatră şi el tresări şi se trezi. Îşi pipăi cu grijă cele şase nuiele, legate la spate, cu o sfoară, de brâu, ca o direcţie de înaintare, apoi nuielele de jos şi constată că în mod sigur nu s-a întors din drum, în clipitele de somn. Îşi adună cu grijă nuielele, într-o mână, fără să le ridice de jos, iar cu cealaltă pipăi peretele de care se apropiase. Nu mult i-ar fi lipsit să se treznească cu capul de piatră. Îşi verifică nuielele, la început lungi, ca nişte araci de fasole, şi constată că acestea se scurtaseră. Nu-i mai erau de folos. Dar nu le aruncă. Se trezise de-a binelea. Poate îmi vor fi de folos, îşi zise. Chiar acum la marcarea drumului. Sunt compet treaz. Am răgazul să îmi amintesc cine sunt şi ce caut în adâncurile cele fără de întoarcere, ale muntelui. Îşi însemnă cu meticulozitate sensul de înaintare, pe care să-l recunoască, chiar dacă s-ar răsuci în somn, în fel şi chip. Şi se culcă. Ştia că cinci ore îi erau necesare, în orice împrejurare, pentru a fi deplin refăcut. Nu ştia de câtă vreme se tot zbătuse, segmentându-şi drumul cu fărâmituri de somn. Nu cred să fi făcut un şirag de zile. Trei zile şi trei nopţi. Acum, a patra noapte. Şi încă două, cu fărâmituri de somn şi în a şaptea, din nou cinci ore. Două nopţi, din şapte, de somn deplin. E mult, e puţin? Sunt în gâtul muntelui şi dacă nu am măsura împrejurărilor, în burta lui rămân să îngraş întunericul. Şi adormi şi se trezi de-a binelea şi stabili cu precizie direcţia de mers. Porni la drum, cu alte trei nuiele în mâini. Nu-i era frig, nici cald, nu era aici nici el, nici altceva, ci doar bolta şi pereţii din burta muntelui şi trei nuiele, care nu se dezlipeau de boltă şi de pereţii laterali. Alunecau.

- Nu se poate. Dacă adorm acum, adorm şi aici rămân. Dorm mergând! Dacă din somnul mergând, dorm mai departe culcat, în veci nu mai ştiu unde este înainte şi unde este înapoi. Se opri. Îşi însemnă cu meticulozitate maximă drumul, direcţia de înaintare şi se odihni, adâncindu-se de voie în braţele somnului. Şi nu mai era ger în burta muntelui. Nu-i prea frig, să mor îngheţând. Şi ca să fie sigur că nu se înşeală, se ridică. Apoi se întinse iar şi adormi, somn greu, în greul pământului. Pe sub gene i se furişă lumina sufletului. Vedea în întuneric cu o altfel de vedere, decât cea omenească. Cineva, pe lângă beţele de alun, mai pipăia bolţile de piatră. Îl simţea ieşind din trupul său, fără să îl părăsească, prelingându-se înaintea sa pe boltă şi pereţi. Acceptă situaţia aceasta şi merse împreună cu el. Era un duh. O inteligenţă.

În Sanctuarul Învierii aşteptau călugării daci, în rugăciuni nerostite de buze. Puţini daci reuşiseră să iasă din Muntele Sfânt. În mai mult de o mie de ani, doar Marii Regi şi Preoţi, Zalmoxe, Sarmis şi Deceneu. Acum încerca regele Decebal. Ceilalţi, rămaseră prinşi în noaptea pământului pentru totdeauna. Fiecărui rege, Marele Preot îi spunea totul despre locuinţa lui Zalmoxe, subpământeană, cum îi zicea obştea de rând a Daciei. De fapt, era vorba despre drumul spre Lumina Lină. Nici unul nu era nici obligat să-l străbată, nici să nu-l străbată. Şi nimeni nu-l judeca, de nu mergea şi nici nu-i zicea niciodată nimic. Lumina Lină există în fiecare om. Fiece om are în el depozitul nemuririi. L-a păstrat? L-a păzit? Atunci, e bine. Senzorii din sinea lui vor fi recunoscuţi şi i se vor arăta lui ce mintea oamenilor de azi nici că poate a-şi imagina. Dacă nu...

Decebal nu aveau nici o altă grjă decât aceea de a merge. Era însuşi mersul. O încredere desăvârşită, o îndârjire necăutată, de a continua drumul, o forţă izvorî din sinea sa, o bunătate, încât îi veni să se îmbrăţişeze, dar zâmbi, întâiaşi dată, de când, fărâmă de viaţă, licurici de suflet, se afla în măruntaiele pământului. Merse mai departe.

- Lumină pururi vie, bine zidită în mine, luminează-mi deplin lăuntrul, să văd eternitatea. Viaţa eternă şi inteligentă. Trupul fericirii depline. Întors din prăpastie, eu, în mine însumi, etern-luminat. Noi înşine, dacii.

Nuielele nu mai atinseră nici tavanul bolţii, nici pereţii laterali. Boltire. Cât de mare? Se retrase spre stânga până atinse iar peretele cu nuiaua. O muzică divină, ca o adiere, venea de undeva. Ochii lui Decebal dădură în lacrimi.

- Ei sunt, flăcăii taichi.

Se lăsă pradă melodiei pe care, acum, o auzea, în surdină, cu claritate. Se mişcă ceva, cineva, aşa, ca o unduire. Mijiră zorile. Decebal se retrase spre perete şi, act reflex, îşi însemnă direcţia de înaintare, apoi se aşeză şi se răzimă de peretele de stâncă. Nu vru să mai aibă grija trupului. Se lăsă pradă mijirii zorilor. Ochii i se obişnuiră cu locul unde se afla. Apăru o dungă de lumină şi rămase aşa destulă vreme. Decebal se surprinse cu mâinile pe ploscă, ridicând-o spre buze. Prima înghiţitură de apă. O aşeză la locul ei, la chinga curelei. Dunga de lumină se mărea. Un dreptunghi cu laturile orizontale prelungi, şi cele laterale, scurte. Numai că cele laterale se tot măreau, încet, ca o părere. O fereastră spre cer? Acum ajunsese pătrat. Proporţia se inversă, laturile verticale se prelungiră. O uşă spre cer? Într-adevăr, o uşă. Dincolo de ea, o minune. O încăpere ca de pe altă lume. Iar melodia, trecând pe nesimţite de pianissimo, umplu şi bolta în care se afla Decebal, apoi încetă. Atunci Decebal se apropie de intrare, cu o sfiiciune atât de mare, pentru un războinic. Ajunsese, în fine, în vizită la flăcăii săi. Se sfia să intre încălţat. Se descălţă şi nu uită să însemneze cu cizmele direcţia de înaintare. Trecu dincolo. Intră. O uşă uşoară, interioară, se închise în urma sa. Sesiză de îndată că înăuntru este o temperatură potrivită şi un aer plăcut. Chiar şi unui bărbat în plină forţă îi poate plesni inima de uimire, la auzirea unui glas omenesc, aici, acum.

- Decebale, eşti bine venit. Ia loc pe acel scaun cu spătar şi aşează-te comod. De-ndată ce se aşeză, scaunul se extinse. Decebal luă plosca cu apă plosca cu apă. Bău trei înghiţituri. Uimirea îi deveni mai copleştioare.

- Decebale, nu ţi se va întâmpla nimic. Îţi vei reveni de-ndată din şocul uimirii. Eşti bine pregătit, sufletul tău primeşte adevărul, aşa cum pământul primeşte ploaia spre rodire.

În faţa lui Decebal, la câţiva metri, apăru Zalmoxe, în ţinută regală. Îi povesti despre întâmplări cu mult mai înainte de Zalmoxe, din şiraguri de milenii pierdute de omenire, în timpi îndepărtaţi. Atunci, când s-au scufundat în uitare. Şi semnele acelor vremi s-au măcinat şi ţărână s-au făcut. Aici, sub Cununa Zeilor, se ştie tot ce a fost. Mai sunt cununi, dar a Zeilor e numai una. Şi numai celor ce au păzit comoara în ei înşişi, li se deschide interiorul muntelui. Senzorii lor sunt recunoscuţi. Şi dacă sunt şi alţi senzori, nu se deschide. Pentru alţii e vorba doar de o peşteră şi atât. Şi numai sub acest munte se află legătura cu feciorii noştri. Sub ceilalţi munţi sunt cărări false. Pentru căutătorii de comori. Aurul îi interesează. Altceva nici nu îşi pot imagina. Şi numai cei aleşi ştiu care munte e Cununa Zeilor. Public, e cunoscut sub alt nume. Nu s-a dat de urma noastră şi nici nu se va da. Nimeni. Aici e sălaşul de legătură cu flăcăii noştri. Intact, perfect, pentru mai mult vreme decât cea în care se vor întoarce. Îi mai spuse Zalmoxe despre coborîrea sa în adâncimi, când a învăţat cu o repeziciune uluitoare, fiind conectat la lumini. Apoi, a rămas şapte ani de serviciu, în legătură, atunci necesară, cu cei de sus, pentru transfer în creierul pe care îl simţi la lucru, a noilor cunoştinţe, oferite lor, în dar, de Iubirea cea Eternă. Îi mai spuse despre cei care coborîseră după el, în adâncimile de lumină, Sarmis şi Deceneu. De ştiut au ştiut şi alţii, dar proba nu era şi nu este obligatorie pentru nimeni. Zalmoxe îl privi cu atenţie, apoi continuă:

-Da, te-nţeleg, nici o grijă, uriaşa uşă, groasă de mai mulţi metri, peretele de stâncă, nu se mişcă din loc nici pentru tine, dacă te însoţea cineva care nu era de-al nostru. Senzorii de aici detectau şi peretele de stâncă rămânea la locul lui şi n-ai fi văzut niciodată ce este aici. Dar ai fi crezut. Ferice de tine.

Apoi Zalmoxe tăcu. Decebal înţelese că Zalmoxe îi citea gândurile şi tot în gând îl auzi vorbindu-i:

- De ce te miri? Vorbesc exact limba dacă de acum. Înţeleg totul şi înţelegi totul, pentru că e în mine şi în tine, Lumina Lină. Şi acum să-ţi vezi feciorii după care îţi seacă inima de dor.

Zalmoxe dispăru. Decebal, uimit, încercă să afle cum şi unde. Zâmbi împăcat de fenomen, fără să încerce a dezlega misterul. În faţa sa, în locul lui Zalmoxe, nişte privelişti, care doar pentru o scânteie de secundă i se păru a fi munţii din jurul Sarmizegetusei. De pe un munte pe altul punţi de energie şi deasupra, Doamme, deasupra... Nu, nu se poate. Acolo, o localitate cu toate cele de trebuinţă. Nu cumva vegetaţia codrilor fusese condensată? Nu cumva pomii cresc acolo? Da, da.

- Vă mulţumesc. Vă mulţumesc. Pe veci şi etern, ca şi până acum, al vostru Decebal. Noi înşine, dacii, geţii, tracii, pelasgii şi mai înainte de pelasgi, pe vremea lumii aceleia care... Iată, mă recunosc şi pe mine printre ei. Sărbătoare în cer şi pe pământ. Plecăm pe-o aripă de univers. Ne ia uşor şi ne duce pe zeci de mii de ani, să ne-ntoarcem cu creanga de eternitate, s-o altoim în pământul atins de sfărâmiciune, în urma unei grave erori. Ştiam drumul. Era liber. Cele două lumi! Cât de mult se doreau! Oh, oh, strănepoţilor, de la începutul mileniului trei, cât de vag ştiţi sau bănuiţi că lumea cealaltă există. Şi coborîţi încă, penetraţi de întunecimile care îşi căscară domeniile în jurul nostru. Dar nu renunţăm la Lumina Lină şi de-o fi în eternitate să ne opunem potrivnicilor. Aceştia sunt hotărâţi să păstreze omenirea pentru ei. Iar noi, de a ne elibera. Şi ne vin flăcăii. Venim noi înşine îndumnezeiţi. Miei de Lumină Lină.

Scriitorul se ruşină de josnicia de care da dovadă. Ajunsese unde nici nu bănuise, nici nu visase, nici măcar nu ar fi fost în stare să-şi imagineze ce vedea. Întrecea cu mult hotarele imaginaţiei sale. Se întoarse la masa de lucru. Se trezi copleşit de imposibilul posibil. Aşa i se rotunjise în minte tot ce trăise în ultimul timp. Aşeză unealta de scris pe hârtie, mărturisind astfel că lumea în care a fost nu încape în cuvinte. Abandonă gândurile, imaginile, zicându-şi că oamenii vremurilor sale sunt atât de mici, încât nu a sosit timpul altor dimensiuni.

Între timp, Decebal era în laboratoare şi învăţa din timpii în care omul nu-şi pierduse de tot comunicarea cu inteligenţa, blânda, iubitoarea, eterna Lumina Lină, Niagara de iubire. Simţi însă o îngrijorare. Înţelese că timpul dintre strănepoţi, flăcăii taichi şi el se poate destrăma în sinea sa. Renunţă la desfătarea ad integrum în sine, pe sine şi pe dacii săi din timpii atât de îndepărtaţi şi de uitaţi, de parcă nici n-au fost şi îşi zise că trebuie să plece de-ndată. Acum ştia profunzimile creierului care stocase ce-a fost şi toate conexiunile cu dacii săi, purtători peste vremi, a unor fărâme din paradis. O voce îl îndemână să ia o lumină cu el. Nici o grijă, se va întoarce singură. Întinse o mână şi o lumină i se înfăşură de braţ, transformându-l în torţă. Lumină albă, lină, blândă. Părăsi în grabă încăperea. În urma sa un perete masiv, compact, închise drumul în spre taina de sub munte. Prin culoar pot veni cete de cercetători cu orice aparate. Ele nu vor detecta nimic altceva decât piatra şi componentele ei. Doar el detectează pe cei cu detectoarele.

Decebal înaintă ca plutind. Şi odihna îi era dulce. Îşi lăsa tâmpla în lumina pe care o luase cu sine. Rar mai bea câte o gură de apă. Se grăbea şi parcă zbura. Să recupereze timpul. Să nu fi întârziat prea mult în adâncimile luminii şi timpul său din afară să fi trecut... Auzi glasul lui Zalmoxe, care îl linişti:

- Nu te grăbi, Decebal. Nu ai întârziat prea mult în lumina ce-a fost şi va să fie iară. Ai tăi te aşteaptă în Sanctuarul Învierii, în care dacii tăi ar putea intra în năvala cailor, atât de mare este, dacă n-ar fi loc sacru. Mergi cum merge un om. Zeii sunt sus. Se întorc în Dacia peste două mii cinci sute de ani. Asa arată creierul cu care ai stat şi tu e vorbă.

Decebal, încet-încet, deveni el însuşi, regele Decebal. Energiile care îl purtaseră ca mergând deasupra apelor, dispărură. Picioarele călcau apăsat, voiniceşte. Oboseala îi îngreuna mersul, dar voinţa oţelită îl îndemna să meargă. Avea torţa de lumină blândă cu el... Încet-încet, imaginile de după peretele de piatră se estompară şi se tot restrânseră, până deveniră o scânteioară, apoi se micşorară şi mai mult şi dispărură. Regele simţi adierea unui aer proaspăt, semn că nu mai era aşa mult până va ieşi la liman, pe faţa pământului. Văzu câţiva călugări surprinşi de lumina blândă. Fugiră ca nişte umbre şi dispărură.

- Am ajuns, suflete, am ajuns.

În Sanctuarul Învierii, boltit, din partea cealaltă a muntelui, Marele Preot Vezina, călugări şi câţiva daci, dar nici unul dintre generalii săi şi nobilii apopiaţi familiei regale.

- Rânduielile sacre îşi au temeiul lor. Ştie Marele Preot Vezina de ce.

Se apropiară toţi, cu gândul să atingă lumina blândă de pe braţul lui Decebal. Aceasta se mută singură, pe braţele lor, pătrunzându-i cu adieri lăuntrice, până în depozitele din adâncimile spiritului lor, reactivând iubirea, căldura, speranţa, vrednicia, fericirea, iubirea, apoi se înălţă deasupra lor şi se întoarse singură pe culoarul pe unde l-a însoţit pe Decebal. Nici un cuvânt din partea nimănui. Îl îmbăiară pe Decebal, îl îmbrăcară în ţinuta sa strălucitoare, de rege, îl încinseră cu cureaua de luptă, de care atârna sabia dacică. Intră în Sarmizegetusa în triumf, fără să se spună de ce. Trăirea simţământului unei mari victorii cuprinse sufletele poporimii, luptătorilor şi comandanţilor. Decebal avea spiritul ca stânca. Aşa se simţiră în sinea lor toţi cei care-l întâmpinară. Regele dinamiză toată cetatea de scaun, cu voinţă şi încredere în viitorul neamului dac. De aceea îl iubeau. Se transmitea încredere şi tărie.

- Ascultare de cuvânt, îşi zise Decebal. Nu există nu se poate. În nici o împrejurare. Imposibilul nu există. Orice e posibil. Şi răul şi binele. Deci binele nu este imposibil. Iar eu ştiu că binele nu este aşa, un vis, ci că visul este numai o frântură mică din realitatea binelui. Aşa erau trăirile lui Decebal.

Ştafetele soseau zi şi noapte cu veşti de la Roma, Ierusalim, din Grecia, Galia, Germania.

- Rege Decebal, vin romanii.

- De două sute de ani tot vin. Toate drumurile lor imperiale sunt spre noi.

- Iar de aici înapoi, rosti un tânăr comandant, vestit pentru forţa şi curajul său.

- Aşa va fi, dar cum ?

- Zdrobindu-i!

- S-a născut un imperiu foarte bine pus la punct cu războiul, ca să aibă cine lupta împotriva Daciei, zise Decebal, ca pentru sine. Şi dacă n-ar fi fost Dacia ?, îşi zise Decebal. Atunci Imperiul Roman nu ar fi existat. Avem ce romanii nu au. Apoi, către carpodac. Da, carpodacule! Zdrobindu-i! Şi-i vor zdrobi dacii liberi, carpii! Munţii carpilor, Carpaţii!

- Aşa va fi, rege Decebal!

- Dar pe dacii liberi, cine-i va ajuta ? Pe noi, de sub flamura libertăţii eterne? grăi Decebal, ca pentru sine. Şi de la un timp mulţi vor veni alături de noi, uimiţi şi uluiţi de năprasnicele lovituri aplicate romanilor de către daci.

- Repede îi terminăm, felii, felii, pe romanii ăştia!

- Da, în trei sute de ani, auzi Decebal în sinea sa, limpede glasul lui Zalmoxe, glasul cel din adâncuri. Decebal începu a fi foarte atent la acest glas, dar şi la comandanţii săi. Era neîndoielnic că Zalmoxe participă la acest conciliu.

- Felii, zici, interveni un general mai vârstă, privind cu oarecare reţinere şi reproş, spre tânărul comandant carpodac. Măcinaţi cu morile întregului neam. Doar aşa.

- Îi băgăm în coşul morii, rosti iar tânărul comandant.

- Moara merge încet. Multe boabe sunt în coş, dar puţine ajung între pietrele morii.

- Trei sute de ani de măcinat ca să eliberm Dacia, până la Dunăre, auzi Decebal, din nou, limpede, glasul lui Zalmoxe.

Tăcerea lui Decebal era încurajatoare pentru concilul comandanţilor. Îşi dădeau drumul în aprecieri, de regulă de oameni hotărîţi şi în stare să frângă cerbicia romană. Dar de bună seamă vorbeau aşa şi pentru că lui Decebal îi plceau doar eroii, luptătorii neînfricaţi, învingătorii.

- Spune Zalmoxe, spune mai departe, continuă Decebal să converseze, în gând cu Zalmoxe.

- Şi toate mergeau spre bine, până când, peste alte două sute şi mai bine de ani, trădarea grecilor va pune poporul dac din Dacia dintre Dunăre şi Munţii Haemus, sub sabia slavilor, sub conul de umbră al istoriei. Felii, felii, cum zise mai devreme tânărul comandant. Şi atunci va începe peste întregul nostru neam sângerarea cea mai lungă şi grea, cu cerul înnourat, cu rare revărsări de senin şi tot aşa până aproape de întoarcerea flăcăilor noştri. Şi asta numai dacă vrednicia voastră, rege Decebal, de a apăra Lumina Lină, va fi atât de hotărîtă , încât ss fie energie, ideal şi vis, în sângele generaţiilor ce vin! Să ţină la lungul tăvălug al lifetlor, întunecimilor şi apoi, iar, al imperiilor.

Comandanţii sesizară, toţi, că Decebal era un arc uriaş de energie. Părea un uriaş pe care nici gratiile de fier şi nici moartea nu-l vor birui.

- Şi tot aşa, până aproape de revenirea feciorilor noştri, când Lumina Biruitoare va fi pe faţa noastră, ca untul pe pâine.

Decebal ridicase mâinile privind spre cer, străfulgerat de ceva şi izbucni în glasul buzelor:

- Asta am vrut să ştiu, Zalmoxe! Zalmoxe! Zalmoxe! Şi tot aşa, îşi ridică el sabia, până când Lumina Biruitoare va fi pe faţa noastră, ca untul pe pâine! Asta aţi vrut, romanilor, asta aveţi! Sabia! Adevărul nu piere de pe suprafaţa pământului. Şi cât timp exista Lumina şi Lumina există în eternitate, atât vom exista şi noi, neamul dacilor. Să ne vedem cu bine în nepoţi şi strănepoţi! Singurul lucru pe care nu ni-l poate lua nimeni, nici romanii, este dreptul la eternitate. Fie fericirea pe chipul luptătorilor daci, atunci când săbiile romane vor pătrunde prin trupurile noastre! Lumina aceea, de care noi ştim că ne iubeşte şi că noi suntem fiii ei prea iubiţi, e în noi! Vă e frică de moarte ?

- Nuuu!, izbucniră toţi comandanţii.

- Atunci nici de romani nu ne este frică. Apoi Decebal privi spre înălţimi şi cuvântă cu voce sfioasă şi liniştită:

- Îţi mulţumesc, Zalmoxe. Apoi, tot liniştit, către comandanţi:

- Dacă nu ne-am opune romanilor, atunci ne-ar şterge şi umbra de pe suprafaţa pământului. Dar aşa, cu timpul, le vom şterge noi umbra pe care o aruncă peste luminile Daciei.

La masa de lucru, scriitorul tresări, abia reuşind să facă un pas înapoi. Decebal, în armură de luptă îi trecu prin faţă.

- Doamne, grăi uluit scriitorul, războiul dacilor împotriva romanilor continuă şi acum! Raportul de forţe dintre daci şi romani a fost răsturnat în favoarea romanilor abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Răsturnat temporar! Până atunci, majoritatea documentelor interne şi externe vorbeau de daci, ca denumire generică a tuturor românilor şi de Dacia, ca ţară unică, indiferent câte ţări medievale existau pe teritoriul ei. Daci din Dacia, indiferent de denumirile noastre, conforme denumirilor principatelor, ţărilor medievale, în care trăiam. O singură denumire pentru toţi, o singură ţară şi în vremile mai multor denumiri şi a mai multor ţări şi din nou o singură denumire şi o singură ţară. În a doua jumătate secolului al XIX-lea, prin Unirea într-o singură ţară a două dintre cele trei principate româneşti, cu alte cuvinte dacice, ţării i s-a dat denumirea de România, în loc de Dacia. Aşa a rămas, România, şi după Unirea cu celălalt principat românesc, Transilvania,cu nordul Bucovinei şi Basarabia, în fericitul an 1918. De acum, denumirea de român şi România au luat un mare avas, prin fenomenul monumentalizării popoarelor prin cultură, ce se desfăşoară tocmai în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în cel următor. Situaţia îmi pare de neschimbat. Dar nu şi pentru cerbicia dacilor. Pentru ei nu există imposibilul. Luptă de două mii de ani pentru eliberarea de sub dominaţia romană. Mai bine s-ar ocupa de eliberarea de sub slavi. Aceştia, după anul şase sute, când debordează în Dacia de sud, formând, cu timpul Bulgaria şi Serbia de azi, se lasă cu greutate peste noi, în Dacia Eternă şi ne jugulesc până pe la anul o mie, apoi, sub dirijarea grecilor, ne fură limba din biserici şi din şcolile de pe lângă ele, limba maternă, schilodind-o. Este schilodită până azi. Şi sufletul din noi. Dar nu într-atât încât să nu reuşim renaşterea identităţii noastre. Nu identitatea slavo-românească, ci dacică, românească. Indiferent că acum, oficial, ne numim români, noi tot daci suntem!

Scriitorul tresărise, abia reuşind să facă un pas înapoi. Decebal, în armură de luptă, trecuse prin faţa sa. Un suflu, o mişcare penetrantă, din sinea scriitorului în sinea scriitorului, suspendă o parte din legăturile gravitaţiei pământeşti asupra corpului său. Se simţi mai uşor, cu o statură lăuntrică de admirat, cu cerbicia de a face fapte mari, pentru neamul său cel oropsit.

- Pietre de moară duce neamul meu în spate. Am să le iau, am să le sfărâm, uite-aşa! Îşi desfăcu braţele şi sfărâmă pietrele de moară. Şi le dislocă pe genunchi şi le aruncă, pulverizându-le. Începu să icnească, să lovească în dreapta şi-n stânga, sş urle strunit, să izbucnească în strigăt de luptă, să se bată dezlănţuit. Ridică un scaun şi-l pulveriză de birou. Nemaiavând altceva la îndemână, înşfăcă biroul, mobilier greu, masiv şi într-o clipită îl ridică deasupra capului. Abia acum realiza situaţia în care se afla şi faptul că de-ar arunca biroul spre un perete, ar pulveriza peretele, sau de-l va trânti pe parchet, va declanşa o bubuitură, să-i bage în sperieţi pe vecini. Se trezi cu biroul deasupra capului, derutat, fricos, neputincios. Nu mai avea puteri. Era uluit că devenise uriaş şi că are deasupra braţelor biroul masiv, din nuc sculptat, singura lui bogăţie, pentru care mulţi pământeni îl invidiau. Nu-i veneau să creadă de ce a fost în stare, el, rotofeiul, de prea mulţi ani de stat la masa de scris.

- Un magnet puternic m-a prins în raza sa.

Scriitorul, pânditor al unor prezenţe de dincolo, docil şi prietenos cu apariţiile din lumea nevăzută, se aşeză în faţa paginilor albe şi începu să scrie purtat de aripa uriaşului: Pavecerniţă, blagoveştenie, stretenie, vovidenie, probojenie, praznic, vecernie, utrenie, stihoavnă, ceaslov, strană, denie, ceasurile, maslu, sfeştanie, parastas, sobor, aghiazmă, colivă, slavă, duh, nădejde, sinod, slujbă, svetilna, catavasier, octoih, minei, molitvenic, evhologhiu, obedniţă, ectenie, catisma, polieleu, vohodul, proscomidiar, prochimenul, paremii, litie, tropar, otpust, catismă, condac, felonul, dvera, ecfonistul, sedelne, ipacoi, voscreasna, icos, ierurgii, bederniţa, nabederniţa, Denia Prohodului, Utrenia Sâmbetei celei Mari (Din slavă tradus tot în slavă, brava!), Panihida, protosul, obedniţa, irmos, chinonicul, priceasnă, metanie, blagolsovenie, iată câteva probe că românii cunosc limba slavă ( slavonă…), condimentată cu grecisme! Şi toate acestea au fost şi mai sunt băgate cu anasâna în creierul românilor, de pe la anul o mie încoace, iar din secolul al XIX-lea prin şcoli şi universităţi laice, care se înfiinţează acum. Dacă aş invita elevii din România să meargă la preoţi să le ceară nu predici despre conţinutul textului biblic, ci traducerea textului biblic în limba română, cuvânt cu cuvânt? Da, în română. Biserica ar reacţiona că stârnim poporul român împotriva ei. Biserica este proprietara acestei păstrări în suferinţă, în crucificare, în adormire şi imbecilizare a poporului român? Nu! Ci oamenii bisericii! Ierarhia bisericească, preoţimea. S-a pus stavilă în chiar drumul eliberării, salvării (mântuirii) poporului român!.

- Oare, chiar am dreptate?, se mustră scriitorul. De-ndată ce-şi formula întrebarea, îi apăru un chip de preot de demult, în haine sacerdotale autohtone. Într-o cămaşă naţională, albă, de in, până jos, încins pe mijloc cu un brâu. Pe piept, o cruce, format răsăritean, rotunjită la capete, iar pe spate, brodată, crucea tracilor, formată din cei doi Z. Se apropie de scriitor, îl îmbrăţişă şi pătrunse în sufletul scriitorului.

- Nu se poate! , izbucni scriitorul. Nu se poate! Nu se poate! Dumnezeule Sfânt, partea din Sfânta Liturghie, intitulată, „Pe Tine Doamne Te Lăudăm-Te Domine Laudamus, aşa numitul Te Deum, este parte din Sfânta Liturghie strămoşească, dacică. În limba noastră maternă, în latina scrisă, Te Deum răspândit în toate bisericile Daciei secolului al IV-lea. Şi deşi ierarhia bisericii ştie, poporul român habar n-are şi nici puhoiul de intelectuali români. Le-a fost furată memoria existenţei propriului popor. Şi ne strigă ungurii şi slavii că unde am fost noi în mileniul întâi. Noi ne ştim aici dintotdeauna, din Slovacia de azi, până pe crestele Munţilor Balcani (Munţii Haemus) şi de la Dunărea Mijlocie (de pe la jumătatea Ungariei de azi) până la Bug. Nici nu ştim de ce îi interesează mileniul întâi, când slavii s-au aşezat în Europa în secolul al VI-lea, iar ungurii abia spre sfârşitui mileniului. Dar că strigă ei pentru a face zgomot planetar, înţelegem de ce, pofta lor expansionistă, de migratori debordanţi prin lume după jaf, încă nu e stinsă. Dar ca ierahia bisericii noastre să ascundă aşa ceva, în loc să păstreze rugăciunea Te Deum, în original, în Sfânta Liturghie şi să o treacă, tot în original, în toate manualele şcolare, este de neîneles. În original se vede ca într-o oglindă, limba română literară de azi, cât şi aspectul ei vorbit, popular. Cine are interesul să nu avem conştiinţa continuităţii noastre de limbă şi de etnie ? Iată o întrebare la care ierarhii Bisericii Ortodoxe Române vor trebui să răspundă odată şi odată. Şi nu oricum! Iar acest text sacru, alcătuit de Sfântul Episcop dac Niceta de Remesiana este parte constitutivă nu numai din Liturghia ortodoxă în limba română, ci este cântat şi de catolici şi de luterani. Şi bietul popor român habar n-are ce rugăciune a dăruit întregii lumi creştine! Dar se mai ridică şi o altă întrebare. Unde a existat un Te Deum, păstrat până azi, nu mai există, în cultura scrisă dacică din secolele I-VII şi alte creaţii? Nu cumva nici ele nu sunt în manualele şcolare şi universitare, din aceleaşi motive oculte ? Şi nici din secolele VIII-XIV ! Cine susţine că păstrându-ne Liturghia noastră latină am fi fost deznaţionalizaţi de unguri, ori minte cu bunăştiină, ştiut fiind că textul liturgic laitn şi celelalte rugăciuni în latină se regăsesc aidoma, ca într-o oglindă, în limba românească vorbită şi scrisă, ori minte din ignoranţă. Având în vedere că şi ungurii şi românii am fi avut Liturghia în limba latină, avantajaţi am fi fost noi, românii, deoarece limba noastră este limbă latină. Românii din Ungaria nu ar fi fost asimilaţi în aşa mare proporţie. Fiind distrusă Liturghia latină pe teritoriul Daciei, astăzi suntem un popor într-o perceptibilă măsură deznaţionalizat. Mai de-a dreptul, parţial slavizat, în limbă. Dar nu şi în spirit! Iar această deznaţionalizare în limbă va rămâne în cultura noastră ca o perioadă de glorie, de supravieţuire a latinităţii noastre, a identităţii noastre de popor latin, doar dacă nu ne vom ignora la nesfârşit rezistenţa în spirit şi enorma energie cheltuită în aceasta rezistenţă. Reintroducerea Liturghiei Latine în bisericile româneşti este de neevitat. De când suntem latini ? Din vremile de dinaintea Romei.

Scriitorul, uimit, ca în faţa unui aisberg de lumină ce se înălţa din întunecimi, simţea în sinea sa, cum pianistul simte melodia, cum pădurea simte cu rădăcinile, apa şi o absoarbe în trunchi, cum floarea soarelui simte soarele şi se întoarce după el, simţea în sinea sa o lume ce iese la lumină, iar el nefiind altceva decât un steag dacic, un portdrapel pentru lumea ce debordează iar pe scena vieţii. Sufletul său, conştiinţa de sine, se restrase în una din cămările fiinţei sale, iar celelalte le lăsă cu plăc