...Ziua de sfârsit de Noiembrie este
scurtă, mai ales când se lasă jos norul greu.
Plecară spre târg, având a străbate câmpul de miriste pe un drum de tară cu
câtiva salcâmi pe margine. Nu era departe, nici un fârtat de ceas de trap. Mai înainte Andrei umbla doar cu trei patru prieteni după el.
De
când cu trădarea lui Stelea si toate zvonurile,
se lăsa însotit de vreo
zece osteni cu sânete.
Cu putin înainte de intrarea în târg, într'o margine, era o mică gospodărie
de oameni săraci, o casă veche intrată în pământ, câtiva salcâmi, tufe de
nalbă uscate, mărăcini crescuti în voie până aproape de intrare. Stiau că
în vară s'au aciuiat acolo niste bătrâni cu o nepoată, fugiti de tătari
dintr'un sat vecin.
Andrei cu prietenii mergeau
înainte, iar la vreo sută de pasi urma ceata ostenilor. Când s'au apropiat de casă au auzit vaiete prelungi
de-ti sfâsiau inima. Bătrânul stătea în fata casei si cum a văzut călăretii a început a
tipa după ajutor că moare nepoata. In întuneric abea îl deslusiră cu pletele cărunte
si ochii holbati de groază. «Moare, moare fata!», tipa el într'una. Andrei sări iute jos
si aruncă frâul lui Hergheliu.
-Tine,
caii. Noi mergem să luăm fata, s'o ducem la doftor. Ostenii s'o ia înainte încet că-i
ajungem.
Urmat de
Belgea, Vladut si Radu Soldan, păsi în tinda întunecoasă. Era o beznă de să-ti
scoti ochii. Impinse o usă. Dădură într'o odaie lungă si întunecoasă. Abea la capătul din fund li s'a părut că stă un om cu un mic
opait aprins în mână. Dintr'odată fură apucati fiecare de brate puternice si într'o clipă li se trecu
în jurul gâtului câte un
lat.
Afară, calul lui Andrei se smuci
nechezând. Departe, peste Nistru, un dulău alb se smulse urlând din lant, sări peste gard
si se pierdu în noapte.
Opaitul tremură
în mâna lui Arapu, căzu si se stinse.
Râmnicul Sărat, 17 Septembrie
1939
Nicolae
Totu - "Căpitanul Andrei", Ed. Dacia, Madrid, 1983