(PARTEA INTÂIA: INCHISORILE REGALE)

La vremea primei mele arestãri aveam treizeci si cinci de ani, o sãnãtate bunã, o familie, o carierã (multiplã: avocat, ziarist, conferentiar, fost deputat; mã îndreptam spre o catedrã universitarã). Apartinând unei familii de vitã veche, situatia mea materialã era totusi, mediocrã, dar aveam în Barou locul meu bine stabilit si promisiunile momentului se realizau prompt. Scurta etapele. Inscris în Barou putin dupã 21 de ani, eram ales de la început prim secretar al Conferintelor de stagiu, apoi, la 33 de ani, membru al Consiliului de disciplinã, fapt fãrã precedent în istoria Baroului nostru si, doi ani mai târziu, Vice-presedinte al Uniunii Internationale a Avocatilor, în Congresul de la Paris din 1937, onoare pe care o declinasem în favoarea unui fost decan, membru al delegatiei noastre, cãruia de altfel nu-i datoram nimic. Eram foarte tânãr, puteam astepta. Nu avusesem în vedere negatiunile vietii care asterneau în fata mea un parter falacios, unde pietricelele luceau cu focul diamantelor.

Mediile sociale pe care la frecventam mã apreciau, persoana mea exista.

Familia mea se numãra printre familiile deosebite ale tãrii, ascendenta mea mergea pânã în Evul Mediu si numele ce puteam evoca deopotriva vechime, probitate si merit. In acelasi timp noblete de robã "si noblete de spadã", pentru a vorbi limbajul timpurilor duse, gãseam în amândouã ramurile mele de viatã mai multe generatii de avocati, de magistrati (tatãl meu, bunicul, strãbunicul), generali de înalt comandament în timp de rãzboi, formati în marile scoli militare ale streinãtãtii, G-ral C. Budisteanu, G-ral I. Culcer, oameni de litere (ca mama), oameni politici (ministri, deputati, senatori, primari, prefecti), unii frecventând Curtea, toti societatea.

Femeile din familia mea erau, cele mai multe, frumoase, inteligente, cultivate, rafinate, cunoscând bine Occidentul, ducând o viatã de distinctie si de elegantã, cu un strop de frivolitate spumegândã, proprie secolului ce se sfârsea. Copiii erau supravegheati de mama, dar ca sa-i creascã era totdeauna lângã ei o guvernantã de la Paris sau din Lausana, sau o "fraulein" cu nostalgii vieneze. Câteodatã, bavareze. Rar, "nurse" engleze.
Bãrbati si femei aveau stil. Cãlãtoreau mult. Aveau echipaje, masini mai târziu, case bine tinute, mosii venind de departe în familie, câteodatã adevãrate domenii. Multi din inaintasi se îmbrãcau în streinãtate, domnii aveau alurã, pentru doamne rochiile de searã veneau de la Paquin, bijuteriile de la Nissa, uneori de la Rue de la Paix. Aceastã societate n'avea doar false luciri. Deseori, strãluciri. Nu numai aspectul ametitor al metalului prtios, ci contra-valoarea socialã a opulentii. Cuvioasa Sfânta Paraschiva din Pitesti ruda din stirpa mamei Ottetelisanu. Inãltau biserici, Sf. Ilie din Craiova, fondau spitale, mâna întinsâ spre sãraci. Fundatiile lor sunt încã in picioare; de asemenea unele din casele sau culele de pe mosii, cea mai veche în Budeasa Argesului datând din 1598, lucru rar în aceastã tarã, pradã tuturor invaziilor si, în picioare, deasemenea, înaltele cruci de piatrã ale veacurilor trecute si necropolele sau monumentele funerare mai aproape de epoca noastrã. Suntem, pentru noii stãpâni ai Tãrii, o familie care n'a fãcut decât rãu colectivitãtii nationale, dar, dacã pãmântul nu se sfarmã, râmâne tare sub pasii lor impuri, aceasta se datoreazã faptului ca mortii de ieri sustin cu mãretia lor pasii care îi apasã fãrã sã-i poatã strivi.

Nu numai luciul, sclipirea, strãlucirea, dar si linia dreaptã, fermitatea, asi zice dârzenia caracterului, au condus aceastã familie prin verzi pajisti, desigur, dar si prin aspre cãrãri ale vietii, în certe epoci, cele mai grele, spre vârf. Nici platitudini câtre unii, nici arogantã fatã de altii. Egali cu ei însisi si venind de departe, în înflorire sau in pismase soartã, legãtura cinstitã de oameni din trecut, tatãl punându-si mâna în mâna fiului sãu, simbolic depozit al prerogativelor, dar mai ales al îndatorirlor de viatã al stirpei întregi. Aveau, bâtrânii, arta de a sti sã pretuiascã viatã si încã una, superioarã acesteia: de a face simtitã aceastã pretuire. Nu manifestau nici pasiune, nici dispret. Izbucniri, niciodatã. Aveau darul înnãscut al distantei in acelasi timp cu acel al atractiei caracterelor drepte, -si msura, în special în ramura de viatã a tatei, unde "nobletea de robã" acoperea vulgarul vietii.

Debutasem in viata juridiciara si publica în calitate de secreter al unuia dintre profesorii mei de la Drept, Mircea Djuvara, trecând apoi, de douã ori, ca Sef de Cabinet la ministerul de Interne prin relattii de familie cu Gh. Tãtãrescu si ocupând ceva mai târziu, pentru un timp, (exact cât a trebuit pentru a da un foarte greu examen, luat printre primii), un scaun de magistrat la tribunalul Capitalei. Debut pe care l-am vrut fãrã duratã, dar care a constituit o experienta, ceeace a avut un sens în sine.

Paralel cu studiile mele cle Drept care ma interesau cu inegala moderatie si pe care le urmam mai ales din obligatie de traditie familialã, ceeace reprezenta pentru mine mult mai mult interes si infinitã plãcere erau cursurile Facultãtii cle Litere si Filosofie, unde am trecut examene de psichologie si logica, de sociologie, de esteticã, de istorie a Filosofiei, de istorie a Artei, tot acest ansamblu de discipline intelectuale formând instrumentul cunoasterii, neoferit de Drept. Si am cãutat si pe Dumnezeu la teologi... "und leider! auch Theologie studiert"... I-am gãsit foarte discreti în cercetãrile mele asupra universalului "Nous" si asupra transcendentalei "Hochma", învatata de mine din viatã prin încercãrile ei. Am fost foarte nefericit în vremea aceea, fiind obligat de Tata sa lucrez ca mic functionar ca sa am un ban în buzunar. Aceasta îmi lua nu numai din timpul clestinat studiilor, dar îmi producea si un sentiment de umilinta mie, tânãrului mândru de a fi trecut bacalaureatul primul ex aequo cu Ionel Mota, I. Florian si Gh. Stefan, ca elev al unuia din cele mai bune licee ale Capitalei, Sfântul Sava, de a fi obtinut premiul Ligii Culturale pentru cel mai bun elev, si de a fi fost într'atâta apreciat de catre camarazii mei de studii, încât mã aleseserã presedintele Asociatiei grupând toate sociatãtile literare si stiintifice ale liceelor din Capitalã¹⁾. Vanitas... Adevãrat, dar la 18 ani nu discerni, din fericire, amara vanitate a lucrurilor de pe pãmânt. Studiam filosofia, dar nu ajunsesem la capitolul Neantului si la teologie nu eram înca decis sã traesc cu Sfântul Ilie în grota sa de pe Carmel pe care n'o vizitasem înca. Citeam "Gorgias" si, cu Aristot, îl urmam în Agora pe "Zoòn Politikòn", spiritual cãutând "VERBUL", care anima totul. La vârsta mea planam deasupra muritorilor. Tata avea dreptate arãtându-mi pâmântul. In pãmânt aveam sã-mi sap trainice gropnite, înconjurat de serpii lui Laocoon.

Imi dezvalui continutul al sertarelor memoriei, adesea atât de crudã prin fidelitatea ei. Fie ea binecuvântatã! Nimic nu-i mai greu de înteles ca un copil, mai ales când e al tãu.

Mi-am desvârsit studiile juridice la Academia de Drept international de la Haga dominatã de Christul Anzilor, (în 1926 si Bursa Carnegie în 1927), si la Paris la Institutul de Inalte Studii Internationale al Facultãtii de Drept, luându-mi Diploma întâiul, cleasemenea în cadrul cursurilor si conferintelor de Agregatie, accesibil exclusiv francezilor, unde am putut, totusi, lucra printr'o autorizatie specialã a Profesorului Louis Le Fur²⁾, înaintea cãruia am dezvoltat "Die Theorie der Kompetenz-Kompetenz" a Profesorului Triepel. Triepel, Kelsen, Verdross si atâtia altii la Haga; Louis Le Fur, Geouffre de La Pradelle, Alejandro Alvarez, Politis, Basdevant, Tibal, Niboyet, Sibert si câti încã la Paris, iata în memoria mea recunoscãtoare câteva nume numai figurând pe lista de aur a acestei epoci ce se voia intelectualã. Va fi gresit? Pentru a fi gresit, a fost nimicitã. Pentru a fi avut dreptate, lumea încearcã s'o reclãdeascã. Logica vietii e contradictia. Si cruzimea: este o cruce pe Golgotha.

Nu-mi terminasem încã studiile -aceste studii în streinãtate din strãlucirea cãrora voi trãi mai târziu ca din lumina unui templu antic- când m'am cãsãtorit. Sotia mea, o Dianã de Parma, pe care Stendhal n'o prevãzuse, era o elevã a lui Bourdelle, ea însãsi de vitã veche. Frumoasã, catolicã, trãindu-si viata, dar înclinatã spre sanctuare si misterele lor, adorând Frumosul.

- "Va multunesc, Domnule Profesor, dar eu mã'ntorc în tara mea". 

Am pornit mâna, în mânã parcurgând Luvrul, Dresda, San Marco, Pötlingberg sau amintirile mele despre mãslinii din Gethsemani, pâna la poarta puscãriilor mele unde Dante nu-si sãpase încã pentru noi al sau "lasciate" si unde m'asteptau profunda mizerie si nãdejdea sublimã. Imi lãsam sub cerul întunecimilor pãrintii, sotia, copiii culegând roze mistice si spini terestrii si, cred, pe Isus plângând pe cruce aceastã umanitate, patrimoniu al cãlãilor. Mielul pascal e sortit pieirii, îmi pare...

Cât de bun se face omul când te crede mai rãu decât el! Pentru unii bunãtatea e fiica fricii.

Imi dezvalui continutul sertarelor memoriei, adesea atât de crudã prin fidelitatea ei. Fie ea binecuvântatã!

Ce-ar fi inteligenta fãrã memorie si inima fãrã uitare!

Suntem în primavãra anului 1938. In acea searã, înainte de a ne duce la culcare, -era ajunul Duminicii Floriilor-, 16 Aprilie, privesc cerul înstelat. Sunt multumit, cãci în zori voi pleca, împreunã cu sotia mea, fiind invitat sã tin o conferintã literara într'unul din centrele de mare traditie intelectualã al tãrii, la Sibiu, -unde se strângea un fond pentru ridicarea unui bust lui Eminescu-, situat destul de departe de Capitala. Imi plãcea sa vorbesc în public. Pledoariile si conferintele, congresele internationale, erau "magna pars mei".
(in curînd voi cunoaste o alta fata a lumii în care cei vii, invãluiti in tãcere, erau asemnea mortilor).

Iubeam cuvîntul, scrisul, cãrtile, Verbul care la antici însemneazã Armonie; la moderni, Frumosul; în Biblie, Dumnezeu; la om, Adevãrul; la ne-oameni minciuna.

Notele conferintei sunt clasate pe birou, masina asteaptã în garaj. Totul este în ordine. Mã duc sa-mi îmbrãtisez copiii. In pace cu Dumnezeu si fãrã conflicte cu oamenii, adorm linistit.

La trei noaptea suna la scarã. Erau agentii guvernului, prezidat de Sanctitatea Sa Patriarhul Miron în persoanã³⁾, care veneau sã ma aresteze în timpul spre aceastã duminica sfântã. Nu descindeau din vârfurile însorite cãtre care ar fi trebuit sa ma îndrept în curând. Nãvãleau la mine din subsolurile tenebroase ale politiei politice (ar trebui sã spun mai curând ale politiei criminale) ca sã ma facã sã urc Calvarul, asa cum se va vedea când voi povesti crimele lor. -De ce eram vinovat? Le stãteam în cale si, astfel fiind, trebuia într-o zi sã dispar asa ca multi altii din generatia mea. Mortii se duc repede. Despre cei care au fost asasinati în celulele lor, cine mai vorbeste? Nici o amintire, în afarã poate de amintirea calomniei, acest "monstrum horrendum" evocat de Virgil fãrã a-l fi cunoscut.

Perchezitia dureazã mai mult de doua ore. Se perchezitioneazã in special biroul meu, dosar cu dosar. Negãsindu-se nimic cu caracter seditios pentru a se putea avea, totusi, niste "dovezi" (!) împotriva mea, chestorul si agentii lui îmi ridicã decretele decoratiilor de cercetas de rãzboi (poate cineva sã fie mai idiot?), dar trec, fãrã sã-si dea seamna pe lângã procura în alb pe care mi-o dãduse seful miscãrii de opozitie al cãrei deputat fusesem, Cãpitanul, si care va fi ucis în puscãrie (poate fi cineva mai orb?). Voi descrie exact noaptea de 29 Noembrie 1938 de la Râmnicul-Sãrat si tot ce a mai fost din neamul nostru întru stârpirea noastrã, patrioti români...

Semnãtura în alb a leader-ului politic, al cãrui asasinat era de pe acum decis, ce nemaipomenitã dovadã pusã la dosarul lui si la al meu în josul unui text criminal cum stiau sã fabrice expertii Sigurantei Statului! Ramurile acestei nopti de Florii au acoperit documentul. In curând vor acoperi viata mea, ceea ce mai rãmânea din ea, mizeria de a trãi mocnind sub scânteia de sus.

Spun chestorului care conducea banda sa de operatii nocturne:

-Multumiti din partea mea ministrului de Interne pentru aceastã arestare si amintiti-i cã tatãl meu fiind procuror nu l-a arestat pe al lui într-o afacere nu de prezentã politicã, ci de absentã delictuoasã de monedã publicã grea si sunãtoare. I se va transmite acest salut, cu valoare de simbol.

Trec în camera copiilor. Dorm somnul candid al vârstei lor. Ingerii le tes un val de puritate. Ultimul care le mai era dat. Copilãria lor se va sfârsi în aceastã noapte. Ca si familia. Suferinta este în turburarea întregii lor fiinte plinã de inocenta vârstei. Ah, mizerabilii, care ucid sufletul copiilor! Se numesc fratii nostri, oameni, câteodatã chiar conducãtori ai umanitãtii. Dar atunci criminalii, brutele, demonii cine sunt? Ei sunt, acesti Irozi moderni.

Linistesc pe "Fraulein" îngrozitã. Imi strâng la piept sotia. Infruntã viteazã, nu plange. Ii strig din stradã:

-"Ce cer minunat... Si ce sãrbãtori. Sârbãtorile Patriaruhului! Ce luminã neagrã a rãspândit în juru-i trimesul Diavolului învestmântat în odãjdii sfinte. Rege borgian, Patriarh luciferic, tineretul natiei în gropi si în celule: România din anul 1938.

Inconjurat de escortã iau coltul strãzii. Schitez un gest de adio cãtre natura seninã ca marmorile antice. Ma asteaptã o masinã neagrã. Sunt împins înãuntru. Nu, nu voi mai tine conferinta mâine. Voi da audientã celulelor, catuselor, zavoarelor, brutelor si înjurãturilor lor, insomniilor, frigului si foamei, pãduchilor si pestilentelor, la tot ce este abject, murdar si josnic, Zeita Suferintei, care este, totusi, mãretie. Sã stii sã o descoperi plãtind drept pret, câteodatã cu viata...

Am fost condus într-o sala mare si goalã, unde aduceau unul dupã celãlalt arestatii. Se întâmplarã si unele confuzii de nume si de persoanã. Se lucreazã repecle la politie, mai ales noaptea!

Când sala de reunire fortatã s'a umplut, inimile s'au strâns si limbile au amutit, am fost mutati în dormitorul unui liceu, probabil pentru a ne da posibilitatea sã ne refacem mai bine studiile liceale. Detinuti într-un liceu! (Mihai Viteazul). Ne instruiam într-adevãr citind regulamentele: "Elevii se vor spãla obligatoriu în fiecare dimineatã pe fatã si pe mâini". In ce priveste higiena ar fi putut fi ceva mai buna! Nu in închisoare si nu pentru noi. Când dicteazã mârsãvia moralã, urmeazã murdãria fizicã. Murdãriile umane se înrudesc impreunã. Puritatea poate fi murdãritâ. Murdãria nu poate niciodatã fi purificatã.

Incerc sã ma topesc în colectivitate, eu, individualistul voit disciplinat; dar viata sufletului meu nu-mi înlesneste sfortarea. E paradoxal: prin profesiunea mea, prin activitatea mea publicã am fost evident omul colectivitãtii. Era aparenta socialã. Dar adevarata fatã a fiintei mele, era unicul, solitarul, cel fãrã pereche. Eram ca o undã linistitã în fundul unei mãri agitate. N-o descopere decat cel ce se scufundã.

In aceastã cavernã a lui Platon rãmân egal cu ceilalti si mai ales cu mine însumi. Nu este egoism, caci întind camarazilor mei o mânã frãteascã; si mai putin arogantã, fiindcã nu jignesc pe nimeni. In strãfundul meu nu ma adaptez. Mã amestec fãrã a ma confunda, Astfel, sufletul meu solitar, resimte cu mai multã putere loviturile ce-mi sunt date. Compania celorlalti atenueazã nenorocirea. Trebue s-o trãesti singur ca s-o cunosti cu adevãrat. Nu amestecati niciodatã esentele vietii. Loviti, loviti mereu, ma veti face mai tare. Invãtãtura nenorocirii!

In seara aceleasi zile suntem urcati în doua autobuze care pornesc spre o destinatie necunoscutã -aceastã destinatie necunoscuta care este una din regulile negre ale detentiunii ("transportul de noapte este interzis", spun regulamentele penitenciarelor)- noaptea totul se poate intâmpla, chiar sã întâlnesti asasini plãtiti.

Asasini oficiali ai unui Stat european din secolul XX, ale carui principii -constitutionale si ale carui institutii proclama imperativele imuabile ale dreptului, ale justitiei, ale suveranitãtii persoanei umane. Un Stat în care domneste "prin gratia lui Dumnezeu" un rege si în care guverneazã în acest moment capul Bisericii, ad pessimam in gloriam Dei, unde asasinii sunt platiti din budgetul Statului si cu sângele victimelor, asa cum va fi cazul câteva luni mai târziu, ofiterii jandarmeriei acceptând pentru blidul de linte din Evanghelie, asezonat cu avansare, remunerare specialã si impunitate oportuna. Acel "Jus vitae necisque"; coborâm doar din Romani!

In zorii diminetii urmatoare ne adãposteau zidurile vechii mânãstiri ridicatã pe o stâncã, amestecând ceata secolelor cu boarea trecerii noastre pe pâmânt urma pasilor sfintilor si amintirii martirilor, sub razele mistice ale aurului icoanelor. Era ca simbolul vietii vesnice, Tismana.

Am fost gãzduiti acolo timp de trei sãptâmâni, fãrã cea mai mica grijã de organizare si în plinã panicã a gazdelor noastre în reverendã care, fãrã a merge pânã a-si însusi forma politicã a Miscãrii noastre, al carui fond national si traditional era pe mãsura legãmintelor lor terestre, ne-au tratat în cele din urma, ca pe niste frati oprimati si nu ne-au interzis nici intrarea în bisericã, nici accesul la inima lor. Oamenii de la putere ne izolau de societatea umanã. O înlocuiam cu rugaciunea. Ne rugam mult. In comun sau fiecare pentru sine, cu voce tare sau în soapte abea perceptibile, în plinã luminã a lumânãrilor aprinse pentru slujba sau intr-un colt întunecos, martor al timpului care trece si a atâtor fãrãdelegi, ne rugam. Ne rugam cu umilintã, cu sinceritate, cu simplitate, asa cum se roaga oamenii de la tara în timpul furtunii. Nu ceream nici rãzbunare, nici justitie, nici vreunul din bunurile pãmântului. Rugãciunea pe pragul acestei vechi mânãstiri nu era o implorare. Era o cale de rubin si de flacari deschisã spre Dumnezeu. Invocarea divinã usura sufletul cazut în durere profundã. Omul se roagã în desnadejde într-un nimb de strãlucire celesta, în care se pleacã în fata sublimului si functiunea sa piere. Este rugaciunea desertului printre nisipurile pãmântului sterp. Câteodatã numai semnul crucii e o întreagã rugaciune.

Intr-o dupã amiazã rece de Paste se ivirã jandarmii sã ne 'ncãlzeascã cu brutalitatea lor. Dusi în altã parte, într-o provincie minoritarã a tãrii noastre, la Miercurea-Ciucului, aruncati în clãdirea quasi-desafectafã a unei scoli normale asezatã pe un promontoriu în afara orasului, înconjuratã pentru aceasta circumstantã cu 10 rânduri de sârmã ghimpatã.

-"Sã fi avut eu sârma asta pe front", imi spunea ostasul viteaz care era Colonelul Piperescu.

Comandamentul acestui lagãr apartinea tot jandarmilor, care aveau în fruntea lor pe un locotenent-colonel, foarte aspru cu noi, binevoitor fatã de Bacchus, pe care prin confuzie tehnicã, îl lua drept Marte. Era un fel de erou care confunda arta cu libatia, domnul Locotenent-colonel Andrei Ionescu.

Soseam din centrul si din sudul tãrii. Altii veneau din nord, tot dupã o sedere la o mânastire: Dragomirna. Impreunã formam un lagãr de concentrare important, cu multi preoti printre laici, profesori universitari, medici, avocati, studenti, muncitori, tãrani, deputatii si senatorii partidului nostru politic, a cãrui reusitã masivã atrãsese dupã sine disolvarea ultimului parlament liber ales, cel din Decembrie 1937. In loc de doua Camere, tara era "dotatã" cu douã lagãre. Regele si guvernul lui blocau cel mai dinamic partid de opozitie, asteptând momentul sa-l suprime. Faceau astfel jocul comunistilor, care ieseau din pãmânt fãrã sã iasã din urne. Oamenii nostri politici nu pricepeau nimic cu privire la transformãrile ce aveau sã vinã. Ei vor încera sa se aranjeze cu oamenii Moscovei si, mai târziu, vor încerca chiar sa guverneze cu ei. Dupã care, vor intra ei însisi la închisoare unde atâtia vor muri. Pentru moment ne impuneau nouã vointa lor ucigatoare.

Am petrecut în acest nou lagãr sase sãptâmâni. Rigoare dusmanoasã a politiei militare, hranã de cazarma, o vizita a familiei sositã cu multã greutate de departe (ca în timpul detentiei la mânãstire), bucuria de a ne revedea, jale asupra starii noastre, pentru unii (printre care tatãl meu), îngrijorare cu privire la durata detentiei si la sfarsitul ei. Nici un mijloc de informare: nici jurnale, nici radio, nici cãrti, nici corespondentã. Dreptul de a circula în comun în spatiul descoperit dintre sârmele ghimpate, de a ne ruga. Un adevãrat flagel: tântarii, mai agresivi decât nelipsitele plosnite. Murdaria dezgustatoare e suveranã. In general, higiena corporala este unul din lucrurile cele mai neglijate de colectivitãtile umane. Sapunul, ce lux!

La sfârsitul lui Mai, sunt trimis la Tribunalul Capitalei pentru un proces personal. Flancat de doi vlãjgani solizi de la jandarmerie, întrarea mea în sala de sedinte face senzatie. Unii se scoalã pentru a ma saluta. Imi zãresc sotia, copiii. Interdictie sa se aproprie, sedinta odatã terminatã, sunt împins din nou într-o masina. Toata asistenta se afla pe treptele marii scãri pentru a ma vedea, pentru a ma urma, într-o liniste profunda. Dar urechile mele, creerul meu, inima mea, sângele meu, viata mea pe care nu o vor putea zdrobi, sunt toate martori a ceea ce vrea sã spuna aceasta multme mutã: "Rãdbare, curaj, speranta. Nu sunteti singuri. Tara e cu voi!".

Sunt condus la sediul comandamentului general al jandarmeriei -si- introdus în biroul unui colonel care spune cã ma cunoaste de când eram sef cle cabinet la Ministerul de Interne. Dupã un moment up se deschide, un ofiter mã apucã de braa si ma introduce într-un birou vast uncle troneaza un personaj care evoca prin morga sa pe împãratii Bizantului. Mã gasesc în fata generalului Sef al jandarmeriei, Bengliu care are în (n.n. mânã?!) (dar ignoram aceasta), lista acelora care trebuiau sã moarã. Onoarea numãrului 1 imi este acordata mie. (O voi sti de asemenea mai târziu). In acest moment binevoieste sã mã întrebe asupra lagãrului unde domiciliez. Detalii administrative, hrana. Raspunsurile mele, conforme cu adevarul, nu se potriveau cu adevarul jandarmilor, care ca toate adevãrurile oficiale, este unul si absolut, ca tot ce este unic. Nenorocire pentru cel ce spune "nu". Dupa plecarea mea va afla de la subalternii sai ca totul este în perfecta ordine si ca eu am mintit. Locul meu în ceruri era pierdut. Noroc cã prin Zeul-jandarm cel din iad îmi este asigurat!

Fixez pe Paleolog-ul în ochii cãruia nu sunt decat pulbere si neant. Un oarecare jandarm de mica provincie, fãrã nici una din calitãtile cerute pentru a ocupa locul unui înalt comandament în Stat, in afarã de acela de a omorî, calitate majorã la epoca aceea. (Intr-o zi va îndrãzni, si acest purtãtor de sceptru, acest aducãtor de moarte, sã vina sã se prezinte, ploconinclu-se, în cabinetul meu de ministru).

Sosind fusesem perchizitionat si se gasisera asuprã-mi câteva scrisori adresate familiilor scrise de catre unii camarazi de detentiune. Imi dãdeam foarte bine seama cã era periculos, inutil si stupid, dar acceptasem aceste scrisori din spirit de camaraderie, pe langã care existã câteodatã, abuz cle camaraderie când expui pe celalalt fãrã sa te expui pe tine insuti. (Generalul ignora existenta acestor scrisori când m'a primit, dar a aflat-o un moment mai târziu). Cu prima ocazie mã va face sã pãrãsesc rãul pentru a mã împinge în afund.

Sunt condus din nou în lagãr.

Inainte de a mã urca într-un personal, pãzit de un singur jandarm, pot sa strecor un cuvânt sotiei mele care devine în aceastã cãlãtorie vecina mea de compartiment, complet necunoscutã de mine ca si eu de ea. Dupa câteva ore, ne mai suportând situatia mãrturisesc însotitorului meu ca tânãra persoanã instalatã chiar vis-à-vis de mine si pe care o priveam în adâncul ochilor si în furtuna din inima ei, este sotia mea. Ne regasim pe culoar sub supravegherea sa, voit rãtãcitã, unul lângâ altul pe sinele în zig-zag ale vietii.

-"Nici un cuvânt despre aceastã intâlnire. Mã nenorociti, ne conjurã jandarmul. Ne despãrtim noaptea, într-o garã obscurã. Va fi pentru multe luni, pline de neprevazut dramatic.

Spre sfârsitul lunii, nouãsprezece dintre noi pãrãseau lagãrul sub o escorta puternicã. Erau sefii miscarii politice, care aveau grade si functiuni, calificati pentru aceastã împrejurare drept "Statul major" al Miscãrii. Nimic nu ma indica sã fiu printre ei. In afarã de sprijinul meu de ordin judiciar, activitatea mea politicã propriu zisã era nulã în ce priveste trecutul. Nu apartinusem Miscarii, nu aveam nici grad, nici functie. Mi se pusese candidatura în alegerile legislative ca "invitat" al partidului politic format din aceastã Miscare de reforme radicale si de opozitie acerbã. Eu am fost cel care acceptând aceasta candidatura, am crezut de datoria mea sã devin membru al acestui partid politic, -"invitatul" bucurându-se de onoruri, membrul activ luând asupra sa riscurile, care nu erau dintre cele mai mici- ale acestui partid politic uncle cucerisem dintr-odatã un rol de frunte prin alegerea mea popularã pe care cu vigoare, nedându-mã înapoi nici in fata abuzurilor, nici in fata pericolelor si reusind sã unesc in jurul meu intelectuali si tarani in aceastã actiune politicã m-a pasionat întotdeauna si la care mã gândesc cu un sentiment de crâncenã nostalgie, in acest moment când, bãtrân, extrag din memoria mea pe care nenorocirea a zidit-o graniticã, adevãrurile cheie si mirosul de cadavru. Neapartinând asa zisului "Stat major" (în ierarhia partidului nu eram decât membru-aderent), râmân pe loc. Nu pentru mult timp. Doua zile mai târziu sunt luat, singur, ca sub escorta unui bandit capturat. Toti mã privesc plecând si ma conduc spre iesire. Colonelul urlã in numele disciplinei, care, la jandarmi, e totdeauna zurbagie. Trimet un salut cu mâna cãtre camarazii mei, un ultim adio. Pentru multi va fi într'adevãr ultimul; vor fi împuscati câteva luni mai târziu chiar acolo, în acel loc de unde plec ca sa-mi împlinesc destinul, încetosatul meu destin.

Cu ocazia acelei plecari, s'a petrecut un fapt, despre care am auzit mult mai târziu si care atunci ca si in prezent când dupa mai mult de patruzeci de ani mã plec asupra acestui epoci tenebroase a vietii mele, ale carei contra-fulgerãri s'au grãmãdit în tunete si trãznete si pe care insuficienta spiritului n'o poate nici întelege nici explica, tinând totusi seama de rãtãcirile sufletului uman, a ne-sufletului. Nu strigati ca este calomnie, voi, rectilinii! Nu inventez, nici nu mint. Expun⁴⁾. Plecând, scrisesem câteva cuvinte de afectiune si de sperantã la adresa camarazilor mei de camera, de care intelegeam sa ma despart astfel. Luând cunostinttã de cuvintele mele de adio, unul dintre ei rupse indignat hârtia, strigând:

-"Acest individ care este eliberat, în timp ce pe camarazii nostri, pe eroii nostri, îi vor judeca si condamna, acest om are cinismul sã ne adreseze cuvinte de camaradereasca afectiune. Ce curaj, ce nerusinare".

Nu avusesem nici un fel de rãfuialã cu acest camarad cinstit si psiholog. Dimpotrivã, judecând dupa saluturile lui prevenitoare, dupa zâmbetul lui luminos si dupã amabilitatea limbajului lui, eram înclinat sã iau drept autenticã fata surâzãtoare a acestei pluri-fete.

In timpul acelor ani sângerosi, moartea ne-a crutat pe amândoi. Si, cum la capãtul atâtor încercari, pe care le voi expune în paginile ce urmeazã, fusesem numit ministru la recomandarea camarazilor mei care duceau tratative cu Palatul, eu fiind detinut, eliberat la 23.6.1940, deci neparticipând la ele, contrariul de ceace afirma un Zurbagiu inconstient deci, neparticipând sub nici o formã la ele, ca urmare a unei schimbãri generale a politicii din tara noastra. A doua zi dupa instalarea mea la minister camaradul meu apãru cu surâsul sãu oportun, evoluat în îmbrãtisãri afectuoase, cu lacrimi de bucurie în ochii sãi de miop si constiinta sa (miopã si ea) în sãrbãtoare, veni sã mã vadã si în numele amicitiei noastre nepãtatã, ma rugã sa-i cer regelui sã-l numeascã într-o functiune importantã de Stat. Nu aveam, nu-i asa?, nici un motiv ca sã nu fac dragului meu camarad serviciul pertru care se deranjase sã vinã sã ma vada. Dar seful meu de Cabinet Livadaru, el însusi fost detinut, zvârli aceste cuvinte subliniindu-le cu un gest imperativ:

-"Ar trebui sã cazi în genunchi si sa-ti ceri iertare plângând, nu sã te milogesti pentru un post. Perplex îl întreb din ochi de ce?

-"Aceste lucruri nu pot fi uitate", adãugã seful de Cabinet cerându-mi permisiunea sã se retraga. Camaradul meu se retrase la rândul sãu, dupã ce obtinuse promisiunea mea si, pãrãsindu-mã îmi strânse cu toata puterea mâna, ca si când ar fi vrut sã facã sã treacã in spiritul meu tot spiritul lui de devotament si abnegatie de care era capabil si-mi spuse cu vocea definitiva a unui jurãmânt pe viatã:

-"Cu tine totdeauna, pânã la moarte".

Nu-i cerusem nimic si de fapt, nici nu-mi oferea nimic...

Nu trecurã douazeci si patru de ore, si se prezentã la Cabinetul meu tatãl sãu rugându-mã din partea fiului, sã nu supun semnãturii regale decretul pe care-l pregãtisem, pentrucã fusese obiectul unor amenintãri grave daca ar obtinuse numirea sa gratie mie. Am spus tatãlui situatiunea exactã si am anulat decretul.

Camaradul meu nu-mi mai dãdu semn de viatã. Dar, dupã plecarea mea de la minister, luã masuri contra unui tânar ziarist pe care de abia îl cunosteam si care avea functii de presã când eram titularul departamentului, fãrã sa-l fi adus eu.

Trecurã luni. Stiam din jurnale despre camaradul meu care avea sarcini importante în partid si într-un sector al afacerilor Statului. Timpurile înrãutãtindu-se cãzu de la putere si fu condamnat la o pedeapsã grea, deoarece provocase în plinã rebeliune printr-o actiune de instigare, moartea a numerosi inocenti. Sotia sa veni la mine, implorându-ma pentru sotul ei. N'am refuzat-o. "Cu tine pâna la moartea... altora".

Am povestit acest episod pe care l-am citit odatã într-un opuscul al lui Cicero intitulat, cred: "De ignominia hominum quae amicitia appelatur"..., sau asa ceva.

 

* * *

 

Iatã-mã la capãtul celei de a douã cãlãtorii individuale sub escortã. Fusesem condus în mare vitezã spre fortul militar al Capitalei, la Jilava, transformat de mult în închisoare riguroasã cu destinatie militarã sau pentru sefi politici periculosi. Acest fort nu se mai afla sub autoritatea jandarmilor ci a unei unitãti militare "de elita". Jilava si cu mine, vechi cunostinte. Imi spune ca de când nu m'a vãzut m'am uscat. Ea tot jilavã. Si tot cu mantaua pe mine, în Iulie.

De la sosire sunt bãgat într-o celula izolatã, la secret, ca fiind deosebit de periculos. O atmosferã de teroare mã înconjoarã. Nu se aud decât sentinele strigându-si consemnele. Noaptea vor fi instalate în dreptul ferestrelor. "Numarul unu, biine. Numarul doi, biiine",... rãcnesc. Pofteste de dormi, dacã poti!

A doua zi, unul din camarazii din grupul celor nouasprezece se furiseaza pânã la fereastra mea si-mi dã pe ascuns noutãti: Toti sunt împreuna, in afara de trei, "la secret". Patru cu mine. (Nu exista nici o indoialã; mã lovesc tare de la început). Li s-a comunicat actul de acuzare: actiune riguroasa. Procesul va fi judecat în câteva zile. Sunt informat dincolo de asteptãri. Stiu si pedeapsa pe care mi-o vor aplica: maximum-ul, mãsurile mediocre nefiind pe talia mea! Am cunoscut întotdeauna excelentul sau pãcãtosul. Vieti incorporându-se destinului meu uman, sau canibali concertându-se pentru a mã distruge.

Sunt dus la grefã. Tin în mâini actul de acuzare. Când îl citesc constat cã am avut, o activitate multiplã în organizatia para-militarã cãreia nu-i apartinusem niciodatâ. Numele meu este adaugat peste altul care fusese sters. Era în realitate actul de acuzare al unui alt detinut care evadase în timpul transportului nocturn si în locul caruia ma gaseam fara sa fi fost vreodata vreun raport de fapte sau de nefapte între noi, în afara de alegerea la Camera. Eram egali in ce priveste normele parlamentare, dar nu în ce priveste normele penale. Dar în actul pe care-l aveam sub ochi nu era vorba de egalitate, ci de substituire criminalã din partea organelor justitiei militare. Protestez aruncând dosarul infam. Sunt amenintat si cu brutalitate sunt împins în celula mea. Plâng peretii Jilavei soarta unui popor.

Peste putine zile, suntem transportati toti la tribunalul militar la Malmezon, înconjurati, strânsi, douazeci si patru de ore din douazeci si patru, de cordoane de jandarmi armati cu ostentatie. Vagã hranã. Ne culcãm pe jos, deavalma, cu lampi electrice îndreptate spre noi în tot timpul celor 6 zile ale procesului.

Procesul! Este o farsa a justitiei cu sedinte continue si secrete, la care se preteaza ofiteri ai magistraturii militare, începând cu colonelul presedinte al tribunalului de prima instanta, Dumitru, pe care-l stiu, nu numai acuzatii; il stie constiinta unei tãri, si terminând cu generalul presedinte al Curtei de Casare, Stângaciu, acesta din urma respingându-ne, cu inima nãclãitã de murdãria ei, ca altãdatã Hermann si Fouquier-Tinville, recursurile. Acesti "judecãtori", aceste bestii în travesti juridic, acesti lingusitori ai regimului, acesti oameni care stau la panda pentru a prinde ocazia beneficiilor de toate naturile, acesti rozãtori de cadavre, aceste hiene feroce, cei mai josnici, fãrã pudoare, fãrã rusine, fãrã onoare, fãrã nimic din ce constitue constiinta si scrupulul pentru viata celuilalt, aceastã justitie care dezonoreazã dreptul si echitatea, care-si bate joc de principii si ridiculizeazã victimele, priviti-o în fatã pentru a vedea însusi Statul si acoperiti-va capul în semn de doliu profund, cum si-l acopereau Romanii în fata josniciei.

De purã formã sunt ascultati martorii. Propusesem patru: un profesor universitar, academician, fost ministru, membru ca si mine al Uniunii intelectuale, în cadrul cãreia tineam împreunã conferinte si ne întâlneam deseori, care se sustrage fãcând moralã sotiei mele care se dusese sã-Il vada; (Prof. Ion Petrovici); rectorul Universitãtii (Constantin Stoicescu), care se prezintã imediat pentru a depune în favoarea mea, dar la care trebue sã renunt la insistenta studentilor co-inculpati care se loviserã de el în timpul actiunii lor politice în Universitati; un fost camarad de studii la Paris (Florin Manoliu) care cunostea bine activitatea mea constructivã ca presedinte al studentilor români din Franta. Pãrãsind sala, îmi strânse mâna pe deasupra boxei. Intr-o zi, pentru acest gest, va fi secretarul meu general la minister. Ultimul martor este presedintele Uniunii noastre nationale a avocatilor, membru ca si mine în comitetul Uniunii internationale, el insusi fost ministru (Maestrul. Gr. Perieteanu). Ca sa previnã orice fel de neplãcere, declarã de la început ca nu cunoaste nimic din activitatea mea politicã. Ii pun câteva întrebãri printre care acea dacã este adevãrat ca a fost ales presedinte al Uniunii noastre la initiativa mea si prin votul majoritar în favoarea sa al avocatilor confrati membri ai partidului politic cãruia îi apartineam si mai departe dacã mã aprecia în mod deosebit, cat si despre activitatea pe care am desfãsurat-o în cadrul congreselor internationale la care participasem, si despre care scrisese în presã. Ma confirmã în mod penibil. Indepãrtându-mã de milostivenia crestinã, nu-mi menajez martorul care începuse prin a afirma, cu mâna pe constiinta sa, cã nu cunoaste nimic din activitatea mea politica, si-l aduc la realitate cã totusi cunostea câteva aspecte care nu erau chiar din cele mai putin importante, cum de exemplu, alegerea mea de la Paris (de care am vorbit), compusã din înalti magistrati si fosti ministri, precum si faptul cã dintr'o delegatie de juristi români presedintele Uniunii avocatilor polonezi nu citase decât conferinta mea. Astfel "da-ul" final acoperea "nu-ul" de la inceput. Asa credeam dar n'a fost asa. Logica cea mai perfidã este totdeauna cea mai buna. Cunosteam prost pe Lafontaine si pe martor si mai prost. Cãci odatã depozitia terminatã aceasta scoase din buzunar o hârtie pe care vru s'o citeascâ tribunalului.

Presedintele îl invitã s-o trimeata cu adresã oficiala în calitatea sa de presedinte al Uniunii. (Procedura surprinzãtoare si total ilegalã cu privire la un martor, a cãrui depozitie este completatã cu un document scris care nu va fi comunicat pãrtilor, cu toate ca era comunicat de catre "martor" tribunalului!). Peste câteva luni când mi se va permite sa primesc o vizita a familiei la închisoarea Râmnicul-Sãrat, vor afla de la fostul magistrat care era tatãl meu, continutul documentului prezentat de catre martor, martorul apãrãrii, unul din maestrii Baroului, devenit, prin ce metamorfozã anulantã instrumentul infam al brutelor demente de la putere? Adresa pe care ilustrul maestru, servitor eminent al dreptului si al justitiei, o trimsese tribunalului însotea o interventie scrisa din partea Uniunii internationale a Avocatilor, prin care martorul, caruia i se amintea calitatea de coleg al meu în comitetul Uniunii, era rugat sã intervina pe lângã autoritatile care dispuseserã arestarea mea, sa anuleze acest ordin, deoarece într'un Stat bazat pe principii de drept privatiunea de libertate pentru opinie e de neconceput. Profesorul Appleton, presedintele Uniunii si Maestrul Sarran, secretarul general, erau semnatarii acestui document, care fusese primit cu doua luni mai devreme si pus la dosar. Impotriva oricarei morale, profesionalã sau alta, destinatarul nu-i dãduse curs. Dimpotrivã, sezizând circumstanta actuala, scumpul maestru, confratele meu, colegul meu, martorul meu, cel al apãrãrii si al adevãrului, adauga adresei cu care trimitea acest document pentru onoarea sa si cea a judecatorilor, aceasta înalta opinie oficiala având valoarea unei devize: "N'am crezut a fi oportun sa dau curs acestei interventii pe care o consider nulã si neavenitã"! Oare dadea acest "om" sensul cuvintelor, valoarea ideilor, notiunea omului?

Ah, canaliile, aceste deseuri umane promovate la rang de "leaderi" ai colectivitãtilor, acesti campioni ai virtutilor publice, aceste scursori morale, care-si clâdeau norocul politic pe nenorocul semenilor lor, nenoroc la care contribuiau cu constiinta împãcatã si cu privirea seninã. Ce superbe exemplare ale unei societãti în putrefactie!

Singura metoda de a cunoaste pe om este nenorocirea, a ta sau a lui. Sunt si nenorociti prin nastere scâlciatã si densã rãutate, numai cu aparenta de om. Trec anii, schimb mediul, convingerea mea devize tot mai ferma.

Apãrãtorii nostri erau multi si mediocrii. M'am apãrat cu toatã luciditatea, experienta si forta vârstei mele si am apãrat pe toti ceilalti acuzati, chiar si pe cei care aveau tendinta sã se estompeze. Am apãrat pe acuzati si am acuzat pe acuzatori, începând cu cei mai sus pusi care erau si cei mai corupti.

Sentinta: sapte ani de detentiune riguroasã, cu exceptia unui preot, Gr. Cristescu, profesor de omileticã la Facultatea de Teologie, musuroi în reverendã pe jos, proptit de un picior al biroului Primului Comisar Regal, Colonelul Zeciu, care-i transmitea acum darul si harul de la closetul de la Malmezon, unde-si celebra achitarea.

Odata terminatã pledoaria mea, sedinta se suspendã. Presedintele partidului nostru, unul din martirii neamului, Inginerul-Avocat Gh. Clime, asasinat la Râmnicul-Sãrat, foarte miscat ma strânge îndelung la piept si, adresându-se celorlalti strigã: "Camarazi, sã ne trãiascã Radu Budisteanu!". Ce alt asi mai putea astepta peste aceasta, de la viatã? Scursorile si noroiul? Când ai trecut prin atâtea chinuri dar si prin atâtea înãltãri ce latrã ãla care nu le stie, ce importantã mai poate avea?

Din tot grupul din boxã, în lunile ce aveau sã vinã, nu vom scãpa de gloantele cãlãilor nostri decât trei condamnati. Domnii judecãtori, sefii lor si complicii, cu constiinta împãcatã si fruntea seninã, pregãteau asasinatul de Stat. Eram în Veac de hãu.

Sase zile de proces, ziua în boxã, noaptea pe scânduri. Nici o notã scrisã, nici cea mai vagã însemnare. Trebuia sã fim prezenti si lucizi. Si domnii judecatori erau prezenti. Si lucizi. Lucizi cum sunt criminalii.

Dezbaterile odatâ încheiate, am fost condusi înapoi, la Jilava, tot în transport de noapte, A doua zi, in zori, procurorul veni sã ne comunice sentinta. Recursurile vor fi respinse în timpul cel mai scurt. Pânã atunci, pentru mine a continuat regimul "la secret". Un element nou: sunt scos în curte în plin soare arzãtor, si tinut în fiecare dimineatã timp de douã ore. In curând mã îmbolnãvesc, tremurând din tot corpul. Medicul declarã cã nu poate sã punã nici un diagnostic. Mi-l stabilesc singur: organismul meu nu suportã diferenta de 40-50^o temperaturã între zidurile celulei mele si aerul canicular din curte trecând prin culoarele lungi si înghetate, oarbe, unde trebue sã întinzi bratele ca sã te poti orienta. Iau cu mine tot ce posed ca îmbrãcãminte în celulã, sã ma acopãr înainte de a pãrãsi acest teren de foc unde sunt tinut in timpul celor douã ore.

Un tip rotund ca o reclamã Michelin, îsi face brusc aparitia la fereastra mea, agatat de zabrele, cu gamela în mânã. 

-"Domnule criminal", mi se adreseazã cu voce soptitã, "domnul criminal" de alãturi vã trimite acest supliment de supã".

Zicând, încearcã sã toarne continutul respectiv în gamelã printre gratii, ceea ce nu prea reuseste. Stomacul meu nu are nici un profit; dar inima mi se umflã pânã la cer, scãldatã în undele milostive ale acestei emotionante colectivitati criminale. O prefer cu mult colectivitãtii judecãtorilor. -"Domnule criminal", cat este de dulce la auzit! Niciodatã duiosia umana n'a atins aceastã culme. Si cat de justã apreciere cum m'a vãzut, omul cu supa care era acolo pentru ca suprimase o viatã de om, recunoscuse în mine un frate, o mânã si un suflet frate, un criminal cu prestigiu, caci încercasem sã suprim nu pe un simplu biped uman, ci o întreagã clasa politicã, eu, un criminal, dar totusi un "Domn"! In fond co-domnul meu gândea exact ca generalul presedinte al Curtii de Casatie, dar avea de partea lui politetea în expresie si franchetea in suflet, lucruri rare, mai ales la Jilava. Oriunde. Cu gamela în mânã si cu nasul strivit de gratiile celulei, aproapele meu se chema Petru "et super hanc petram" s'ar fi putut ridica, pentru mai Marii lumii, Templul Mizericordiei.

 

* * *

 

In acest fort militar am stat o luna. In fine, recursurile noastre fiind respinse, suntem transferati într-un alt oras, într-o alta închisoare unde, pentru cei mai multi va fi o noapte, ultima din scurta lor existentã, pentru ca sa traiascã in pace, in onoruri si profituri, banditii deghizati, în mari judecãtori sclipitori de strãlucire, de adevãr, de sânge.

Noua noastrã închisoare este o închisoare judeteanã care nu prezinta nimic special. Banalã si murdarã, ca toate celalalte, fãrã cea mai mica urma de higienã, mai gazdueste înca între zidurile ei infractori de drept comun de toate felurile. Existã de asemenea o sectie pentru femei, tigãnci, sgomotoase si indecente. Eram tineri si aceste noi domnisoare din Avignon erau întarcate de hranã pãmânteanã, foarte putin apte sã se hrãneasca numai cu pâinea purificatoare a penitentei si nici cu gratiile "hai, fã" ale gardienilor. Tinteau mai sus, în sferele politice.

In curând totul se schimba. Administratia civilã si condamnatii de drept comun dispãrurã. Inchisoarea intrã sub conducerea jandarmeriei, in fapt un comandant primul Cãpitan Varo, sentinele in exterior ca si in interior si zece rânduri de sârmã ghimpatã Cunosteam toate acestea. Regim de tacere totala, de izolare, fãrã corespondentã, nici cãrti, nici creion, nici hârtie, nici umbrã de confort, regim celular de zi si de noapte, fiecare izolat in celula sa, la etaj sub "piombi", ca la Venetia în timpul lui Silvio Pellico.

Tot acest regim era contrar atât princiipilor de drept, cât si legilor si regulamentelor in vigoare, fãrã sã mai invocam echitatea. Mai mentionez ca semnificativ faptul ca in timp ce noua ni se aplicau pedepsele cele mai severe si metodele de detentiune cele mai odioase, comunistilor dimpotriva li se aplicau pedepsele cele mai usoare, sau erau achitati. Este adevarat ca nu erau de temut, neavând nici 'o greutate politica. Comunistii din tara mea au fost inventati de armata rosie. Inainte nu existau. Odatã instalati la putere poporul i-a urmat de frica sau din nevoia de a se adapta. Cere-i aproapelui tau o bucata de pâine. Ti-o va da, poate; da, nu-i cere niciodatã eroism sau sacrificiu. Foarte rar, pentru un ideal înalt, pentru credinta, pentru natiune si, înainte, pentru libertate sau pentru peticul lui de pãmânt. Sa nu blamam nici indivizii, nici popoarele cãzute în servitutea dictaturii, care nu se terminã decât printr'un rãzboi pierdut, nu înainte.

Iatã-ne deci ziditi în acest cavou pentru fiinte vii, care este închisoarea noastrã. Cât de repede se poate schimba starea civilã si socialã! Nu mai avem nimic din ceea ce constituia cu câteva luni mai înainte existenta noastrã umanã. Suntem învinsii unei lupte subterane dusã de câtiva indivizi care ocupau locuri socotite altãdatã de onoare si de rãspundere, cum ar fi ministrii, înaltii magistrati, ofiteri. In fata poporului îi învinsesem; dar mai pãstrau încã în mod fraudulos între scârnavele lor mâini aparatul de Stat. Il considerau ca patrimoniul lor, mostenirea lor, de care nu se putea nimeni atinge. Nu era o luptã pe fatã, era o rãzbunare perfidã, fãrã nici un fel de scrupule. In aceste conditiuni totul se putea întâmpla si într'adevar s'a si întâmplat. Aveau de partea lor ca aliat suprem moartea.

In uniforma de drept comun, cu pãrul tãiat cu masina, fiecare închis într-o celulã de 3 m./2 care nu se deschidea decât pentru nevoile animate ale vietii (dacã jandarmul de serviciu catadicsea), în celulã existau trei scânduri inegal asezate care formau patul fiind puse pe butuci ce se clãtinau si n'aveau nici un echilibru, pline de plosnite; într-un colt o sobã mizerabilã care adesea exploda (ceea ce vom vedea la iarnã); nimic altceva decât surpriza miscãtoare a plafonului de plumb din care plouau asupra noastrã alte plosnite odatã ce se stingea lumina si acea fereastrã foarte micã cu drugi aproape de tavan prin care intra un aer infect si umbra sinistrã a zilei si încã, încã si în continuu, cohorte de plosnite rãzboinice venind din pod, asemenea celor ce ne pãzeau, dar mult superioare lasitãtii umane prin spiritul lor de sacrificiu, asa cum voi dovedi prin cele ce urmeazã:

In ziua când ni s-a permis sã ne procurãm unele mici lucruri necesare existentei noastre cotidiene am cerut o bandã din acea hârtie lipicioasã care se foloseste pentru muste, pe care am fixat-o în partea de sus a ferestrei pentru a opri trecerea maselor care coborau din pod. Si iata ce se întâmplã: prima falanga rãmase lipitã pe teren. De asemenea a doua si a treia. Restul trecu în cadentã triumfalã pe podul format din spinarile martirilor si asaltul a continuat fara întrerupere contra monstrului uman, -delendum esse. Desigur erau trupele de elita ale acestor heteroptere dotate cu spiritul total de sacrificiu in fata inamicului, ceea ce nu era deloc cazul în ce priveste heteropterele jandarmeresti.

Viata celularã în regimul de tacere si de secret, sub teroarea brutelor deghizate în jandarmi era de naturã sa te duca la nebunie. Existã momente în închisoare când doresti moartea de groaza nebuniei.

Din când în când inspectii. Mai frecvente cele ale sefilor jandarmi, batjocoritori. De asemenea vizitele în incinta închisorii a prefectului, el însusi un colonel din armata regala. Pe acest erou îl chema Stanculescu. Mustruluia jandarmii cu vigoare si elocintã:

-"Atentie! Pãziti banditi, tradatori de patrie. Fiti fãrã milã!".

Bunul colonel! Si el se va prezenta într-o zi la Cabinetul meu de ministru. "Banditul" nu-Il va primi. Se va intoarce cu un ordin de serviciu. De data aceasta "trãdãtorul" nu va voi sa-l vada. Ah, splendidele javre, câte am cunoscut în viata mea compusã din ascensiuni si prãvãliri!

Intr-o zi un alt colonel, sef al jandarmeriei din toatã regiunea, intrã în celula mea. Fapt fãrã precedent, era singur. Este un ofiter aproape de pensionare. Privirea lui nu este cea a unei brute. Imi vorbeste uman. Nu, nu arata satisfactie de a ne vedea ducând aceastã existentei mizerabilã. Stie foarte bine, ca si ceilalti, cine suntem si tocmai pentru ca stie, acest jandarm dublat de om, rãmâne om. Imi va povesti cã el însusi în cariera lui a cunoscut rãutatea si nedreptatea, suferinta care umanizeaza pe cei alesi si bestializeazã mocirla.

In altã zi am primit inspectia unui personaj civil, primul de când am fost arestati: procurorul general al Curtii de apel teritorial competenta. Ca si ceilalti, trecu din celula în celulã. Intretineri scurte, înnãbusite. Când ajunse la mine punându-mi aceleasi întrebâri stereotipe în ce priveste hrana si felul cum locuiesc, declinându-si calitatea, îi vorbesc ca jurist subalternului ministrului de justitie si protestez contra procesului si contra conditiilor de detentiune. Imi raspunde vag, ca si când aceste lucruri de neconceput pentru constiinta unui magistrat, nu l'ar fi interesat decât în mod episodic. Ma cuprinse o furie cruntã, furia omului liber si drept, cãzut în mâinile banditilor. Pãrãsind terenul juridic, îi urlu nu numai texte si principii de drept public si penitenciar, dar invoc cu toata puterea spiritului meu, dar si a plamânilor, regulile politicei si functionarea institutilor publice într'un stat modern si drepturile inviolabile ale persoanei umane, cãlcate in picioare de cãtre un guvern si magistrati nedemni. Suntem tratati ca o marda de drept comun (Pastrându-mi luciditatea am protestat totdeauna energic contra mârsãviei si abuzurilor de orice fel. Cu cât personajul abuziv era mai important, mai aprig îmi era atacul. N'am fost niciodata comod pentru acesti domni, nici în liberate nici în detentiune. (Nici ei n-au pus mânusi cu mine) m'au condamnat de douã ori pentru ultragiu. Mila pentru oamenii de jos, care totdeauna au dus greul, adversitate si dispret pentru parveniti, arivisti, nonvalorile cinice si arogante). Omul pe care-l am în fatã stie sã se domine. Ma cântareste cu privirea lui cea mai neagrã, nu spune nici un cuvânt si pãrãseste celula Putin dupã aceasta comandantul închisorii vine sã mã scoatã "sã iau putin aer" într-o curte. Inchisoarea nu este decât un cavou în care domneste o liniste profundã. Ceilalti ce-or fi zicând, ma aprobã, mã dezaprobã? Câteodata emotiile paralizeazã. In raportul sãu prezentat ministrului Justitiei procurorul general îmi va face un larg loc în iad. (O voi afla mai târziu) de la Tata. Acest personaj îmbrãcat în negru n'a mai sosit niciodatã la usa mea. Mi-a trimes femeia cu coasa care totusi, s'a retras: moartea.

Toamna, un eveniment: vizita familiilor. Ce zguduire atât pentru ele cât si pentru noi! Ne transmitem prin priviri ceea ce vorba ar spune cu greutate. Verbul este un purtator imperfect, necesar sufletelor bâlbâite. Cu cât mai miscatoare e tacerea care spune tot. Vorba adeseori e foarte banala. Niciodatã tãcerea. Asi ridica o statue omului care tace, gravându-i pe soclu: "Elocinta". Asi sculpta-o în închisoare cu elanul strivit al tãcerii.

Concluziile acestei povestiri de durere vor fi revelatoare în ce priveste transformarile profunde pe care le sãvârseste închisoarea asupra omului. Din punct de vedere filosofic este o metodã a cunoasterii neluatã în considerare de tratatele de specialitate, lipsã care trebue complinita. Cãci omul este infinit mai interesant de analizat în aceste conditiuni, (reflectam încã de pe atunci la un studiu cu titlul: "Psihologia complexului privativ", -de cât în conditia existentei sale zilnice lipsitã de relief fãrã evenimente, de emotii tari, de neprevãzut, de tragic, chiar de mãretia pe care o oferã aceastã viatã de închisoare, când nu te preschimbã în târâturã moralã...

Nenorocirea, aceastã nenorocire, ca mijloc de cunoastere, meritã sa fie studiata, cu conditia sa fie într-adevar trãitã, în mod crud, ca un ocnas sub brute. Propun filosofia închisorii în sine asa cum e ea, în locul rafturilor cu cãrti, a controverselor si a sistemelor.

In curând numãrul detinutilor creste. Sunt instalati la parter treisprezece noi adusi: condamnatii la închisoare pe viatã pentru crima politica, apartinând Miscãrii care constituia nucleul din care provenea partidul caruia îi apartinusem si eu si care se autodizolvase înainte de arestarile din 1938. Intentionat nu evoc procesul lor. Nu este nici omisiune, nici sustragere. Dar aceastã expunere nu reprezintã o frescã politicã. Este numai viata de închisoare trãitã între peretii ei zãvorâti. Nu este omul politic care-si deapãnã amintirile de om liber, de luptator, de deputat, sau de ministru. Nu asistati la o defilare de figuri care expun argumente sau teze, principii sau idei. Nu evoc nici pe Platon nici pe Marx. Evoc haznaua înfundatã cu excremente umane pe care mâinile mele o desfundau la ordinele brutelor care dispuneau de noi. Auziti frati excrementali ai individiei, fierei si urii?

Deodatã, un zvon prin celule: seful Miscãrii a fost adus si el in aceastã puscãrie, într-o sectie separatã.

Condamnat de douã ori: odatã la o pedeapsã de sase luni pentru injurie la adresa unui înalt personaj oficial (N. Iorga, Consilier regal); alta data la o pedeapsã, cu mult mai gravã din toate punctele de vedere: la zece ani pentru înaltã trãdere, dat fiind cã si-a afirmat vointa de a determina o schimbare în politica externã. Iatã crima sa!

Era si el acolo, Cãpitanul, acest sef politic cu mare popularitate, iesit din popor, conducându-l, el tânarul cu infãtisare dominatoare, de care monarhul strein si corupt se temea pentru Tronul sãu. In asteptarea clipei când îl va face sã disparã, dupã cum hotãrâse regele borgian. Conducãtorul Miscarii era acolo împãrtind cu noi, nu ospãtul tiranului, ci mizeria noastrã, mizeria închisorii, lãsându-i acestuia mizeria moralã. (Veti gãsi mãretia printre cei care suferã, niciodatã printre cei care fac sã sufere). Avea o incredere nemarginitã în steaua sa care-l va conduce într-o zi spre izbânda asupra rãului. In conceptia sa asupra vietii si lumii principul Binelui era totdeauna triumfãtor asupra principiului Rãului, acesta din vointa divina. Intr-o zi portile închisorii se vor deschide de la sine, si Tara ne va chema. Trebuie sa ne rugam si sã credem, cãci suntem crestini. Intre doua usi, odatã, unii dintre noi l-am întâlnit. Strângându-ne la piept: "Sã sperãm ca cei dintre camarazii nostri care sunt liberi vor pãstra linistea. Rãbdare! ".

Este tot ce ne-a spus.⁵⁾ O fulgerare în afundul nostru de viatã...

Prezenta lui stergea îngrijorarea celor mai multi: pericolul pe care-l simteam deasupra capetelor noastre era înlãturat, pericolul mortii. Nu vor îndrãzni. Au îndrãznit.

Intr'o noapte de Noembrie, în ajunul Sfântului Andrei exact la miezul noptii, usa penitenciarului se deschide. De la vizeta mea de la etaj vãd ce se întâmpla în aceastã liniste de mormânt. A intrat comandantul închisorii Maionel Iliescu, cu o lanternã electrica puternicã, al carei fascicol luminos îl îndreapta catre celulele de la parter, pe mãsura ce striga numele prizonierilor. Toatã lumea este în picioare. Si noi, bine înteles cei nestrigati. Deschid cu mare zgomot toate celulele vizate. Jandarmii urcã sa le deschida si pe ale noastre. Comandantul striga".

-"Repede, bagajul!". 

-"Voi, de la etaj, pe loc!".

Cei ce pleaca se precipitã sa-si ia ramas bun. Ultimul? Cine stie? Acest transfer în plina noapte... Totul se poate întâmpla... Dar nu, nu se va întâmpla nimica rãu: "Cãpitanul merge si el!", ne striga Niki Constantinescu. Noi cei ce rãmânem, suntem cu inimile îndoite. Dupã trei ore comandantul ne viziteaza în celule. Pare profund turburat. De ce? Nu este decât un simplu transfer de detinuti de la o închisoare la alta. De ce e atât de turburat acest jandarm. Ce stie, jandarmul? Stia ceea ce va sti întreaga tarã mâine (în afarã de noi).

Comunicatul oficial al acestui asasinat de Stat explica cele intâmplate afirmând ca în cursul drumului convoiul fusese atacat de catre partizani care vroiau sa elibereze pe detinuti. In lupta ce se dãduse între atacanti si jandarmi, detinutii fusesera ucisi... Era atât de oficial, de simplu, de clar de asasin... Se farda crima într-o minciunã banditeasca, Omul care omoara este o bruta directa. Statul care omoara este o brutã lasa. Asasinul este pedepsit. Statul trebue ascultat.

S-a aflat mai târziu ca detinutii cerusera comandantului închisorii sa-i lege de banci pentru ca sa nu se poata prevala nimeni de o tentativa de evadare. S-a dat prompt curs dorintei lor. Da, era foarte bine ca fiecare sa fie imobilizat pe locul sau -ceea ce ei, din nefericire, nu banuisera- mai ales ca fiecare avea în spatele lui pentru a-l pãzi si a-l proteja (!) pe asasinul sau cu o sfoara în mânã. Un semnal luminos pe drum si totul se petrecu în câteva minute...

In zori erau zvârliti în groapa comuna la Jilava. Statul asasin îsi începea domnia. Si domnea un rege, prin gratia lui Dumnezeu...

Tãcerea mortii se lãsã cu toata greuatea ei asupra închisorii. Nu mai era nici o inspectie. Nu se mai vedeau nici comandantul, nici adjunctii sãi. Gardienii priveau în alta parte. Ceva se întâmplase? Presimteam o nenorocire. Oare i-au omorât? Oare a fost suprimat acest fiu al poporului nostru, cu vointa de neclintit, cu credinta atât de puternica? Criminalii sã fi îndrâznit s'o faca? Ni se parea o nebunie politica. Acesti abrutizati ai puterii nu s'au gândit nici un moment la consecintele teribile ale faptei lor? Existau atâtea argumente contra si atâtea pentru în judecata noastrã, încât inteligenta se rãtãcea în faldurile beznei. Negam evidenta si treceam, lucizi în sferele ireale unde ratiunea se pierde. Nenorocirea este certitudinea în dezastru. Este echilibrul bratelor crucii. Incertitudinea nenorocirii în care intrã un crâmpei de speranta, este încoltirea animalului urmarit care cautã o scapare.

Trecurã câteva zile, de moarte. Nici un semn, nici din cer nici de la oameni. Nici mãcar un rictus pe fata brutelor. Apoi, într'o dimineatã iatã ca soseste în incinta închisorii comandantul, unul nou Maior Ursulescu, cu un ziar in mânã strigând ca un vânzãtor de ziare de pe strada:

-"Dimineata", "Universul", "Presa"... Primise ordin sã facâ pe caraghiosul. Tragicul în ochii hienelor trebuia sã îmbrace vestminte grotesti.

Suntem scosi din celule. Il înconjuram si, cu un aer important si multumit ne citeste o taieturã de ziar care era o declaratie fãrã titlu provenind de la detinutii din lagârul de la Vaslui, vechi camarazi, vechi luptãtori, sefi, care începea cu aceste cuvinte: "O mare pace coboara în sufletele noastre"...

Iatã evidenta pe care refuzam s'o admitem: au fost asasinati. Au asasinat pe Cãpitan, seful virtual al unei natiuni întregi! Mizerabilii au îndraznit! Si îndrãznesc sa mai si publice o declaratie redactata în asemenea termeni, ca si când pacea divina s'ar fi instalat în sufletele oamenilor chinuiti ce nu asteptau decât acest lucru pentru a-si recãpãta suflul lor de adevar si de justitie. Se poate oare cãdea mai jos fãrã a stinge în cer Steaua care cãlãuzeste viata!

Ne întoarcem in celulele noastre în starea de spirit a celor care au vazut într'o zi plângând umanitatea la picioarele Golgothei.

Zâvoarele furã trase. Din noi numai pulberea umanã... Zdruncinati ca cei ce-si pierd credinta. Poate pierdusem noi însine ratiunea de a fi.

Din punct de vedere fizic mizeria reusea câteodata sa ne îndoae, aceastã mizerie tisularã în care intrã foamea, frigul, oboseala, desgustul în special de starea de primitivi în care individul se rezoarbe în larvã.

Moralul zadarnic ar fi încercat sã ni-Il zdrobeasca. Aveam constiinta de a fi reprezentantii autentici ai unei renasteri nationale si singurii.

Asasinarea Capitanului zdruncina unitatea colectiva si aduse in sufletele noastre un doliu de nesmuls, dar sentimentul autenticitãtii nationale se ancora tot mai adânc în noi, fiecare simtind ca asupra sa cade raspunderea reprezentantei nationale. Aceasta nu însemna anarhie, ci dimpotrivã, întarirea personalitãtii, fatã în fatã cu represiunea criminala.

Inchisoarea slãbeste fizicul si înaltã spiritual, asa cum cucernicia se desprinde din vrernelnic si înaltã altare.

Acest regim de opresiune mutã se prelungi pâna in Februarie când, fãrã un cuvânt, fãrã nici o explicatie, am fost scosi din regimul de ilegalitate si de teroare intrând în regimul legal, cel putin în parte.

Celulele furã deschise în timpul zilei. Puteam sã iesim împreunã în curte. Puturãm sa ne punem, pe cheltuiala noastra, in celule, o masa, un scaun, un lighean si o canã de apã sã ne facem un pat, o rogojinã ca sã acoperim cimentul.

Puteam sã primim doua vizite ale familiei pe lunã, douã scrisori, carti, totul sub controlul jandarmilor, cenzorii nostri. Rãmâneam cu uniforma de drept comun, cu aceeasi lipsa de igiena⁶⁾, cu frigul, cu foamea cu aceeasi atitudine umilitoare din partea administratiei. Acelasi pãr tuns cu masina. Dar pe colonelul prefect cu urletele lui cu privire la "banditi" si la "trãdãtori" nu l-am mai vãzut. Trecuserãm, în aparentã, de la starea de animale de spintecat la cea de detinuti politici, sau aproape. Nu-ti venea sa crezi, mai ales cã la Comandamentul jandarmeriei continuau sã spuna familiilor noastre pe un ton de "Grand Guignol":

-"Pe fiii vostri, pe sotii vostri, îi tinem în închisoare, la abator".

Era într-adevar realitatea, sub aparente falacioase.

Tineam din nou în mâinile mele, care tremurau de emotie, de foame si de frig, o carte, o carte deschisã. Patrunsesem din nou în grãdina înfloritã a ideilor, cultivate prin stil, slefuite de spirit, omagiul a ceeace trece pentru spiritul etern.

-Lãsati sã curgã o lacrimã la rãdãcina unui trandafir. Oferiti suferinta ca zalog de desãvârsire. Tineam din nou în mânã Cartea de cãpãtâi a lumii, unde se odihnesc cei dintru început de cruce de pe care fâlfâe spre cer credinta.

Un capitol de suferinta suplimentarã fura vizitele familiilor, prin "familie" întelegându-se numai pãrintii si sotia, niciodata copiii, care au intrat si ei în puscãrie pe furis.

Vizitele cu o durata oficialã de o orã, -o orã dupa ce au parcurs o dinstantã dus si întors de aproape 300 km- aceste vizite constituiau un surplus de durere.

Mai întâi întâlnirea în sine, în care era totdeauna o lacrima de strivit, chiar si pentru cei mai duri si chiar daca nu vroiai sa întrevezi decât eroismul peste uman. Apoi aspectul nostru care împingea la revoltã. In fine, conditiile în care se efectuau aceste vizite, totdeauna umilitaore, chiar când temnicerii acceptau sã se îndepãrteze pentru un timp.

Cateodata se petreceau scene de violentã, asa cum s-a întâmplat într'o zi cu ocazia unei vizite a familiei mele. Dar, de data aceasta, violenta a fost din partea mea, asa cum reiese din cele ce urmeaza:

Cu ocazia vizitelor ni se putea aduce carti (niciodatã reviste sau ziare), si alimente, totul fiind supus controlului comandantului. Ori, la data despre care vorbesc, pãrintii mei, dupa ce au îndeplinit aceasta formalitate, au crezut ca pot sã-mi facã supriza unui fel de mâncare cald si s-au dus la restaurant de unde îmi aduceau tocmai -cu ce bucurie- un peste. Dar abia imi daduserã mâncarea când usa se deschise brusc si comandantul fãcând iruptie în celulã se adresã cu severitate pãrintilor mei, spunându-1e:

-"Vizita este terminata!".

-"De abia am sosit", replica' tatal meu, surprins.

-"Da, dar ati introdus în închisoare alimente care nu au fost supuse controlului".

-"Acesta este felul de mâncare pe care l'am arãtat adineaori ofiterului de serviciu".

Inflexibil, jandarmul le arãtã usa. Am simtit cum îmi tâsneste sângele din vine. Cu toatã forta am aruncat mâncarea pe care o tineam în mâna în capul acestui dictator înfumurat si mizerabil care îmi înjosea parintii, pe omul batran, pe judecatorul care fusese tatal meu, care se bucura de respectul unanim. Jandarmul se feri cu bratul si nu fura atinse decât uniforma si prestigiul zbirului. Odatã pãrintii plecati asteptam pedeapsa, teribilã, dat fiind gestul meu si dat fiind temnicerul. Intr'un minut fu în fata mea. Singur. Ma cântara din ochii sãi cu reflexe de Styx si cum nu ma aruncam la picioarele lui ca sa-i implor iertarea si îndurarea, bruta se domina:

-"Hai sã facem câtiva pasi împreunã în jurul închisorii", îmi zise.

Acest regim de detentiune politica, în care "banditii" si "trãdãtorii" începeau sa redevina pentru aparatul de opresiune, fiinte cu constiinta umana, vroia sa ne arate ca guvernul judecându-se stâpân pe situatie, revenea la aparenta de politica normla, cel putin pentru închisori. Din acest punct de vedere, totul era in ordine: fusese omorât Câpitanul; fuseserã obtinute declaratii de supunere cerute de regim, unele trecând chiar de la supunerea de oportunitate la oportunitatea supunerei; dintre membrii Miscãrii care nu fusesera arestati, unii trecusera frontiera, altii fusesera depistati si omorâti (se citau cazuri de camarazi arsi de vii în cuptoarele crematoriilor, se zvonea printre altii si de camarada care comanda sectia femeilor Nicoleta Nicolescu), de Victor Dragomirescu "ordinea domnea la Vartovia!"... Fusese secerata aceastã Miscare popularã periculoasã, de totalã opozitie. Cei ce guvernau puteau sã continue sa gereze afacerile publice si în special afacerile lor oculte, ad maximam regis in gloriam si în profitul lor, atârnând, greu în talgerile de aur ale Statului de ei pradat.

De curând ni se dãdea de citit ziarul guvernului, Intreprinsesera actiunea de a se alege un nou parlament cu partid unic, sef unic si mandat unic, adicã unanim. Ajunseserã în vârf, cu tara la picioarele lor. Noi eram la "abator" ca mai înainte. La abator se macelareste, si într-adevar macelarisera. Omul este ca bestia, prinde gustul sângelui. De aceea, cu tot regimul actual de detentiune spoitã cu libertate intra-celulara in care traiam, ne simteam atinsi de aripa mortii, camarada virtualã a închisorilor politice. Va veni sa ne vadã curând, stãpâna masacrelor nocturne.

In timpul perioadei care s'a scurs din Februarie pânã in Septembrie, vizita medicala redevenise eficace si unii dintre noi fusesera trimisi la spitalul militar din Brasov petrecând acolo toatã aceasta perioadã, ceea ce era mult, atât pentru sanatatea fizica cat si pentru cea moralã. Erau în afara abatorului, cel putin o credeau, gresit, cãci moartea si viata îsi încrucisau drumurile oriunde si câteodatã chiar se ciocneau.

La inceputul lui Septembrie, trei dintre detinutii spitalizati de luni de zile reveneau la închisoare si alti trei, printre care eu însumi, îi înlocuiam la spital.

Pãrãsind închisoarea, am fost urcati într-o furgonetã, escortatã de jandarmi înarmati cu funestã privire. Lângã sofer sedea sub-directorul general al închisorilor, un vechi cunoscut din vremea când fusesem magistrat si care, în aceasta ocazie, s'a facut ca nu ma vede pâna în momentul când, intrând cu noi în sala spitalului, a venit spre mine sã ma salute. Imbracat în uniforma detinutilor de drept comun, detinutul îsi permise sã ignoreze la rândul sau pe sub-directorul general, cu subsurâsul si sub-salutul lui. In închisoare detinutii nu sunt salutati, sunt urâti. O arãtase foarte bine. Oameni normali fac schimb de politete.

Spital - închisoare. Analogii de stabilit. Medici, nu prea vedeai. Privatiunea de libertate si supravegherea armata si brutala, exact ca înainte. Diferente: regimul alimentar, vizitetle familiilor la un nivel mai uman si în plus, si mai ales, acest incomparabil dar al naturii, aerul de munte în schimbul vaporilor pestilentiali din canalele închisorii. Versurile lui Vigny contra naturii nu sunt ale unui detinut. Pentru a cunoate valoarea rationamentului arãtati-mi perspectiva ce aveti. Om al splendorilor, eu nu sunt decât un chinuit. Nu exista întâlnire între noi, posibilã. Una singura: la poarta cimitirului. Dar acolo voi trece înaintea dumitale... pe crucea mea.

Se scurseserã doua sãptãmâni de la intrarea în spital. Ne aflam acolo patruspre zece detinuti venind de la închisoare si din lagare, repartizati în doua sali.

Citeam, ne aruncam ochii pe ziarul guvernului, ne primeam familiile cu care aveam si corespondenlã. Ca sa mai am si eu la mine un obiect care-mi apartinuse în existenta mea de om liber, rugasem pe sotia mea sa-mi aducã ceasornicul de aur cumpãrat la Geneva si care marcase câteva momente în care clopotele cerului bateau clipele tinertii în nestirea lupilor, a oamenilor, a hienelor.

Primisem tocmai vizita mamei si a sotiei mele si eram pe cale de a lua împreuna o gustare, când intrã in camera ofiterul de jandarmi cu fata descompusa cerând vizitatoarelor sa paraseascã imediat spitalul, fãrã a le da nici o explicatie, ceea ce acestea facura uluite. Ne-am strâns la piept ca pentru ultima data. Schimbaram rapid un ramas bun pasionat, împinsi de jandarm, el însusi într-o panica îngrozitoare.

Se întâmplase într'adevar ceva extraordinar: razbunarea vizitase pe asasinul-sef, Armand Calinescu.

Garda se dubla, suntem închisi toti intr'o sala. Interdictie de a iesi. Mai târziu vom fi lasati sã mergem la toalete, dar paziti de doi jandarmi înarmati. Ofiterii comandamentului local al jandarmeriei vin în inspectie cu priviri feroce. Refuza sa fie întrebati, dar noutatile trec prin ziduri: primul ministru fusese ucis în masina sa. Echipa razbunatorilor condusa de intelectuali fratii Dumitrescu din Ploesti au patruns apoi în localurile radioului si, dupã ce au anuntat Tarii stirea, s-au predat procurorului de serviciu. Dati imediat pe mâna politiei, tinerii au fost dusi acolo unde razbunasera pe Capitan si pe ceilalti ucisi si au fost omorâti pe loc. In dimineata urmãtoare, in cursul sedintei solemne care se tinea în incinta Inaltei Curli de Casalie, în onoarea victimei oficiale, procurorul general va spune relativ la celelalte victime:

Justitie s'a fãcut: ...de catre politie, domnule Procuror General Viforeanu al Inaltei Curti, ceea ce anuleazã justitia. 

Fouquier-Tinville din secolul XX! Rasa lui d'Aguesseau murise... Poate fi judecator, omul josnic nu depaseste nici cu un grad nivelul sau.

Afland cele ce se întâmplasera spun camarazilor mei: 

-"La noapte e rândul nostru! ".

Unul îmi striga:

-"Te înseli: mâine vom guverna Tara!". 

Am replicat:

-"Vor veni sa ne ia la trei noaptea, ca data trecuta. Veti vedea".

Si au venit, solii mortii. La trei noaptea precis, la ora asasinatelor de Stat, usa se deschise cu zgomot mare si o unitate de jandarmi cu colonelul in cap (îl chema Ovid Bradescu), face iruptie în aceastã salã de spital, ude milostivenia lua chipul mortii.

Toata lumea este în picioare si toata lumea a înteles: Va fi moartea tuturor pentru moartea unuia singur. Când este chemata in joc, se desfasoarã în mii de coase. Colonelul revine, trecuserã cele trei minute.

-"Mai repede domnilor, timpul trece. Sefii mei ma acuzã ca pactez cu dvs. O camionetã elegantã vã asteapta la iesire". Auziti cum anunta el asasinatul?

Ce humor de jandarm! De bestie. Dupã asasinat va spune. "Am prins gustul sângelui!".

Aceasta -se numea un "reprezentant al ordinei", al ordinei monarhice si constitutionale... acest sef de abator.

Zãresc un ziar pe masa. Rup o margine. Scriu pe ea câteva, cuvinte de adio pentru familia mea, pentru copiii mei, iau ceasornicul si lantul. Cu ele în mâna ma apropii de maiorul care intra în momentul acela si-i spun, întinzându-i-le:

-"Doresc ca aceste câteva cuvinte si aceste obiecte sã ajungã in mâna familiei mele si nu în buzunarul jandarmului care ma va împusca la marginea drumului".

Maiorul refuzã. Ma încãpatânez:

-"Fac apel la onoarea unui ofiter superior al armatei regale. Ar fi monstruos sa ma refuzati". Accepta si baga totul în buzunar, farã sã scoatã un cuvant.

Suntem toti cei patru sprezece detinuti grupati în aceeasi salã. Unii manifesta o prea umanã slabiciune. Momentul este atroce. Viata este impulsivã când ti-o ia.

Un semnal. O tãcere prin care se exprima moartea. Un plutonier scoate o listã din buzunar. Citeste sapte nume⁷⁾. Cei chemati sunt dusi spre iesire. Isi iau adio de la noi si pleaca cu pas apasat. Unul spune:

-"Mergem la moarte? Sã mergem!" (Capitanul Siancu). 

Este un vechi ofiter, un luptator de mare popularitate într'o regiune exploatata la sânge de capitalurile straine. Energic, feroce, nu este condamnat, dar îl omoarã... pentru ca... pentru ca trebuie sã moarã, pentru cã are in nici mai presus de lege si de Dumnezeu. Cel drept nu are dreptate. Nici Socrate, nici Christos. Ratiunea este forta deghizatã în justitie, câteodata în jandarm. Un altul, un camarad, care îmi spusese cã ma' însel, strigã la rândul lui:

-"Sa mergem la moarte! Sã vadã câ stim sã murim! ". Si, trecând pe lângã mine:

-"Ai vãzut exact, n'asi fi crezut... ".

Credea în violenta. Ea n'a dus niciodatã la nimic. Se distruge prin violenta, nu se construeste niciodata pe ea. Intre viata si moarte, numai moartea distruge. Exista totusi o non-moarte care este o contra-viata. Vom vedea mai târziu.

Rãmãserãm pe loc ca tintuiti, cei ale caror nume nu figurau pe lista ucigasã ne asteptam rândul la un al doilea transport, fãrã îndoialã! Asteptarãm pânã dimineata. Lumina zilei pline, a acestei splendide zi de Septembrie, parcã vroia sã ne dea siguranta cle viata. Statul nu ucidea ziua. Curajul sãu tâsnea în bezna. Asasinii sai erau ca si bufnitele: lumina îi orbea. De asemenea adevarul. Si totusi, aceasta hoarda deslantuitã putea sa ne faca sã disparem în orice clipã si pe noi. Aveam senzatia cã mã gãsesc într'un subsol fãrã iesire in care crestea neîncetat apa curgând din robinetele deschise.

Deodatã, o muzica celestã îmi umplu sufletul erau clopotele de la Notre-Dame-des-Victoires unde mã cãsãtoream sub cerul radios al Parisului în Septembrie, erau exact zece ani in aceastã dimineatã în care asteptam moartea. Cc destin, destinul meu. Intr'adevar ce destin: o sa-l veclem desfãsurându-se în amploarea lui dramaticã.

Pentru mine n'a sosit doamna, doamna în negru. Avea atâta de lucru, într'adevar, de nu-ti venea sa crezi! Fuseserã omorâti în acea noapte toti camarazii nostri care se gãseau în închisori, jumatate din efectivul detinutilor din cele douã lagãre, si trei dintre camarazii nostri în aproape toate judetele din Tarã, plus cei din spital, lãsându-li-se cadavrele expuse în pietele publice timp de trei zile, cu placarde infamante atârnând deasupra lor.

Trecu o sâptãmânã. Mai asteptam înca pe jovialul colonel sa ne împinga in camioneta eleganta . Nu se schimbase nimic în regimul nostru sever de izolare. Garda armata dublã ne acompania in continuare la toalete, singura "iesire" permisa. Tãcere totalã. Nici o inspectie, nici civilã nici militara, cel putin în aparentã. Nici o iluzie asupra soartei celor ce fuseserã luati în cursul noplii de 21-22 Septembrie. Ni-i închipuiam asasinati pe marginea drumului, ceea ce s'a dovedit a fi fost asa.

Dupã o sãptãmânâ maiorul veni sa ne vadã. Imi restitui ceasul si lantul lãsându-ma sa înteleg ca pericolul trecuse. 

Câteva zile mai târziu, noi cei trei supravietuitori, furãm întorsi la închisoare. Ne mai rãmâneau încã de ispasit aproximativ sase ani. Cineva se însela. Poate domnii si stapanii nostri, acesti calai, ei, cei ce nu puteau gresi, care corectau natura omorând pe cei tineri.

In scopul de a putea sa se judece mai bine criminalitatea acestui regim politic si a agentilor sai, notez douã episoade petrecute în noaptea acestor crime colective, unul relativ la spitalul în care ma gãseam, celalalt, la închisoarea din care faceam si eu parte.

Am arãtat deja ceea ce se întâmplase la spital si cum jandarmii cu ofiterii în frunte luaserã, pe detinutii spitalizati si-i omorâserâ. Au fost condusi în afara orasului si împuscati pe marginea unui sant. Dar nu au fost toti atinsi mortal si, cum asasinii nu practicaserã lovitura de gratie asupra victimelor, se întâmplã ca unul dintre ei revenind la viatã, sã se târascã în zori asa însângerat cum era, pâna la intrarea în oras unde-si pierdu cunostiinta. O biata bâtrânã descoperindu-l pe pragul casei sale în starea în care nenorocitul se afla, chemând pe vecini îl duserã în casã, unde-i dadurã primele ajutoare. Putând cu mare greutate sa scoatã câteva cuvinte, rãnitul arãtã ca fusese victima unui accident de vânãtoare, ceilalti plecând de pe teren fãrã a-si da seama de ceea ce s'a întâmplat. Bãtrâna si vecinii cuprinsi de milã încercarã sã-i aline suferintele când a doua zi dimineata aparu in presa un comunicat al ministerului de Interne cerând "cetãtenilor leali" sa predea politiei pe numitul Ion Herghelegiu evadat în noaptea de 21-22 Septembrie de la spitalul militar, unde fusese internat ca detinut politic. ("Evadase" spunea comunicatul publicat de cãtre ministerul asasinatelor de Stat si al minciunilor citit de mine). Nedându-si seama de realitate acesti oameni simpli, zdrobiti de principiul lealitatii fata de institutia supremã a politiei de Stat si de fricã, anuntarã pe jandarmi de prezenta sub acoperisul lor a unui rãnit pe care-l îngrijeau si a carui existenta punea în pericol siguranta Statului. Imediat fu ridicat si împuscat de catre jandarmi la sediul lor. Statul era salvat! Ordinul de împuscare nu mai era în vigoare la ora aceea si jandarmii o stiau prea bine. Dar "ordinea", datoria, avantajele... si apoi ce mai conta un mort in plus în naptea prelungita a acelui St. Bartolomeu laic?

Celalalt episod s'a petrecut în închisoarea Ramnicul Sarat si unde când m'am întors de la spital, l-am aflat: Trãgându-se asupra delinutilor grãmadã în fata unui zid dintr-o curte interioarã, unul dintre ei a fost rãnit grav cãzând ca mort. In timpul noptii, victimele au fost lãsate pe loc. Dar, a doua zi dimineata când revenirã jandarmii si, tragându-le de picioare le expusera pe stradã în fata închisorii, ranitul reveni la viatã. Ceea ce vãzând vitejii care, in aceastã ocazie, nu posedau arme, împingându-se unul pe altul în fata usii înguste a coridorului macabru, se precipitara în biroul strâmt al comandantului, strigând cã unul din morti a înviat! Comandantul a întrebat la telefon pe seful lui evreul Maior Roseanu si ordin fu dat sã fie omorât pe loc. Pe data l-au executat cu baioneta.

Si din nou justitia oamenilor s'a fãcut! A oamenilor! Acestia erau oameni? Frate al lui Abel si frate al meu numele tãu este Cain...

Când te gândesti cã am trait pe vremea acestei umanitãti, dupã care va veni alta, cum firesc. Mai buna? Este legea progresului. Sau mai rea? Este si aceasta o lege a umanitãtii. Cititorul va judeca singur. Oameni mârsavi, cum vã rabda pãmântul?

Celulele de la etaj, care acum erau goale pentru ca toticamarazii nostri care le ocupau fuseserã împuscati, pãreau a fi cavouri pentru vii. Tacere sinistrã, aceastã tãcere care te duce la nebunie, hranã mizerabilã, murdãrie, gândaci, plosnite, soareci si sobolani, inclusiv jandarmii, cei mai infecti, zece minute de aer, fiecare izolat într-o curte. Intr-una din aceste curti fusesera omorâti. Unul din ziduri era ciuruit cle gloante. Cranii sfãrâmate, pãrti din creeri rãmãseserã lipite de acest zid mai tragic decât cel al Templului, de unde noul Titus izgoneste pânã si amintirea. Tremurând string cu pietate pãrti din ceea ce rãmãsese din camarazii mei. Când te gândesti cã cei ce au omorât aci pe fratii lor inocenti sunt oameni, purtând pe fata lor amprenta Creatorului! Homo homini homo.

Numai eram decât trei supravietuitorii acestei nopti tragice, care fuseseram readusi în aceste locuri cle nedescris. Fiecare ferecat în celula sa, despartiti între noi prin celule goale, spatii-tampon. (In afarã de mine, Virgil lonescu si Dr. Serban Milcoveanu).

La parter se gãseau noi veniti: studenti care manifestaserã împotriva stâpânirii la deschiderea Universitãtii din Cernãuti. In ce scop au fost si ei zvârlili în aceastã închisoare-abator? Nu cumva în acelasi?!

Starea sanatatii mele se înrãutatea in fiecare zi. Familia se alarma si mama mea, femee inteligentã, neobositã, decisa în actiunile sale, perseverentã si ferma, determinã pe noul presedinte de Consiliu (Gheorge Tãtãrescu) care era un vãr al ei, dar care ezita sa dea ordinul de a mã transporta într-un spital din Capitalã ca sã nu facã impresie proastã regelui, reusi sã-l decidã pentru aprobarea acestui ordin si astfel am pãrãsit acea închisoare unde mã voi întoarce zece ani mai târziu, în aceeasi celulã (ce teribila coincidentã), nu sub dictatura regala, ci sub dictatura proletariatului, impilat de unii si hãrtuit de altii pentru acelasi fond de idei, care trebuia distrus.

Am fost, în fine transferat în Capitala unde am fost primit la spitalul condus de calugaritele ordinului Saint-Vincent-de Paul, alte spitale refuzând sa ma primeascã din cauza starii mele de condamnat politic, instalat fiind într'o camerã izolatã si pazit chiar în camerã de un agent al Sigurantei Statului, dublat, la usa de un sergent de oras. Mai rãu ca un bandit, mai putin ca un ministru! Din ordinul ministrului de Interne mi se aplicau la spital aceleati reguli arbitrare de la închisoare: nici o vizitã; nici carti, nici ziare; nici o iesire în curte, unde asi fi putut fi vãzut de trecãtori si asi fi putut sã-i vãd si eu, ceea ce era periculos pentru Stat si în special pentru cavalerii armelor automate totdeauna la locul potrivit si gata totdeauna de omor. Ce fermitate, Doamne, când îti servesti Stãpânul! Sângele celorlalti amestecat cu propria pâine este hrana celor puternici. Societatea secolului XX se sprijinã, aparent, pe principii de drept si pe reguli de moralã, dar în special pe oameni tari, pe bestiile tari de la putere, a caror actiune place oamenilor, oamenilor si lui Dumnezeu, pe care-l servesc fiind crestini, pe care-l contestã fiind tari.

Sãnãtatea mea se mai îndreptã.

Supravegherea politiei devine mai putin durã. Incep sa ies în curte, întovãrãsit de agent si evitând trecerea vizitatorilor spre spital. Primesc (clandestin) familia. Gardienii mei sunt sensibili, sã zicem, la sentimente... Dar vedeam venind ziua când voi fi intors la închisoare. Privesc cu oroare aceasta perspectivã, aceastã cruzime a sortii. Judec sever soarta. Mã însel asupra sufletului ei caritabil. Este mai putin crudã, cãci se apropie de mine îngerul mortii, liberatoarea. O lipsa de precautiune (întâmplatoare?) într-un examen clinic, declanseazã subit o septicemie. Zilele îmi sunt în pericol. Familia mea obtine autorizatia sã-mi fie adusi medici din afara spitalului, printre care ministrul Sãnãtãtii (Prof. Hortolomei) care acceptã, cu toata functia lui. Ma examineazã sub ochiul vigilent al agentului de Sigurantã care supravegheaza foarte de aproape pe medicul-ministru. Acesta îl pofteste sã paraseascã sala de operatie. Protestând celalalt se precipita la telefon sã se plângã sefului lui Parizianu împotriva ministrului...

Starea sanatãtii mele devine alarmantã. Se decide o interventie chirurgicala. Totusi nici dupa aceasta temperatura nu cedeazã. Un abces de fixatie cu doza masivã de terebentinã ma salveazã. Fusesem la doi pasi de moarte. Dulcea, clementa moarte care te pune la adãpost de si mai rãu. Cu patruzeci de ani mai târziu îsi va arata din nou fata. Mi-a facut un semn discret de amicitie încercata: -"Nu încã. Pe curând! Avea înfãtisare plãcuta. Va reveni cu siguranta. Este o femee care revine, dându-se tuturor, fidelã fiecãruia, cocheta, eternã.
Douã luni între viata si moarte. Am trãit ore groaznice. Deasupra usii un crucifix. Cu ochii lui de muribund, Iisus privea pe semenul sau. El, Fiul lui Dumnezeu si eu, fiul pãcatului. Niciodatã rugãciunea mea nu a fost mai arzãtoare: "Eloi, Eloi lama sabachthani"... Si a fãcut sã treacã paharul de la mine...

Mã simteam foarte rãu când un misel de la Sigurantã veni sa-mi punã întrebãri suparatoare. Mi-am adunat puterile si i-am aruncat cu dispret:

-"Du-te si spune-i ministrului dumitale Ghelmegeanu ca moartea va fi mai milostiva ca el si-i va lua plãcerea de a ma duce din nou la inchisoare".

Reveneam cu greutate la viatã. Pierdusem patru sprezece kilograme. Sufeream mult. Moralul cãzut. Familia o ducea greu. Boala mea atragea dupã sine cheltueli mari. Eram dominat de un sentiment de profundã tristete si de inutilitate. Mai rãu: de sentimentul ca esti în sarcina familiei tale, care ea însasi era privatã de cele necesare. La vârsta cresterii, copiii mei nu aveau ce mânca.

Când am reusit sã mã tin pe picioare, am încercat cu mare greutate sã mã duc la capela spitalului agentul de sigurantã permitdndu-mi în cele din urmã, în conditii aproape umilitoare. Dar eram asa de în afara si deasupra rãutatii umane. Nu vedeam decât florile care în timpul acestei luni binecuvântate împodobeau altarul de îndurare divinã a Fecioarei. Restul nu era decât pulbere si mizerie. Sublima si teribilã fortã a credintei în suferinta atroce.

Era ultima zi a lunii Mai, luna Sfintei Mãrii. Ultima rugãciune si cea mai fierbinte. Ma întorceam de la capelã, plin de un indefinit sentiment de mila si de dragoste care mergea pânã la cei mai mizerabili care, fiind pe urmele mele spionau ceace-nu murmura inima florilor de pe altarul Fecioarei. Spre suprinderea mea gãsesc în camera pe mama tremurând toatã, pe aceasta femee cu aprigã vointã.

-"Ce se intâmplã, de esti in starea asta mamã?"

Imi explica cum sotiile detinutilor care se gãseau si ei în aceeasi situatie ca mine în alte spitale, veniserã sã o previna a din ordinul ministrului de Interne vom fi ridicati si dusi din nou la închisoare în mare secret, a doua zi în zori. Ele aflaserã printr-o indiscretie a personalului din alt spital care fusese prevenit ca si administratia spitalului meu care, însa, pastrase secretul foarte strict, mila plecându-se la ordinul Cezarului.

Informatiile mentionau o nouã noapte tragica pe foarte curând, ceea ce explica ordinul, urgenta, secretul, lasitatea unora, disperarea celorlalti. Dati-mi pacea înaintea mormântului, cel putin o aparenta de pace!

Mama s-a dus imediat la presedintele Consiliului, care, suprins de ceea ce afla, chemã el însusi la telefon pe ministrul de Interne Ghelmegeanu, care-i confirmã vestea.

-"Cum, exclamã pe un tot iritat presedintele Consiliului, treci peste ordinele mele? Iei initiative pe care mi le ascunzi! Este posibil una ca asta?".

La capatul firului celalalt se explica.

-"Nu vreau sa stiu nimic", -îi replica primul ministru-, "detinutii politici sunt spitalizati din ordinul meu si vor ramâne pe loc. Revoca ordinul de deplasare". Mâniat, închise telefonul. A doua zi dimineata, un soare radios stralucea deasupra spitalului...

Am aflat mai târziu ca noi, supravietuitorii noptii sângeroase, ca si o mâna de oameni politici si de ziaristi militând în favoarea unei orientari noi în politica externa, trebuia sa fim împuscati câteva zile mai târziu, pentru ca sa se opreasca orice agitatie în sensul acesta. Criminalii îsi reluau metodele. Evenimentele decisera altfel.

In mai putin de o luna eram liber la 23 Iunie. Cincisprezece zile mai târziu treceam de pe banca acuzatilor pe banca ministeriala,⁸⁾ la 8 Iulie 1940.

Viata mea va continua, surprinzâtor de diversa, de necrezut câteodatâ, totdeauna instabilã, -semnul zodiacului meu.

"Furchtlos und treu!"

- Sfârsitul primei pãrti -

Radu Budisteanu

¹⁾  - La 13 ani, în clasa III-a fusesem ales presedintele Societãtii literare si stiintifice a Liceului Carol I din Craiova.

²⁾  - "Devino francez si vei fi într'o zi succesorul meu la catedrã", îmi spunea el. 

³⁾ - Când l'oi întâlni în Iad pe Miron sfântul cãtuselor, o sã-l cãlãresc în groapa cu smoalã.

⁴⁾ - Dacã vor fi si unii bãlãcindu-se in bine care vor trece scrisul meu prin prizma lor crãpatã, mã voi ruga lui Dumnezeu sã nu le întunece mai tare biata, pseudominte, ci sã le dea mãcar un pic de adevãr în desarta lor constiintã.

⁵⁾ - Sã fi vãzut just, el care nu se însela? Nu era oare aceasi opticã potrivit cãreia si-a disolvat partidul, iar, în închisoare fiind, a refuzat sa evadeze? Asasinarea era pregatita si el o stia. Atunci ce? Jertfa supremã a Capitanului sfintit prin jertfa crestinã.

⁶⁾ - Cum apa pe care ne-o dãdeau s'o bem avea un gust si un miros greu de suportat, am rãsturnat într-o zi butoiul descoperit si am constatat, cã în el se gãseau în afarã de alte putregaiuri, bucãti de lemn, cuie si un bocanc rupt, infect, mizerabil al unui jandarm, cãzut din tabloul lui Van Gogh, cu mirosul în plus.

⁷⁾ - Am aflat mai târziu cã fusesem sters de pe aceastã listã, în conditii cu totul speciale, cu 50 de minute înainte, prin ordin telefonic.
⁸⁾ - La propunerea camarazilor care duseserã tratativele cu Palatul, la care n'am participat fiind închis nu altfel, cum afirmã unii iresponsabili.