-
a r t i c o l c e n z u r a t -
Nenorocirea omului este că nu se poate defini in raport cu
ceva, că el n'are în
existentă un punct stabil si un centru de determinare. Oscilatia lui între viată
si spirit, îl face să le piardă si pe acestea, si să devină astfel un nimic care
doreste existentă. Animalul acesta indirect, doreste spiritul si regretă viata. Omul
nu-si poate găsi niciun echilibru în lume, fiindcă echilibrul nu se câstigă negând
viata, deja trăind. Acest nimic ce doreste existenta este rezultatul unei negatii a
vietii. De aceea omul are privilegiul de a putea muri oricând, de a renunta la iluzia de
viată din el. Nu este revelatoare pentru esenta omului pornirea spre decadentă? Cea mai mare
parte din oameni decad; numai putini se înaltă. Si nimic nu este mai întristător decât să vezi cum decad
oamenii. Căci nu te întristează numai faptul că in destinul lor
poti vedea viitorul tău, ci te intristează îndeosebi prezenta continuă a unui putregaiu in
esenta omului. Este bine că în lume se mai găsesc si creatori fericiti, precum este bine că se mai găsesc
si oameni cari se pot înălta încontinuu.
Intreg procesul de decadentă a omului nu este decât o succesivă detasare de
existentă; dar nu o detasare prin transcedentă, prin sublim, sau prin renuntare, ci printr'o fatalitate asemănătoare cu aceea care aruncă la pământ un fruct putred dintr'un pom. Orice
decadentă este o deficientă de existentă si o pierdere in existentă, încât singurătatea omului este in
acelas timp o singurătate a nimicului si o singurătate a firii.
Când te gândesti mult asupra
omului, asupra conditiei lui particulare in lume, te apucă o nemărginită
amărăciune. Să-ti dai seama in fiecare clipă că tot ceeace faci tu este fructul
conditiei tale particulare; că toate gesturile absurde, sublime, riscate sau
grotesti, toate gândurile, tristetile, bucuriile si prăbusirile, toate elanurile
si toate înfrângerile sunt rezultate numai din forma ta particulară de
existentă, că dacă ai fi fost orice altceva decât om nu le-ai fi făcut, să ai
în fiecare clipă in
constiintă această particularitate a conditiei umane, să te obsedeze absurdul formei umane de
existentă, înseamnă a te desgusta
de fenomenul uman în asa măsură, încât doresti să devii orice numai om nu. Obsesia de
fiecare clipă a absurdului uman face de două ori existenta insuportabilă: ca viată concepută biologic
si ca viată deviată în formă umană. Or această formă este un paradox în
lume.
Si oamenii au plătit scump paradoxul formei lor de existenta, l-au plătit cu prea multe
suferinte, cu inadmisibile suferinte într'o lume, ea însăsi inadmisibilă.
*
* *
Este atât de greu să treci peste lipsa de nădejde din
suferintă, încât nu
poti privi cu dispret iluzia crestinilor de a-si fi atenuat suferintele lor prin
comparatia continuă cu suferintele lui Isus. Dar ce poti face când n'ai găsit nici un mijloc de a nu fi
singur in durere? Si apoi când ai memoria atâtor suferinte trecute si presentimentul atâtor dureri
vîitoare; chinurile cărui om ti-ar putea îndulci amarul
chinurilor proprii? Isus n'a suferit pentru toti oamenii; căci dac'ar fi suferit atât de mult
pe cât se spune, după el n'ar fi trebuit să mai existe dureri. Ori se pare că toti oamenii cari
au venit după Isus, fără să fie salvati prin suferinta lui, n'au făcut prin chinurile lor decât să adauge
contributia lor la infinitul suferintii umane, pe care Cristos nu l-a putut
realiza. Intr'adevăr, putin a avut de suferit Isus pentruca noi să mai avem atâta de
îndurat. Dacă ar fi suferit in natura lui divina, după el n'ar mai fi putut exista
suferinte. Dar Isus n'a suferit decât ca om si astfel suferinta lui n'a putut răscumpăra decât
atât de putin, desi a mângăiat pe multi, fără să poată mângăia insă pe cei mai
singuri. Acestia nu si-au găsit decât mângăierea propriului lor chin si nu
si-au găsit
linistea decât in suferinte si mai mari. Isus n'a venit pentru cei mai singuri, ci numai pentru cei
singuri. Până acum nu s'a găsit un D-zeu al celor mai singuri, al celor absolut
singuri, fiindcă până acum nimeni n'a găsit mângăierile cari ar putea face mai
putin nefericite aceste fiinte. Ah! Lumea asta care nu si-a găsit până acurn decât un
mântuitor!
*
* *
Numai suferinta schimbă pe om. Toate celelalte experiente si fenomene nu reusesc să modifice
esential temperamentul cuiva sau sa-i adâncească anumite dispozitiuni până la
a-l transforma integral. Din câte femei echilibrate n'a făcut suferinta sfinte? Absolut toate sfintele an suferit dincolo de orice închipuire. Transfigurarea lor n'a fost opera
interventiei divine, nici a lecturiî si nici chiar a singurătătii luată ca
atare, Suferinta de fiecare clipă, o suferintă monstruoasă si durabilă le-a relevat lumi pe cari nimeni nu le poate bănui, le-a intensificat si le-a adâncit cum nu
reuseste si intensifice si să adâncească viata sufletească a unui om normal o existentă
întreaga de meditatie. Un om care are blestematul si inepuizabilul privilegiu de a putea suferi absolut incontinuu, se poate dispensa pentru tot restul
vietii lui de cărti, de oameni, de idei, si de orice gen de informatie, deoarece faptul pur de a suferi este suficient pentru a dispune la
ineditatie continuă, are in sine destule rezerve pentru a face inutilă orice
contributie din afară. Se poate scoate atât de mult din suferintă, din această comoară blestemată, care te
îmbogăteste sau te distruge pentru a te face orice numai mediocru nu.
Oamenii n'au înteles că împotriva mediocritătii nu se poate lupta decât cu
suferinta. Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit; dar modifici inimaginabil de mult prin
durere. Singura armă împotriva mediocritătii este suferinta. Prin ea schimbi
temperamente, conceptii, atitudini si viziuni, schimbi directiuni de existenta, deoarece orice
suferintă mare si durabilă afectează fondul intim al fiintii. Modificând fondul intim al fiintii, ea modifică implicit si raportul acesteia cu lumea. Este o schimbare de perspectivă, de întelegere si de
simtire, După ce ai suferit mult îti vine imposibil să-ti mai dai seama de perioada de
viată in care n'ai suferit; căci orice suferintă te înstreinează de dispozitiile tale naturale, te aduce într'un plan de
existenta strein aspiratiilor tale firesti. Astfel dintr'un om născut pentru
viată, suferinta face un sfânt si in locul tuturor iluziilor lui întinde plăgile si cangrena renuntărilor. Intreaga
neliniste ce urmează suferintii, mentine pe om într'o tensiune in care nu mai poate
fi mediocru.
Un popor întreg ar putea fi modificat prin suferintă si neliniste, printr'un tremur continuu, chinuitor si
persistent. Indolenta, scepticismut vulgar si imoralismul superficial, pot fi distruse prin teamă, printr'o
nelinistire totală, printr'o teroare fecundă si o suferintă generală. Dintr'un popor indolent si sceptic
se scoate foc printr'o teamă, printr'o nelinistire chinuitoare si o tortură arzătoare. Este drept că
o suferintă ce vine din afară nu este tot asa de fecundă ca o suferintă care
creste imanent într'o fiintă, Dar dintr'un popor nu trebue să faci o sumă de creatori; ci o sumă de oameni.
Toate metodele obiective, tot complexul de valori ale culturii nu modifică nimic in
esentă. Cunoasterea obiectivă si impersonală nu face decât si îmbrace un
manechin, dar nu o fiintă. Nu as conduce niciodată un stat cu programe, manifeste si legi, si
n'as mai lăsa pe nici un cetătean să mai
doarmă linistit până când nelinistea lui nu l-ar asimila formei de viata socială in care trebue să
trăiască.
Lupta împotriva propriilor întristări este atât de grea fiindcă există un fond de
tristete in noi, independent de determinentele exterioare ale tristetilor. Pe acestea le
poti învinge; dar este imposibil să învingi un fond ascuns si intim, sursa originară a
nesfârsitelor întristări. In acest fond de tristete nu pot vedea altceva decât
tristetea de a fi, care este adevărata tristete metafizică. In intimitatea
fiintei noastre există nelinistea propriei noastre distante de lume; mult mai profundă
este insa tristetea de a fi, deoarece ea izvoreste din existenta noastră ca
atare, din natura intrinsecă a fiintei pe când nelinistea distantei de lume, numai dintr'un raport, dintr'o
relatie.
A lupta împotriva acestei tristeti metafizice înseamnă a lupta impotriva ta
insuti.
Si într'adevăr, sunt oameni cari nu pot trai mai departe decât negându-se continuu pe ei
însisi.
Toate trăirile totale, toate acele trăiri cari ne angajează mai mult, ne
depăsesc. Si ne depăsesc prin sentimentul de iresponsabilitate ce-l avem de
câte ori trăim astfel de experiente. De ce putem cunoaste pe oameni numai in
marile evenimente din viata? Fiindcă aici hotărîrea si calculul rational n'au nici o valoare; tot ceeace derivă din valori
si criterii exterioare, dispare, pentru a lăsa locul unor determinante mai
adânci. Este curios cum oamenii exagerează valoarea hotărîrii, a atitudinii in marile evenimente, când in ele suntem mai iresponsabili, mai aproape de
fondul nostru irational. Nu avem noi in trăirile totale sentimentul unei invadări irezistibile, al unui proces ascuns
ce se desfăsură in noi, dominându-ne? De unde iluzia autodeterminării? Interpretarea posterioară a oamenilor după ce procesul s'a
consumat, îi face insensibili la irationalitatea procesului, din care nu mai rămâne in întelegerea lor decât o
schemă. Si desi in experienta procesului, iresponsabilitatea este vădită, orgoliul
animalului rational, nu vrea să admită rolul destinului interior la marile răspântii ale existentei lui. Acest orgoliu dispare la acei a căror
existentă este o sumă de răspântii si la cari trăirile totale sunt atât de frequente încât se simt
de:păsiti, in fiecare moment. Când trăesti extrem de intens, continuturile
fiintii tale debordează limitele unei existente individuale; ai atunci impresia că in fine palpită forte necunoscute, adânci
si îndepărtate, că se consumă un destin de care esti iresponsabil. Valoarea nulă a hotărîrii rationale răsare atunci într'o
evidentă dureroasă. Ca indivizi, avem fatal constiinta limitării noastre, a mărginirii
individuatiei; din acest motiv, ne doare si ne surprinde când tensiunea intimă explodează in
continuturi atât de vii, atât de profunde si de debordante, dându-ne impresia
infinitului lăuntric in constiinta mărginirii fatale a oricărei individuatii.
Dintre oamenî sunt impresionanti numai aceia a căror existentă este o serie de
răspântii, numai
oamenii cari au destin, a căror viată se dilată atât de mult încât n'o mai pot domina in nici un
fel, Totul este să ai destîn, să fii un „caz". Prezenta ta să fie o
mustrare, o teamă, o neliniste, un extaz sau o bucurie, Nimeni să nu stie cât vei
trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă
si o bucurie pentru prăbusirile si înăltările tale, să facă din existenta ta o surprîză
continua, o neliniste ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de
presentimente, de meditatie, de ură si de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care
mergi, precum nimeni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Existenta ta să fie o problemă
irezolvabilă, pe care nici moartea să n'o poată rezolva vreodată, ci absenta ta fizică să mărească chinul
neîntelesului. Toti oamenii cari n'au un destin si cari nu pot deveni „cazuri", calcă sigur in
existenta, sunt siguri că ei trebue să ajungă undeva; căci finalul este implicat
in premisele fiintii lor. Acel om, însă, care e un "caz", este pentru el
însusi o neliniste absolută si un prilej de neliniste pentru altii; in el tremurul individuatiei este o
halucinatie, un extaz, o reverie sau o explozie, o
creatie infinită, un nimic ce devine fiintă. Si atunci i se pune aceluia ultima
întrebare: dacă lumea a
fost creată sau dacă n'a fost încă.
Trebue anulate într'un mod oarecare memoria si toate sentimentele cari încearcă să se cristalizeze in
noi, Toate
afectiunile durabile, toate regretele si toate aspiratiîle ce se dilată pe o sferă mare de timp ne împiedică să
trăim, ne încurcă
si ne îngreunează existenta. Dece să ne mai aducem aminte de ceva si de ce să mai dorim
ceva, dece încercăm să umplem trecutul cu o
nesfârsită serie de continuturi si să anticipăm viitorul printr'o tot atât de
nesfârsită serie de continuturi? Dece să mai avem sentimente, cari să evolueze in timp
si să ne legăm prin ele de obiecte? Dece să ne mai atasăm de lume in timp? Oare n'am putea trece peste aceste piedici in calea
vietii noastre printr'o trăire pură, care ar scoate actele vietii dintr'o integrare
si o semnificatie generală? Trăirea sub dimensiunea amplă a timpului face din orice act al
vietii, un element in succesiune, o verigă dintr'un lant, un aspect fragmentar si
simbolic; in ea, toate
actele vietii devin materiale de memorie, creându-se astfel o permanenta inutilă a
eului. Căci este inutil să
simti si să ai constiinta permanentii si continuitătii eului, cu evolutii de
sentimente, cu progres de
aspiratii si cu adâncimi de regrete. Totul este să poti fi total fără să ai memorie. Si aceasta nu e posibil decât prin realizarea integrală a fiecărui act de
viata fără constiinta distantei, fără perspectiva relativitătii lui in cadrul celorlalte
acte. Vietuirea absolută in clipă ca supremă actualitate a vietii individuale, ne poate duce la anularea memoriei si la eliminarea desnădejdîi de a trăi in
timp. Să nu trăim momentele
vietii ca probleme, ci ca realizări absolute; să trăim in fiecare clipă ca
si cum am trăi ceva definitiv, fără început si fără sfârsit. Niciodată să nu
credem, că începem ceva
si sfârsim ceva, ci viata noastră să fie ca o betie de fiecare clipă, in care fiind
totali si prezenti să nu avem ce uita si să nu avem ce dori. Numai realizarea absolută in
clipă, ne poate scăpa de tortura de a avea un timp al nostru, cu cadavrele trecutului
si cu sigurele cadavre ale viitorului. Fiind in fiecare moment total, n'ai ce
arunca, deoarece nimic nu te apasă din afară, dela distantă, ci rămâi ca o
existentă, ca o totalitate de existentă, pentru care nici viata, nici moartea nu mai pot avea o
semnificatie. Atunci te miri cand ti se
spune că trăesti precum te miri când ti se spune ca mori.
Emil
CIORAN