GÂNDIREA

Nichifor Crainic: COLABORATORII LUI HRISTOS

 

Ne întoarcem iarăsi la studiile noastre sacre, într-un al doilea an de război. Pentru reculegerea lăuntrică, pentru încordarea atentiei în urmarirea problemelor, pentru meditarea adevărurilor puse înainte, nimic nu e mai neprielnic decît această atmosferă cutremurată de spartul bombelor, fulgerată de vestile victoriei si încruntată de duhul rnortii. Ca sub năprăznicia grindinei ce ne surprinde în vraistea cîmpului, si ne izbeste de pretutindeni, e peste măsură de greu să ne sustragem acestei vremi, cînd e pusă în joc soarta neamului nostru, soarta statului, soarta Europei si a culturii, în lumina căreia lumea noastră se dezvoltă de două mii de ani încoace. Cu deosebire pentru voi, cei tineri, smulgerea din vălmăsag pentru a vă dedica studiului e grea, pentru că războiul implică în chip fatal tineretea, pentru că iubitii vostri camarazi de generatie se găsesc încăerati departe, în vijelia eroică, e pentru că vă entuziasmează isprăvile unora si vă sfîsie moartea altora, pentru că voi însivă asteptati ca, mîine, să vă vină rîndul. În asemenea stări sufletesti, tulburate de vuietul istoriei ce se face sub ochii nostri, cînd viata însăsi e aruncată în balanta jucăusă a fiintei sau a nefiintei, nimic nu pare mai străin si maî depărtat, mai superfluu si mai anacronic decît cartea si studiul ei. Urmăresc de cîtiva ani o revistă italiană a tîneretului universitar, intitulată Libro e Moschetto - Cartea si pusca, redactată programatic in spiritul studiului si al eroismului. De cum s-a inceput războiul, cuvîntul Libro din titlul acestei reviste apare tăiat de o linie diagonală pentru a scoate in evidentă numai cuvîntul Moschetto, adică pentru a indîca simbolic că eroismul trece acum pe planul întîi, iar studiul rămîne deocamdată pe planul al doolea. Dacă ne gîndim la împrejurările amintite, neprielnice linistii si meditatiei academice sau dacă ne gîndim la tinerii înrolati sub arme, pentru care cartea nu maî poate fi o preocupare de moment, desigur că revista italiană pare îndreptătită să-si desfigureze titlul în chip simbolic.
     Dar această problemă mai are o latură, ce trece dincolo de psihologia fiecăruia, tulburată de evenimentele in curs. E in afară de orice discutie că tara in război se bizuie mai ales pe voinicia tineretului. În vitejia si puterea lui de sacrificiu stă soarta ei viitoare. Dar nu e mai putin adevărat că, dacă e un tineret care pleacă, e un alt tineret care rămîne pe băncile studiului. Oricare ar fi destinatia lui de mîine, acest tineret, care rămîne acasă, are pe umeri obligatii ce decurg din situatia lui ca atare. În măsura in care unii au obligatia armelor, ceilalti au obligatia studiului. Pentru psihologia individuală, pusă in perspectiva eventuală de a schimba cartea cu arma, e oarecum de înteles întrebarea: "Ce-mi foloseste studiul dacă mîine voi pleca la luptă si, poate, la moarte?" Dar falsitatea unei astfel de judecăti iese la iveală dacă răsturnăm întrebarea pe seama celor de pe cîmpul de bătaie, care ar putea să spună: "Ce-mi foloseste mie unuia chinul războiului si, poate, moartea, cînd as fi putut rămîne mai departe la studii?" E fără îndoială că o întrebare ca aceasta, insinuată in generatia luptătoare, ar surpa sufletul războinic si ar pricinui tării si neamului o adevărată catastrofă.
     Ei bine, un sîmbure de catastrofă se furisează si in psihologia celor rămasi la studîu, dacă ei s-ar lăsa înselati de sentîmentul zădărniciei lui. 

  Se spune că nu pentru scoală învătăm, ci pentru viată. În mod american aceasta s-ar tălmăci că învătăm pentru o carieră de cît mai mare succes personal, însusindu-ne abilitatea de a-i trage pe sfoară pe ceilalti in profitul nostru. E un fel de-a intelege scoala după tipicul individualismului democratic. Dar viata, pentru care ne pregătim, nu e un monopol individual, ci un bun comun - cel mai mare bun comun ce l-a dat Dumnezeu pe pămînt.
     Intrînd în viată ai intrat în această comunitate, ca un fir de iarbă într-o fîneată imensă, ca o vietate între milioane de făpturi vii. Pregătindu-ne pentru viată ne pregătim să îndeplinim una din nenumăratele functiuni, din complexul armonizant al cărora rezultă sporul unei cît mai înalte trăiri comune. Dacă iluzionismul egocentric ne înclină să credem că viata e făcută pentru noi, realitatea imediată ne înduplecă să vedem că noi suntem făcuti pentru viată, fiindcă viata rămîne vesnic, iar noi suntem vremelnici si trecători. Bucuria de a trăi e bucuria de a indeplini una din functiunile vietii. Pentru omul egoist, care nu urmăreste decît succesul individual, îndeplinirea acestei functiuni degenerează in ceea ce se numeste "carieră"; pentru omul adevărat însă, care a surprins întelesul superior, întelesul spiritual al existentei, functiunea vietii se ridică la rangul de mare noblete, al unei misiuni. Dacă in imensa varietate cosmică a existentei e un scop sau o finalitate, sub puterea căreia particularitătile individuale se intregesc unele pe altele si se armonizează intr-un tot superior, înseamnă că fiecare făptură indeplineste o functiune precisă, prin care participă la bucuria de a exista, ca parte, a acestui întreg superior si covîrsitor. Dar ceea ce deosebeste pe om de toate celelalte făpturi, in îndeplinirea acestei functiuni, e capacitatea fără asemănare de a o transforma in misiune. Aceasta, multumită înzestrării lui cu inteligentă si vointă cum celelalte făpturi nu o au. Astfel, putem spune fără gres că, pe cînd toate celelalte făpturi sunt functiuni instinctive ale vietii, singur omul poate fi misiune constientă a ei.
     Adevărul acesta niciodată nu-l putem pătrunde mai adînc si mai limpede decît intr-o vreme ca a noastră, de crîncen si urias război, cînd suntem in situatia să vedem că nu viata ne apartine nouă, ci noi apartinem vietii comune, fie că această viata comună se numeste natiune română, fie că se numeste continent european sau crestinism. Dacă in timp de pace spiritul istoriei se disimulează oarecum după culisele evenimentelor normale, lăsîndu-ne să credem că suntem stăpînii vietii si răsfătatii desfătărilor, el apare acum, în bubuitul tunului, ca suveran al evenimentelor si ne pretinde brutal să fim ceea ce suntem în realitate, adică misiuni vremelnice, dar hotărîtoare, ale istoriei si ale vietii. Iar dintre toate vîrstele, cei care se bucură de preferinta lui severă si fatală sunt tocmai cei investiti cu plinătatea vietii, adică tineretul. Marea misiune de a realiza istoria apartine generatiei tinere, iar spiritul istoric, care îi azvîrle pe umeri această sarcină misionară, nu e altul decît Providenta.
     Ce înseamnă oare a trăi, in sensul crestin al cuvîntului? Înseamnă participarea constientă la existenta lui Dumnezeu. Din neant am fost chemati ca să ne împărtăsim de această bucurie. Suntem splendide nimicuri cosmice, luminate de raza vesnicei slăvi a lui Dumnezeu. Iar viata ca atare e Dumnezeu însusi, pentru că Mîntuitorul e „calea, adevărul si viata". Cu alte cuvinte, afirmînd că nu viata ne apartine nouă, ci noi apartinem vietii, ne mărturisim prin aceasta părtasi ai Domnului Iisus Hristos sau părtasi ai lui Dumnezeu prin Hristos. Într-un sens mai larg, intreaga făptură se bucură de această părtăsie divină, de vreme ce isi are izvorul in bunătatea lui Dumnezeu, prin Fiul său, prin Logos, fără care nimic nu s-a creat. Logosul e vistieria sfîntă unde se păstrează arhetipurile desăvîrsite ale acestei lumi. Si dacă prin nemernicia noastră am căzut in străinătatea păcatului, prin Logosul întrupat, prin Iisus Hristos, ni s-a dat iarăsi darul de a ne ridica la modelul nostru din vistieria cerească sau la părtăsia divină. In fiinta sa misterioasă si neajunsă, Dumnezeu e transcendent lumii create, dar e imanent acestei lumi prin harul revărsat asupra ei, ca s-o scoată din neant si s-o mîntuie. Prin urmare, viata la care suntem chemati fie prin creatie sau nastere biologică, fie prin opera mîntuirii lui Iisus Hristos, e deopotrivă un dar al lui Dumnezeu, pe care il stăpînim numai in măsura in care il recunoastem ca atare, adică numai in măsura participării noastre constiente la modul divin de existentă. Dacă omul ar fi o simplă făptură biologică, asa cum e planta sau animalul, participarea lui la viata divină n-ar constitui nici o problemă, fiindcă ea s-ar desfăsura in chip firesc, după legile existentei, infuzate in cosmos. Dar omul ca spirit liber, in a cărui libertate e dată atît nimicirea-i proprie, cît si propria-i desăvîrsire, constituie o problemă spirituală, ce trebuie rezolvată cu fiecare existentă individuală. Trăim intre neantul din care am fost creati si viata la care am fost chemati. Participarea noastră la viată nu e o functiune biologică asa cum o îndeplineste planta sau animalul, ci o misiune spirituală, acceptată printr-un act de credintă si printr-un act de vointă continuă. Cine se hotărăste să trăiască in spirit crestin, se hotărăste de fapt să colaboreze cu Iisus Hristos la fericirea proprie si la fericirea lumii întregi. Am putea spune că lui Dumnezeu nu-i place singurătatea transcendentă a cerului, care e prea plină de fericirea-i proprie, si această fericire se cere împărtăsită altora. Îngerii, oamenii si toate făpturile au fost scoase din neant pentru a se impărtăsi de fericirea cerească. Omul, care e chipul lui Dumnezeu, e chemat la El, căruia nimic nu-i lipseste, să colaboreze la această descărcare de fericire din prea plinul bunătătii dumnezeiesti. Catolicii invată că între Dumnezeu si om există un raport juridic, pe care omul păcătos l-a sfărîmat si pe care Fiul lui Dumnezeu intrupat a venit să-l restabilească. E un mod mai mult roman decit crestin, de a concepe o legătură teandrică
. Dar dacă, la sfîrsitul lucrurilor, ne vom găsi in fata Părintelui lumii, ca într-un tribunal suprem, unde se vor hotărî pentru veci vredniciile si responsabilitătile noastre de fiinte libere, prin Iisus Hristos am învătat că Dumnezeu e iubirea si din iubire ne-a creat si din iubire s-a coborît între oameni pentru a-i mîntui. Înainte de a fi Judecător, e Tatăl ceresc al acestei lumi, cu dragoste fericită pentru frumusetea ei si cu dragoste mîhnită pentru rătăcirea omului. Dacă nu si-ar iubi făptura, dacă n-ar voi-o părtasă la viata divină, n-ar fi trimis pe Fiul său să se coboare între oameni, să se spînzure de lemnal Golgotei pentru ei, spre a-i face iarăsi părtasi la boarea de azur a Paradisalui.
     E un lucru misterios, a cărui adincime n-o putem pătrunde bine, că sacrificiile expiatoare care preînchipuiau drama Mîntuitorului fie la mozaici, fie la păgîni, vizau de cînd lumea numai tineretea. Cu cît victima era mai tînără si mai frumoasă, cu atît pretul sacrificiului era crezut mai mare. A jertfi un bătrîn nu mai era jertfă deplină, fiindcă si fără aceasta bătrînul e gata de disparitie firească. A jertfi o făptură in floarea tineretii si a frumusetii era semnul supremei iubiri si al supremei ofrande. Pentru răscumpărare se dă totdeauna ceea ce e mai scump decît orice. Si dacă Mîntuitorul s-a jertfit in chip de tînăr, e pentru ca noi să intelegem cît de mare e iubirea lui Dumnezeu pentru Fiul Său si pentru neamul omenesc. Există minti care se smintesc în fata acestei taine nepătrunse si numesc iubirea lui Dumnezeu monstruozitate paternă. Dar oare, in lumea noastră pămîntească, nu întîlnim acelasi mod de a iubi, la părintii care isi sacrifică propriii fii, atunci cînd e vorba de mîntuirea patriei? Războaieie le fac tinerii, dar le hotărăsc bătrînii, cu bună stiintă că fiii lor vor merge la moarte. Există oare vreun războinic, care să creadă pe parintii din neamul său drept monstri pentru faptul că el merge la sacrificiu pentru tară? Sau, mai degrabă, tineri si bătrîni, uniti în aceeasi iubire suprema pentru neamul lor, găsesc că sacrificiul zace in natura profundă a vietii, a acestui bun comun la care au să participe, mai fericite, generatiile ce vor veni?
     Mîntuitorul insusi a intrat in cosmos in chip de războinic tînăr împotriva Diavolului, printul acestei lumi, sacrificîndu-se pentru mintuirea omenirii din robia păcatului. Si oricine se jertfeste in Iisus Hristos, pentru ca oamenii să se ridice mai aproape de Dumnezeu, devine colaboratorul Mîntuitorului, si fiu prin har al Tatălui ceresc. Nimic nu ne opreste, iubiti studenti, să vedem in camarazii nostri de ani si de credintă, care poartă războiul împotriva Diavolului de la Răsărit, colaboratorii Domnului si fiii săi adoptivi. Ei stiu cum stim si noi că războiul pe care îl duc e un război sfint, că dusmanul a pus in lucrare toate puterile demonice ca să despartă omenirea de Dumnezeu, s-o instrăineze in păcatul de moarte al necredintei si s-o lipsească astfel de părtăsia vietii divine. Ei stiu că se crucifică asemeni lui Hristos spre biruinta crucii sale. Ei îndură focul de iad al războiului cu credinta ca isi păzesc tara lor crestină si cu nădejdea că, in urma lor, se va ridica o Europă închinată lui Dumnezeu, cum a fost odinioară. Ei mor liberînd din moartea duhovnicească a necredintei pe însisi dusmanii lor, botezîndu-i in numele Sfintei Treimi si aprinzîndu-le din nou altarele profanate. Aceasta nu e o armată sub călcîiul căreia să crească, sinistră, uriciunea pustiirii, ci o armată care deschide, pe unde trece, o lume nouă, in primăvara crestină. Avîntul care o însufleteste e însusi duhul lui Hristos, care urăste pe Diavol si dă dovezile iubirii fată de robii liberati din ghiara lui. "Suntern armata lui Hristos" strigă tăranii si cărturarii laolaltă, in mărturisirile ce vin de pe front, adică o armată ce lucrează in slujba vietii. Dacă a existat in istorie o generatie tînără care să se creadă investită cu poleiul unei misiuni dincolo de comun, generatia acestui război apare ca o generatie intr-adevăr apostolică, însărcinată cu misiunea de-a împăca pe om cu Dumnezeu in Iisus Hristos
.
     Ar fi un orgoliu nesocotit să credem că aparitia ei e unică in istorie. Oricînd au fost împrejurări asemănătoare, războiul lui Hristos împotriva Diavolulul si-a găsit armatele care să-l poarte. Veacurile ortodoxiei vuiesc de suvoaiele apostolilor in armură de fier. In cea mai mare parte, istoria Bizantului, care străluceste in adîncul credintei si al spiritualitătii noastre, e făcută de soldati ai crucii. O mie cinci sute de ani de viată bizantină inseamnă o mie cinci sute de ani de războaie împotriva Diavolului care năvălea de pretutindeni asupra cetătii lui Hristos, cum se numea metropola ortodoxiel. Primejdii de moarte o pîndeau, cel putin egale cu cele care ne pîndesc pe noi. Si dacă Bizantul le-a zdrobit si le-a supravietuit pe o lungime de timp cum n-a avut vreo altă împărătie, acest miracol se datoreste nu atît fortei numărului, cît puterii vulcanice a credintei in Dumnezeu, ce se revărsa ca o lavă peste vrăjmasi. Caracteristica războinicilor bizantini, spre deosebire de armatele imperiului păgîn al romanilor, este aceea că, pe cînd unele subjugau popoarele vrăjmase si apoi le transportau la Roma zeitătile, ceilalti înfrîngeau pe păgîni convertindu-i la crestinism si făcîndu-i să recunoască in Iisus Hristos suveranul spiritual al imperiului si al pămîntului întreg. Impăratul Bizantului era nasul tuturor acestor popoare cucerite la credinta ortodoxă. Astfel, zeul apostolic al armatei noastre, ce înăltă crucea in Răsărit, se încadrează in marea traditie a Bizantului, care s-a socotit împărătia lui Hristos pe pămînt. Nu numai prin puritatea credintei noastre suntem mostenitorii Bizantului, dar si prin acest suflu eroic, văpaie din văpaia lui, de-a ne jertfi pentru împăcarea oamenilor certati cu Dumnezeu.
Vouă, care rămîneti fie si numai vremelnic la studii, pregătindu-va pentru apostolatul păcii, tin să vă reamintesc că cetatea Bizantului, maica spirituală a neamului nostru, n-a fost numai războinicie crestină. Tăria Bizantului, spre deosebire de tăria Romei, stă in două lucruri, care trebuie să rotunjească orice viată crestină: stă in credintă si in faptă, in cugetare adoratoare si in actiune apostolică. În timp ce soldatii luptau la marginile împărătiei, înlăuntrul ei, retrasi in sihăstriile duhovnicesti, sute de mii de călugări încremeneau in adorarea extatică a lui Dumnezeu, iar geniile înflăcărate de Duhul Sfînt adinceau tainele credintei si făureau dogmele universale ale Bisericii. Contemplatia si actiunea, adică lucrarea lăuntrică a spiritului si revărsarea ei in fapte, constituie deopotrivă esenta ortodoxă a vietii bizantine. Cine afirmă că ortodoxia ar fi pasivitate hieratică, lipsită de actiune, acela nu cunoaste nimic din sfînta si uriasa epopee desfăsurată neîntrerupt, un mileniu si jumătate, in slujba triumfului lui Hristos. Precum norii, care cutreieră văzduhul de la o margine la cealaltă, umbrind pămîntul împotriva arsitei pămîntului si stropindu-l cu ploaie, se ridică din apele in limpezimea cărora se oglindeste cerul, tot astfel marea epopee a Bizantului ortodox îsi sorbea tăria din iezerele singuratice ale contemplatiei si ale studiului sacru. Contemplatia lămurită de studiile încununate de contemplatie constituie ceea ce numim participarea constientă la viata lui Dumnezeu. In istorie ca si in existenta particulară, faptele singure, oricît de uimitoare ar fi proportiile lor, nu valorează nimic fără contactul divin al credintei, care le dă sevă si fecunditate; căci si Diavolul, care nu poate adora pe Dumnezeu, e capabil de fapte uluitoare, dar faptele lui, sterile de sensul vietii, seamănă in lume urîciunea pustiirii, negatia si moartea. Prin contemplatie, prin cugetarea adoratoare, cunoastem si pipăim misterul ce stă dincolo de străfundul acestei lumi, si prin pîrghia faptelor revărsate din ea ridicăm din nou lumea să participe la acest mister, care e viata lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi colaboratorul Domnului nostru Iisus Hristos la mîntuirea si la fericirea lumii decît prin contemplatia din care izvorăste orice misiune apostolică. Apostolatul fără credintă e un simulacru desert si fara viată, ca popîndăul înfipt in tarină, semuind pe om, spre a speria corbii ce rîvnesc la sămînta holdelor. Corbii însă nu se sperie de simulacru si nici Diavolul, de un asemenea apostolat.
     Ce sunteti voi, tinerii, care n-ati fost chemati la luptă sau care v-ati întors din dogoarea ei? Sunteti candidatii la apostolatul adevărat, la demnitatea de colaboratori ai lui Iisus Hristos pentru mîntuirea lumii. Vă amintesc că teologia nu este o academie de artă dramatică unde ati venit să învătati cum să simulati mai bine pe Petru si pe Pavel. Teologie înseamnă a vorbi lumii despre Dumnezeu; dar aceasta nu e cu putintă fără meditarea îndelungată a Scripturilor revelate, fără asimilarea dogmelor in substanta convingerii personale si în contemplatia slavei dumnezeiesti, ce trebuie să înfrumuseteze obrazul acestei lumi. Teologie înseamnă identificarea cu Iisus Hristos, încît atunci cînd veti grăi despre viata lui Dumnezeu, omului să i se pară că însusi Iisus Hristos e cel care vorbeste prin gura ta.
     Observam la începutul acestei prelegeri că vuietul vremii noastre, de răsturnări si prefaceri epocale, stînjeneste concentrarea spiritului, in cămara singuratică a studiului. Stă totusi in puterea spiritului să nu se lase victimă a evenimentelor din afară, ci să extragă din ele sensul către care zvîcneste urias istoria contimporană. Mergem, peste cetătile Diavolului, spre aurora altei ere, pe care o voim înflorită după marele nostru vis crestin. Înclestati-vă inima in articulatiile acestui crez, si patima sacră pentru pregătirea apostolică va spori mult. Scumpii vostri camarazi de generatie, departe de cămin si de tară, primesc botezul martiragiului si al eroismului pentru România lui Iisus Hristos. Dar voi, care rămîneti, si toti cei care vor rămîne, aveti datoria sa-i întovărăsiti în studiu si in rugăciune, care fortifică sufletul patriei, si să-i continuati în apostolatul de lume nouă. Istoria nu pune mai grele sarcini pe umerii lor decît pe umerii vostri. S-a vorbit in această tară, cu modulatii elegiace, despre o generatie sacrificată; dar s-a uitat atunci că numai generatiile, în făptura cărora valul vietii urcă pînă la vecinătatea lui Dumnezeu, sunt capabile de sacrificiu si de biruintă.

Nichifor Crainic

"Gândirea"

 

 

 

 

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE