Haotica rostogolire a evenimentelor detunã in sensibilitatea contimporanã cu o putere care ne zguduie pînã la zdruncinarea nervilor. Sentimentul de panicã si nesigurantã al acestor zguduiri profunde ne împãienjeneste vederea. Orizontul se invãluie in ceata groasã. Fiecare ne intrebãm, fãrã sã vrem; si întrebãrile noastre sunt azvirlite afarã de insãsi forta instinctelor, adicã din adîncul fiintei noastre: încotro ne îndreptãm? care sunt pîrghiile în care ne vom opinti pentru a sãri dincolo de haos, in lumina salvatoare? Dvs. sunteti tineri. De douã ori mai tineri decît mine. Nehîrsit încã in experiente, simtul tînãr trãieste mult mai intens evenimentele. Tineretea e ca frunza plopilor: tremurã de înfiorãri chiar sub adieri ce lasã insensibili ceilalti copaci. Dar-mi-te cînd duhul vremii bate cu vijelie in frunzisul sensibilitãtii ei proaspete? Si, pe deasupra, sunteti studenti. Adicã tineri care, pentru un numãr de ani, aveti nevoie sã trãiti in afarã de timp, într-un fel de stratosferã intelectualã, într-un fel de Arcadie trandafirie in care spiritul dvs. sã ia contact îndelung si paradisiac cu adevãrul, cu binele, cu frumosul, cu aceste forme eterne ale Absolutului. Dar vuietul vremii vã smulge, fãrã voie acestei pãci înalte. Actualitatea e într-adevãr covîrsitoare. Sfatul de a vã sustrage vãlmãsagului n-ar avea nici un ecou. Nu e cu putintã. Niciodatã marile prefaceri din istoria omenirii nu s-au petrecut peste capul tineretii. Ea este cea dintîi care le trãieste profund.
   In fata unei astfel de crize, sunt douã feluri de a lucra: sau sã te lasi dus orbeste de dezlãntuirea evenimentelor, sau, cu luciditate de spirit, sa-ti fixezi punctele de orientare si sã tai in douã balaurii pentru a ajunge la tinta fixatã. Eu sunt pentru acest din urmã fel de a lucra. Eu sunt pentru lupta pieptisã cu monstrul, fiindcã aceasta e bãrbãteascã, e româneascã, e înãltãtoare chiar in infrîngere. Eu nu cred cu bãtrînul Miron Costin cã bietul om e sub vremi; eu cred, cu Benito Mussolini¹⁾, cã vremile sunt sub om, cã puterea de vointa omului bãrbat e capabilã sã înfrîngã grumazul Monstrului.

Pentru aceasta însã e nevoie de o credintã de otel. Si aceasta e o conditie fãrã care victoria nu e cu putintã.
   Sunt, cum stiti, mai multe moduri de a considera lumea. Ele se pot reduce însã la trei moduri principale. Unul e idealismul, dupã care singura realitate e ideea, iar lucrurile aievea, fenomenele concrete nu sunt decît iluzii si umbre proiectate de idee. Sublimã in poezia ei metafizicã, aceastã doctrinã a idealismului e contrazisã la fiecare pas de realitatea durã a lucrurilor, care ne opun o altfel de rezistentã decît ne-am astepta de la niste umbre diafane sau de la niste iluzii fine ca pãienjenisul. La întîia izbire a capului de pragul de sus, dacã nu se sfãrîmã capul, se sfãrîmã in orice caz fragila doctrinã idealistã.
   Al doilea mod de a considera lumea, diametral opusã idealismului, e materialismul, dupã care nu existã nimic in afarã de materie si energie fizicã. Lumea, dupã aceastã doctrinã, e opera hazardului si e dominatã de întîmplarea oarbã. Ceea ce este monstruos de nelogic in aceastã doctrinã e cã filosofii materialisti se strãduiesc totusi sã formuleze legile intimplãrii oarbe si sã organizeze hazardul cosmic dupã conceptia lor mecanicistã. Omul materialismului e fiul maimutei, desi nici un savant n-a vãzut maimutã nãscînd om. Cugetarea a fost asemãnatã cu urina: o simplã secretie a creierului. Întreaga istorie a omenirii e o simplã luptã pentru stomac. Determinat de aceastã luptã, omul e un animal iresponsabil din punct de vedere moral. Toate excesele brutale, toate ororile, toatã nenorocirea vietii moderne, toate cataclismele care se repercuteazã pînã la noi sunt nãscute din aceastã doctrinã satanicã a materialismului, doctrina bestialitãtii.
   In sfîrsit, al treilea mod de a vedea lumea e spiritualismul. Dacã idealismul nu recunoaste materia, dacã materialismul nu recunoaste spiritul, nimic din exclusivismul simplist al acestor douã doctrine nu atinge doctrina spiritualistã. In aceeasi formulã de viatã, ea cuprinde douã doctrine extremiste. Spiritul e afirmat, materia e netãgãduitã. Dar spiritul e primordial si exercitã asupra materiei primatul sãu patern. Ordinea, cosmicã, in toatã divina ei frumusete, nu e opera hazardului, ci opera spiritului care îsi îmbracã formele in pasta amorfã a materiei. Bucatã vie de Univers, rezumînd întreaga minune a existentei, omul nu e nici umbra iresponsabil spînzuratã de idee, nici iresponsabilul animal decapitat si redus la ritmul mecanic al determinismului materialist. El e trup din materie si spirit din divinitate. În virtutea spiritului liber, el dominã materia si e factor determinant si activ în intimplãrile vietii. Atributul acesta îl face responsabil de actele lui. Doctrina spiritualistã cuprinzînd în amploarea ei fãrã egal cele douã elemente ale vietii, tinînd seamã prin urmare de cele douã naturi ale aceleiasi realitãti, e doctrina realismului crestin. Pentru un intelectual de structurã normalã, e imposibil de gãsit un climat mai larg, mai prielnic si mai adecvat vietii. O conceptie, o credintã in viatã nu se poate aseza cu mai multi sorti de izbîndã, cu mai multã demnitate decît pe planul spiritual al realismului crestin. Afirmînd acest adevãr, nu mã tem de surîsul sceptic al nimãnui. Pentru cã scepticismul, refuz al oricãrei credinte sau neputintã de a crede in ceva, care in lumea noastrã româneascã ia forma usuraticã de zeflemea pe buzele oricãrei secãturi, e in realitate o paralizie intelectualã si o paralizie moralã. In viata noastrã culturalã si in viata noastrã publicã e atît de frecvent fenomenul acestei boli, de ordin intelectual si moral totdeodatã, cã el a dus in cea mai mare parte la paralizia generalã de care e cuprins intregul nostru organism national in ceasul de fata. Dar despre aceasta va veni vorba mai la vale.
   Spre deosebire de categoria secãturii intelectuale si a secãturii morale, jugãnite de orice credintã, eu nu vãd salvarea generatiei tinere, mai ales într-un ceas cumplit cum e acesta, decît intr-o credintã realistã, - o credintã in care natura umanã si natura spiritualã a vietii sã se echilibreze in aceeasi putere bãrbãteascã in stare sã reziste si sã lupte. Neputinciosii oricãrei credinte sunt victimele panicii si ale derutei si ale disperãrii. Pentru psihologia panicii si a disperãrii, un singur ceas greu se identificã cu durata unei eternitãti sinistre, fãrã scãpare. Omul care crede in ordinea spiritualã a lumii nu-si pierde cumpãtul.  El stie cã dezordinea e un accident trecãtor si cã ordinea e datã in natura intimã a acestei lumi. Sub vreme cade strivitã numai secãtura zeflemistã care nu are razim nici in sine, nici afarã de sine. Omul de credintã, omul de convingere dominã vremea; el creeazã vremea, el creeazã istoria. De aceea vã spuneam: eu nu cred cu bãtrînul Miron Costin cã bietul om e sub vremi; eu cred cu Benito Mussolini cã puterea omului frînge grumazul monstrului.
   Teoria hazardului exclude responsabilitatea moralã. Ea ne dã imaginea unei societãti pulverizate in centre individuale de egoism feroce. Fiecare insa e o explozie virtualã de sãlbãticie, gata sã izbucneascã in orice moment impotriva celorlalti: homo homini lupus. Societatea, fãrîmitatã in atomi, e astfel o perpetuã efervescenta, balansînd între formele extreme ale materialismului, care sunt: individualismul capitalist si organizarea egoismelor individuale, similare, in vederea aceluiasi scop exclusiv material. Principiul rãzboinic al egoismelor contrare nimiceste sentimentul solidaritãtii umane. Iatã ce spune un coleg al meu universitar, materialist încarnat si înarmat cu tot cinismul doctrinei: "Capitalismul, care in prima lui faza conservase virtutile patriarhale ale vechii nobleti, in partea ultimã dezvoltãrii sale a desfiintat cu totul simtul de permanentã si prin aceasta atasamentul fatã de lucruri si de oameni. Azi sentimentalismul retrospectiv, adicã duiosia fatã de trecut, a murit. Nu ne mai intereseazã decît prezentul în care trãim exclusiv. Prezentul nu poate însã nici crea, nici conserva fidelitatea. Epoca actualã e epoca tuturor trãdãrilor." (M.R. "Ad. lit." 1 Noembrie 1931)²⁾.
   Judecata aceasta, a omului care nu crede in nimic, e tipic materialistã. Dacã totul nu e decît un joc al hazardului, dacã noi însine nu suntem decît jucãrii ale întîmplãrii oarbe, atunci e firesc sã trãim exclusiv si prezent, ca într-un perpetuu provizorat, ca într-o perpetuã mobilitate, detasati de orice sentiment de solidaritate cu semenii nostri. Fidelitatea nu existã, fiindcã fidelitatea e, prin natura ei, de ordine spiritualã si nu poate ancora în vidul oarbei întîmplãri. Existã, in schimb, trãdãrile, afirmate cu cinism diabolic si date ca exemple de conduitã. Existã, dupã aceastã doctrinã, iubirea de neamul tãu? Nu. Existã iubirea de patrie? Nu. Existã iubirea de popor si de institutiile lui? Nu. Existã numai trãdarea tuturor acestora. Omul materialist e prin definitie revolutionar si anarhist; nimic nu-l intereseazã decît succesul personal, adicã satisfactia imediatã a bestialitãtii sale rãzvrãtite. Iatã monstruozitatea moralã la care duce in consecintã practicã materialismul. Haosul pe care i1 trãieste lumea actualã, cu sentimentele alternate de incertitudine, de revoltã, de panicã universalã, e opera acestei conceptii materialiste, care a dominat sfîrsitul veacului al XIX-lea si atinge paroxismul în vremea noastrã. Atît cît va dura, dominantã, conceptia materialistã, va dura si haosul. Fiindcã haosul orb e cauza primarã si consecinta finalã a doctrinei materialiste.
   Care e, in schimb, consecinta practicã a spiritualismului? Dacã recunosc cã aceastã lume e creatã si organizatã in materialitatea ei de spiritul inteligent, recunosc implicit cã ea e destinatã unui scop precis, iar nu pradã haosului orb. Marele savant si marele gînditor, doctorul Nicolae Paulescu³⁾, si cu el învãtatii naturalisti, ne demonstreazã cã viata, consideratã in structura ei biologicã, e strãbatutã de o finalitate armonioasã care nu poate fi decît infuzia in lume a unei constiinte supreme, spirituale. Animator si ordonator al fiintelor si al lucrurilor, spiritul a imprimat si in om aceleasi tendinte. Angrenat în ordinea spiritualã, omul are misiunea, liber acceptabilã, de a trãi si a lucra in analogie cu spiritul suprem. In virtutea libertãtii si a personalitãtii, fiecare îsi poate gãsi locul vocatiei sale in marea constelatie a vietii. El nu e un izolat in naturã si in mijlocul semenilor sãi, ci legat de întreg prin sentimente puternice, instinctive si spontane. Aceste sentimente instinctive si spontane, stã in puterea vointei lui libere sã le identifice sau sã le tãgãduiascã. Anarhismul, care se rupe din comunitate cu violentã demonicã, o face, fãrã sã vrea, in virtutea aceleiasi libertãti primordiale. Spiritualismul, care se conformeazã ordinii universale a lucrurilor, o face constient de întrebuintarea libertãtii lui.
   În ordinea naturii e sentimentul de familie pe care îl trãim ca pe o mare bucurie a vietii; in ordinea naturii e sentimentul de patrie pe care îl trãim uneori cu o si mai intensã bucurie. Negatia sentimentului de familie si de patrie, atît de frecventã in vremea noastrã, e act al anarhismului care se asazã in afarã de naturã, împotriva ei. Dupã conceptia spiritualistã însã, omal e un factor al armoniei, misiunea lui e de a desãvirsi in constelatia familiarã si in colectivitatea nationalã reflexul marii armonii cosmice al cãrei spectacol grandios ni-l oferã bolta Universului.
   În lumina aceste conceptii, prin urmare, haosul epocii noastre apare ca o abatere, ca o deraiere omeneascã de la ordinea universalã a lucrurilor. Cine proclamã dezintegrarea totalã de orice fel de ordine devine factor al haosului. Cine voieste sã se salveze din panicã si din derutã nu are alt mijloc decat reintegrarea in ordinea spiritualã a lumii.
   Dacã nu mã insel, la aceastã tragicã rãspîntie stã sufletul chinuit al generatiei tinere românesti: intre aventura oarbã a distrugerii, a neantului, si între libera acceptare a ordinii spirituale; intre iresponsabilitatea proclamatã de cinismul materialist si între responsabilitatea moralã si demnitatea umanã; între trãdarea afisatã de individualismul anarhic si datoria impusã de solidarismul rasei.
   Problematica aceasta care frãmîntã sufletul de azi, terorizat de dezastre si setos de orientare, e cauzatã de acele ce se petrec la noi in tarã si in strãinãtate.
   Ce trãim in interiorul tãrii? O crizã cumplitã care, in sentimentul exagerat al momentului, ia proportiile imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligenta politicã, versatilã si deprinsã cu gimnastica escrocheriei, a si gãsit explicatia: criza noastrã e produsã prin repercusiune de criza mondialã. Prin urmare, dacã e sã cãutãm un vinovat al restristei cumplite pe care o trãim, acest vinovat nu e altul decît criza mondialã. Cu alte cuvinte: nimeni nu e de vinã. Imaculati, conducãtorii nostri politici si-ar fi fãcut datoria, dacã nu nãvãlea peste noi criza mondialã. Sã retinem aceastã abilã sustragere de la responsabilitate, care e specificã mentalitãtii democratice.  Fiindcã democratia, ca si socialismul si comunismul, e o formulã politicã plantatã in doctrina materialistã. Iresponsabilitatea moralã, proclamatã de materialism, e practicatã cu orgie de aceste societãti anonime pe actiuni care sînt partidele politice. Tînãrul meu coleg de Universitate, a cãrui cinicã teorie a tuturor trãdãrilor politice, a iresponsabilitãtii individuale am citat-o, trece drept o simpaticã sperantã a democratiei. Dupã cuvintele sale, democratia îl recunoaste ca pe unul dintr-ai ei. Iatã ce spune dînsul mai departe: "Ca sã ai succes, adicã sã fii selectat de societatea in care trãiesti, e necesar sã te inscrii cu orice pret într-un anumit tip... Sã te poatã incadra lumea in una din aceste rubrici: rãutãciosul, diabolicul, sfîntul, machiavelicul, cinicul, violentul etc., etc. Iatã de ce, orice om politic simte nevoia de a juca un rol, de a-si construi o mascã, care de cele mai multe ori nu-l defineste. Nu importã." (M.R. loc. cit.).
   Nu importã, fireste, sinceritatea, onestitatea, fidelitatea, responsabilitatea. Ceea ce importã in ochii democratului e masca - pentru a ajunge la succesul personal. Aceastã pretioasã mãrturisire cinicã ne introduce in însãsi esenta democratiei. Iatã pe de o parte masca: drepturile omului, vot universal, alegeri libere, libertate individualã, participarea tuturor la suveranitatea politicã si la bunurile vietii. (Ce crîncenã ironie sunã din aceste cuvinte, dupã un deceniu de democratie!). Iar pe de altã parte, adevãrul brutal: succesul! Toate lozincile sonore ale democratiei n-au alt scop decît succesul. In ce constã acest succes al democratului? Ati fãcut socoteala cît costã propaganda pentru un singur scaun de deputat? Sunt cam cinci candidati pe un loc. Eu am fost deputat si am fãcut aceastã socoteala la fata locului. Ei bine, un scaun de deputat costã in medie 700.000 lei. Cît aduce un scaun de deputat? 160.000 lei anual! Diferenta enormã dintre cheltuieli si venitul legal e dezastruoasã pentru omul politic. Atunci in ce constã succesul pe care il vîneazã sub mascã, cu o sãlbaticã pasiune, omul politic? Dacã ar fi corect si cu oarecare stare, omul politic, dupã un singur an de practicã, s-ar ruina. Observatorul impartial distinge însã o minune in viata politicã: in loc sã se ruineze, cum ar pretinde implacabil practica cinstitã a democratiei, tribunii poporului sunt astãzi simpli golani, iar mîine se trezesc milionari. Iatã adevãratul si misteriosul si paradoxalul succes al omului cu mascã necesarã! Democratia e in functie de bani. Ea se face numai in vederea banului. Astfel, in realitate, democratia e o intreprindere îndãrãtul cãreia stã banca.
   Ultimul fapt senzational, care a intensificat panica si a proiectat o nouã umbrã de amurg asupra zilelor noastre, e prãbusirea uneia din cele mai mari bãnci din România. O datã cu aceastã prãbusire, s-a descoperit si misterul democratiei noastre: in registrele acestei bãnci s-au gãsit trecuti cu sume fabuloase aproape toti factorii mai de vazã ai partidelor politice. Între 5 si 30 milioane, fiecare, sume pe care niciodatã n-aveau sã le plãteascã direct. Fiecare din acesti întretinuti, ajungînd la putere, avea sã înlesneascã afacerile in stil mare ale bsncii creditoare pe seama averii statului si a poporului românesc. Astfel, sãrmanul vot universal, masca seducãtoare a democratiei, se dovedeste si la noi, ca in Europa întreagã, confiscat si luat in întreprindere de cãtre marea finantã.
   Care e rezultatul practic al democratiei? Biruri din an in an mai zdrobitoare, proprietatea ruralã încãrcatã de datorii de 70% din valoarea ei, provenite dintr-o camãtã exorbitantã la imprumuturi, favorizarea cîtorva trusturi industriale, ca zahãrul, hîrtia, petrolul, cãrbunele, cu preturi de douã, de trei si de patru ori mai mari decît cele din strãinãtate si o paralizie generalã a energiilor creatoare ale acestei tãri.
   Un alt aspect caracteristic al acestei democratii bancare e lipsa totala de autoritate. Guvernantii nostri nu poruncesc; ei se rãtoiesc spre hazul adversarilor. Cuvîntul autoritate vine de la cuvîntul autor. Autoritatea e prin urmare in raport direct cu faptele. Cum vreti însã sã exercite autoritatea moralã cineva ale cãrui fapte sunt in raport invers cu moralitatea? Adversari ireductibili in ochii lumii, oamenii politici dupã ce au jucat spectacolul, se întîlnesc înfrãtiti în templul lui Mammon. Banul îndulceste toate asperitãtile. Orice posibilitate de sanctionare a fãrãdelegilor e anulatã de faptul cã oamenii politici îsi recunosc reciproc fãrãdelegile. De aici aceastã universalã ingãduialã, expresie a unei universale complicitãti. Dacã existã o ordine in România, ea nu se datoreste exercitiului autoritãtii, ci simtului înnãscut pentru ea al acestui admirabil popor.
   Dar deruta democraticã pe care o constatãm la noi e cu mult mai agravatâ peste hotare. Zilnic sosesc stiri despre noi prãbusiri de institutii si de sisteme in largul Europei. Bãncile si marile industrii tin locul de frunte. Se pare cã orgia materialistã, ajunsã la paroxism, declinã procesul descompunerii. Nesustinute de nici o putere spiritualã, asezãmintele materialismului se sparg si se dezumflã ca niste bãsici umplute cu aer. Ruinarea marilor întreprinderi financiare pune in discutie însãsi existenta democratiei care a trãit in functie de ele. În Europa tinde spre generalizare pãrerea ca regimul democratic se poate considera perimat. Aproape nimeni nu mai crede cã problema productiei si a repartitiei bunurilor materiale se mai poate rezolva prin formula magicã a democratiei. Ca ucenicul vrãjitor al lui Göethe, democratia a repetat formula magicã a dezlãntuirii elementelor si, dupã le-a dezlãntuit, a uitat cealaltã formulã prin care sã le readucã la ordine la proportie.
   La extrema individualismului democratic apare colectivismul comunist, frate bun totusi cu democratia, fiindcã e mãduvã din mãduva materialismului istoric. Dar dacã democratia a pãcãtuit printr-un exces de anarhie, comunismul pãcãtuieste printr-un exces de tiranie. Dacã democratia a inflamat pinã la proportii monstruoase anumite instincte naturale omului, comunismul vrea sã se întemeieze pe extirparea totalã a acestor instincte. Instinctul de familie, instinctul de proprietate, instinctul de patrie, instinctul religios, care fac parte integrantã din natura omeneascã, comunismul voind sã le desfiinteze, se asazã împotriva naturii insãsi. Fireste impotriva acestor puteri esentiale ale naturii e cu neputintã de luptat si cauza comunismului se poate considera principial pierdutã... Persistenta lui in Rusia nu se datoreste vreunei aderente a maselor la regim, ci teroarei sistematice care va avea un sfîrsit ca orice teroare. Fiindcã in comunism nu e vorba de autoritatea pe care o accepti de bunã voie pentru inãltimea ei simbolicã moralã, ci de o autoritate impusã cu temnita si cu revolverul la spate. Din aceastã pricinã si forta de contaminare a bolsevismului apare redusã ca toatã propaganda intensã pe care o face in strãinãtate. Aparitia lui in istorie ne-a produs o comotie la fel cu a oricãrei catastrofe, la fel cu flacãra sondei de la Moreni in momentul izbucnirii. A trecut o vreme si ne-am obisnuit cu incendiile acestea arzînd localizate la orizont. Aici bolsevismul ne fac impresia unei broaste testoase care isi aratã capul hîd cãtre Europa, dar nu poate iesi din carapacea ruseascã. Dacã dincoace se gãsesc totusi oameni care se lasã sedusi de formula comunistã, o fac aproape exclusiv din disperarea ceasului de fatã sau din lipsã de informatie documentarã asupr stãrilor sovietice. Imediat ce criza economicã ar trece altfel, comunistii europeni i-am cãuta cu lumînarea. Fiindcã formula de viatã pe care o îmbie comunismul nu e in nici un caz formula pe care o viseazã omul european. El n-a fãcut sîngeroasele revolutii impotriva absolutismului medieval pentru a se comprima de viu in sicriele de plumb ale tiraniei comuniste...
   Astfel, spectacolul Europei actuale e spectacolul unei drame: drama individualismului capitalist-democratic si a colectivismului comunist. Dar atît individualismul cît si comunismul sunt cele douã capete ale aceluiasi monstru. În fond, e drama materialismului care, prin aceste accidente fãrã egal in istoria omenirii, îsi vede plãtite erorile, exagerãrile si excesele. Va birui individualismul? Va birui comunismul? Iatã întrebarea pe care si-o pun toti spectatorii dramei, angajati cu toate fibrele fiintei for in desfãsurarea conflictului. Cine-ar putea rãspunde categoric si definitiv acestei chinuitoare întrebãri? Întelepciunea care emanã din viata însãsi ne învatã cã ea nu constã din extreme, cã viata e o medie, o rezultantã a tendintelor extreme. Orice "excese", fie in viatã, fie in istorie, se plãtesc prin „forta lucrurilor", - adicã prin acest simt fãrã gres al mãsurii, primordial impregnat in structura realista a vietii. El cautã sã izbeascã atit lãcomia cãpcãunã a regimului democratic, cît si tirania funestã a comunismului. Între cele douã extreme materialiste, incercãrile de rectificare, de compromis, de sintezã nu lipsesc. Uriasa miscare germanã a lui Adolf Hitler⁴⁾ e una. Opera politicã atît de arhitectonic clãditã a lui Mussolini e alta. Ceea ce e de retinut din fascism, cu toate scãderile lui, e sistemul ierarhic care corespunde ordinii naturale a lucrurilor, efortul de rectificare a harababurii democratice prin parlamentul corporativ si autoritatea opusã anarhiei, autoritate care, dacã uzeazã uneori de opresiune, se justificã totusi printr-o tinutã moralã si printr-o faptã care a salvat Italia. Mussolini crede in patria lui, - si in aceastã credintã dinamicã si creatoare, el a stiut sã angajeze puterile spirituale care fac poate integrantã din fiinta poporului italian. Mussolini nu e un democrat pentru cã e sincer, dar un demofil pentru cã e întelept. Eu nu stiu dacã formula pe care a dat-o el poate fi cea pe care o cautã viata modernã, dar e neîndoios cã viata modernã isi cautã o singurã sintezã nouã pe care doctrina materialistã nu i-o poate da.
   Aceastã nouã sintezã, acest nou echilibru, aceastã ordine nouã in care sã se cristalizeze haosul actual, eu nu o vãd cu putintã decît pe temeiurile spiritualismului, doctrinã de armonie si echilibru, care recunoaste cele douã naturi ale vietii. Cãci omul nu e o cîrtitã teluricã ce scoate la intîmplare, in lumina istoriei, musuroaiele evenimentelor. Omul e o functie nobilã a spiritului care creeazã, ordonã si cîrmuieste aceastã lume cãtre destinul ei. Cu cît se va ridica mai sus, mai aproape de puterea spiritului, cu atît omul, la rîndul lui, va sti sã domine evenimentele, sã le creeze, sã le cîrmuiascã. Cu alte cuvinte, in mãsura unei credinte, a unei convingeri, in mãsura unei pasiuni si a unei responsabilitãti morale, in mãsura unei fidelitãti fatã de semenii sãi si a unei solidaritãti cu neamul sãu, fapta omului va putea fi o explozie de luminã nouã in haosul de azi. Cãci energia nationalã nu se poate zgudui din paralizia generalã de azi decît printr-o faptã covîrsitoare. În sarcina cui cade aceastã faptã?
   Universitatea dinainte de rãzboi a pregãtit unirea nationalã si a sãvîrsit rãzboiul national. Urmãrirea acelui ideal e gloria ei, dar si proba de foc pentru el e gloria ei. În credinta lui nationalistã, tineretul universitar de atunci se gãsea una cu poporul de jos. O demofilie⁵⁾ adîncã - podoaba moralã a cãrturãrimii noastre - fãcu din tînãrul student si din flãcãul de tarã un singur gînd, un singur brat. Sentimentul demofil e una din metodele prin care putem ajunge la conceptia spiritualismului de care am vorbit. Cãci poporul nostru nu e un materialist, nici idealist utopic; in sufletul lui trãiesc vii elementele spiritualismului, in formã instinctivã, in formã de naturã. Ele nu asteaptã decît sã se reflecte in inteligenta cãrturãreascã si sã capete forme strãlucitoare de culturã. Asadar, întîia conditie ce se impune constiintei universitare, conform traditiei sale, e sã considere poporul altceva decît o turmã democraticã, decît un numãr abstract de voturi pe care cinica secãturã politicã le aduce zestre marii finante. A doua conditie, implicatã in cea dintîi, e ruptura totalã cu teoria si practica politicã a infidelitãtii, a mãstii, a iresponsabilitãtii, a tuturor trãdãrilor. O singurã trãdare se impune: trãdarea practicantilor tuturor trãdãrilor. Adicã: eliminarea lor din situatiile pe care le detin in indolenta tuturor. Eliminarea lor înseamnã eliminarea haosului. Eliminarea lor înseamnã întronarea ordinii morale in aceastã tarã. Sã nu uitãm dragostea imensã de care se bucurã Universitatea in poporul nostru. Studentul, in ochii sãi, e vîrtejul de tinerete luminatã care înfãsoarã in ridicarea lui înaltele sperante de mai bine ale unui neam întreg. Localizînd criza europeanã la psihologia tineretului nostru, voi spune cã generatia de azi se gãseste in aceastã cumpãnã teribilã: ori se bagã slugã la consortiul de exploatare a votului universal, ori alege calea eroicã a restaurãrii morale in Romãnia. Ea poate într-amurgi ca generatie satelitã oarecare sau poate strãluci ca functie rãzbunãtoare si regeneratoare a unui neam întreg.
   Eu stiu cã azi nu sunt singur in aceste convingeri pe care vi le-am expus aproape cu titlu de confesiune. Dar pentru a vã pãtrunde de sarcina pe care vremea aceasta si sperantele înselate pe rînd ale tãrii o aruncã întreagã in constiinta generatiei tinere, vã voi aduce si mãrturia unui scriitor strãin, Lucien Romer ⁶⁾. Romier ne-a vizitat si, numai dupã ce-a pãtruns in tainele problemelor noastre, a scris o carte: Le carrefour des empires morts. Strãinii ne vãd uneori mai bine decît noi. În penultimul capitol al acestei cãrti admirabile, Romier, analizînd problemele nerezolvate ale României de azi, constatã rãspicat incapacitatea guvernantilor nostri. Speranta lui se îndreaptã spre tineret, cu aceste cuvinte de încheiere:
   Ce va fi România?

„Rãspîntie de lucruri moarte unde mostenitorii cautã, certîndu-se, comori desarte de împãrtit? Rãspîntie de strãdanii noi la hotarele Europei cu Asia? Tineretul român are de ales.
   Eu mã gîndesc la acei tineri studenti, la acei tineri profesori, la acei tineri functionari, la acei tineri ofiteri, la acei tineri scriitori, la acei tineri ingineri... care ambitioneazã pentru patria lor ceva mai bun decît un decor de principat amabil si indolent..."
   Asadar, tineretul are alegerea!

Nichifor Crainic

"Gândirea", Decembrie 1931

N O T E
   1. N. Crainic opune unei false democratii, care ar ruina tara prin luptele inutile dintre partide politice, conceptul de stat corporativ, bazat pe autoritate si ordine, izvorînd din puterea natiunii: "nu democratie, ci etnocratie". Disciplina corporatistã se sprijinã, in viziunea sa, pe cele trei idei generatoare de fortã: ideea de patrie, ideea de monarhie, ideea de bisericã. latã de ce Italia lui Mussolini („latinã ca natiune, nationalistã ca stat") i se pare, in 1931, cînd a fost scris acest articol, un model de urmat.
   2. Este vorba de Mihai Ralea, care semneazã in „Adevãrul literar si artistic" articolul Disociatii.
   3. Nicolae Paulescu (1869-1931), renumit om de stiintã, profesor de medicinã la Universitãtile Sorbona si Bucuresti, totodatã unul dintre doctrinarii ferventi ai autohtonismului cultural si religios.
   I se recunoaste descoperirea de drept a insulinei, gratie unui procedeu de extirpare a hipofizei. Publicitatea defectuoasã, ca si pozitia partizanaIã a unor cercuri ierarhice medicale din vest au fãcut ca decernarea premiului Nobel sã întîrzie nepermis. Polemicile internationale pe tema acestei injustitii continuã si in prezent.
   N.Crainic i-a prezentat opera in diferite articole, ca si in 12 prelegeri universitare.
   4. Crainic a considerat „fenomenul german" determinant pentru viata Europei: ca singurul capabil sã se opunã „mesianismului rosu". Un acord cu Axa ar fi întãrit, dupã el, tratatul de la Trianon, „pe care Ungaria furibundã l-ar voi sfãrîmat de pumnul german". „Lichidarea revizionismului maghiar atîrnã - scria in 1933 - in mare parte de un viitor acord de colaborare mai strînsã între România si Germania, acord pe care noi îl concepem in spiritul Genevei." Catastrofa tarii din '40 i-a confirmat, din nefericire, temerile. „Crainic este, ca si lacob pe care I-a evocat, unul dintre putinii oameni care s-au luptat cu îngerul." (Dan Botta).
   5. Demofilia si etnocratia - categorii ale autohtonismului militant, îndreptate împotriva politicianismului distructiv si a „titanilor ateismului" care sunt, in viziunea lui Crainic, francmasoneria, marxismul, bolsevismul.
   6. Cartea lui Lucien Romier, Le carrefour des empires morts (Hachette, 1931 ) este consacratã României reîntregite dupã marele rãzboi. România este „ stîlpul sud-estului Europei. Dacã stîlpul se indoaie, nimeni nu poate sã prevadã ce ar putea sã mai rãmînã din noua Europã, între presiunea rusa, expansiunea germanicã, ranchiunele bulgare si turcesti, ambitiile italiene. Dacã stîlpul rezistã, noua Europã se mentine in echilibru: bãtrîna zonã a spatiilor si luptelor indecise, de la Dunãre la Marea Neagrã si la Mediterana orientala, poate fi organizatã cîte putin, pentru a se forma ceea ce a lipsit totdeauna Europei, de la invazia turcilor, un spatiu de întîlnire pasnicã si neutrã, cu Rusia si Asia" (p. 217-218). Si, in altã parte: "Religia românã este religia satului, dupã cum biserica românã este biserica satului" (p. 31).