Ne întoarcem iarăsi la studiile noastre sacre, într-un al doilea an de
război. Pentru reculegerea lăuntrică, pentru încordarea
atentiei în urmarirea problemelor, pentru meditarea adevărurilor puse înainte, nimic nu e
mai neprielnic decît această atmosferă cutremurată de spartul bombelor, fulgerată de
vestile victoriei si încruntată de duhul rnortii. Ca sub năprăznicia grindinei ce ne surprinde
în
vraistea cîmpului, si ne izbeste de pretutindeni, e peste măsură de greu să ne sustragem acestei
vremi, cînd e pusă în joc soarta neamului nostru, soarta statului, soarta Europei
si a culturii, în lumina căreia lumea noastră se dezvoltă de două mii de ani
încoace. Cu deosebire
pentru voi, cei tineri, smulgerea din
vălmăsag pentru a vă dedica studiului e grea, pentru că războiul implică
în chip fatal tineretea, pentru că
iubitii vostri camarazi de generatie se găsesc încăerati departe, în vijelia
eroică,
e pentru că vă entuziasmează isprăvile unora
si vă sfîsie moartea altora, pentru că voi însivă asteptati ca, mîine, să vă vină
rîndul. În asemenea stări sufletesti, tulburate de vuietul istoriei ce se face sub ochii
nostri, cînd viata însăsi e aruncată în balanta jucăusă a fiintei sau a nefiintei, nimic nu pare mai străin
si maî depărtat, mai superfluu si mai anacronic decît cartea si studiul ei. Urmăresc de
cîtiva ani o revistă italiană a tîneretului universitar, intitulată Libro e Moschetto - Cartea
si pusca, redactată programatic in spiritul studiului si al eroismului. De cum s-a inceput
războiul, cuvîntul Libro din titlul acestei reviste apare tăiat de o linie diagonală pentru a scoate in evidentă numai cuvîntul
Moschetto, adică pentru a indîca simbolic că eroismul trece acum pe planul
întîi, iar studiul rămîne deocamdată pe planul al doolea. Dacă ne gîndim la împrejurările
amintite, neprielnice
linistii si meditatiei academice sau dacă ne gîndim la tinerii înrolati sub
arme, pentru care cartea nu maî poate fi o preocupare de moment, desigur că revista italiană pare îndreptătită
să-si desfigureze titlul în chip
simbolic.
Dar această problemă mai are o latură, ce trece dincolo de psihologia
fiecăruia, tulburată de evenimentele in curs. E in afară de orice discutie că tara in război se
bizuie mai ales pe voinicia tineretului. În
vitejia si puterea lui de sacrificiu stă soarta ei viitoare. Dar nu e mai putin adevărat
că, dacă e un tineret care pleacă, e un alt tineret care rămîne pe băncile
studiului. Oricare ar fi destinatia lui de mîine, acest tineret, care rămîne
acasă, are pe umeri obligatii ce decurg din situatia lui ca atare. În măsura in care unii au
obligatia armelor, ceilalti au obligatia studiului. Pentru psihologia
individuală, pusă in perspectiva eventuală de a schimba cartea cu arma, e oarecum de
înteles
întrebarea: "Ce-mi foloseste studiul dacă mîine voi pleca la luptă si,
poate, la moarte?" Dar falsitatea unei astfel de
judecăti iese la iveală dacă răsturnăm întrebarea pe seama celor de pe
cîmpul de
bătaie, care ar putea să spună: "Ce-mi foloseste mie unuia chinul războiului
si, poate, moartea, cînd as fi putut rămîne mai departe la studii?" E fără
îndoială că o întrebare ca aceasta, insinuată in
generatia luptătoare, ar surpa sufletul războinic si ar pricinui tării si neamului o adevărată
catastrofă.
Ei bine, un sîmbure de catastrofă se furisează si in psihologia celor rămasi la
studîu, dacă ei s-ar lăsa înselati de sentîmentul zădărniciei lui.
Se spune că nu pentru scoală
învătăm, ci pentru viată. În mod american aceasta s-ar tălmăci că
învătăm pentru o carieră de cît mai mare succes personal, însusindu-ne abilitatea de a-i trage pe sfoară pe ceilalti in profitul nostru. E un fel de-a intelege
scoala după tipicul individualismului democratic. Dar viata, pentru care ne
pregătim, nu e un monopol individual, ci un bun comun - cel mai mare bun comun ce
l-a dat Dumnezeu pe pămînt.
Intrînd în viată ai intrat în această comunitate, ca un fir de iarbă
într-o fîneată imensă, ca o vietate între milioane de făpturi vii. Pregătindu-ne pentru
viată ne pregătim să îndeplinim una din nenumăratele
functiuni, din complexul armonizant al cărora rezultă sporul unei cît mai înalte trăiri
comune. Dacă iluzionismul egocentric ne înclină să credem că
viata e făcută pentru noi, realitatea imediată ne înduplecă să vedem că noi suntem făcuti pentru
viată, fiindcă viata rămîne vesnic, iar noi suntem vremelnici si trecători. Bucuria de a trăi e bucuria de a indeplini una din functiunile
vietii. Pentru omul egoist, care nu
urmăreste decît succesul individual, îndeplinirea acestei functiuni degenerează in ceea ce se
numeste "carieră"; pentru omul adevărat însă, care a surprins întelesul superior, întelesul spiritual al
existentei, functiunea vietii se ridică la rangul de mare noblete, al unei
misiuni. Dacă in imensa varietate cosmică a
existentei e un scop sau o finalitate, sub puterea căreia particularitătile individuale se intregesc unele pe altele
si se armonizează intr-un tot superior, înseamnă că fiecare făptură
indeplineste o functiune precisă, prin care participă la bucuria de a exista, ca
parte, a acestui întreg superior
si covîrsitor. Dar ceea ce deosebeste pe om de toate celelalte făpturi, in îndeplinirea acestei
functiuni, e capacitatea fără asemănare de a o transforma in misiune. Aceasta, multumită înzestrării lui cu inteligentă
si vointă cum celelalte făpturi nu o au. Astfel, putem spune fără gres că, pe cînd toate celelalte făpturi sunt functiuni instinctive ale
vietii, singur omul poate fi misiune
constientă a ei.
Adevărul acesta niciodată nu-l putem pătrunde mai adînc si mai limpede
decît intr-o vreme ca a noastră, de crîncen
si urias război, cînd suntem in situatia să vedem că nu viata ne apartine
nouă, ci noi apartinem vietii comune, fie că această viata comună se
numeste natiune română, fie că se numeste continent european sau crestinism. Dacă in timp de pace spiritul istoriei se disimulează oarecum după culisele evenimentelor
normale, lăsîndu-ne să credem că suntem stăpînii
vietii si răsfătatii desfătărilor, el apare acum, în bubuitul tunului, ca suveran al evenimentelor
si ne pretinde brutal să fim ceea ce suntem în realitate, adică misiuni
vremelnice, dar hotărîtoare, ale istoriei
si ale vietii. Iar dintre toate vîrstele, cei care se bucură de preferinta lui severă
si fatală sunt tocmai cei investiti cu plinătatea vietii, adică tineretul. Marea misiune de a realiza istoria apartine
generatiei tinere, iar spiritul istoric, care îi azvîrle pe umeri această sarcină
misionară, nu e altul decît Providenta.
Ce înseamnă oare a trăi, in sensul crestin al
cuvîntului? Înseamnă participarea
constientă la existenta lui Dumnezeu. Din neant am fost chemati
ca să ne împărtăsim de această bucurie. Suntem splendide nimicuri cosmice, luminate de raza
vesnicei slăvi a lui Dumnezeu. Iar viata ca atare e Dumnezeu însusi, pentru că
Mîntuitorul e „calea, adevărul
si viata". Cu alte cuvinte, afirmînd că nu viata ne apartine nouă, ci noi apartinem
vietii, ne mărturisim prin aceasta
părtasi ai Domnului Iisus Hristos sau părtasi ai lui Dumnezeu prin Hristos.
Într-un sens mai larg, intreaga făptură se bucură de această
părtăsie divină, de vreme ce isi are izvorul in bunătatea lui Dumnezeu, prin Fiul
său, prin Logos, fără care nimic nu s-a creat. Logosul e vistieria sfîntă unde se păstrează arhetipurile
desăvîrsite ale acestei lumi. Si dacă prin nemernicia noastră am căzut in străinătatea
păcatului, prin Logosul întrupat, prin Iisus Hristos, ni s-a dat
iarăsi darul de a ne ridica la modelul nostru din vistieria cerească sau la
părtăsia divină. In fiinta sa misterioasă si neajunsă, Dumnezeu e transcendent lumii create, dar e imanent acestei lumi prin harul revărsat asupra
ei, ca s-o scoată din neant
si s-o mîntuie. Prin urmare, viata la care suntem chemati fie prin creatie sau
nastere biologică, fie prin opera mîntuirii lui Iisus Hristos, e deopotrivă un dar al lui
Dumnezeu, pe care il stăpînim numai in măsura in care il
recunoastem ca atare, adică numai in măsura participării noastre constiente la modul divin de
existentă. Dacă omul ar fi o simplă făptură biologică, asa cum e planta sau
animalul, participarea lui la viata divină n-ar constitui nici o problemă, fiindcă ea
s-ar desfăsura in chip firesc, după legile existentei, infuzate in cosmos. Dar omul ca spirit
liber, in a cărui libertate e dată atît nimicirea-i proprie, cît
si propria-i desăvîrsire, constituie o problemă spirituală, ce trebuie rezolvată cu fiecare existentă
individuală. Trăim intre neantul din care am fost creati
si viata la care am fost chemati. Participarea noastră la viată nu e o functiune biologică
asa cum o îndeplineste planta sau animalul, ci o misiune spirituală, acceptată
printr-un act de credintă
si printr-un act de vointă continuă. Cine se hotărăste să trăiască in spirit
crestin, se hotărăste de fapt să colaboreze cu Iisus Hristos la fericirea proprie
si la fericirea lumii întregi. Am putea spune că lui Dumnezeu nu-i place singurătatea transcendentă a
cerului, care e prea plină de fericirea-i proprie,
si această fericire se cere împărtăsită altora. Îngerii, oamenii si toate făpturile au fost scoase din neant pentru a se
impărtăsi de fericirea cerească. Omul, care e chipul lui Dumnezeu, e chemat la El, căruia nimic nu-i
lipseste, să colaboreze la această descărcare de fericire din prea plinul bunătătii
dumnezeiesti. Catolicii invată că între Dumnezeu si om există un raport
juridic, pe care omul păcătos
l-a sfărîmat
si pe care Fiul lui Dumnezeu intrupat a venit să-l restabilească. E un mod mai mult roman decit
crestin, de a concepe o
legătură teandrică. Dar
dacă, la sfîrsitul lucrurilor, ne vom găsi in fata Părintelui lumii, ca într-un tribunal
suprem, unde se vor hotărî pentru veci vredniciile
si responsabilitătile noastre de fiinte libere, prin Iisus Hristos am învătat că Dumnezeu e iubirea
si din iubire ne-a creat si din iubire s-a coborît între oameni pentru a-i
mîntui. Înainte de a fi Judecător, e Tatăl ceresc al acestei lumi, cu
dragoste fericită pentru frumusetea ei
si cu dragoste mîhnită pentru rătăcirea omului. Dacă nu si-ar iubi făptura, dacă
n-ar voi-o părtasă la viata divină, n-ar fi trimis pe Fiul său să se coboare între
oameni, să se spînzure de lemnal Golgotei pentru ei, spre a-i face
iarăsi părtasi la boarea de azur a Paradisalui.
E un lucru misterios, a cărui adincime n-o putem pătrunde
bine, că sacrificiile expiatoare care preînchipuiau drama Mîntuitorului fie la
mozaici, fie la păgîni, vizau de cînd lumea numai tineretea. Cu cît victima era mai tînără
si mai frumoasă, cu atît pretul sacrificiului era crezut mai mare. A jertfi un bătrîn nu mai era jertfă
deplină, fiindcă
si fără aceasta bătrînul e gata de disparitie firească. A jertfi o făptură in
floarea tineretii
si a frumusetii era semnul supremei iubiri si al supremei ofrande. Pentru răscumpărare se dă
totdeauna ceea ce e mai scump decît orice.
Si dacă Mîntuitorul s-a jertfit in chip de tînăr, e pentru ca noi să
intelegem cît de mare e iubirea lui Dumnezeu pentru Fiul Său si pentru neamul
omenesc. Există minti care se smintesc în fata acestei taine nepătrunse
si numesc iubirea lui Dumnezeu monstruozitate paternă. Dar oare, in lumea noastră
pămîntească, nu întîlnim
acelasi mod de a iubi, la părintii care isi sacrifică propriii fii, atunci cînd e vorba de
mîntuirea patriei? Războaieie le fac tinerii, dar le hotărăsc bătrînii, cu bună
stiintă că fiii lor vor merge la moarte. Există oare vreun războinic, care să creadă pe parintii din neamul său drept
monstri pentru faptul că el merge la sacrificiu pentru tară? Sau, mai degrabă, tineri
si bătrîni, uniti în aceeasi iubire suprema pentru neamul lor, găsesc că
sacrificiul zace in natura profundă a vietii, a acestui bun comun la care au să
participe, mai fericite, generatiile ce vor veni?
Mîntuitorul insusi a intrat in cosmos in chip de războinic tînăr împotriva
Diavolului, printul acestei lumi, sacrificîndu-se pentru mintuirea omenirii din robia
păcatului. Si oricine se jertfeste in Iisus Hristos, pentru ca oamenii să se ridice mai aproape de
Dumnezeu, devine colaboratorul Mîntuitorului,
si fiu prin har al Tatălui ceresc. Nimic nu ne opreste, iubiti studenti, să vedem in camarazii
nostri de ani si de credintă, care poartă războiul împotriva Diavolului de la
Răsărit, colaboratorii Domnului
si fiii săi adoptivi. Ei stiu cum stim si noi că războiul pe care îl duc e un război
sfint, că dusmanul a pus in lucrare toate puterile demonice ca să despartă omenirea de
Dumnezeu, s-o instrăineze in păcatul de moarte al necredintei
si s-o lipsească astfel de părtăsia vietii divine. Ei stiu că se crucifică asemeni lui Hristos spre
biruinta crucii sale. Ei îndură focul de iad al războiului cu credinta ca isi păzesc tara lor
crestină si cu nădejdea că, in urma lor, se va ridica o Europă închinată lui
Dumnezeu, cum a fost odinioară. Ei mor liberînd din moartea duhovnicească a necredintei pe
însisi dusmanii lor, botezîndu-i in numele Sfintei Treimi si aprinzîndu-le din nou altarele
profanate. Aceasta nu e o armată sub călcîiul căreia să crească, sinistră, uriciunea
pustiirii, ci o armată care deschide, pe unde trece, o lume nouă, in primăvara
crestină. Avîntul care o însufleteste e însusi duhul lui Hristos, care urăste pe Diavol
si dă dovezile iubirii fată de robii liberati din ghiara lui. "Suntern armata lui
Hristos" strigă tăranii
si cărturarii laolaltă, in mărturisirile ce vin de pe front, adică o armată ce lucrează in
slujba vietii. Dacă a existat in istorie o generatie tînără care să se creadă investită cu poleiul unei
misiuni dincolo de comun, generatia acestui război apare ca o generatie intr-adevăr
apostolică, însărcinată cu misiunea de-a împăca pe om cu Dumnezeu in
Iisus Hristos.
Ar fi un orgoliu nesocotit să credem că aparitia ei e
unică in istorie. Oricînd au fost împrejurări asemănătoare, războiul lui Hristos împotriva
Diavolulul si-a găsit armatele care să-l poarte. Veacurile ortodoxiei vuiesc de
suvoaiele apostolilor in armură de fier. In cea mai mare parte, istoria
Bizantului, care
străluceste in adîncul credintei si al spiritualitătii noastre, e făcută de
soldati ai crucii. O mie cinci sute de ani de viată bizantină inseamnă o mie cinci sute de
ani de războaie împotriva Diavolului care năvălea de pretutindeni asupra cetătii
lui Hristos, cum se numea metropola ortodoxiel. Primejdii de moarte o pîndeau,
cel putin egale cu cele care ne pîndesc pe noi. Si dacă Bizantul le-a zdrobit
si le-a supravietuit pe o lungime de timp cum n-a avut vreo altă împărătie, acest miracol se
datoreste nu atît fortei numărului, cît puterii vulcanice a credintei in
Dumnezeu, ce se revărsa ca o lavă peste vrăjmasi. Caracteristica războinicilor
bizantini, spre deosebire de armatele imperiului păgîn al romanilor, este aceea
că, pe cînd unele subjugau popoarele
vrăjmase si apoi le transportau la Roma zeitătile, ceilalti înfrîngeau pe păgîni convertindu-i la
crestinism si făcîndu-i să recunoască in Iisus Hristos suveranul spiritual al imperiului
si al pămîntului întreg. Impăratul Bizantului era nasul tuturor acestor popoare cucerite la
credinta ortodoxă. Astfel, zeul apostolic al armatei noastre, ce înăltă crucea in
Răsărit, se încadrează in marea traditie a Bizantului, care s-a socotit
împărătia lui Hristos pe pămînt. Nu numai prin puritatea credintei noastre suntem
mostenitorii Bizantului, dar si prin acest suflu eroic, văpaie din văpaia lui, de-a ne jertfi pentru împăcarea oamenilor certati cu
Dumnezeu.
Vouă, care rămîneti fie si numai vremelnic la studii, pregătindu-va pentru apostolatul
păcii, tin să vă reamintesc că cetatea Bizantului, maica spirituală a neamului
nostru, n-a fost numai războinicie crestină. Tăria Bizantului, spre deosebire de tăria
Romei, stă in două lucruri, care
trebuie să rotunjească orice viată crestină: stă in credintă si in faptă, in cugetare adoratoare si in actiune
apostolică. În timp ce
soldatii luptau la marginile împărătiei, înlăuntrul ei, retrasi in sihăstriile
duhovnicesti, sute de mii de călugări încremeneau in adorarea extatică a lui
Dumnezeu, iar geniile înflăcărate de Duhul Sfînt adinceau tainele credintei
si făureau dogmele universale ale Bisericii. Contemplatia si actiunea, adică lucrarea lăuntrică a spiritului
si revărsarea ei in fapte, constituie deopotrivă esenta ortodoxă a vietii
bizantine. Cine afirmă că ortodoxia ar fi pasivitate hieratică, lipsită de
actiune, acela nu
cunoaste nimic din sfînta si uriasa epopee desfăsurată neîntrerupt, un mileniu
si jumătate, in slujba triumfului lui Hristos. Precum norii, care cutreieră văzduhul de la o margine la
cealaltă, umbrind pămîntul împotriva
arsitei pămîntului si stropindu-l cu ploaie, se ridică din apele in limpezimea cărora se
oglindeste cerul, tot astfel marea epopee a Bizantului ortodox îsi sorbea tăria din iezerele singuratice ale contemplatiei
si ale studiului sacru. Contemplatia lămurită de studiile încununate de contemplatie constituie ceea ce
numim participarea
constientă la viata lui Dumnezeu. In istorie ca si in existenta particulară, faptele
singure, oricît de uimitoare ar fi proportiile lor, nu valorează nimic fără contactul divin al
credintei, care le dă sevă
si fecunditate; căci si Diavolul, care nu poate adora pe Dumnezeu, e capabil de fapte
uluitoare, dar faptele lui, sterile de sensul vietii, seamănă in lume urîciunea
pustiirii, negatia
si moartea. Prin contemplatie, prin cugetarea adoratoare, cunoastem si pipăim misterul ce stă dincolo de
străfundul acestei lumi,
si prin pîrghia faptelor revărsate din ea ridicăm din nou lumea să participe la acest mister, care e viata lui
Dumnezeu. Nimeni nu poate fi colaboratorul Domnului nostru Iisus Hristos la mîntuirea
si la fericirea lumii decît prin contemplatia din care izvorăste orice misiune
apostolică. Apostolatul fără
credintă e un simulacru desert si fara viată, ca popîndăul înfipt in
tarină, semuind pe om, spre a speria corbii ce rîvnesc la sămînta holdelor. Corbii însă nu se sperie de simulacru
si nici Diavolul, de un asemenea apostolat.
Ce sunteti voi, tinerii, care n-ati fost chemati la luptă sau care
v-ati întors din dogoarea ei? Sunteti candidatii la apostolatul adevărat, la demnitatea de colaboratori ai lui
Iisus Hristos pentru mîntuirea lumii. Vă amintesc că teologia nu este o academie de artă dramatică unde ati venit să
învătati cum să simulati mai bine pe Petru si pe Pavel. Teologie înseamnă a vorbi lumii despre
Dumnezeu; dar aceasta nu e cu putintă fără meditarea îndelungată a Scripturilor
revelate, fără asimilarea dogmelor in
substanta convingerii personale si în contemplatia slavei dumnezeiesti, ce trebuie să înfrumuseteze obrazul acestei
lumi. Teologie înseamnă identificarea cu Iisus Hristos, încît atunci cînd veti grăi despre viata lui
Dumnezeu, omului să i se pară că
însusi Iisus Hristos e cel care vorbeste prin gura ta.
Observam la începutul acestei prelegeri că vuietul vremii
noastre, de răsturnări
si prefaceri epocale, stînjeneste concentrarea spiritului, in cămara singuratică a
studiului. Stă
totusi in puterea spiritului să nu se lase victimă a evenimentelor din afară, ci să extragă din ele sensul către care
zvîcneste urias istoria contimporană. Mergem, peste cetătile Diavolului, spre aurora altei ere, pe care o voim înflorită după marele nostru vis
crestin. Înclestati-vă inima in articulatiile acestui crez, si patima sacră pentru pregătirea apostolică va spori
mult. Scumpii
vostri camarazi de generatie, departe de cămin si de tară, primesc botezul martiragiului
si al eroismului pentru România lui Iisus Hristos. Dar voi, care rămîneti, si toti cei care vor
rămîne, aveti datoria sa-i
întovărăsiti în studiu si in rugăciune, care fortifică sufletul patriei, si
să-i continuati în apostolatul de lume
nouă. Istoria nu pune mai grele sarcini pe umerii lor decît pe umerii vostri. S-a vorbit in această
tară, cu modulatii elegiace, despre o generatie sacrificată; dar s-a uitat atunci că numai
generatiile, în făptura cărora valul vietii urcă pînă la vecinătatea lui
Dumnezeu, sunt capabile de sacrificiu
si de biruintă.
Nichifor
Crainic
"Gândirea"