MEMORIALELE SUFERINTEI

 

(PARTEA INTÂIA: INCHISORILE REGALE)

La vremea primei mele arestări aveam treizeci si cinci de ani, o sănătate bună, o familie, o carieră (multiplă: avocat, ziarist, conferentiar, fost deputat; mă îndreptam spre o catedră universitară). Apartinând unei familii de vită veche, situatia mea materială era totusi, mediocră, dar aveam în Barou locul meu bine stabilit si promisiunile momentului se realizau prompt. Scurta etapele. Inscris în Barou putin după 21 de ani, eram ales de la început prim secretar al Conferintelor de stagiu, apoi, la 33 de ani, membru al Consiliului de disciplină, fapt fără precedent în istoria Baroului nostru si, doi ani mai târziu, Vice-presedinte al Uniunii Internationale a Avocatilor, în Congresul de la Paris din 1937, onoare pe care o declinasem în favoarea unui fost decan, membru al delegatiei noastre, căruia de altfel nu-i datoram nimic. Eram foarte tânăr, puteam astepta. Nu avusesem în vedere negatiunile vietii care asterneau în fata mea un parter falacios, unde pietricelele luceau cu focul diamantelor.

Mediile sociale pe care la frecventam mă apreciau, persoana mea exista.

Familia mea se număra printre familiile deosebite ale tării, ascendenta mea mergea până în Evul Mediu si numele ce puteam evoca deopotriva vechime, probitate si merit. In acelasi timp noblete de robă "si noblete de spadă", pentru a vorbi limbajul timpurilor duse, găseam în amândouă ramurile mele de viată mai multe generatii de avocati, de magistrati (tatăl meu, bunicul, străbunicul), generali de înalt comandament în timp de război, formati în marile scoli militare ale streinătătii, G-ral C. Budisteanu, G-ral I. Culcer, oameni de litere (ca mama), oameni politici (ministri, deputati, senatori, primari, prefecti), unii frecventând Curtea, toti societatea.

Femeile din familia mea erau, cele mai multe, frumoase, inteligente, cultivate, rafinate, cunoscând bine Occidentul, ducând o viată de distinctie si de elegantă, cu un strop de frivolitate spumegândă, proprie secolului ce se sfârsea. Copiii erau supravegheati de mama, dar ca sa-i crească era totdeauna lângă ei o guvernantă de la Paris sau din Lausana, sau o "fraulein" cu nostalgii vieneze. Câteodată, bavareze. Rar, "nurse" engleze.
Bărbati si femei aveau stil. Călătoreau mult. Aveau echipaje, masini mai târziu, case bine tinute, mosii venind de departe în familie, câteodată adevărate domenii. Multi din inaintasi se îmbrăcau în streinătate, domnii aveau alură, pentru doamne rochiile de seară veneau de la Paquin, bijuteriile de la Nissa, uneori de la Rue de la Paix. Această societate n'avea doar false luciri. Deseori, străluciri. Nu numai aspectul ametitor al metalului prtios, ci contra-valoarea socială a opulentii. Cuvioasa Sfânta Paraschiva din Pitesti ruda din stirpa mamei Ottetelisanu. Inăltau biserici, Sf. Ilie din Craiova, fondau spitale, mâna întinsâ spre săraci. Fundatiile lor sunt încă in picioare; de asemenea unele din casele sau culele de pe mosii, cea mai veche în Budeasa Argesului datând din 1598, lucru rar în această tară, pradă tuturor invaziilor si, în picioare, deasemenea, înaltele cruci de piatră ale veacurilor trecute si necropolele sau monumentele funerare mai aproape de epoca noastră. Suntem, pentru noii stăpâni ai Tării, o familie care n'a făcut decât rău colectivitătii nationale, dar, dacă pământul nu se sfarmă, râmâne tare sub pasii lor impuri, aceasta se datorează faptului ca mortii de ieri sustin cu măretia lor pasii care îi apasă fără să-i poată strivi.

Nu numai luciul, sclipirea, strălucirea, dar si linia dreaptă, fermitatea, asi zice dârzenia caracterului, au condus această familie prin verzi pajisti, desigur, dar si prin aspre cărări ale vietii, în certe epoci, cele mai grele, spre vârf. Nici platitudini câtre unii, nici arogantă fată de altii. Egali cu ei însisi si venind de departe, în înflorire sau in pismase soartă, legătura cinstită de oameni din trecut, tatăl punându-si mâna în mâna fiului său, simbolic depozit al prerogativelor, dar mai ales al îndatorirlor de viată al stirpei întregi. Aveau, bâtrânii, arta de a sti să pretuiască viată si încă una, superioară acesteia: de a face simtită această pretuire. Nu manifestau nici pasiune, nici dispret. Izbucniri, niciodată. Aveau darul înnăscut al distantei in acelasi timp cu acel al atractiei caracterelor drepte, -si msura, în special în ramura de viată a tatei, unde "nobletea de robă" acoperea vulgarul vietii.

Debutasem in viata juridiciara si publica în calitate de secreter al unuia dintre profesorii mei de la Drept, Mircea Djuvara, trecând apoi, de două ori, ca Sef de Cabinet la ministerul de Interne prin relattii de familie cu Gh. Tătărescu si ocupând ceva mai târziu, pentru un timp, (exact cât a trebuit pentru a da un foarte greu examen, luat printre primii), un scaun de magistrat la tribunalul Capitalei. Debut pe care l-am vrut fără durată, dar care a constituit o experienta, ceeace a avut un sens în sine.

Paralel cu studiile mele cle Drept care ma interesau cu inegala moderatie si pe care le urmam mai ales din obligatie de traditie familială, ceeace reprezenta pentru mine mult mai mult interes si infinită plăcere erau cursurile Facultătii cle Litere si Filosofie, unde am trecut examene de psichologie si logica, de sociologie, de estetică, de istorie a Filosofiei, de istorie a Artei, tot acest ansamblu de discipline intelectuale formând instrumentul cunoasterii, neoferit de Drept. Si am căutat si pe Dumnezeu la teologi... "und leider! auch Theologie studiert"... I-am găsit foarte discreti în cercetările mele asupra universalului "Nous" si asupra transcendentalei "Hochma", învatata de mine din viată prin încercările ei. Am fost foarte nefericit în vremea aceea, fiind obligat de Tata sa lucrez ca mic functionar ca sa am un ban în buzunar. Aceasta îmi lua nu numai din timpul clestinat studiilor, dar îmi producea si un sentiment de umilinta mie, tânărului mândru de a fi trecut bacalaureatul primul ex aequo cu Ionel Mota, I. Florian si Gh. Stefan, ca elev al unuia din cele mai bune licee ale Capitalei, Sfântul Sava, de a fi obtinut premiul Ligii Culturale pentru cel mai bun elev, si de a fi fost într'atâta apreciat de catre camarazii mei de studii, încât mă aleseseră presedintele Asociatiei grupând toate sociatătile literare si stiintifice ale liceelor din Capitală1). Vanitas... Adevărat, dar la 18 ani nu discerni, din fericire, amara vanitate a lucrurilor de pe pământ. Studiam filosofia, dar nu ajunsesem la capitolul Neantului si la teologie nu eram înca decis să traesc cu Sfântul Ilie în grota sa de pe Carmel pe care n'o vizitasem înca. Citeam "Gorgias" si, cu Aristot, îl urmam în Agora pe "Zoňn Politikňn", spiritual căutând "VERBUL", care anima totul. La vârsta mea planam deasupra muritorilor. Tata avea dreptate arătându-mi pâmântul. In pământ aveam să-mi sap trainice gropnite, înconjurat de serpii lui Laocoon.

Imi dezvalui continutul al sertarelor memoriei, adesea atât de crudă prin fidelitatea ei. Fie ea binecuvântată! Nimic nu-i mai greu de înteles ca un copil, mai ales când e al tău.

Mi-am desvârsit studiile juridice la Academia de Drept international de la Haga dominată de Christul Anzilor, (în 1926 si Bursa Carnegie în 1927), si la Paris la Institutul de Inalte Studii Internationale al Facultătii de Drept, luându-mi Diploma întâiul, cleasemenea în cadrul cursurilor si conferintelor de Agregatie, accesibil exclusiv francezilor, unde am putut, totusi, lucra printr'o autorizatie specială a Profesorului Louis Le Fur2), înaintea căruia am dezvoltat "Die Theorie der Kompetenz-Kompetenz" a Profesorului Triepel. Triepel, Kelsen, Verdross si atâtia altii la Haga; Louis Le Fur, Geouffre de La Pradelle, Alejandro Alvarez, Politis, Basdevant, Tibal, Niboyet, Sibert si câti încă la Paris, iata în memoria mea recunoscătoare câteva nume numai figurând pe lista de aur a acestei epoci ce se voia intelectuală. Va fi gresit? Pentru a fi gresit, a fost nimicită. Pentru a fi avut dreptate, lumea încearcă s'o reclădească. Logica vietii e contradictia. Si cruzimea: este o cruce pe Golgotha.

Nu-mi terminasem încă studiile -aceste studii în streinătate din strălucirea cărora voi trăi mai târziu ca din lumina unui templu antic- când m'am căsătorit. Sotia mea, o Diană de Parma, pe care Stendhal n'o prevăzuse, era o elevă a lui Bourdelle, ea însăsi de vită veche. Frumoasă, catolică, trăindu-si viata, dar înclinată spre sanctuare si misterele lor, adorând Frumosul.

- "Va multunesc, Domnule Profesor, dar eu mă'ntorc în tara mea". 

Am pornit mâna, în mână parcurgând Luvrul, Dresda, San Marco, Pötlingberg sau amintirile mele despre măslinii din Gethsemani, pâna la poarta puscăriilor mele unde Dante nu-si săpase încă pentru noi al sau "lasciate" si unde m'asteptau profunda mizerie si nădejdea sublimă. Imi lăsam sub cerul întunecimilor părintii, sotia, copiii culegând roze mistice si spini terestrii si, cred, pe Isus plângând pe cruce această umanitate, patrimoniu al călăilor. Mielul pascal e sortit pieirii, îmi pare...

Cât de bun se face omul când te crede mai rău decât el! Pentru unii bunătatea e fiica fricii.

Imi dezvalui continutul sertarelor memoriei, adesea atât de crudă prin fidelitatea ei. Fie ea binecuvântată!

Ce-ar fi inteligenta fără memorie si inima fără uitare!

Suntem în primavăra anului 1938. In acea seară, înainte de a ne duce la culcare, -era ajunul Duminicii Floriilor-, 16 Aprilie, privesc cerul înstelat. Sunt multumit, căci în zori voi pleca, împreună cu sotia mea, fiind invitat să tin o conferintă literara într'unul din centrele de mare traditie intelectuală al tării, la Sibiu, -unde se strângea un fond pentru ridicarea unui bust lui Eminescu-, situat destul de departe de Capitala. Imi plăcea sa vorbesc în public. Pledoariile si conferintele, congresele internationale, erau "magna pars mei".
(in curînd voi cunoaste o alta fata a lumii în care cei vii, invăluiti in tăcere, erau asemnea mortilor).

Iubeam cuvîntul, scrisul, cărtile, Verbul care la antici însemnează Armonie; la moderni, Frumosul; în Biblie, Dumnezeu; la om, Adevărul; la ne-oameni minciuna.

Notele conferintei sunt clasate pe birou, masina asteaptă în garaj. Totul este în ordine. Mă duc sa-mi îmbrătisez copiii. In pace cu Dumnezeu si fără conflicte cu oamenii, adorm linistit.

La trei noaptea suna la scară. Erau agentii guvernului, prezidat de Sanctitatea Sa Patriarhul Miron în persoană3), care veneau să ma aresteze în timpul spre această duminica sfântă. Nu descindeau din vârfurile însorite către care ar fi trebuit sa ma îndrept în curând. Năvăleau la mine din subsolurile tenebroase ale politiei politice (ar trebui să spun mai curând ale politiei criminale) ca să ma facă să urc Calvarul, asa cum se va vedea când voi povesti crimele lor. -De ce eram vinovat? Le stăteam în cale si, astfel fiind, trebuia într-o zi să dispar asa ca multi altii din generatia mea. Mortii se duc repede. Despre cei care au fost asasinati în celulele lor, cine mai vorbeste? Nici o amintire, în afară poate de amintirea calomniei, acest "monstrum horrendum" evocat de Virgil fără a-l fi cunoscut.

Perchezitia durează mai mult de doua ore. Se perchezitionează in special biroul meu, dosar cu dosar. Negăsindu-se nimic cu caracter seditios pentru a se putea avea, totusi, niste "dovezi" (!) împotriva mea, chestorul si agentii lui îmi ridică decretele decoratiilor de cercetas de război (poate cineva să fie mai idiot?), dar trec, fără să-si dea seamna pe lângă procura în alb pe care mi-o dăduse seful miscării de opozitie al cărei deputat fusesem, Căpitanul, si care va fi ucis în puscărie (poate fi cineva mai orb?). Voi descrie exact noaptea de 29 Noembrie 1938 de la Râmnicul-Sărat si tot ce a mai fost din neamul nostru întru stârpirea noastră, patrioti români...

Semnătura în alb a leader-ului politic, al cărui asasinat era de pe acum decis, ce nemaipomenită dovadă pusă la dosarul lui si la al meu în josul unui text criminal cum stiau să fabrice expertii Sigurantei Statului! Ramurile acestei nopti de Florii au acoperit documentul. In curând vor acoperi viata mea, ceea ce mai rămânea din ea, mizeria de a trăi mocnind sub scânteia de sus.

Spun chestorului care conducea banda sa de operatii nocturne:

-Multumiti din partea mea ministrului de Interne pentru această arestare si amintiti-i că tatăl meu fiind procuror nu l-a arestat pe al lui într-o afacere nu de prezentă politică, ci de absentă delictuoasă de monedă publică grea si sunătoare. I se va transmite acest salut, cu valoare de simbol.

Trec în camera copiilor. Dorm somnul candid al vârstei lor. Ingerii le tes un val de puritate. Ultimul care le mai era dat. Copilăria lor se va sfârsi în această noapte. Ca si familia. Suferinta este în turburarea întregii lor fiinte plină de inocenta vârstei. Ah, mizerabilii, care ucid sufletul copiilor! Se numesc fratii nostri, oameni, câteodată chiar conducători ai umanitătii. Dar atunci criminalii, brutele, demonii cine sunt? Ei sunt, acesti Irozi moderni.

Linistesc pe "Fraulein" îngrozită. Imi strâng la piept sotia. Infruntă vitează, nu plange. Ii strig din stradă:

-"Ce cer minunat... Si ce sărbători. Sârbătorile Patriaruhului! Ce lumină neagră a răspândit în juru-i trimesul Diavolului învestmântat în odăjdii sfinte. Rege borgian, Patriarh luciferic, tineretul natiei în gropi si în celule: România din anul 1938.

Inconjurat de escortă iau coltul străzii. Schitez un gest de adio către natura senină ca marmorile antice. Ma asteaptă o masină neagră. Sunt împins înăuntru. Nu, nu voi mai tine conferinta mâine. Voi da audientă celulelor, catuselor, zavoarelor, brutelor si înjurăturilor lor, insomniilor, frigului si foamei, păduchilor si pestilentelor, la tot ce este abject, murdar si josnic, Zeita Suferintei, care este, totusi, măretie. Să stii să o descoperi plătind drept pret, câteodată cu viata...

Am fost condus într-o sala mare si goală, unde aduceau unul după celălalt arestatii. Se întâmplară si unele confuzii de nume si de persoană. Se lucrează repecle la politie, mai ales noaptea!

Când sala de reunire fortată s'a umplut, inimile s'au strâns si limbile au amutit, am fost mutati în dormitorul unui liceu, probabil pentru a ne da posibilitatea să ne refacem mai bine studiile liceale. Detinuti într-un liceu! (Mihai Viteazul). Ne instruiam într-adevăr citind regulamentele: "Elevii se vor spăla obligatoriu în fiecare dimineată pe fată si pe mâini". In ce priveste higiena ar fi putut fi ceva mai buna! Nu in închisoare si nu pentru noi. Când dictează mârsăvia morală, urmează murdăria fizică. Murdăriile umane se înrudesc impreună. Puritatea poate fi murdăritâ. Murdăria nu poate niciodată fi purificată.

Incerc să ma topesc în colectivitate, eu, individualistul voit disciplinat; dar viata sufletului meu nu-mi înlesneste sfortarea. E paradoxal: prin profesiunea mea, prin activitatea mea publică am fost evident omul colectivitătii. Era aparenta socială. Dar adevarata fată a fiintei mele, era unicul, solitarul, cel fără pereche. Eram ca o undă linistită în fundul unei mări agitate. N-o descopere decat cel ce se scufundă.

In această cavernă a lui Platon rămân egal cu ceilalti si mai ales cu mine însumi. Nu este egoism, caci întind camarazilor mei o mână frătească; si mai putin arogantă, fiindcă nu jignesc pe nimeni. In străfundul meu nu ma adaptez. Mă amestec fără a ma confunda, Astfel, sufletul meu solitar, resimte cu mai multă putere loviturile ce-mi sunt date. Compania celorlalti atenuează nenorocirea. Trebue s-o trăesti singur ca s-o cunosti cu adevărat. Nu amestecati niciodată esentele vietii. Loviti, loviti mereu, ma veti face mai tare. Invătătura nenorocirii!

In seara aceleasi zile suntem urcati în doua autobuze care pornesc spre o destinatie necunoscută -această destinatie necunoscuta care este una din regulile negre ale detentiunii ("transportul de noapte este interzis", spun regulamentele penitenciarelor)- noaptea totul se poate intâmpla, chiar să întâlnesti asasini plătiti.

Asasini oficiali ai unui Stat european din secolul XX, ale carui principii -constitutionale si ale carui institutii proclama imperativele imuabile ale dreptului, ale justitiei, ale suveranitătii persoanei umane. Un Stat în care domneste "prin gratia lui Dumnezeu" un rege si în care guvernează în acest moment capul Bisericii, ad pessimam in gloriam Dei, unde asasinii sunt platiti din budgetul Statului si cu sângele victimelor, asa cum va fi cazul câteva luni mai târziu, ofiterii jandarmeriei acceptând pentru blidul de linte din Evanghelie, asezonat cu avansare, remunerare specială si impunitate oportuna. Acel "Jus vitae necisque"; coborâm doar din Romani!

In zorii diminetii urmatoare ne adăposteau zidurile vechii mânăstiri ridicată pe o stâncă, amestecând ceata secolelor cu boarea trecerii noastre pe pâmânt urma pasilor sfintilor si amintirii martirilor, sub razele mistice ale aurului icoanelor. Era ca simbolul vietii vesnice, Tismana.

Am fost găzduiti acolo timp de trei săptâmâni, fără cea mai mica grijă de organizare si în plină panică a gazdelor noastre în reverendă care, fără a merge până a-si însusi forma politică a Miscării noastre, al carui fond national si traditional era pe măsura legămintelor lor terestre, ne-au tratat în cele din urma, ca pe niste frati oprimati si nu ne-au interzis nici intrarea în biserică, nici accesul la inima lor. Oamenii de la putere ne izolau de societatea umană. O înlocuiam cu rugaciunea. Ne rugam mult. In comun sau fiecare pentru sine, cu voce tare sau în soapte abea perceptibile, în plină lumină a lumânărilor aprinse pentru slujba sau intr-un colt întunecos, martor al timpului care trece si a atâtor fărădelegi, ne rugam. Ne rugam cu umilintă, cu sinceritate, cu simplitate, asa cum se roaga oamenii de la tara în timpul furtunii. Nu ceream nici răzbunare, nici justitie, nici vreunul din bunurile pământului. Rugăciunea pe pragul acestei vechi mânăstiri nu era o implorare. Era o cale de rubin si de flacari deschisă spre Dumnezeu. Invocarea divină usura sufletul cazut în durere profundă. Omul se roagă în desnadejde într-un nimb de strălucire celesta, în care se pleacă în fata sublimului si functiunea sa piere. Este rugaciunea desertului printre nisipurile pământului sterp. Câteodată numai semnul crucii e o întreagă rugaciune.

Intr-o după amiază rece de Paste se iviră jandarmii să ne 'ncălzească cu brutalitatea lor. Dusi în altă parte, într-o provincie minoritară a tării noastre, la Miercurea-Ciucului, aruncati în clădirea quasi-desafectafă a unei scoli normale asezată pe un promontoriu în afara orasului, înconjurată pentru aceasta circumstantă cu 10 rânduri de sârmă ghimpată.

-"Să fi avut eu sârma asta pe front", imi spunea ostasul viteaz care era Colonelul Piperescu.

Comandamentul acestui lagăr apartinea tot jandarmilor, care aveau în fruntea lor pe un locotenent-colonel, foarte aspru cu noi, binevoitor fată de Bacchus, pe care prin confuzie tehnică, îl lua drept Marte. Era un fel de erou care confunda arta cu libatia, domnul Locotenent-colonel Andrei Ionescu.

Soseam din centrul si din sudul tării. Altii veneau din nord, tot după o sedere la o mânastire: Dragomirna. Impreună formam un lagăr de concentrare important, cu multi preoti printre laici, profesori universitari, medici, avocati, studenti, muncitori, tărani, deputatii si senatorii partidului nostru politic, a cărui reusită masivă atrăsese după sine disolvarea ultimului parlament liber ales, cel din Decembrie 1937. In loc de doua Camere, tara era "dotată" cu două lagăre. Regele si guvernul lui blocau cel mai dinamic partid de opozitie, asteptând momentul sa-l suprime. Faceau astfel jocul comunistilor, care ieseau din pământ fără să iasă din urne. Oamenii nostri politici nu pricepeau nimic cu privire la transformările ce aveau să vină. Ei vor încera sa se aranjeze cu oamenii Moscovei si, mai târziu, vor încerca chiar sa guverneze cu ei. După care, vor intra ei însisi la închisoare unde atâtia vor muri. Pentru moment ne impuneau nouă vointa lor ucigatoare.

Am petrecut în acest nou lagăr sase săptâmâni. Rigoare dusmanoasă a politiei militare, hrană de cazarma, o vizita a familiei sosită cu multă greutate de departe (ca în timpul detentiei la mânăstire), bucuria de a ne revedea, jale asupra starii noastre, pentru unii (printre care tatăl meu), îngrijorare cu privire la durata detentiei si la sfarsitul ei. Nici un mijloc de informare: nici jurnale, nici radio, nici cărti, nici corespondentă. Dreptul de a circula în comun în spatiul descoperit dintre sârmele ghimpate, de a ne ruga. Un adevărat flagel: tântarii, mai agresivi decât nelipsitele plosnite. Murdaria dezgustatoare e suverană. In general, higiena corporala este unul din lucrurile cele mai neglijate de colectivitătile umane. Sapunul, ce lux!

La sfârsitul lui Mai, sunt trimis la Tribunalul Capitalei pentru un proces personal. Flancat de doi vlăjgani solizi de la jandarmerie, întrarea mea în sala de sedinte face senzatie. Unii se scoală pentru a ma saluta. Imi zăresc sotia, copiii. Interdictie sa se aproprie, sedinta odată terminată, sunt împins din nou într-o masina. Toata asistenta se afla pe treptele marii scări pentru a ma vedea, pentru a ma urma, într-o liniste profunda. Dar urechile mele, creerul meu, inima mea, sângele meu, viata mea pe care nu o vor putea zdrobi, sunt toate martori a ceea ce vrea să spuna aceasta multme mută: "Rădbare, curaj, speranta. Nu sunteti singuri. Tara e cu voi!".

Sunt condus la sediul comandamentului general al jandarmeriei -si- introdus în biroul unui colonel care spune că ma cunoaste de când eram sef cle cabinet la Ministerul de Interne. După un moment up se deschide, un ofiter mă apucă de braa si ma introduce într-un birou vast uncle troneaza un personaj care evoca prin morga sa pe împăratii Bizantului. Mă gasesc în fata generalului Sef al jandarmeriei, Bengliu care are în (n.n. mână?!) (dar ignoram aceasta), lista acelora care trebuiau să moară. Onoarea numărului 1 imi este acordata mie. (O voi sti de asemenea mai târziu). In acest moment binevoieste să mă întrebe asupra lagărului unde domiciliez. Detalii administrative, hrana. Raspunsurile mele, conforme cu adevarul, nu se potriveau cu adevarul jandarmilor, care ca toate adevărurile oficiale, este unul si absolut, ca tot ce este unic. Nenorocire pentru cel ce spune "nu". Dupa plecarea mea va afla de la subalternii sai ca totul este în perfecta ordine si ca eu am mintit. Locul meu în ceruri era pierdut. Noroc că prin Zeul-jandarm cel din iad îmi este asigurat!

Fixez pe Paleolog-ul în ochii căruia nu sunt decat pulbere si neant. Un oarecare jandarm de mica provincie, fără nici una din calitătile cerute pentru a ocupa locul unui înalt comandament în Stat, in afară de acela de a omorî, calitate majoră la epoca aceea. (Intr-o zi va îndrăzni, si acest purtător de sceptru, acest aducător de moarte, să vina să se prezinte, ploconinclu-se, în cabinetul meu de ministru).

Sosind fusesem perchizitionat si se gasisera asupră-mi câteva scrisori adresate familiilor scrise de catre unii camarazi de detentiune. Imi dădeam foarte bine seama că era periculos, inutil si stupid, dar acceptasem aceste scrisori din spirit de camaraderie, pe langă care există câteodată, abuz cle camaraderie când expui pe celalalt fără sa te expui pe tine insuti. (Generalul ignora existenta acestor scrisori când m'a primit, dar a aflat-o un moment mai târziu). Cu prima ocazie mă va face să părăsesc răul pentru a mă împinge în afund.

Sunt condus din nou în lagăr.

Inainte de a mă urca într-un personal, păzit de un singur jandarm, pot sa strecor un cuvânt sotiei mele care devine în această călătorie vecina mea de compartiment, complet necunoscută de mine ca si eu de ea. Dupa câteva ore, ne mai suportând situatia mărturisesc însotitorului meu ca tânăra persoană instalată chiar vis-ŕ-vis de mine si pe care o priveam în adâncul ochilor si în furtuna din inima ei, este sotia mea. Ne regasim pe culoar sub supravegherea sa, voit rătăcită, unul lângâ altul pe sinele în zig-zag ale vietii.

-"Nici un cuvânt despre această intâlnire. Mă nenorociti, ne conjură jandarmul. Ne despărtim noaptea, într-o gară obscură. Va fi pentru multe luni, pline de neprevazut dramatic.

Spre sfârsitul lunii, nouăsprezece dintre noi părăseau lagărul sub o escorta puternică. Erau sefii miscarii politice, care aveau grade si functiuni, calificati pentru această împrejurare drept "Statul major" al Miscării. Nimic nu ma indica să fiu printre ei. In afară de sprijinul meu de ordin judiciar, activitatea mea politică propriu zisă era nulă în ce priveste trecutul. Nu apartinusem Miscarii, nu aveam nici grad, nici functie. Mi se pusese candidatura în alegerile legislative ca "invitat" al partidului politic format din această Miscare de reforme radicale si de opozitie acerbă. Eu am fost cel care acceptând aceasta candidatura, am crezut de datoria mea să devin membru al acestui partid politic, -"invitatul" bucurându-se de onoruri, membrul activ luând asupra sa riscurile, care nu erau dintre cele mai mici- ale acestui partid politic uncle cucerisem dintr-odată un rol de frunte prin alegerea mea populară pe care cu vigoare, nedându-mă înapoi nici in fata abuzurilor, nici in fata pericolelor si reusind să unesc in jurul meu intelectuali si tarani in această actiune politică m-a pasionat întotdeauna si la care mă gândesc cu un sentiment de crâncenă nostalgie, in acest moment când, bătrân, extrag din memoria mea pe care nenorocirea a zidit-o granitică, adevărurile cheie si mirosul de cadavru. Neapartinând asa zisului "Stat major" (în ierarhia partidului nu eram decât membru-aderent), râmân pe loc. Nu pentru mult timp. Doua zile mai târziu sunt luat, singur, ca sub escorta unui bandit capturat. Toti mă privesc plecând si ma conduc spre iesire. Colonelul urlă in numele disciplinei, care, la jandarmi, e totdeauna zurbagie. Trimet un salut cu mâna către camarazii mei, un ultim adio. Pentru multi va fi într'adevăr ultimul; vor fi împuscati câteva luni mai târziu chiar acolo, în acel loc de unde plec ca sa-mi împlinesc destinul, încetosatul meu destin.

Cu ocazia acelei plecari, s'a petrecut un fapt, despre care am auzit mult mai târziu si care atunci ca si in prezent când dupa mai mult de patruzeci de ani mă plec asupra acestui epoci tenebroase a vietii mele, ale carei contra-fulgerări s'au grămădit în tunete si trăznete si pe care insuficienta spiritului n'o poate nici întelege nici explica, tinând totusi seama de rătăcirile sufletului uman, a ne-sufletului. Nu strigati ca este calomnie, voi, rectilinii! Nu inventez, nici nu mint. Expun4). Plecând, scrisesem câteva cuvinte de afectiune si de sperantă la adresa camarazilor mei de camera, de care intelegeam sa ma despart astfel. Luând cunostinttă de cuvintele mele de adio, unul dintre ei rupse indignat hârtia, strigând:

-"Acest individ care este eliberat, în timp ce pe camarazii nostri, pe eroii nostri, îi vor judeca si condamna, acest om are cinismul să ne adreseze cuvinte de camaradereasca afectiune. Ce curaj, ce nerusinare".

Nu avusesem nici un fel de răfuială cu acest camarad cinstit si psiholog. Dimpotrivă, judecând dupa saluturile lui prevenitoare, dupa zâmbetul lui luminos si după amabilitatea limbajului lui, eram înclinat să iau drept autentică fata surâzătoare a acestei pluri-fete.

In timpul acelor ani sângerosi, moartea ne-a crutat pe amândoi. Si, cum la capătul atâtor încercari, pe care le voi expune în paginile ce urmează, fusesem numit ministru la recomandarea camarazilor mei care duceau tratative cu Palatul, eu fiind detinut, eliberat la 23.6.1940, deci neparticipând la ele, contrariul de ceace afirma un Zurbagiu inconstient deci, neparticipând sub nici o formă la ele, ca urmare a unei schimbări generale a politicii din tara noastra. A doua zi dupa instalarea mea la minister camaradul meu apăru cu surâsul său oportun, evoluat în îmbrătisări afectuoase, cu lacrimi de bucurie în ochii săi de miop si constiinta sa (miopă si ea) în sărbătoare, veni să mă vadă si în numele amicitiei noastre nepătată, ma rugă sa-i cer regelui să-l numească într-o functiune importantă de Stat. Nu aveam, nu-i asa?, nici un motiv ca să nu fac dragului meu camarad serviciul pertru care se deranjase să vină să ma vada. Dar seful meu de Cabinet Livadaru, el însusi fost detinut, zvârli aceste cuvinte subliniindu-le cu un gest imperativ:

-"Ar trebui să cazi în genunchi si sa-ti ceri iertare plângând, nu să te milogesti pentru un post. Perplex îl întreb din ochi de ce?

-"Aceste lucruri nu pot fi uitate", adăugă seful de Cabinet cerându-mi permisiunea să se retraga. Camaradul meu se retrase la rândul său, după ce obtinuse promisiunea mea si, părăsindu-mă îmi strânse cu toata puterea mâna, ca si când ar fi vrut să facă să treacă in spiritul meu tot spiritul lui de devotament si abnegatie de care era capabil si-mi spuse cu vocea definitiva a unui jurământ pe viată:

-"Cu tine totdeauna, până la moarte".

Nu-i cerusem nimic si de fapt, nici nu-mi oferea nimic...

Nu trecură douazeci si patru de ore, si se prezentă la Cabinetul meu tatăl său rugându-mă din partea fiului, să nu supun semnăturii regale decretul pe care-l pregătisem, pentrucă fusese obiectul unor amenintări grave daca ar obtinuse numirea sa gratie mie. Am spus tatălui situatiunea exactă si am anulat decretul.

Camaradul meu nu-mi mai dădu semn de viată. Dar, după plecarea mea de la minister, luă masuri contra unui tânar ziarist pe care de abia îl cunosteam si care avea functii de presă când eram titularul departamentului, fără sa-l fi adus eu.

Trecură luni. Stiam din jurnale despre camaradul meu care avea sarcini importante în partid si într-un sector al afacerilor Statului. Timpurile înrăutătindu-se căzu de la putere si fu condamnat la o pedeapsă grea, deoarece provocase în plină rebeliune printr-o actiune de instigare, moartea a numerosi inocenti. Sotia sa veni la mine, implorându-ma pentru sotul ei. N'am refuzat-o. "Cu tine pâna la moartea... altora".

Am povestit acest episod pe care l-am citit odată într-un opuscul al lui Cicero intitulat, cred: "De ignominia hominum quae amicitia appelatur"..., sau asa ceva.

 

* * *

 

Iată-mă la capătul celei de a două călătorii individuale sub escortă. Fusesem condus în mare viteză spre fortul militar al Capitalei, la Jilava, transformat de mult în închisoare riguroasă cu destinatie militară sau pentru sefi politici periculosi. Acest fort nu se mai afla sub autoritatea jandarmilor ci a unei unităti militare "de elita". Jilava si cu mine, vechi cunostinte. Imi spune ca de când nu m'a văzut m'am uscat. Ea tot jilavă. Si tot cu mantaua pe mine, în Iulie.

De la sosire sunt băgat într-o celula izolată, la secret, ca fiind deosebit de periculos. O atmosferă de teroare mă înconjoară. Nu se aud decât sentinele strigându-si consemnele. Noaptea vor fi instalate în dreptul ferestrelor. "Numarul unu, biine. Numarul doi, biiine",... răcnesc. Pofteste de dormi, dacă poti!

A doua zi, unul din camarazii din grupul celor nouasprezece se furiseaza până la fereastra mea si-mi dă pe ascuns noutăti: Toti sunt împreuna, in afara de trei, "la secret". Patru cu mine. (Nu exista nici o indoială; mă lovesc tare de la început). Li s-a comunicat actul de acuzare: actiune riguroasa. Procesul va fi judecat în câteva zile. Sunt informat dincolo de asteptări. Stiu si pedeapsa pe care mi-o vor aplica: maximum-ul, măsurile mediocre nefiind pe talia mea! Am cunoscut întotdeauna excelentul sau păcătosul. Vieti incorporându-se destinului meu uman, sau canibali concertându-se pentru a mă distruge.

Sunt dus la grefă. Tin în mâini actul de acuzare. Când îl citesc constat că am avut, o activitate multiplă în organizatia para-militară căreia nu-i apartinusem niciodatâ. Numele meu este adaugat peste altul care fusese sters. Era în realitate actul de acuzare al unui alt detinut care evadase în timpul transportului nocturn si în locul caruia ma gaseam fara sa fi fost vreodata vreun raport de fapte sau de nefapte între noi, în afara de alegerea la Camera. Eram egali in ce priveste normele parlamentare, dar nu în ce priveste normele penale. Dar în actul pe care-l aveam sub ochi nu era vorba de egalitate, ci de substituire criminală din partea organelor justitiei militare. Protestez aruncând dosarul infam. Sunt amenintat si cu brutalitate sunt împins în celula mea. Plâng peretii Jilavei soarta unui popor.

Peste putine zile, suntem transportati toti la tribunalul militar la Malmezon, înconjurati, strânsi, douazeci si patru de ore din douazeci si patru, de cordoane de jandarmi armati cu ostentatie. Vagă hrană. Ne culcăm pe jos, deavalma, cu lampi electrice îndreptate spre noi în tot timpul celor 6 zile ale procesului.

Procesul! Este o farsa a justitiei cu sedinte continue si secrete, la care se preteaza ofiteri ai magistraturii militare, începând cu colonelul presedinte al tribunalului de prima instanta, Dumitru, pe care-l stiu, nu numai acuzatii; il stie constiinta unei tări, si terminând cu generalul presedinte al Curtei de Casare, Stângaciu, acesta din urma respingându-ne, cu inima năclăită de murdăria ei, ca altădată Hermann si Fouquier-Tinville, recursurile. Acesti "judecători", aceste bestii în travesti juridic, acesti lingusitori ai regimului, acesti oameni care stau la panda pentru a prinde ocazia beneficiilor de toate naturile, acesti rozători de cadavre, aceste hiene feroce, cei mai josnici, fără pudoare, fără rusine, fără onoare, fără nimic din ce constitue constiinta si scrupulul pentru viata celuilalt, această justitie care dezonorează dreptul si echitatea, care-si bate joc de principii si ridiculizează victimele, priviti-o în fată pentru a vedea însusi Statul si acoperiti-va capul în semn de doliu profund, cum si-l acopereau Romanii în fata josniciei.

De pură formă sunt ascultati martorii. Propusesem patru: un profesor universitar, academician, fost ministru, membru ca si mine al Uniunii intelectuale, în cadrul căreia tineam împreună conferinte si ne întâlneam deseori, care se sustrage făcând morală sotiei mele care se dusese să-Il vada; (Prof. Ion Petrovici); rectorul Universitătii (Constantin Stoicescu), care se prezintă imediat pentru a depune în favoarea mea, dar la care trebue să renunt la insistenta studentilor co-inculpati care se loviseră de el în timpul actiunii lor politice în Universitati; un fost camarad de studii la Paris (Florin Manoliu) care cunostea bine activitatea mea constructivă ca presedinte al studentilor români din Franta. Părăsind sala, îmi strânse mâna pe deasupra boxei. Intr-o zi, pentru acest gest, va fi secretarul meu general la minister. Ultimul martor este presedintele Uniunii noastre nationale a avocatilor, membru ca si mine în comitetul Uniunii internationale, el insusi fost ministru (Maestrul. Gr. Perieteanu). Ca sa prevină orice fel de neplăcere, declară de la început ca nu cunoaste nimic din activitatea mea politică. Ii pun câteva întrebări printre care acea dacă este adevărat ca a fost ales presedinte al Uniunii noastre la initiativa mea si prin votul majoritar în favoarea sa al avocatilor confrati membri ai partidului politic căruia îi apartineam si mai departe dacă mă aprecia în mod deosebit, cat si despre activitatea pe care am desfăsurat-o în cadrul congreselor internationale la care participasem, si despre care scrisese în presă. Ma confirmă în mod penibil. Indepărtându-mă de milostivenia crestină, nu-mi menajez martorul care începuse prin a afirma, cu mâna pe constiinta sa, că nu cunoaste nimic din activitatea mea politica, si-l aduc la realitate că totusi cunostea câteva aspecte care nu erau chiar din cele mai putin importante, cum de exemplu, alegerea mea de la Paris (de care am vorbit), compusă din înalti magistrati si fosti ministri, precum si faptul că dintr'o delegatie de juristi români presedintele Uniunii avocatilor polonezi nu citase decât conferinta mea. Astfel "da-ul" final acoperea "nu-ul" de la inceput. Asa credeam dar n'a fost asa. Logica cea mai perfidă este totdeauna cea mai buna. Cunosteam prost pe Lafontaine si pe martor si mai prost. Căci odată depozitia terminată aceasta scoase din buzunar o hârtie pe care vru s'o citeascâ tribunalului.

Presedintele îl invită s-o trimeata cu adresă oficiala în calitatea sa de presedinte al Uniunii. (Procedura surprinzătoare si total ilegală cu privire la un martor, a cărui depozitie este completată cu un document scris care nu va fi comunicat părtilor, cu toate ca era comunicat de catre "martor" tribunalului!). Peste câteva luni când mi se va permite sa primesc o vizita a familiei la închisoarea Râmnicul-Sărat, vor afla de la fostul magistrat care era tatăl meu, continutul documentului prezentat de catre martor, martorul apărării, unul din maestrii Baroului, devenit, prin ce metamorfoză anulantă instrumentul infam al brutelor demente de la putere? Adresa pe care ilustrul maestru, servitor eminent al dreptului si al justitiei, o trimsese tribunalului însotea o interventie scrisa din partea Uniunii internationale a Avocatilor, prin care martorul, caruia i se amintea calitatea de coleg al meu în comitetul Uniunii, era rugat să intervina pe lângă autoritatile care dispuseseră arestarea mea, sa anuleze acest ordin, deoarece într'un Stat bazat pe principii de drept privatiunea de libertate pentru opinie e de neconceput. Profesorul Appleton, presedintele Uniunii si Maestrul Sarran, secretarul general, erau semnatarii acestui document, care fusese primit cu doua luni mai devreme si pus la dosar. Impotriva oricarei morale, profesională sau alta, destinatarul nu-i dăduse curs. Dimpotrivă, sezizând circumstanta actuala, scumpul maestru, confratele meu, colegul meu, martorul meu, cel al apărării si al adevărului, adauga adresei cu care trimitea acest document pentru onoarea sa si cea a judecatorilor, aceasta înalta opinie oficiala având valoarea unei devize: "N'am crezut a fi oportun sa dau curs acestei interventii pe care o consider nulă si neavenită"! Oare dadea acest "om" sensul cuvintelor, valoarea ideilor, notiunea omului?

Ah, canaliile, aceste deseuri umane promovate la rang de "leaderi" ai colectivitătilor, acesti campioni ai virtutilor publice, aceste scursori morale, care-si clâdeau norocul politic pe nenorocul semenilor lor, nenoroc la care contribuiau cu constiinta împăcată si cu privirea senină. Ce superbe exemplare ale unei societăti în putrefactie!

Singura metoda de a cunoaste pe om este nenorocirea, a ta sau a lui. Sunt si nenorociti prin nastere scâlciată si densă răutate, numai cu aparenta de om. Trec anii, schimb mediul, convingerea mea devize tot mai ferma.

Apărătorii nostri erau multi si mediocrii. M'am apărat cu toată luciditatea, experienta si forta vârstei mele si am apărat pe toti ceilalti acuzati, chiar si pe cei care aveau tendinta să se estompeze. Am apărat pe acuzati si am acuzat pe acuzatori, începând cu cei mai sus pusi care erau si cei mai corupti.

Sentinta: sapte ani de detentiune riguroasă, cu exceptia unui preot, Gr. Cristescu, profesor de omiletică la Facultatea de Teologie, musuroi în reverendă pe jos, proptit de un picior al biroului Primului Comisar Regal, Colonelul Zeciu, care-i transmitea acum darul si harul de la closetul de la Malmezon, unde-si celebra achitarea.

Odata terminată pledoaria mea, sedinta se suspendă. Presedintele partidului nostru, unul din martirii neamului, Inginerul-Avocat Gh. Clime, asasinat la Râmnicul-Sărat, foarte miscat ma strânge îndelung la piept si, adresându-se celorlalti strigă: "Camarazi, să ne trăiască Radu Budisteanu!". Ce alt asi mai putea astepta peste aceasta, de la viată? Scursorile si noroiul? Când ai trecut prin atâtea chinuri dar si prin atâtea înăltări ce latră ăla care nu le stie, ce importantă mai poate avea?

Din tot grupul din boxă, în lunile ce aveau să vină, nu vom scăpa de gloantele călăilor nostri decât trei condamnati. Domnii judecători, sefii lor si complicii, cu constiinta împăcată si fruntea senină, pregăteau asasinatul de Stat. Eram în Veac de hău.

Sase zile de proces, ziua în boxă, noaptea pe scânduri. Nici o notă scrisă, nici cea mai vagă însemnare. Trebuia să fim prezenti si lucizi. Si domnii judecatori erau prezenti. Si lucizi. Lucizi cum sunt criminalii.

Dezbaterile odatâ încheiate, am fost condusi înapoi, la Jilava, tot în transport de noapte, A doua zi, in zori, procurorul veni să ne comunice sentinta. Recursurile vor fi respinse în timpul cel mai scurt. Până atunci, pentru mine a continuat regimul "la secret". Un element nou: sunt scos în curte în plin soare arzător, si tinut în fiecare dimineată timp de două ore. In curând mă îmbolnăvesc, tremurând din tot corpul. Medicul declară că nu poate să pună nici un diagnostic. Mi-l stabilesc singur: organismul meu nu suportă diferenta de 40-50o temperatură între zidurile celulei mele si aerul canicular din curte trecând prin culoarele lungi si înghetate, oarbe, unde trebue să întinzi bratele ca să te poti orienta. Iau cu mine tot ce posed ca îmbrăcăminte în celulă, să ma acopăr înainte de a părăsi acest teren de foc unde sunt tinut in timpul celor două ore.

Un tip rotund ca o reclamă Michelin, îsi face brusc aparitia la fereastra mea, agatat de zabrele, cu gamela în mână. 

-"Domnule criminal", mi se adresează cu voce soptită, "domnul criminal" de alături vă trimite acest supliment de supă".

Zicând, încearcă să toarne continutul respectiv în gamelă printre gratii, ceea ce nu prea reuseste. Stomacul meu nu are nici un profit; dar inima mi se umflă până la cer, scăldată în undele milostive ale acestei emotionante colectivitati criminale. O prefer cu mult colectivitătii judecătorilor. -"Domnule criminal", cat este de dulce la auzit! Niciodată duiosia umana n'a atins această culme. Si cat de justă apreciere cum m'a văzut, omul cu supa care era acolo pentru ca suprimase o viată de om, recunoscuse în mine un frate, o mână si un suflet frate, un criminal cu prestigiu, caci încercasem să suprim nu pe un simplu biped uman, ci o întreagă clasa politică, eu, un criminal, dar totusi un "Domn"! In fond co-domnul meu gândea exact ca generalul presedinte al Curtii de Casatie, dar avea de partea lui politetea în expresie si franchetea in suflet, lucruri rare, mai ales la Jilava. Oriunde. Cu gamela în mână si cu nasul strivit de gratiile celulei, aproapele meu se chema Petru "et super hanc petram" s'ar fi putut ridica, pentru mai Marii lumii, Templul Mizericordiei.

 

* * *

 

In acest fort militar am stat o luna. In fine, recursurile noastre fiind respinse, suntem transferati într-un alt oras, într-o alta închisoare unde, pentru cei mai multi va fi o noapte, ultima din scurta lor existentă, pentru ca sa traiască in pace, in onoruri si profituri, banditii deghizati, în mari judecători sclipitori de strălucire, de adevăr, de sânge.

Noua noastră închisoare este o închisoare judeteană care nu prezinta nimic special. Banală si murdară, ca toate celalalte, fără cea mai mica urma de higienă, mai gazdueste înca între zidurile ei infractori de drept comun de toate felurile. Există de asemenea o sectie pentru femei, tigănci, sgomotoase si indecente. Eram tineri si aceste noi domnisoare din Avignon erau întarcate de hrană pământeană, foarte putin apte să se hrăneasca numai cu pâinea purificatoare a penitentei si nici cu gratiile "hai, fă" ale gardienilor. Tinteau mai sus, în sferele politice.

In curând totul se schimba. Administratia civilă si condamnatii de drept comun dispărură. Inchisoarea intră sub conducerea jandarmeriei, in fapt un comandant primul Căpitan Varo, sentinele in exterior ca si in interior si zece rânduri de sârmă ghimpată Cunosteam toate acestea. Regim de tacere totala, de izolare, fără corespondentă, nici cărti, nici creion, nici hârtie, nici umbră de confort, regim celular de zi si de noapte, fiecare izolat in celula sa, la etaj sub "piombi", ca la Venetia în timpul lui Silvio Pellico.

Tot acest regim era contrar atât princiipilor de drept, cât si legilor si regulamentelor in vigoare, fără să mai invocam echitatea. Mai mentionez ca semnificativ faptul ca in timp ce noua ni se aplicau pedepsele cele mai severe si metodele de detentiune cele mai odioase, comunistilor dimpotriva li se aplicau pedepsele cele mai usoare, sau erau achitati. Este adevarat ca nu erau de temut, neavând nici 'o greutate politica. Comunistii din tara mea au fost inventati de armata rosie. Inainte nu existau. Odată instalati la putere poporul i-a urmat de frica sau din nevoia de a se adapta. Cere-i aproapelui tau o bucata de pâine. Ti-o va da, poate; da, nu-i cere niciodată eroism sau sacrificiu. Foarte rar, pentru un ideal înalt, pentru credinta, pentru natiune si, înainte, pentru libertate sau pentru peticul lui de pământ. Sa nu blamam nici indivizii, nici popoarele căzute în servitutea dictaturii, care nu se termină decât printr'un război pierdut, nu înainte.

Iată-ne deci ziditi în acest cavou pentru fiinte vii, care este închisoarea noastră. Cât de repede se poate schimba starea civilă si socială! Nu mai avem nimic din ceea ce constituia cu câteva luni mai înainte existenta noastră umană. Suntem învinsii unei lupte subterane dusă de câtiva indivizi care ocupau locuri socotite altădată de onoare si de răspundere, cum ar fi ministrii, înaltii magistrati, ofiteri. In fata poporului îi învinsesem; dar mai păstrau încă în mod fraudulos între scârnavele lor mâini aparatul de Stat. Il considerau ca patrimoniul lor, mostenirea lor, de care nu se putea nimeni atinge. Nu era o luptă pe fată, era o răzbunare perfidă, fără nici un fel de scrupule. In aceste conditiuni totul se putea întâmpla si într'adevar s'a si întâmplat. Aveau de partea lor ca aliat suprem moartea.

In uniforma de drept comun, cu părul tăiat cu masina, fiecare închis într-o celulă de 3 m./2 care nu se deschidea decât pentru nevoile animate ale vietii (dacă jandarmul de serviciu catadicsea), în celulă existau trei scânduri inegal asezate care formau patul fiind puse pe butuci ce se clătinau si n'aveau nici un echilibru, pline de plosnite; într-un colt o sobă mizerabilă care adesea exploda (ceea ce vom vedea la iarnă); nimic altceva decât surpriza miscătoare a plafonului de plumb din care plouau asupra noastră alte plosnite odată ce se stingea lumina si acea fereastră foarte mică cu drugi aproape de tavan prin care intra un aer infect si umbra sinistră a zilei si încă, încă si în continuu, cohorte de plosnite războinice venind din pod, asemenea celor ce ne păzeau, dar mult superioare lasitătii umane prin spiritul lor de sacrificiu, asa cum voi dovedi prin cele ce urmează:

In ziua când ni s-a permis să ne procurăm unele mici lucruri necesare existentei noastre cotidiene am cerut o bandă din acea hârtie lipicioasă care se foloseste pentru muste, pe care am fixat-o în partea de sus a ferestrei pentru a opri trecerea maselor care coborau din pod. Si iata ce se întâmplă: prima falanga rămase lipită pe teren. De asemenea a doua si a treia. Restul trecu în cadentă triumfală pe podul format din spinarile martirilor si asaltul a continuat fara întrerupere contra monstrului uman, -delendum esse. Desigur erau trupele de elita ale acestor heteroptere dotate cu spiritul total de sacrificiu in fata inamicului, ceea ce nu era deloc cazul în ce priveste heteropterele jandarmeresti.

Viata celulară în regimul de tacere si de secret, sub teroarea brutelor deghizate în jandarmi era de natură sa te duca la nebunie. Există momente în închisoare când doresti moartea de groaza nebuniei.

Din când în când inspectii. Mai frecvente cele ale sefilor jandarmi, batjocoritori. De asemenea vizitele în incinta închisorii a prefectului, el însusi un colonel din armata regala. Pe acest erou îl chema Stanculescu. Mustruluia jandarmii cu vigoare si elocintă:

-"Atentie! Păziti banditi, tradatori de patrie. Fiti fără milă!".

Bunul colonel! Si el se va prezenta într-o zi la Cabinetul meu de ministru. "Banditul" nu-Il va primi. Se va intoarce cu un ordin de serviciu. De data aceasta "trădătorul" nu va voi sa-l vada. Ah, splendidele javre, câte am cunoscut în viata mea compusă din ascensiuni si prăvăliri!

Intr-o zi un alt colonel, sef al jandarmeriei din toată regiunea, intră în celula mea. Fapt fără precedent, era singur. Este un ofiter aproape de pensionare. Privirea lui nu este cea a unei brute. Imi vorbeste uman. Nu, nu arata satisfactie de a ne vedea ducând această existentei mizerabilă. Stie foarte bine, ca si ceilalti, cine suntem si tocmai pentru ca stie, acest jandarm dublat de om, rămâne om. Imi va povesti că el însusi în cariera lui a cunoscut răutatea si nedreptatea, suferinta care umanizeaza pe cei alesi si bestializează mocirla.

In altă zi am primit inspectia unui personaj civil, primul de când am fost arestati: procurorul general al Curtii de apel teritorial competenta. Ca si ceilalti, trecu din celula în celulă. Intretineri scurte, înnăbusite. Când ajunse la mine punându-mi aceleasi întrebâri stereotipe în ce priveste hrana si felul cum locuiesc, declinându-si calitatea, îi vorbesc ca jurist subalternului ministrului de justitie si protestez contra procesului si contra conditiilor de detentiune. Imi raspunde vag, ca si când aceste lucruri de neconceput pentru constiinta unui magistrat, nu l'ar fi interesat decât în mod episodic. Ma cuprinse o furie cruntă, furia omului liber si drept, căzut în mâinile banditilor. Părăsind terenul juridic, îi urlu nu numai texte si principii de drept public si penitenciar, dar invoc cu toata puterea spiritului meu, dar si a plamânilor, regulile politicei si functionarea institutilor publice într'un stat modern si drepturile inviolabile ale persoanei umane, călcate in picioare de către un guvern si magistrati nedemni. Suntem tratati ca o marda de drept comun (Pastrându-mi luciditatea am protestat totdeauna energic contra mârsăviei si abuzurilor de orice fel. Cu cât personajul abuziv era mai important, mai aprig îmi era atacul. N'am fost niciodata comod pentru acesti domni, nici în liberate nici în detentiune. (Nici ei n-au pus mânusi cu mine) m'au condamnat de două ori pentru ultragiu. Mila pentru oamenii de jos, care totdeauna au dus greul, adversitate si dispret pentru parveniti, arivisti, nonvalorile cinice si arogante). Omul pe care-l am în fată stie să se domine. Ma cântareste cu privirea lui cea mai neagră, nu spune nici un cuvânt si părăseste celula Putin după aceasta comandantul închisorii vine să mă scoată "să iau putin aer" într-o curte. Inchisoarea nu este decât un cavou în care domneste o liniste profundă. Ceilalti ce-or fi zicând, ma aprobă, mă dezaprobă? Câteodata emotiile paralizează. In raportul său prezentat ministrului Justitiei procurorul general îmi va face un larg loc în iad. (O voi afla mai târziu) de la Tata. Acest personaj îmbrăcat în negru n'a mai sosit niciodată la usa mea. Mi-a trimes femeia cu coasa care totusi, s'a retras: moartea.

Toamna, un eveniment: vizita familiilor. Ce zguduire atât pentru ele cât si pentru noi! Ne transmitem prin priviri ceea ce vorba ar spune cu greutate. Verbul este un purtator imperfect, necesar sufletelor bâlbâite. Cu cât mai miscatoare e tacerea care spune tot. Vorba adeseori e foarte banala. Niciodată tăcerea. Asi ridica o statue omului care tace, gravându-i pe soclu: "Elocinta". Asi sculpta-o în închisoare cu elanul strivit al tăcerii.

Concluziile acestei povestiri de durere vor fi revelatoare în ce priveste transformarile profunde pe care le săvârseste închisoarea asupra omului. Din punct de vedere filosofic este o metodă a cunoasterii neluată în considerare de tratatele de specialitate, lipsă care trebue complinita. Căci omul este infinit mai interesant de analizat în aceste conditiuni, (reflectam încă de pe atunci la un studiu cu titlul: "Psihologia complexului privativ", -de cât în conditia existentei sale zilnice lipsită de relief fără evenimente, de emotii tari, de neprevăzut, de tragic, chiar de măretia pe care o oferă această viată de închisoare, când nu te preschimbă în târâtură morală...

Nenorocirea, această nenorocire, ca mijloc de cunoastere, merită sa fie studiata, cu conditia sa fie într-adevar trăită, în mod crud, ca un ocnas sub brute. Propun filosofia închisorii în sine asa cum e ea, în locul rafturilor cu cărti, a controverselor si a sistemelor.

In curând numărul detinutilor creste. Sunt instalati la parter treisprezece noi adusi: condamnatii la închisoare pe viată pentru crima politica, apartinând Miscării care constituia nucleul din care provenea partidul caruia îi apartinusem si eu si care se autodizolvase înainte de arestarile din 1938. Intentionat nu evoc procesul lor. Nu este nici omisiune, nici sustragere. Dar această expunere nu reprezintă o frescă politică. Este numai viata de închisoare trăită între peretii ei zăvorâti. Nu este omul politic care-si deapănă amintirile de om liber, de luptator, de deputat, sau de ministru. Nu asistati la o defilare de figuri care expun argumente sau teze, principii sau idei. Nu evoc nici pe Platon nici pe Marx. Evoc haznaua înfundată cu excremente umane pe care mâinile mele o desfundau la ordinele brutelor care dispuneau de noi. Auziti frati excrementali ai individiei, fierei si urii?

Deodată, un zvon prin celule: seful Miscării a fost adus si el in această puscărie, într-o sectie separată.

Condamnat de două ori: odată la o pedeapsă de sase luni pentru injurie la adresa unui înalt personaj oficial (N. Iorga, Consilier regal); alta data la o pedeapsă, cu mult mai gravă din toate punctele de vedere: la zece ani pentru înaltă trădere, dat fiind că si-a afirmat vointa de a determina o schimbare în politica externă. Iată crima sa!

Era si el acolo, Căpitanul, acest sef politic cu mare popularitate, iesit din popor, conducându-l, el tânarul cu infătisare dominatoare, de care monarhul strein si corupt se temea pentru Tronul său. In asteptarea clipei când îl va face să dispară, după cum hotărâse regele borgian. Conducătorul Miscarii era acolo împărtind cu noi, nu ospătul tiranului, ci mizeria noastră, mizeria închisorii, lăsându-i acestuia mizeria morală. (Veti găsi măretia printre cei care suferă, niciodată printre cei care fac să sufere). Avea o incredere nemarginită în steaua sa care-l va conduce într-o zi spre izbânda asupra răului. In conceptia sa asupra vietii si lumii principul Binelui era totdeauna triumfător asupra principiului Răului, acesta din vointa divina. Intr-o zi portile închisorii se vor deschide de la sine, si Tara ne va chema. Trebuie sa ne rugam si să credem, căci suntem crestini. Intre doua usi, odată, unii dintre noi l-am întâlnit. Strângându-ne la piept: "Să sperăm ca cei dintre camarazii nostri care sunt liberi vor păstra linistea. Răbdare! ".

Este tot ce ne-a spus.5) O fulgerare în afundul nostru de viată...

Prezenta lui stergea îngrijorarea celor mai multi: pericolul pe care-l simteam deasupra capetelor noastre era înlăturat, pericolul mortii. Nu vor îndrăzni. Au îndrăznit.

Intr'o noapte de Noembrie, în ajunul Sfântului Andrei exact la miezul noptii, usa penitenciarului se deschide. De la vizeta mea de la etaj văd ce se întâmpla în această liniste de mormânt. A intrat comandantul închisorii Maionel Iliescu, cu o lanternă electrica puternică, al carei fascicol luminos îl îndreapta catre celulele de la parter, pe măsura ce striga numele prizonierilor. Toată lumea este în picioare. Si noi, bine înteles cei nestrigati. Deschid cu mare zgomot toate celulele vizate. Jandarmii urcă sa le deschida si pe ale noastre. Comandantul striga".

-"Repede, bagajul!". 

-"Voi, de la etaj, pe loc!".

Cei ce pleaca se precipită sa-si ia ramas bun. Ultimul? Cine stie? Acest transfer în plina noapte... Totul se poate întâmpla... Dar nu, nu se va întâmpla nimica rău: "Căpitanul merge si el!", ne striga Niki Constantinescu. Noi cei ce rămânem, suntem cu inimile îndoite. După trei ore comandantul ne viziteaza în celule. Pare profund turburat. De ce? Nu este decât un simplu transfer de detinuti de la o închisoare la alta. De ce e atât de turburat acest jandarm. Ce stie, jandarmul? Stia ceea ce va sti întreaga tară mâine (în afară de noi).

Comunicatul oficial al acestui asasinat de Stat explica cele intâmplate afirmând ca în cursul drumului convoiul fusese atacat de catre partizani care vroiau sa elibereze pe detinuti. In lupta ce se dăduse între atacanti si jandarmi, detinutii fusesera ucisi... Era atât de oficial, de simplu, de clar de asasin... Se farda crima într-o minciună banditeasca, Omul care omoara este o bruta directa. Statul care omoara este o brută lasa. Asasinul este pedepsit. Statul trebue ascultat.

S-a aflat mai târziu ca detinutii cerusera comandantului închisorii sa-i lege de banci pentru ca sa nu se poata prevala nimeni de o tentativa de evadare. S-a dat prompt curs dorintei lor. Da, era foarte bine ca fiecare sa fie imobilizat pe locul sau -ceea ce ei, din nefericire, nu banuisera- mai ales ca fiecare avea în spatele lui pentru a-l păzi si a-l proteja (!) pe asasinul sau cu o sfoara în mână. Un semnal luminos pe drum si totul se petrecu în câteva minute...

In zori erau zvârliti în groapa comuna la Jilava. Statul asasin îsi începea domnia. Si domnea un rege, prin gratia lui Dumnezeu...

Tăcerea mortii se lăsă cu toata greuatea ei asupra închisorii. Nu mai era nici o inspectie. Nu se mai vedeau nici comandantul, nici adjunctii săi. Gardienii priveau în alta parte. Ceva se întâmplase? Presimteam o nenorocire. Oare i-au omorât? Oare a fost suprimat acest fiu al poporului nostru, cu vointa de neclintit, cu credinta atât de puternica? Criminalii să fi îndrâznit s'o faca? Ni se parea o nebunie politica. Acesti abrutizati ai puterii nu s'au gândit nici un moment la consecintele teribile ale faptei lor? Existau atâtea argumente contra si atâtea pentru în judecata noastră, încât inteligenta se rătăcea în faldurile beznei. Negam evidenta si treceam, lucizi în sferele ireale unde ratiunea se pierde. Nenorocirea este certitudinea în dezastru. Este echilibrul bratelor crucii. Incertitudinea nenorocirii în care intră un crâmpei de speranta, este încoltirea animalului urmarit care caută o scapare.

Trecură câteva zile, de moarte. Nici un semn, nici din cer nici de la oameni. Nici măcar un rictus pe fata brutelor. Apoi, într'o dimineată iată ca soseste în incinta închisorii comandantul, unul nou Maior Ursulescu, cu un ziar in mână strigând ca un vânzător de ziare de pe strada:

-"Dimineata", "Universul", "Presa"... Primise ordin să facâ pe caraghiosul. Tragicul în ochii hienelor trebuia să îmbrace vestminte grotesti.

Suntem scosi din celule. Il înconjuram si, cu un aer important si multumit ne citeste o taietură de ziar care era o declaratie fără titlu provenind de la detinutii din lagârul de la Vaslui, vechi camarazi, vechi luptători, sefi, care începea cu aceste cuvinte: "O mare pace coboara în sufletele noastre"...

Iată evidenta pe care refuzam s'o admitem: au fost asasinati. Au asasinat pe Căpitan, seful virtual al unei natiuni întregi! Mizerabilii au îndraznit! Si îndrăznesc sa mai si publice o declaratie redactata în asemenea termeni, ca si când pacea divina s'ar fi instalat în sufletele oamenilor chinuiti ce nu asteptau decât acest lucru pentru a-si recăpăta suflul lor de adevar si de justitie. Se poate oare cădea mai jos fără a stinge în cer Steaua care călăuzeste viata!

Ne întoarcem in celulele noastre în starea de spirit a celor care au vazut într'o zi plângând umanitatea la picioarele Golgothei.

Zâvoarele fură trase. Din noi numai pulberea umană... Zdruncinati ca cei ce-si pierd credinta. Poate pierdusem noi însine ratiunea de a fi.

Din punct de vedere fizic mizeria reusea câteodata sa ne îndoae, această mizerie tisulară în care intră foamea, frigul, oboseala, desgustul în special de starea de primitivi în care individul se rezoarbe în larvă.

Moralul zadarnic ar fi încercat să ni-Il zdrobeasca. Aveam constiinta de a fi reprezentantii autentici ai unei renasteri nationale si singurii.

Asasinarea Capitanului zdruncina unitatea colectiva si aduse in sufletele noastre un doliu de nesmuls, dar sentimentul autenticitătii nationale se ancora tot mai adânc în noi, fiecare simtind ca asupra sa cade raspunderea reprezentantei nationale. Aceasta nu însemna anarhie, ci dimpotrivă, întarirea personalitătii, fată în fată cu represiunea criminala.

Inchisoarea slăbeste fizicul si înaltă spiritual, asa cum cucernicia se desprinde din vrernelnic si înaltă altare.

Acest regim de opresiune mută se prelungi pâna in Februarie când, fără un cuvânt, fără nici o explicatie, am fost scosi din regimul de ilegalitate si de teroare intrând în regimul legal, cel putin în parte.

Celulele fură deschise în timpul zilei. Puteam să iesim împreună în curte. Puturăm sa ne punem, pe cheltuiala noastra, in celule, o masa, un scaun, un lighean si o cană de apă să ne facem un pat, o rogojină ca să acoperim cimentul.

Puteam să primim doua vizite ale familiei pe lună, două scrisori, carti, totul sub controlul jandarmilor, cenzorii nostri. Rămâneam cu uniforma de drept comun, cu aceeasi lipsa de igiena6), cu frigul, cu foamea cu aceeasi atitudine umilitoare din partea administratiei. Acelasi păr tuns cu masina. Dar pe colonelul prefect cu urletele lui cu privire la "banditi" si la "trădători" nu l-am mai văzut. Trecuserăm, în aparentă, de la starea de animale de spintecat la cea de detinuti politici, sau aproape. Nu-ti venea sa crezi, mai ales că la Comandamentul jandarmeriei continuau să spuna familiilor noastre pe un ton de "Grand Guignol":

-"Pe fiii vostri, pe sotii vostri, îi tinem în închisoare, la abator".

Era într-adevar realitatea, sub aparente falacioase.

Tineam din nou în mâinile mele, care tremurau de emotie, de foame si de frig, o carte, o carte deschisă. Patrunsesem din nou în grădina înflorită a ideilor, cultivate prin stil, slefuite de spirit, omagiul a ceeace trece pentru spiritul etern.

-Lăsati să curgă o lacrimă la rădăcina unui trandafir. Oferiti suferinta ca zalog de desăvârsire. Tineam din nou în mână Cartea de căpătâi a lumii, unde se odihnesc cei dintru început de cruce de pe care fâlfâe spre cer credinta.

Un capitol de suferinta suplimentară fura vizitele familiilor, prin "familie" întelegându-se numai părintii si sotia, niciodata copiii, care au intrat si ei în puscărie pe furis.

Vizitele cu o durata oficială de o oră, -o oră dupa ce au parcurs o dinstantă dus si întors de aproape 300 km- aceste vizite constituiau un surplus de durere.

Mai întâi întâlnirea în sine, în care era totdeauna o lacrima de strivit, chiar si pentru cei mai duri si chiar daca nu vroiai sa întrevezi decât eroismul peste uman. Apoi aspectul nostru care împingea la revoltă. In fine, conditiile în care se efectuau aceste vizite, totdeauna umilitaore, chiar când temnicerii acceptau să se îndepărteze pentru un timp.

Cateodata se petreceau scene de violentă, asa cum s-a întâmplat într'o zi cu ocazia unei vizite a familiei mele. Dar, de data aceasta, violenta a fost din partea mea, asa cum reiese din cele ce urmeaza:

Cu ocazia vizitelor ni se putea aduce carti (niciodată reviste sau ziare), si alimente, totul fiind supus controlului comandantului. Ori, la data despre care vorbesc, părintii mei, dupa ce au îndeplinit aceasta formalitate, au crezut ca pot să-mi facă supriza unui fel de mâncare cald si s-au dus la restaurant de unde îmi aduceau tocmai -cu ce bucurie- un peste. Dar abia imi daduseră mâncarea când usa se deschise brusc si comandantul făcând iruptie în celulă se adresă cu severitate părintilor mei, spunându-1e:

-"Vizita este terminata!".

-"De abia am sosit", replica' tatal meu, surprins.

-"Da, dar ati introdus în închisoare alimente care nu au fost supuse controlului".

-"Acesta este felul de mâncare pe care l'am arătat adineaori ofiterului de serviciu".

Inflexibil, jandarmul le arătă usa. Am simtit cum îmi tâsneste sângele din vine. Cu toată forta am aruncat mâncarea pe care o tineam în mâna în capul acestui dictator înfumurat si mizerabil care îmi înjosea parintii, pe omul batran, pe judecatorul care fusese tatal meu, care se bucura de respectul unanim. Jandarmul se feri cu bratul si nu fura atinse decât uniforma si prestigiul zbirului. Odată părintii plecati asteptam pedeapsa, teribilă, dat fiind gestul meu si dat fiind temnicerul. Intr'un minut fu în fata mea. Singur. Ma cântara din ochii săi cu reflexe de Styx si cum nu ma aruncam la picioarele lui ca sa-i implor iertarea si îndurarea, bruta se domina:

-"Hai să facem câtiva pasi împreună în jurul închisorii", îmi zise.

Acest regim de detentiune politica, în care "banditii" si "trădătorii" începeau sa redevina pentru aparatul de opresiune, fiinte cu constiinta umana, vroia sa ne arate ca guvernul judecându-se stâpân pe situatie, revenea la aparenta de politica normla, cel putin pentru închisori. Din acest punct de vedere, totul era in ordine: fusese omorât Câpitanul; fuseseră obtinute declaratii de supunere cerute de regim, unele trecând chiar de la supunerea de oportunitate la oportunitatea supunerei; dintre membrii Miscării care nu fusesera arestati, unii trecusera frontiera, altii fusesera depistati si omorâti (se citau cazuri de camarazi arsi de vii în cuptoarele crematoriilor, se zvonea printre altii si de camarada care comanda sectia femeilor Nicoleta Nicolescu), de Victor Dragomirescu "ordinea domnea la Vartovia!"... Fusese secerata această Miscare populară periculoasă, de totală opozitie. Cei ce guvernau puteau să continue sa gereze afacerile publice si în special afacerile lor oculte, ad maximam regis in gloriam si în profitul lor, atârnând, greu în talgerile de aur ale Statului de ei pradat.

De curând ni se dădea de citit ziarul guvernului, Intreprinsesera actiunea de a se alege un nou parlament cu partid unic, sef unic si mandat unic, adică unanim. Ajunseseră în vârf, cu tara la picioarele lor. Noi eram la "abator" ca mai înainte. La abator se macelareste, si într-adevar macelarisera. Omul este ca bestia, prinde gustul sângelui. De aceea, cu tot regimul actual de detentiune spoită cu libertate intra-celulara in care traiam, ne simteam atinsi de aripa mortii, camarada virtuală a închisorilor politice. Va veni sa ne vadă curând, stăpâna masacrelor nocturne.

In timpul perioadei care s'a scurs din Februarie până in Septembrie, vizita medicala redevenise eficace si unii dintre noi fusesera trimisi la spitalul militar din Brasov petrecând acolo toată aceasta perioadă, ceea ce era mult, atât pentru sanatatea fizica cat si pentru cea morală. Erau în afara abatorului, cel putin o credeau, gresit, căci moartea si viata îsi încrucisau drumurile oriunde si câteodată chiar se ciocneau.

La inceputul lui Septembrie, trei dintre detinutii spitalizati de luni de zile reveneau la închisoare si alti trei, printre care eu însumi, îi înlocuiam la spital.

Părăsind închisoarea, am fost urcati într-o furgonetă, escortată de jandarmi înarmati cu funestă privire. Lângă sofer sedea sub-directorul general al închisorilor, un vechi cunoscut din vremea când fusesem magistrat si care, în aceasta ocazie, s'a facut ca nu ma vede pâna în momentul când, intrând cu noi în sala spitalului, a venit spre mine să ma salute. Imbracat în uniforma detinutilor de drept comun, detinutul îsi permise să ignoreze la rândul sau pe sub-directorul general, cu subsurâsul si sub-salutul lui. In închisoare detinutii nu sunt salutati, sunt urâti. O arătase foarte bine. Oameni normali fac schimb de politete.

Spital - închisoare. Analogii de stabilit. Medici, nu prea vedeai. Privatiunea de libertate si supravegherea armata si brutala, exact ca înainte. Diferente: regimul alimentar, vizitetle familiilor la un nivel mai uman si în plus, si mai ales, acest incomparabil dar al naturii, aerul de munte în schimbul vaporilor pestilentiali din canalele închisorii. Versurile lui Vigny contra naturii nu sunt ale unui detinut. Pentru a cunoate valoarea rationamentului arătati-mi perspectiva ce aveti. Om al splendorilor, eu nu sunt decât un chinuit. Nu exista întâlnire între noi, posibilă. Una singura: la poarta cimitirului. Dar acolo voi trece înaintea dumitale... pe crucea mea.

Se scurseseră doua săptămâni de la intrarea în spital. Ne aflam acolo patruspre zece detinuti venind de la închisoare si din lagare, repartizati în doua sali.

Citeam, ne aruncam ochii pe ziarul guvernului, ne primeam familiile cu care aveam si corespondenlă. Ca sa mai am si eu la mine un obiect care-mi apartinuse în existenta mea de om liber, rugasem pe sotia mea sa-mi aducă ceasornicul de aur cumpărat la Geneva si care marcase câteva momente în care clopotele cerului bateau clipele tinertii în nestirea lupilor, a oamenilor, a hienelor.

Primisem tocmai vizita mamei si a sotiei mele si eram pe cale de a lua împreuna o gustare, când intră in camera ofiterul de jandarmi cu fata descompusa cerând vizitatoarelor sa parasească imediat spitalul, fără a le da nici o explicatie, ceea ce acestea facura uluite. Ne-am strâns la piept ca pentru ultima data. Schimbaram rapid un ramas bun pasionat, împinsi de jandarm, el însusi într-o panica îngrozitoare.

Se întâmplase într'adevar ceva extraordinar: razbunarea vizitase pe asasinul-sef, Armand Calinescu.

Garda se dubla, suntem închisi toti intr'o sala. Interdictie de a iesi. Mai târziu vom fi lasati să mergem la toalete, dar paziti de doi jandarmi înarmati. Ofiterii comandamentului local al jandarmeriei vin în inspectie cu priviri feroce. Refuza sa fie întrebati, dar noutatile trec prin ziduri: primul ministru fusese ucis în masina sa. Echipa razbunatorilor condusa de intelectuali fratii Dumitrescu din Ploesti au patruns apoi în localurile radioului si, după ce au anuntat Tarii stirea, s-au predat procurorului de serviciu. Dati imediat pe mâna politiei, tinerii au fost dusi acolo unde razbunasera pe Capitan si pe ceilalti ucisi si au fost omorâti pe loc. In dimineata următoare, in cursul sedintei solemne care se tinea în incinta Inaltei Curli de Casalie, în onoarea victimei oficiale, procurorul general va spune relativ la celelalte victime:

Justitie s'a făcut: ...de catre politie, domnule Procuror General Viforeanu al Inaltei Curti, ceea ce anulează justitia. 

Fouquier-Tinville din secolul XX! Rasa lui d'Aguesseau murise... Poate fi judecator, omul josnic nu depaseste nici cu un grad nivelul sau.

Afland cele ce se întâmplasera spun camarazilor mei: 

-"La noapte e rândul nostru! ".

Unul îmi striga:

-"Te înseli: mâine vom guverna Tara!". 

Am replicat:

-"Vor veni sa ne ia la trei noaptea, ca data trecuta. Veti vedea".

Si au venit, solii mortii. La trei noaptea precis, la ora asasinatelor de Stat, usa se deschise cu zgomot mare si o unitate de jandarmi cu colonelul in cap (îl chema Ovid Bradescu), face iruptie în această sală de spital, ude milostivenia lua chipul mortii.

Toata lumea este în picioare si toata lumea a înteles: Va fi moartea tuturor pentru moartea unuia singur. Când este chemata in joc, se desfasoară în mii de coase. Colonelul revine, trecuseră cele trei minute.

-"Mai repede domnilor, timpul trece. Sefii mei ma acuză ca pactez cu dvs. O camionetă elegantă vă asteapta la iesire". Auziti cum anunta el asasinatul?

Ce humor de jandarm! De bestie. După asasinat va spune. "Am prins gustul sângelui!".

Aceasta -se numea un "reprezentant al ordinei", al ordinei monarhice si constitutionale... acest sef de abator.

Zăresc un ziar pe masa. Rup o margine. Scriu pe ea câteva, cuvinte de adio pentru familia mea, pentru copiii mei, iau ceasornicul si lantul. Cu ele în mâna ma apropii de maiorul care intra în momentul acela si-i spun, întinzându-i-le:

-"Doresc ca aceste câteva cuvinte si aceste obiecte să ajungă in mâna familiei mele si nu în buzunarul jandarmului care ma va împusca la marginea drumului".

Maiorul refuză. Ma încăpatânez:

-"Fac apel la onoarea unui ofiter superior al armatei regale. Ar fi monstruos sa ma refuzati". Accepta si baga totul în buzunar, fară să scoată un cuvant.

Suntem toti cei patru sprezece detinuti grupati în aceeasi sală. Unii manifesta o prea umană slabiciune. Momentul este atroce. Viata este impulsivă când ti-o ia.

Un semnal. O tăcere prin care se exprima moartea. Un plutonier scoate o listă din buzunar. Citeste sapte nume7). Cei chemati sunt dusi spre iesire. Isi iau adio de la noi si pleaca cu pas apasat. Unul spune:

-"Mergem la moarte? Să mergem!" (Capitanul Siancu). 

Este un vechi ofiter, un luptator de mare popularitate într'o regiune exploatata la sânge de capitalurile straine. Energic, feroce, nu este condamnat, dar îl omoară... pentru ca... pentru ca trebuie să moară, pentru că are in nici mai presus de lege si de Dumnezeu. Cel drept nu are dreptate. Nici Socrate, nici Christos. Ratiunea este forta deghizată în justitie, câteodata în jandarm. Un altul, un camarad, care îmi spusese că ma' însel, strigă la rândul lui:

-"Sa mergem la moarte! Să vadă câ stim să murim! ". Si, trecând pe lângă mine:

-"Ai văzut exact, n'asi fi crezut... ".

Credea în violenta. Ea n'a dus niciodată la nimic. Se distruge prin violenta, nu se construeste niciodata pe ea. Intre viata si moarte, numai moartea distruge. Exista totusi o non-moarte care este o contra-viata. Vom vedea mai târziu.

Rămăserăm pe loc ca tintuiti, cei ale caror nume nu figurau pe lista ucigasă ne asteptam rândul la un al doilea transport, fără îndoială! Asteptarăm până dimineata. Lumina zilei pline, a acestei splendide zi de Septembrie, parcă vroia să ne dea siguranta cle viata. Statul nu ucidea ziua. Curajul său tâsnea în bezna. Asasinii sai erau ca si bufnitele: lumina îi orbea. De asemenea adevarul. Si totusi, aceasta hoarda deslantuită putea sa ne faca să disparem în orice clipă si pe noi. Aveam senzatia că mă găsesc într'un subsol fără iesire in care crestea neîncetat apa curgând din robinetele deschise.

Deodată, o muzica celestă îmi umplu sufletul erau clopotele de la Notre-Dame-des-Victoires unde mă căsătoream sub cerul radios al Parisului în Septembrie, erau exact zece ani in această dimineată în care asteptam moartea. Cc destin, destinul meu. Intr'adevar ce destin: o sa-l veclem desfăsurându-se în amploarea lui dramatică.

Pentru mine n'a sosit doamna, doamna în negru. Avea atâta de lucru, într'adevar, de nu-ti venea sa crezi! Fuseseră omorâti în acea noapte toti camarazii nostri care se găseau în închisori, jumatate din efectivul detinutilor din cele două lagăre, si trei dintre camarazii nostri în aproape toate judetele din Tară, plus cei din spital, lăsându-li-se cadavrele expuse în pietele publice timp de trei zile, cu placarde infamante atârnând deasupra lor.

Trecu o sâptămână. Mai asteptam înca pe jovialul colonel sa ne împinga in camioneta eleganta . Nu se schimbase nimic în regimul nostru sever de izolare. Garda armata dublă ne acompania in continuare la toalete, singura "iesire" permisa. Tăcere totală. Nici o inspectie, nici civilă nici militara, cel putin în aparentă. Nici o iluzie asupra soartei celor ce fuseseră luati în cursul noplii de 21-22 Septembrie. Ni-i închipuiam asasinati pe marginea drumului, ceea ce s'a dovedit a fi fost asa.

După o săptămânâ maiorul veni sa ne vadă. Imi restitui ceasul si lantul lăsându-ma sa înteleg ca pericolul trecuse. 

Câteva zile mai târziu, noi cei trei supravietuitori, furăm întorsi la închisoare. Ne mai rămâneau încă de ispasit aproximativ sase ani. Cineva se însela. Poate domnii si stapanii nostri, acesti calai, ei, cei ce nu puteau gresi, care corectau natura omorând pe cei tineri.

In scopul de a putea sa se judece mai bine criminalitatea acestui regim politic si a agentilor sai, notez două episoade petrecute în noaptea acestor crime colective, unul relativ la spitalul în care ma găseam, celalalt, la închisoarea din care faceam si eu parte.

Am arătat deja ceea ce se întâmplase la spital si cum jandarmii cu ofiterii în frunte luaseră, pe detinutii spitalizati si-i omorâserâ. Au fost condusi în afara orasului si împuscati pe marginea unui sant. Dar nu au fost toti atinsi mortal si, cum asasinii nu practicaseră lovitura de gratie asupra victimelor, se întâmplă ca unul dintre ei revenind la viată, să se târască în zori asa însângerat cum era, pâna la intrarea în oras unde-si pierdu cunostiinta. O biata bâtrână descoperindu-l pe pragul casei sale în starea în care nenorocitul se afla, chemând pe vecini îl duseră în casă, unde-i dadură primele ajutoare. Putând cu mare greutate sa scoată câteva cuvinte, rănitul arătă ca fusese victima unui accident de vânătoare, ceilalti plecând de pe teren fără a-si da seama de ceea ce s'a întâmplat. Bătrâna si vecinii cuprinsi de milă încercară să-i aline suferintele când a doua zi dimineata aparu in presa un comunicat al ministerului de Interne cerând "cetătenilor leali" sa predea politiei pe numitul Ion Herghelegiu evadat în noaptea de 21-22 Septembrie de la spitalul militar, unde fusese internat ca detinut politic. ("Evadase" spunea comunicatul publicat de către ministerul asasinatelor de Stat si al minciunilor citit de mine). Nedându-si seama de realitate acesti oameni simpli, zdrobiti de principiul lealitatii fata de institutia supremă a politiei de Stat si de frică, anuntară pe jandarmi de prezenta sub acoperisul lor a unui rănit pe care-l îngrijeau si a carui existenta punea în pericol siguranta Statului. Imediat fu ridicat si împuscat de catre jandarmi la sediul lor. Statul era salvat! Ordinul de împuscare nu mai era în vigoare la ora aceea si jandarmii o stiau prea bine. Dar "ordinea", datoria, avantajele... si apoi ce mai conta un mort in plus în naptea prelungita a acelui St. Bartolomeu laic?

Celalalt episod s'a petrecut în închisoarea Ramnicul Sarat si unde când m'am întors de la spital, l-am aflat: Trăgându-se asupra delinutilor grămadă în fata unui zid dintr-o curte interioară, unul dintre ei a fost rănit grav căzând ca mort. In timpul noptii, victimele au fost lăsate pe loc. Dar, a doua zi dimineata când reveniră jandarmii si, tragându-le de picioare le expusera pe stradă în fata închisorii, ranitul reveni la viată. Ceea ce văzând vitejii care, in această ocazie, nu posedau arme, împingându-se unul pe altul în fata usii înguste a coridorului macabru, se precipitara în biroul strâmt al comandantului, strigând că unul din morti a înviat! Comandantul a întrebat la telefon pe seful lui evreul Maior Roseanu si ordin fu dat să fie omorât pe loc. Pe data l-au executat cu baioneta.

Si din nou justitia oamenilor s'a făcut! A oamenilor! Acestia erau oameni? Frate al lui Abel si frate al meu numele tău este Cain...

Când te gândesti că am trait pe vremea acestei umanităti, după care va veni alta, cum firesc. Mai buna? Este legea progresului. Sau mai rea? Este si aceasta o lege a umanitătii. Cititorul va judeca singur. Oameni mârsavi, cum vă rabda pământul?

Celulele de la etaj, care acum erau goale pentru ca toticamarazii nostri care le ocupau fuseseră împuscati, păreau a fi cavouri pentru vii. Tacere sinistră, această tăcere care te duce la nebunie, hrană mizerabilă, murdărie, gândaci, plosnite, soareci si sobolani, inclusiv jandarmii, cei mai infecti, zece minute de aer, fiecare izolat într-o curte. Intr-una din aceste curti fusesera omorâti. Unul din ziduri era ciuruit cle gloante. Cranii sfărâmate, părti din creeri rămăseseră lipite de acest zid mai tragic decât cel al Templului, de unde noul Titus izgoneste până si amintirea. Tremurând string cu pietate părti din ceea ce rămăsese din camarazii mei. Când te gândesti că cei ce au omorât aci pe fratii lor inocenti sunt oameni, purtând pe fata lor amprenta Creatorului! Homo homini homo.

Numai eram decât trei supravietuitorii acestei nopti tragice, care fuseseram readusi în aceste locuri cle nedescris. Fiecare ferecat în celula sa, despartiti între noi prin celule goale, spatii-tampon. (In afară de mine, Virgil lonescu si Dr. Serban Milcoveanu).

La parter se găseau noi veniti: studenti care manifestaseră împotriva stâpânirii la deschiderea Universitătii din Cernăuti. In ce scop au fost si ei zvârlili în această închisoare-abator? Nu cumva în acelasi?!

Starea sanatatii mele se înrăutatea in fiecare zi. Familia se alarma si mama mea, femee inteligentă, neobosită, decisa în actiunile sale, perseverentă si ferma, determină pe noul presedinte de Consiliu (Gheorge Tătărescu) care era un văr al ei, dar care ezita sa dea ordinul de a mă transporta într-un spital din Capitală ca să nu facă impresie proastă regelui, reusi să-l decidă pentru aprobarea acestui ordin si astfel am părăsit acea închisoare unde mă voi întoarce zece ani mai târziu, în aceeasi celulă (ce teribila coincidentă), nu sub dictatura regala, ci sub dictatura proletariatului, impilat de unii si hărtuit de altii pentru acelasi fond de idei, care trebuia distrus.

Am fost, în fine transferat în Capitala unde am fost primit la spitalul condus de calugaritele ordinului Saint-Vincent-de Paul, alte spitale refuzând sa ma primească din cauza starii mele de condamnat politic, instalat fiind într'o cameră izolată si pazit chiar în cameră de un agent al Sigurantei Statului, dublat, la usa de un sergent de oras. Mai rău ca un bandit, mai putin ca un ministru! Din ordinul ministrului de Interne mi se aplicau la spital aceleati reguli arbitrare de la închisoare: nici o vizită; nici carti, nici ziare; nici o iesire în curte, unde asi fi putut fi văzut de trecători si asi fi putut să-i văd si eu, ceea ce era periculos pentru Stat si în special pentru cavalerii armelor automate totdeauna la locul potrivit si gata totdeauna de omor. Ce fermitate, Doamne, când îti servesti Stăpânul! Sângele celorlalti amestecat cu propria pâine este hrana celor puternici. Societatea secolului XX se sprijină, aparent, pe principii de drept si pe reguli de morală, dar în special pe oameni tari, pe bestiile tari de la putere, a caror actiune place oamenilor, oamenilor si lui Dumnezeu, pe care-l servesc fiind crestini, pe care-l contestă fiind tari.

Sănătatea mea se mai îndreptă.

Supravegherea politiei devine mai putin dură. Incep sa ies în curte, întovărăsit de agent si evitând trecerea vizitatorilor spre spital. Primesc (clandestin) familia. Gardienii mei sunt sensibili, să zicem, la sentimente... Dar vedeam venind ziua când voi fi intors la închisoare. Privesc cu oroare aceasta perspectivă, această cruzime a sortii. Judec sever soarta. Mă însel asupra sufletului ei caritabil. Este mai putin crudă, căci se apropie de mine îngerul mortii, liberatoarea. O lipsa de precautiune (întâmplatoare?) într-un examen clinic, declansează subit o septicemie. Zilele îmi sunt în pericol. Familia mea obtine autorizatia să-mi fie adusi medici din afara spitalului, printre care ministrul Sănătătii (Prof. Hortolomei) care acceptă, cu toata functia lui. Ma examinează sub ochiul vigilent al agentului de Sigurantă care supravegheaza foarte de aproape pe medicul-ministru. Acesta îl pofteste să parasească sala de operatie. Protestând celalalt se precipita la telefon să se plângă sefului lui Parizianu împotriva ministrului...

Starea sanatătii mele devine alarmantă. Se decide o interventie chirurgicala. Totusi nici dupa aceasta temperatura nu cedează. Un abces de fixatie cu doza masivă de terebentină ma salvează. Fusesem la doi pasi de moarte. Dulcea, clementa moarte care te pune la adăpost de si mai rău. Cu patruzeci de ani mai târziu îsi va arata din nou fata. Mi-a facut un semn discret de amicitie încercata: -"Nu încă. Pe curând! Avea înfătisare plăcuta. Va reveni cu siguranta. Este o femee care revine, dându-se tuturor, fidelă fiecăruia, cocheta, eternă.
Două luni între viata si moarte. Am trăit ore groaznice. Deasupra usii un crucifix. Cu ochii lui de muribund, Iisus privea pe semenul sau. El, Fiul lui Dumnezeu si eu, fiul păcatului. Niciodată rugăciunea mea nu a fost mai arzătoare: "Eloi, Eloi lama sabachthani"... Si a făcut să treacă paharul de la mine...

Mă simteam foarte rău când un misel de la Sigurantă veni sa-mi pună întrebări suparatoare. Mi-am adunat puterile si i-am aruncat cu dispret:

-"Du-te si spune-i ministrului dumitale Ghelmegeanu ca moartea va fi mai milostiva ca el si-i va lua plăcerea de a ma duce din nou la inchisoare".

Reveneam cu greutate la viată. Pierdusem patru sprezece kilograme. Sufeream mult. Moralul căzut. Familia o ducea greu. Boala mea atragea după sine cheltueli mari. Eram dominat de un sentiment de profundă tristete si de inutilitate. Mai rău: de sentimentul ca esti în sarcina familiei tale, care ea însasi era privată de cele necesare. La vârsta cresterii, copiii mei nu aveau ce mânca.

Când am reusit să mă tin pe picioare, am încercat cu mare greutate să mă duc la capela spitalului agentul de sigurantă permitdndu-mi în cele din urmă, în conditii aproape umilitoare. Dar eram asa de în afara si deasupra răutatii umane. Nu vedeam decât florile care în timpul acestei luni binecuvântate împodobeau altarul de îndurare divină a Fecioarei. Restul nu era decât pulbere si mizerie. Sublima si teribilă fortă a credintei în suferinta atroce.

Era ultima zi a lunii Mai, luna Sfintei Mării. Ultima rugăciune si cea mai fierbinte. Ma întorceam de la capelă, plin de un indefinit sentiment de mila si de dragoste care mergea până la cei mai mizerabili care, fiind pe urmele mele spionau ceace-nu murmura inima florilor de pe altarul Fecioarei. Spre suprinderea mea găsesc în camera pe mama tremurând toată, pe aceasta femee cu aprigă vointă.

-"Ce se intâmplă, de esti in starea asta mamã?"

Imi explica cum sotiile detinutilor care se găseau si ei în aceeasi situatie ca mine în alte spitale, veniseră să o previna a din ordinul ministrului de Interne vom fi ridicati si dusi din nou la închisoare în mare secret, a doua zi în zori. Ele aflaseră printr-o indiscretie a personalului din alt spital care fusese prevenit ca si administratia spitalului meu care, însa, pastrase secretul foarte strict, mila plecându-se la ordinul Cezarului.

Informatiile mentionau o nouă noapte tragica pe foarte curând, ceea ce explica ordinul, urgenta, secretul, lasitatea unora, disperarea celorlalti. Dati-mi pacea înaintea mormântului, cel putin o aparenta de pace!

Mama s-a dus imediat la presedintele Consiliului, care, suprins de ceea ce afla, chemă el însusi la telefon pe ministrul de Interne Ghelmegeanu, care-i confirmă vestea.

-"Cum, exclamă pe un tot iritat presedintele Consiliului, treci peste ordinele mele? Iei initiative pe care mi le ascunzi! Este posibil una ca asta?".

La capatul firului celalalt se explica.

-"Nu vreau sa stiu nimic", -îi replica primul ministru-, "detinutii politici sunt spitalizati din ordinul meu si vor ramâne pe loc. Revoca ordinul de deplasare". Mâniat, închise telefonul. A doua zi dimineata, un soare radios stralucea deasupra spitalului...

Am aflat mai târziu ca noi, supravietuitorii noptii sângeroase, ca si o mâna de oameni politici si de ziaristi militând în favoarea unei orientari noi în politica externa, trebuia sa fim împuscati câteva zile mai târziu, pentru ca sa se opreasca orice agitatie în sensul acesta. Criminalii îsi reluau metodele. Evenimentele decisera altfel.

In mai putin de o luna eram liber la 23 Iunie. Cincisprezece zile mai târziu treceam de pe banca acuzatilor pe banca ministeriala,8) la 8 Iulie 1940.

Viata mea va continua, surprinzâtor de diversa, de necrezut câteodatâ, totdeauna instabilă, -semnul zodiacului meu.

"Furchtlos und treu!"

- Sfârsitul primei părti -

Radu Budisteanu

1)  - La 13 ani, în clasa III-a fusesem ales presedintele Societãtii literare si stiintifice a Liceului Carol I din Craiova.

2)  - "Devino francez si vei fi într'o zi succesorul meu la catedră", îmi spunea el. 

3) - Când l'oi întâlni în Iad pe Miron sfântul cătuselor, o să-l călăresc în groapa cu smoală.

4) - Dacă vor fi si unii bălăcindu-se in bine care vor trece scrisul meu prin prizma lor crăpată, mă voi ruga lui Dumnezeu să nu le întunece mai tare biata, pseudominte, ci sã le dea măcar un pic de adevăr în desarta lor constiintă.

5) - Sã fi văzut just, el care nu se însela? Nu era oare aceasi opticã potrivit cãreia si-a disolvat partidul, iar, în închisoare fiind, a refuzat sa evadeze? Asasinarea era pregatita si el o stia. Atunci ce? Jertfa supremã a Capitanului sfintit prin jertfa crestinã.

6) - Cum apa pe care ne-o dãdeau s'o bem avea un gust si un miros greu de suportat, am rãsturnat într-o zi butoiul descoperit si am constatat, cã în el se gãseau în afarã de alte putregaiuri, bucãti de lemn, cuie si un bocanc rupt, infect, mizerabil al unui jandarm, cãzut din tabloul lui Van Gogh, cu mirosul în plus.

7) - Am aflat mai târziu că fusesem sters de pe această listă, în conditii cu totul speciale, cu 50 de minute înainte, prin ordin telefonic.
8) - La propunerea camarazilor care duseserã tratativele cu Palatul, la care n'am participat fiind închis nu altfel, cum afirmã unii iresponsabili.

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE