Ca 'ntr'un codru 'ncins de flăcări, un haiduc olog,
cu gîndul
în
genunchi, eu Te rog
si Te rog:
dă-i,
Doamne, putere si-uriasă răbdare
neamului meu călcat în picioare...
Si credintă mai tare ca muntii, Tu dă-i,
pe rînd să-i alunge cu ea pe
călăi...
Trimite-i,
în
visuri, vedenii si semne,
la crîncene lupte mereu să-l-îndemne,
ca dacă
Tu-l uiti si de-acum înainte,
cin'
si-o mai aduce de Tine aminte,
pe-aceste pămînturi de jaf si de
jale,
si
de-ascunsele Tale puneri la cale?
Ce ochi vor rămîne, lăcrimînd să desmierde,
ogoarele negre si întinderea
verde,
si tot ce din mila cea făr' de hotare,
ne-ai dat pe aceste
meleaguri, sub soare?
Ostasilor schilavi pentru cruce si tară,
dă-le amurguri si-adormire
usoară,
iar pe cei vrednici, ce dîrji vor rămîne,
pentru bătăliile uriase de
mîine,
coboară suflarea-Ti-nevăzută
porumbă-
peste gîndul de
cremene, peste pita lor grumbă...
Mălaiul cel acru, fă-li-l tuturor dulce
si dă-le-asternuturi, unde sdroaba să-si culce;
dă bietelor
văduve, lungi, spornice zile
si scapă-le pruncii si pe copile;
străfulgeră bratele de
străini, ce misele
se năpustesc tîlhăreste spre
ele...
Apără-i, Doamne, si-ocroteste-i pe toti,
de hoardele strîmbe de
căpcîni si de hoti
si de nouii si orbii haihui si
ciocoi,
iviti ca lingoarea si ciuma
'ntre noi...
Pe-ai mei fă-i să ducă spre culmi înstelate
neclintita încredere
în
ascunsa-Ti dreptate;
tărie
făr' de margini dă Tu bratelor lor,
dincolo de munci fără preget si
spor;
fă verde si vesnică străvechea for urmă,
în glia aceasta ce de veacuri o scurmă
si unde se
sbat, cum mereu s'au sbătut
dela-al pămîntului nepătruns
început...
Nu vezi Tu cum tara sălbatec ni-o calcă,
prăpădul ce arde sub copita
muscalcă?
Ducu-ne pita si cenusa din vatră:
muscalul ne
sudue, calmucul ne latră...
Ah, Doamne, îndură-te de tară si noi,
si cu foc si pucioasă i-aruncă
'napoi,
în stepele oarbe, de unde-au plecat
să spurce pămîntul, în lung si în lat...
Mor cei mai drepti dintre-ai nostri'n cătusi,
smulsi
sunt, si'n temnite ca vitele dusi,
cei mai falnici si cei mai voinici
dintre pietrosii flăcăi de
pe-aici...
Eu, Rob al cuvîntului, ce doar pulbere sînt,
mă rog pentru
ei, cu fruntea'n pămînt:
netărmuritul auz
Ti-l apleacă
spre vorba-mi nătîngă, spre ruga-mi săracă...
Mă 'ntreb, ca 'ntr'o lungă, cumplită poveste:
au,
Doamne, gresala care ne este?
Fărădelege neiertată e oare
să-ti aperi dîrz vatra si locul sub soare?
Din zorii pămîntului si
pînă acusi,
pus-am noi neamuri străine 'n
cătusi?
Ucisu-le-am oamenii sub poverile
muncii?
Smulsu-le-am
străinelor, flăcăii si pruncii?
Căutatu-si-a neamul pe-ai lui
undeva,
peste
unde-si scrie graiul granita?...
Ca de pe creste de valah Ararat,
as vrea să-ti cînt cu glasul trăgănat,
o amarnică doină
înaripată,
spre tronu-Ti de taine să se abată,
să sune si să crească, mereu si mereu:
psalm furtunatic al neamului
meu,
din al cărui străfund, ca din ochiu de potop,
cu pieptul
în
flacări, eu azi mă desgrop,
cîntînd
să-i vestesc, în lungi stihuri amare,
robia si durerile-i făr'de
hotare...
Cu fruntea'n tărînă, lin, soaptă de soaptă,
toată
suflarea-mi spre Tine se 'ndreaptă:
dă-i Doamne Tu, mană, drum slobod si spor,
neamului meu
îndelungrăbdător;
dă-i brate, genunchi si inimă tare
si fă-mi-l să salte, ca de-otel, în picioare:
milioane de Lazări
în năvalnic
suvoi,
smulsi tainic din ceata si noaptea
de-apoi...
Fă-i ca de acuma, în trudă fierbinte,
cucernici, de Tine să-si aducă
aminte;
cu bratele
aspre,
ce va fi să desfereci,
schituri
să-Ti înalte, si mărete biserici,
si'n tara lor
verde, ca o
gură de rai,
pe
Tine să te aibă căpetenie si
Crai...
Iar Roma să se uite uimită 'napoi,
cu ochi ca doi sori
uriasi, către noi,
ca
peste-un neam, care 'nvie din morti,
smerit si
statornic, l'ale soarelui porti...
(Drumuri în
furtună, Madrid 1951)