Rãmasã departe, în urmã, lumea pe care am pãrãsit-o fãrã regret pentru absurditatile sale inegalabile, începe sã trãiascã, înãuntru-mi o nouã viatã: a amintirilor. Si ceea ce altãdatã, acolo, nu putea sa provoace în mine altceva decât o stare de suflet apãsãtoare, în care teama si tristetea se asociau cu mânia, devine încetul cu'ncetul motiv de destindere psihicã, ba chiar de-a dreptul de amuzament. Dictatura e de la sine, un lucru absurd. Trãitã direct, nu lasã loc meditatiei senine; apasã asupra simturilor si te face inapt de a prinde cu mintea sensul nonsensurilor. Cu totul altceva se întâmplã apoi, retrãind întâmplãrile cu memoria. Viata amintirilor este, prin excelentã, distractiva: se pierde încãrcãtura subiectivã de durere si urã, si se regãseste, în schimb, nota umoristica a amintirilor.

Absurdul vietii din tarile "socialiste" rezulta dintr'o contradictie fundamentala: aceste tãri se autodefinesc libere si democratice pentru ca sunt... oprimate de dictatura proletariatului. De aici, o întreagã retea de inadvertente. Libertatea exista, nimic de zis, dar numai pentru cei care se supun orbeste. Literatura este mai liberã ca oricând sã... laude regimul. Si asa mai departe. Dar astea sunt lucruri pe care toti cei care semnãm în aceasta revista le cunoastem în egalã mãsurã. Nu are rost sã insist. Sã lãsãm spatiu liber memoriei simple, neinfluentate, necomentate. 

Ceea ce vreau sã evoc în accste rânduri sunt câteva scene din Romania de dupã rãzboi; câteva tablouri ale "construcîiel socialiste". Fapte mãrunte, dar semnificative. Si de-a dreptul absurde. De un absurd atât de desãvârsit încât ne-am obisnuit sã-l credem doar de domeniul literaturii, ca fruct al inteligentei creatoare, al unei reelaborãri artistice a realitãtii, al inventivitãtii scriitoricesti si nimic mai mult. Asadar, sã însiruim faptele nude. Si sã o luãm oarecum în ordine. In ordine cronologicã.

Primul episod pe care vreau sã vi-l povestesc este, într'un anumit sens, un episod "preliminar": se petrece spre sfârsitul rãzboiului si este deosebit de semnificativ pentru atitudinea fatã de om a regimului nou instaurat cu ajutorul hoardelor rosii ale lui Stalin si dupã exemplul lor "înãltãtor" în ceea ce priveste lupta împotriva burgheziei.

 

Ouãle statului

 

Ouãle pentru care tatãl meu a ajuns în închisoare nu erau furate. Acesta, ei da, ar fi fost un motiv pentru a-l aresta. Un altul ar fi fost acela de a fi pus în vânzare ouã stricate sau cu suprapret. Dar tata era un am cinstit. Nu fura ouã si nu le vindea. Atunci, barem, nici nu le cumpãrase. Si l-au dus putin la rãcoare tocmai de aceea: pentru cã nu le-a cumpãrat. Aceasta si numai aceasta i-a fast vina.

Era în 1947. România era rãscolitã de o teribilã crizã economicã. La dezastruoasele urmãri ale rãzboiului, se adãogaserã doi ani de secetã, dupã care izbucnise o inflatie nemaipomenitã. Preturile cresteau de la o zi la alta. Pentru a stãvili inflatia, autoritãtile luarã mãsuri. Intr'o zi, militienii in frunte cu câtiva magistrati luarã cu asalt tarabele din piatã. Unde li se pãrea cã preturile sunt prea pipãrate, confiscau marfa si-i arestau pe speculanti. Indãrãtul tarabelor se asezau ei însisi, asa cum se gaseau, ca sã vândã produsele la preturi rationale.

In dimineata aceea, tata iesise, ca deobicei, la cumpãrãturi. Pe o tarabã vãzu o piramidã de ouã.

Luã unul si-l duse la ureche, sã vadã dacã e proaspãt sau nu. Nu suna bine. Il puse la loc si se îndepãrtã. (Vãzuse cã vânzãtorul nu era un om oarecare, cã nu prea arãta a tãran si nici a precupet, ci un domn distins, în civil, alãturi de care sta un militian în uniformã. Dar nu se oprise prea mult la aceste detalii.) Dupã câtiva pasi, simti cã cineva îl bate pe umãr.

- Vino cu mine!

Se întoarse si îl vãzu pe militian. 

- Unde?

- La militie!

- De ce? N'am fãcut nimic!

- N'a fãcut nimic, i-auzi! Ia uita-te la el, nevinovatull ... Da' cu oul ãla ce-ai vrut sã demonstrezi?

Tatãl meu se înseninã. Zâmbi:

- Aaa... oul! Ce-am vrut sã demonstrez? N'am vrut sã demonstrez nimic Am vrut sã vãd, doar, dacã e prospãt. Asa se face de când e lumea. Dumneata nu le încerci la fel?

- Vorba! Iti spun eu pe datã ce-ai vrut: ai vrut sã arãti cã ouãle statului nu ar fi proaspete!

- Care ... ouã ale statului?

- Te faci cã n'ai vãzut „cine" vindea ouãle!

- ?...

- Tovarãsul judecãtor in persoanã! 

- Si? Ce legãturã are una cu alta? 

- Hai isprãveste, si vino cu mine! Am zis!

Si astfel, tata fu arestat. Si chiar dacã-i dãdurã drumul a doua zi dimineatã, fapt este cã unica zi de închisoare din toatã viata lui a fãcut-o din cauza unui ou ... al statului (!)

Absurd?

Nu prea. Absurdul (spun unii) e inventie literarã. Asa dar, pãtania tatãlui meu n'a fost de un absurd, cum sã zicem, normal, ci de un absurd special. De tip comunist.

Tata s'a stins acum câtiva ani. Si nu a murit de inimã rea, nu, Doamne fereste, dar ziua aceea, singura zi de inchisoare din viata lui, si-o amintea adesea. Si-o amintea si râdea. De-acum, intâmplarea aceea cretinã nu-l mai supãra. Si-o amintea senin, cu un zâmbet în coltul gurii. Tata a murit de bãtrânete. Dumnezeu sã-l odihneascã în pace!

 

Pedepsirea obezitãtii

 

Trãia odatã la Piatra Neamt (vreau sã spun cã mai trãia încã in 1944) un bucãtor foarte gras. Vina era, desigur, a meseriei sale, dar, oricum, era un defect. Un defect care destul de curând se transformã într'o tragedie.

Frontul se apropia. Pentru nemti, lucrurile mergeau de-acum prost, in fiecare zi anuntau cã au efectuat o nouã „retragere elasticã". Nordul Moldovei era deja evacuat. Când frontul ajunse la Iasi, începu evacuarea Moldovei centrale. Trenuri lungi, arhipline. Oamenii luau cu asalt vagoanele, intrau pe usi, intrau pe ferestre. Bucãtarul nostru veni la garã si el cu ai lui, cu boccele si boccelute.

Dar era prea gras ca sã mai poatã gãsi o portitã de salvare. Vechile vagoone aveau usile inguste, si el nu izbuti sã intre, oricât se chinui, nici pe usã si nici pe fereastrã. Rãmase resemnat pe peron. 

- Nu-mi purtati de grijã! Poate cã luptele vor ocoli orasul. Si chiar dacã nu il vor ocoli, mã ascund eu bine. Ne vom revedea, ne vom revedea!

Nu s'au mai vãzut niciodatã, cu toate cã focul luptelor ocoli orasul într'adevãr, si el nu trebui sã se ascundã. Ori, poate, tocmai de aceea.

Odatã rupt frontul la Iasi, rusii nu se oprirã dacât in fata urmãtorului sir de fortificatii, la vreo patruzeci de kilometri mai sus de Piatra. In asteptarea unei noi ofensive, care avea sã rupã, desigur, si aceastã linie de rezistentã, oamenii rãmasi in oras (nu numai din motive de... obezitate, ci si din alte diferite motive) trãirã câteva luni destul de linistite. Bubuitul tunurilor se auzea ca un ecou depãrtat, sufocat. Din când in când, douã-trei avioane treceau pe deasupra orasului; o singurã datã cãzurã trei bombe, fãrã sã facã nici o victimã. Strãzile erau pustii, gãinile fãrã stãpân ciuguleau firele de iarbã rãsãrite printre pietrele caldarâmului, bucãtorul gãtea numai pentru el.

Intr'o bunã zi, rusii pornirã ofensiva finalã. Intrarã si'n Piatra Neamt. Intrarã, sã zicem, ca „prieteni si aliati", pentru cã aproape simultan cu noua rupturã a frontului, la Bucuresti, o loviturã de stat rãsturnase guvernul maresalului Antonescu si noul guvern incheiase armistitiul.

Prieteni si eliberatori, soldatii lui Stalin beau de stingeau, beau si cântau. Nu aveau, de fapt, intentii rãzboinice, pentru cã armistitiul schimbase starea civilã a românilor din inamici in aliati contra nemtilor. Voiau doar sã-i învete pe noii lor învãtãcei (românii) cum se face dreptatea socialã. In curtea unei case vãzurã un om gras si bãlan.

- Burjui! Burjui! Uite un burjui!

Porni o rafalã de pistol-automat. Omul cãzu la pãmânt. Un cadavru obez si bãlan. Atât de gras cã nu putuse, bietul, sã intre pe usa vagonului. Dar nu suficient de gras ca sã nu poatã trece prin usa ce duce in lumea de-apoi.

^*) Dintr'o carte în pregãtire.

Cicerone CERNEGURÃ