„Gândirea" reapare dupã un an si patru luni de tãcere. Ultimul numãr s-a scuturat o datã cu florile lui Mai 1933. Între atunci si între azi e un spatiu dens de durere sugrumatã¹⁾. Nici nuvelã, nici roman, din cite au trecut prin paginile acestei reviste în decurs de doisprezece ani si jumãtate, nu egaleazã cu zãmislirile lor imaginate aceste întîmplãri aievea scrise cu jar in nervi si in oase. Experiente inedite ne-au luminat o datã mai mult întelesul crud al acestei vorbe spuse de un poet german: Gross ist die Natur und klein die Fantasie! Natura e mare, ea covîrseste superba noastrã închipuire nu numai in sensul sublimului tragic, dar si în sensul monstruosului moral. De-a fost o dramã la mijloc, ea se numeste pe numele ei adevãrat: drama gîndului românesc, drama scrisului românesc, urît, prigonit si osîndit pentru cã a fost si stãruie sã rãmînã substantialmente românesc. Va mai trece o vreme, poate mai grea, poate mai usoarã, pînã cînd constiinta etnicã a contimporanilor sã înteleagã bine substratul acestei drame cu monstruozitatea ei moralã cu tot.
   Brãtescu-Voinesti a pus în furntea unei cãrti, frumoasã fiindcã e utopicã, un proverb personal, de înaltã valoare eticã: ,,Dacã te-ai hotãrît sã spui adevãrul, pregãteste-te de suferintã!" Întelepciunea lui e adîncã, dar a fost lipitã pe un continut fals. Si suferinta, pentru care autorul se pregãtise, n-a venit! Fiindcã tocmai continutul presupus cã o pretinde era fals. ,,Adevãrul" lui Brãtescu-Voinesti face parte din categoria lesinãturilor ideologice ale pacifismului universal. Pacifismul incolor fundat in asa-zisa ratiune umanã care nu existã ca valoare absolutã. Astfel, „adevãrul" sãu, scris cu un rece foc artificial pe bolta Utopiei, n-a supãrat pe nimeni si i-a lãsat pe toti indiferenti. Bravul lor mãrturisitor, îmbrãcat in zale pentru a lupta cu funigeii cîmpului, n-a suferit, nici n-a fost ridicat in slava cerului. E urmarea fireascã, singura care putea sã decurgã din premisele falsului „adevãr" mãrturisit.
   Adevãrul adevãrat e numai in Dumnezeu si in inima neamurilor. In Dumnezeu e absolut, in inima neamului e in mãsura in care aceastã inimã se pune de acord cu voia dumnezeiascã, devenind oglindã unde se reflectã lumina de sus. Cine vrea sã mãrturiseascã adevãrul trebuie mai întîi sã-l gãseascã. Si nu-l poate gãsi decît in aceste douã izvoare firesti, care, in esentã, se reduc la unul singur: Dumnezeu.
   Astãzi, dupã cite s-au întîmplat, constiinta noastrã de scriitori români nu-si aflã nici un motiv de mustrare; nici mãcar in pãrerea de rãu, atît de mititel omeneascã, dupã o tihnã asezatã si comodã, care a lipsit zbuciumatei noastre vieti. Si a lipsit fiindcã, necãutînd-o, am dispretuit-o chiar atunci cînd a venit singurã.
   Meritul si miselia²⁾ noastrã constau in sarcina, pe care ne-a impus-o n-am putea spune cine, de a fi mãrturisitorii neschimbati si fara limitã ai adevãrului crestinesc si românesc. Totdeauna ai aceluiasi adevãr crestinesc si românesc! Iar aceastã mãrturisire nu se întemeiazã decît pe izvorul lui de sus si pe oglinda lui de jos care este inima neamului nostru. (Întrebuintãm intentionat cuvîntul neam si nu acela de popor. Pentru noi cuvîntul popor are sensul unei colectivitãti trãitoare in prezent, pe cînd cuvîntul neam are semnificatia unei entitãti istorice ce se poate identifica de-a lungul veacurilor prin fapte si opere specifice). Dumnezeu, cel revelat in odãjdiile Bisericii strãmosesti si proclamat in toate marile aspiratii si in toate operele ce alcãtuiesc fizionomia specificã a istoriei si a culturii nationale e izvorul si temeiul mãrturisirii. Nicãieri n-am cãutat alte temeiuri. Nici in ratiunea noastrã individualã, nici in asa-zisa ratiune umanã. Fiindcã, din desfãsurarea gîndului si a faptei omenesti, stim cã ori de cite ori insul egocentric si orgolios a cãutat numai în sine însusi sau numai cu mijloace proprii adevãrul, totdeauna a gresit. Si a gresit cu atît mai mult cu cît a fost mai genial înzestrat. Si fiindcã, tot astfel, stim cã ratiunea umanã conceputã ca valoare absolutã nu existã. Tragica varietate discordantã a sistemelor de filosofie stã dovadã. Relativitatea si caducitatea sistemelor politice, de asemenea. Societatea Natiunilor, opera asa-zisei ratiuni umane, filosoficã si politicã totdeodatã, ne demonstreazã, prin neputinta ei de a functiona, cã suma ratiunilor individuale si colective nu înseamnã unitatea organicã a vreunei ratiuni umane, autonomã si absolutã, din care sã decurgã peremptoriu consecinta practicã a pacifismului universal. Societatea Natiunilor e reeditarea colectivã a orgoliosului Lucifer, e simbolul tragic al limitei puterilor omenesti angajate in clãdirea Babelului, demonstratie evidentã a inexistentei ratiunii umane, absolute si autonome.
   Dacã ar fi sã cãutãm un criteriu universal, pur omenesc, pernã moale pentru îndoielile si nesigurantele noastre de insi singuratici, nu l-am putea lãmuri decît in aspiratiile primordiale si obscure ale sufletului cãtre izvorul transcendent al vietii. Istoria culturilor omenesti ne vorbeste de existenta in timp si in spatiu a acestor aspiratii prin care sufletul nãzuieste la recunoasterea de sine însusi a lui Dumnezeu. E ceea ce se numeste in termen teologic necesitatea mîntuirii. Dar aceste aspiratii cu caracter într-adevãr universal nu-si au sediul in ratiune, ci in strãfundurile nemãsurate ale sufletului, acolo unde tipã in beznã si in spaimã, in pãcat si in vremelnicie, instinctul de salvare al vietii noastre. Sediul lor e ceea ce numim inima neamurilor.
   Un Rai s-a închis undeva, deasupra noastrã, cîndva in neprecisul început al timpului. Cu portile zãvorîte, pãzit de sãbii de vîlvãtaie. Legenda lui de aur trãieste ca o realitate in memoria popoare lor. Deliciile lui ne mai gustate amãrãsc vremelnicia noastrã muiatã in durere. Marea durere a existentei terestre naste si sporeste lipsa lui. Un sentiment de rãmasi-pe-dinafarã ne dã surdul impuls de-a scãpa de aceastã osîndã, de-a ne dezlega de acest blestem. Toatã fapta, toatã creatia umanã, ce umple timpul si spatiul acestui pãmînt, nu este altceva, in ultimã semnificatie, decît simularea frumusetii inaccesibile a acestui Rai ce dogoreste de departe memoria ancestrala a omenirii si înroseste otelul vointei de înãltare cãtre el. Considerînd sub acest unghi pornirea sufletului omenesc de a se salva din moarte prin credintã transcendentã si operele ei, de-a cãror freneticã zãmislire rãsunã veacurile si continentele, ea ne apare ca un continuu si încordat asalt al Raiului pierdut. Fiecare operã nobilã a mîinilor omului e o treaptã mai mult, ridicatã in asaltul ierusalimului ceresc. Si cum religia e un dar direct al lui Dumnezeu, arta rãmîne cea mai nobilã creatie a geniului omenesc. Opera de artã e cu atît mai nobilã, cu atît mai generoasã in semnificatie, cu cît fiinta ei misterioasã fulgerã mai tare fisii din lumina Paradisului pierdut. Nu arde oare o strãlucire dumnezeiascã in toate capodoperele geniului omenesc, ce au izbucnit - asemenea Universului din neant - mirosind proaspãt a perfectiune din inima profundã a neamurilor?
   Aceastã inimã, in adîncîmile cãreia zace durerea rãmînerii-în-afarã, a înstrãinãrii de cer, aceastã inimã in care totusi freamãtã obscur nu stiu ce bucurie a vecinãtãtii dumnezeiesti si hãuie tipãtul dupã salvare al instînctului vietii, e in acelasi timp vointa primordialã din care izbucnesc înãltãrile si se încheagã capodoperele nobletii omenesti. In ea e Dumnezeu, reflectat ca soarele in fundul mãrii.
   Scriitori crestini, noi n-am avut nevoie sã cãutãm marele adevãr in sistemele de filosofie sau in sîmburii culturilor ce alcãtuiesc istoria spiritului omenesc. Asemenea poporului din viata cãruia o tragem pe-a noastrã, noi am deschis ochii in lumina adevãrului revelat. Miscarea gîndului nostru, activitatea ,,Gîndirii" noastre, constã in a pipãi in inima neamului nostru dîrele luminoase ale revelatiei reflectate in ea. Explicit sau implicit, la acest adevãr se raportã întreaga si complexa noastrã activitate. Inclusiv creatia artisticã revãrsatã timp de doisprezece ani si jumãtate in paginile acestei reviste. Cei care binevoiesc sã ne judece, aspru sau prietenos, nu pot s-o facã mai drept decît tinînd seamã de acest criteriu al cugetãrii si al zãmislirilor noastre, într-un mediu intelectual încã nedeprins cu astfel de criterii.
   E just cã lumina adevãrului revelat, al Bîsericii si al constiintei noastre religioase, adînceste si mai mult amarul sentiment al înstrãinãrii, al rãmînerii-în-afarã de care am vorbît, al distantei dintre ceea ce nu este încã si ar trebui sã fie.
   Nostalgia paradisiacã in care noi vedem principiul oricãrei opere nobile - nu numai de artã, dar si de politicã, de culturã si de toate zilele - implicã posibilitatea unor acorduri de supremã armonie. Rai înseamnã acordul perfect între om si Dumnezeu, între popor si Dumnezeu. Sfãrîmarea acestui acord e haosul dramatic, infernal, pe care îl trãim azi. Constiintei crestine îi e greu sã se acomodeze unor conditii contradictorii cu adevãrul revelat. Si chiar dacã omul de constiintã crestinã nu e perfect, sau, mai ales, dacã e însusi imperfect, cu atît mai mult simtul lui critic capãtã o mai usturãtoare ascutime in lupta de sfîsiere a mînciunii organizate, ce stã, potrivnicã, in calea marelui si supremului acord. Noi mãrturisim adevãrul din Dumnezeu si din inima neamului nostru. Aceastã mãrturisire determinã lupta pe viatã si pe moarte împotriva puterilor haotice, care stau vrãjmase, între cerul si pãmîntul nostru, între noi si arhetipul de frumusete si de perfectiune cãtre care ne impinge tot adîncul fiintei noastre. Sentimentul nostru e cu atît mai amar si dinamic cu cît distanta pînã acolo e mai mare si împotrivirile mai acerbe. O, dacã n-ar fi aceastã luminã de departe, aceastã fulgerare de Paradis ce arde in adîncul memoriei noastre ca o imagine ce vrea sã fie realizatã neapãrat, atunci ce oaie blîndã si împãcatã ar fi omul printre scaietii acestei lumi!  Nobletea lui însã stã in refuzul haosului si in aspiratia nãvalnicã spre lumina de departe. Si nimeni dintre cei care au cãzut in acest asalt al Paradisului n-a rãmas tãrînã uitatã in cimitirul oilor.
   Adevãrul acesta, fiindcã e singurul vital, singurul necesar si singurul adevãrat, si fiindcã triumful lui cere prãbusirea minciunii in neant, provoacã inevitabil suferinta. Strigãtul lui mîntuitor in istorie a fost totdeauna însotit de geamãtul subteran al durerii. Dacã proclamarea lui a revãrsat in vãzduh zorile bucuriei, triumful lui n-a fost fapt decît dupã ce a trecut prin marile amurguri de sînge ale martiragiilor.
   Ce soartã ciudatã am avut si noi!
   Nu putem tãgãdui cã mãrturisirea noastrã n-a trezit din primul ceas unde de bucurie. Eram doarã glasul banalitãtilor fundamentale ale vietii noastre ca neam. Desfundam de sub molozul de minciuni al prezentului capete de drumuri ce vin din fundul veacurilor românesti si trebuie sã taie panglici de aur in bezna viitorului. Pentru cei cu memoria scurtã, aceste sacre banalitãti pãreau revelatii; multi, din ce in ce mai multi, se regãseau in ele. Aprobãri, laude, exclamatii! Mii de aderente necerute, înflãcãrate! Puterea vremelnicã, aparent mãgulitã, n-a întîrziat sã se împodobeascã cu desartele ei distinctii. Locuri înalte ni s-au oferit cu recunostintã si oameni foarte importanti se gîdilau pe pîntece cu prietenia noastrã.
   Aceasta - atîta vreme cît mãrturisirea noastrã pãrea inofensivã pentru minciuna puternic, vast si fioros organizatã!
   Dar a fost de ajuns un ceas, un singur ceas, cînd adevãrul pãrea gata de explozia triumfului - si de cealaltã parte trãsnetul a cãzut. Catastrofal, meritele noastre de ieri au devenit ticãlosii fãrã asemãnare. Gura aclamatiilor de odinioarã a înghetat sub lãtrãtura jigodiilor biruitoare. Însusi d. Nicolae Iorga, apostolul din trecut al neamului, uitîndu-se pe sine in arhivele istoriei, (,,Eu nu sunt eu!") a avut superbul cavalerism de-a numi „iresponsabili" pe niste scriitori care zãceau in pivnitele jilave pentru o luptã de idei ce fusese odatã chiar a domniei sale!
   Sic transit gloria mundi - si a caracterului national! Iresponsabili, domnule Iorga? Linia noastrã e a lui Bãlcescu.E a lui Eminescu. E a tuturor celor care s-au rãsucit româneste si crestineste in rugul vedeniei unui Paradis, din care altii si-au calculat cãderea pentru vanitãti ucigãtoare de suflet. A fost si a domniei tale. Dar pentru grãuntele onorurilor, noi n-am vîndut-o. În ceasurile de groazã, in zile negre ca mormintele, in sãptãmîni si luni de urgie, noi am stat drepti, neclãtinati, responsabili de ultimul cuvînt pe care l-am scris. Cãci doar despre aceasta era vorba: de rostul nostru ca scriitori si de nimic altceva! Noi, domnule Iorga, am fosi noi! Si nimeni dintre cei care vor veni nu va putea scrie despre atitudinea noastrã cuvinte asemenea celor chinuite de noi aici, in infinitã tristete pentru un dezastru moral.
   Si acum, - continuãm.
   Rãnitii si-au legat sîngerãrile si se reîntorc pe front. Adversarii adevãrului in care credem noi au sporit. Ei sunt mai încrezuti si mai bine organizati pe planul lor international. Noi am fost totdeauna putini. Pe piscul unde stãm bat vînturi tari si reci. O parte din fostii camarazi de condei ne-au pãrãsit: din lasitate sau pentru o pîine! I-am privit cu milã rostogolindu-se la vale. Si nici mãcar la picioarele domnului N. Iorga nu s-au oprit!
   Pasta noastrã intelectualã de azi e încã prea inconsistentã pentru a se închega in forme precise de statornicie. Cine nu are rãdãcini sufletesti in adînc, slãveste azi un crez pentru a cãpãta mîine o mai bunã simbrie in tabãra negatiei lui. Dar constatînd speta, justificãm încã o datã rostul nostru la aceastã revistã. Pentru noi scrisul nu este o profesiune ci, ocolind cuvîntul misiune, o poruncã moralã; o calamitate dacã voiti, cãzutã pe umerii slabi ai cite unui ins în care se îmbulzesc sã izbucneascã in expresii acele aspiratii nedomolite ce zac in inima neamului. Cine comercializeazã condeiul, evitînd spiritul si gîdilînd animalul din om, nu face altceva decît sã ia în desert marea poruncã si sã caricaturizeze diabolic sarcina ce i s-a pus pe umeri. Arta adevãratã -si nu existã vreo capodoperã in cutiura omeneascã sã contrazicã aceastã lege - aria adevãratã are totdeauna crestetul iluminat de viziunea de fulger a Paradisului. Între Dumnezeu ca izvor al frumusetii si între inima neamului ce aspirã dupã ea, scriitorul e un mijlocitor. In opera lui vibreazã elementele acelui acord suprem în care sufletele, biciuite de groaza vremelniciei, se regãsesc, pentru o clipã mãcar, in armonia vastã a infinitului. Cãci, dupã toate esteticile din lume, arta e ordonantã, armonie si strãlucire si asemenea ei, toate activitãtile omenesti, hrãnite din principiul adevãrului, se subtiazã si se ilumineazã treptat, in mãsura efortului de înãltare, pentru a-si muia vîrfurile in lumina de sus ca turlele aeriene ale catedralelor.

Nichifor CRAINIC
   "Gândirea", Octombrie, 1934

¹⁾ In acest parcurs de spatiu (1933-'34), meritã precizatã pozitia lui N. Crainic prin alãturarea sa miscãrii tineretului, arestarea sa si a Prof. Nae Ionescu în noaptea de 29 / 30 Decembrie 1933 si depunerea lor la închisoarea Jilava împreunã cu alti conducãtori legionari, suprimarea publicatiilor nationaliste, s.a.

²⁾ Cuvantul e aici utilizat în acceptiunea de smerenie crestinã.