Lucian Blaga e cea mai mare surprizã culturalã a fenomenului românesc de dupã rãzboiu. Florile de luminã si pietrele nestemate, pe cari, in atmosfera jubilantã a primului an dela reîntregire, le prezinta publicului românesc, s'au dovedit a fi un început de lume, desi ele închideau atâta maturitate încât puteau sã fie, tot asa de bine, întâiul si ultimul cuvânt al unei experiente umane. Autorul lor se înfãtisa de la început ca maestru. Prin aceasta, îsi punea singur cea mai mare dificultate in fata evolutiei ulterioare. Lucian Blaga nu mai putea vorbi decât ca maestru si ca vestitor al unei lumi pururea nouã. Si surpriza cea mai mare tocmai aici este. Spiritele mari îsi organizeazã întotdeauna viata si creiatia dupã linia celei mai mari rezistente, a celei mai mari dificultãti, spre deosebire de spiritele normale ori minore, cari aleg instinctiv linia rezistentei minime. Trebuind si fie desãvârsit si totus sã evoluieze, trebuind sã anunte alte sensuri si totus sã nu le pãrãseascã pe cele vechi, trebuind sã fie identic cu el însus si totus sã varieze, trebuind si se deplaseze nu numai fãrã a se intoarce vreodatã, ci sã marcheze mereu plusul de emotie, pe care l-a produs cu primele opere - Lucian Blaga a reusit. N'a fost un luceafãr de dimineatã, ce dispare pe mãsurã ce vine lumina, ci un astru propriu. N'a fost un talent de tinerete, al unei singure vârste, ci al tuturor vârstelor. Fecunditatea si variatia operei sale surprind, dar mai mult încã surprinde aceastã princiarã calitate de a se mentine suveran la atitudini mari. Prea marea înãltime, pe care si-a dat-o dela început, putea fi nefastã oricui altuia. Lui i-a servit. Fiindcã e ca vulturul, care nu se coboarã niciodatã in locuri plate.

In istoria vietii culturale întâlnim uneori subiecte-tabu. Ele sunt formate de probtemele prea grele, cari paralizeazã spiritul cercetãtor in aceeas mãsurã, in care il si atâtã sau sunt reprezentate de creiatorii prea novatori, de prea mare prestigiu ori cari ascund multã vreme altora si poate si lor însile orice cheie de explicatie. Lucian Blaga a fost tot timpul un astfel de subiect. De el s'a vorbit in repetate rânduri, dar niciodatã din plin, niciodatã privind lucrurile in esentialitatea lor.

Comentatorii s'au ferit parcã sã meargã prea adânc si sã fie complecti. In fond, Blaga era pentru ei, si pe bunã dreptate, un subiect - tabu. Cãci Lucian Blaga, acest creiator de înaltã si adâncã armonie, e totus deconcertant. Deconcertant prin altitudinea sa spiritualã, prin bogãtia darurilor lui, prin felurimea coardelor lui, prin singurãtatea sa, prin aerul oarecum de mit, care l-a înconjurat de la început si care n'a fãcut decât sã se accentueze, prin impresia de irealitate a existentei lui, casicând ar fi un nume simbolic pentru o legendã sau pentru mai multe, prin lipsa totalã de obisnuinte asemenea celorlalti muritori, prin tot ceeace e netã si valoroasã anormalitate in el. La mai putin de patruzeci de ani si abea într'o decadã si jumãtate, Lucian Blaga e in fata unei opere de poet, dramaturg si gânditor, care ar justifica prestigios mai multe vieti. Peisagiul culturii române nu se mai poate concepe fãrã opera lui. Aceastã operã este asa de subtilã, asa de vibrant plutitoare pe culmi de vis si pe culmi de realitate, asa de nouã si asa de solidarã cu ea însãs in toate pãrtile ei, încât numai nevoit te poti încumeta sã vorbesti despre ea. Iar dacã, fãcând-o, îti alegi numai o parcelã ori numai un punct de vedere, aceasta e pentru a-ti usura sarcina, oricari ar fi riscwile. In cazul nostru, e vorba de „Censura transcendentã".

Dacã nivelul creatiei lui Lucian Blaga a fost observat de la început si a impresionat in consecintã, nu tot asa de sigur s'a observat caractetul absolut dual al acestei creatii, Blaga e poet si filozof. Asa a fost dela început si asa va si ãmâne. Un mag cu vorba aprinsã si cu taine ontologice. Desigur cã principiul sãu creiator ultim e unic, e omogen, Dar privit din afarã, el apare dual, ca poezie si ca filozofie. Dovadã cã e asa, e cã nici pânã azi nu se poate spune ce predominã la Blaga, poetul sau filozoful si ca, pe dealtã parte, nu se poate scoate poezia din filozofia sa si nici filozofia din poezia lui. Pânã acum, au fost multi poeti filozofi si filozofi poeti. Dar aceia au fost deobiceiu fosti poeti din tinerete, cari dela un timp au pãrãsit poezia pentru filozofie ori filozofi, cari in orele libere se complectau fãcând poezie, mai întotdeauna mult sub nivelul filozofiei lor. La Blaga, nu e asa. La el poezia si filozofia sunt un egal sacerdotiu - douã voci grave lansate peste lume - si o egalã virtute. Ele sunt forma dualã exterioarã a unicitãtii creiatoare lãuntrice. Faptul cã acum cincisprezece ani Lucian Blaga a tinut sã aparã deodatã cu o operã de poezie si cu una de cugetare, nu a fost fãrã o semnificare, poate chiar voitã, din partea autorului. Si scopul a fost atins in oarecare mãsurã, Ulterior însã lumea a început sã uite dacã nu pe filozof, dar lucrãrile lui filozofice, desi ele se înmulteau formând mereu "pendant" operelor poetice. Publicul acesta românesc e bizar, vrea sã i se dea filozofia ori in portii mici - maxime, însemnãri - ori in cantitãti masive. Eseurile filozofice numeroase ale lui Blaga - in cari cercetãtorii viitorului vor cãuta gestatia sistemului sãu filozofic - au fost mult considerate si au determinat anume structuri spirituale într'o elitã a intelectualitãtii tinere românesti. Dar in masse ceva mai largi, Blaga poetul a circulat mai mult. Deaceea când, acum cativa ani, a apãrut "Eonul dogmatic", a fost pentru multi o amintire si o cãlãtorie înapoi, peste un viaduct de relativã uitare, la însemnãrile din "pietre pentru templul meu", iar pentru altii abea atunci a început si Eonul filozofic formal al lui Blaga, Deacum înainte însã se va face din ce in ce mai des cãlãtoria înapoi si va apare din ce in ce mai vãditã unitatea permanentã a operei lui Lucian Blaga.

„Eonul dogmatic", „Cunoasterea lucifericã" si „Censura transcendentã" formeazã un triptic masiv de spiritualitate filozofica. Ele par trei armate de spirit trimese, rând pe rând si la intervale aproape uniforme, pentru a da asalt cetãtii, in care se ascunde de veacuri adevãrul asupra tainelor lumii. Ordinea însãs, in care au apãrut aceste cãrti, e foarte interesantã. Intre ele e un dublu raport de implicare pe linii inverse. Intre „ Eonul dogmatic", „Cunoasterea lucifericã" si „Censura transcendentã", e o implicare de la parte la tot. Intre „Censura transcendentã", "Cunoasterea lucifericã" si "Eonul dogmatic", e o implicare de la tot la parte. In "Eonul dogmatic" se fãcea mai cu osebire filozofia unei metode de cunoastere. Era fatal însã ca aceasta sã ducã la anume latente pentru a se explica nu numai o metodã, ci toatã cunoasterea ca atare. Si astfel in a doua lucrare, „Cunoasterea lucifericã", s'a fãcut o teorie a cunoasterii in general, in care-si gãseste o fundamentare mai largã si sinteza metodologicã din "Eonul dogmatic". Pe urmã, era tot atât de fatal - într'o minte de filozof autentic - ca teoria cunoasterii ca atare sã ducã la un complex de latente pentru a revela substratul metafizic al cunoasterii. Si astfel a treia lucrare, „Censura transcendentã", dã o metafizicã sau un capitol de metafizicã (cãci seria implicãrilor de viitor si deci a unei creatii filozofice corespondente, e departe de a se fi încheiat), in care-si gãseste o încadrare lagã si o motivare ultimã, teoria epistemologicã din „Cunoasterea lucifericã". Fiecare din aceste trei opere ale lui Blaga are o întreitã valoare : una in sine, alta de a explica pe un plan mai larg ori mai adânc opera precedentã si, in sfârsit, alta de a antinta si chear de a constitui in parte, opera urmãtoare! Felul cum a procedat gândirea lui Lucian Blaga sau felul cum s'a înfãtisat pentru altii, are o naturã cristalinã; el aminteste acele cristale, cari au crescut pãstrând sâmburele initial si adãogând de fiecare data un nou strat, menit deopotrivã sã încadreze si sã mãreascã efectele... Filozoful a elaborat intâiu filozofia unei metode, poate si dintr'o înclinare personalã, poate si fiindcã mediul filozofiei timpului nostru e intens preocupat de natura metodelor, prin cari cunoastem, poate fiindcã a considerat cã aceasta trebuia sã se spuna! Mai întâiu lumii pentru propriul ei interes spiritual, poate dintr'o necesitate de prezentare mai rodnicã a sistemului filozofic, pe care avea sã-l închege formal, cãci fiecare autor are simtul instinctiv al economiei lui de prezentare, poate fiindcã, in relativizarea credintelor din epoca noastrã, spiritul gãseste o compensatie, mãcar un timp, sã cerceteze cel putin forma credintelor si a structurilor cunoasterii, dar poate, ceeace e lucrul cel mai probabil, fiindcã Lucian Blaga a simtit nevoia sa-si lãmureascã pentru sine mai întâiu o metodã de lucru, înainte de a purcede la definitivarea unui sistem filozofic,.. sau poate pentru un alt motiv, pe care îl ignorãm si care tine de misterul creatiei, seria a fost deschisã de "Eonul dogmatic" si numai apoi a apãrut o teorie a cunoasterii, iar la urmã o metafizicã. Cronologic, între aceste opere e o implicare prospectivã si alta, tot atât de puternicã, retrospectivã, E o implicare sinteticã si una analiticã. In elaborarea lor, spiritul lui Blaga a procedat sintetic: la un fragment, a adãogat altul. Dar, privind înapoi, trebuie sã facem un drum analitic. E adevãrat cã, pentru a face o prezentare filozoficã, e mai sintetic sã se plece de la „Censura transcendentã". Totus pentru a se vedea mersul gândirii lui Blaga si dinamica sistemului, caci pentru a beneficia de o întelegere justã si in amãnunt a operei lui filozofice, e mai pedagogic sã se înceapã cu lectura "Eonului dogmatic" pentru a incheia cu „Censura transcendentã".

Dar aici nu ne intereseazã decât „Censura transcendentã". A-i rezuma cuprinsul, e însã foarte dificil si, in fond, cu neputintã. Cãci gândirea acestui filozof si poet e prea vie, prea întreagã, prea nedisociabilã in sens didactic, prea ineditã in tot cursul ei, prea organic!, pentru a putea tolera operatia - dealtfel aproape întotdeauna barbarã - a rezumãrii, o fioare, un arbore, nu se pot rezuma: cel mult, iei câteva petale sau o creangã. Ceeace ar trebui deci, in cazul de fatã, ar fi o serie de extrase mai caracteristice - cãci toate rândurile lui Blaga sunt caracteristice - din paginile, in cari ni se reveleazã misterul "censurii transcendente". Dar n'o putem face. Deaceea ne multumim sa dam doar o simplã si incomplectã relatare.

Realitatea este pentru noi o serie de intâmplãri si de obiecte, cãrora filozofia le spune „fenomene". Aceste fenomene sunt un fel de perdea pusã între noi si realitatea ultimã, realitatea in sine, sau sunt forma umanã a acestei realitãti. Pentru a cunoaste adevãrul absolut, pentru a avea o cunoastere complectã si autenticã, trebuie sã posedãm o putere, prin care sã trecem peste fenomen si sã atingem realitatea esentialã. Ne trebuie o putere de transcendere, astfel încât cunoasterea sã nu fie si ea tot un fenomen ca celelalte, ci un "nefenomen". Posedãm aceastã putere sau nu ? Dupã rãspunsul ce se dã la aceastã întrebare, se determinã si pozitia filozofilor. Unii dintre ei, de exemplu, au fost absolutisti, afirmând cã "ratiunea" e o facultate oarecum divinã, care prinde esenta de pe urmã a lucrurilor, Sunt marii filozofi rationalisti ai istoriei. Tot asa se poate face din intuitie o facultate de transcendere - si lucrul s'a fãcut. Dar afarã de acesti filozofi si afarã de cei ce au recomandat solutii intermediare mai mult sau mai putin hibride ori iluzorii, sunt filozofii subiectivisti, numerosi mai ales in epoca contimporanã. Ei sustin cã intelegerea noastrã e un fenomen ca si celelalte si cã deci nu poate iesi niciodatã din subiectivitate. Orice corecturã ar propune ei si oricât le-ar fi de puternic optimismul sentimentelor, solutia lor echivaleazã, in fond, cu un faliment al cunoasterei. Intre absolutismul rationalist si subiectivismul fenomenist, ce atitudine va lua Lucian Blaga ? E punctul de plecare si de mare cumpãnã, pe care l-a avut odatã si Kant. El s'a hotãrît sã învingã subiectivitatea constiintei individuate prin postularea unei "constiinte in genere", care vine si conferã obiectivitatea cunostintelor noastre. Lucian Blaga intervine aici si spune cã generalizarea unei constiinte nu aduce si obiectivizarea ei, ci numai acordul între iluzii. Si solutia, la care se opreste gândirea filozoficã a lui Blaga, e urmãtoarea: noi nu posedãm, in adevãr, o putere absolutã de transcendere, care sã ne dea cunostinta întreagã si pozitivã a realitãtii ultime. Dar întelegerea noastrã e dotatã cu un dispozitiv minunat: e acela al constantelor de reactie. Adicã: in fata aceleeas realitãti obiective, noi rãspundem întotdeauna, in situatia normalã, cu acelas produs de constiinta. Senzatia de rosu o avem întotdeauna numai când in fata noastrã e aceeas calitate sensibilã si nu alta. Dacã reactiile noastre ar varia, obiectele exterioare rãmânând aceleasi, n'ar mai fi posibilã o bunã cunoastere. Faptul cã noi rãspundem in acelas regim de constantã, duce, pe deoparte, la acordul cu noi însine, pe de alta, la acordul între oameni. "Constiinta in genere" nu produce ea identitatea constantelor, ci invers. Ceeace e de cea mai mare însemnãtate fiindcã, in acest chip, se scoate cunoasterea si din psihologism si din sociologism si din formalism, Rãspunzând intr'un regim de constante, noi nu numai ca avem o cunoastere coerentã - ceeace ar putea sã fie si o purã iluzie coerentã - dar avem o cunoastere, care e, înadevãr, in corespondentã cu obiectele exterioare, cu realitatea in sine, Fiindcã cine poate sã aducã putinta noastrã de a reactiona cu constantã ? Desigur, e aici o orânduire tainicã si suveranã a lucrurilor, dar mai e încã ceva: e faptul cã noi rãspundem cu constantã, tocmai fiindcã acelas obiect al realitãtii vine in legãturã cu noi. Acest obiect al realitãtii pure chiar dacã nu-l cunoastem întocmai asa cum e, dar nu suntem mai putin într'o legãturã realã cu el, ceeace revine la a spune cã avem echivalentul lui. Cunoasterea omeneascã ne dã deci echivalenta realitãtii absolute. Aceasta se produce prin dispozitivul „constantizãrii" cunostintelor noastre, prin aceastã "inventie" pretioasã menitã sã ne salveze din capriciu, chiar dacã nu ne dã insus adevãrul ultim, complect si pozitiv. Noi avem echivalenta realitãtii ultime, spune Lucian Blaga si aceasta nu e nici o solutie de compromis conventional si nici o solutie eclecticã, ci o solutie diferentialã, originalã si suficientã pentru problemã. Cãci a avea echivalenta realitãtii înseamnã, si aceasta nu trebuie sã se uite, nu numai ca noi avem un instrument de orientare si de viatã, care ne serveste in deajuns - acest lucru e arãtat si in teoriile subiectivistilor biologi - dar cã, pe lângã satisfactia biologicã, noi avem si una de cunoastere ca atare, întrucât echivalenta, prin fenomenul constantizãrii, ne pune in legãturã, in corespondentã efectivã, cu prezenta acelorasi transcendente ale realitãtii! Fãrã si mai insistãm acum - o vom face mai jos - asupra faptului cã existenta constantelor, in cunoasterea noastrã, dovedeste cã e o vointã augustã in inima lucrurilor, care ne doteazã cu aceste constante si ele nu pot sã fie fãrã rost si nici neraportate, într'un fel, la realitate. Constantele au deci o bunã doza de realism adânc, de cunoastere valabilã, fiindcã le-o dã atât raportarea la obiecte cat si reflexul asupra lor a acelui factor ultim si suveran a cãrui vointã le-a instaurat in noi! Si iatã cum cunoasterea noastrã, desi e numai un echivalent al realitãtii, devine, de fapt, cum spune Lucian Blaga in stilul sãu asa de inalt nutritor, „învestitã cu functia vicariatului sau locotenentei „cunoasterei",

Echivalenta cunoasterei, cãreia Blaga îi spune si quasicunoastere, ne salveazã din subiectivismul cunoasterei, asa cum îl afirmã unii filozofi, care chiar dacã nu e capricios, dar e complect lipsit de realism ontologic. Prin solutia, pe care o dã Lucian Blaga, ne incadreazã deci, cu cunoasterea, in realitate. Dar aceasta nu înseamnã cã ne dã o satisfactie integralã sau cel putin nu una naiv integralã. Cãci filozofia lui Blaga îsi propune, dupã cele de mai sus (acest „dupã" e in ordinea expunerii noastre), sã arate cã, desi avem echivalenta cunoasterii, iar aceastã echivalentã e foarte importantã, ea nu ne dã si nu ne va da niciodatã transcenderea pozitivã in absolut, cunoasterea complectã si pozitivã a realitãtii in sine! Si aici intervine logicianul si analistul Blaga, pentru a ne da acele superbe, stringente si magistrale jerbe de analiza ale tuturor formelor de cunoastere, cu scopul de a arãta sensul si viragiile lor in realitate, valoarea si diferentialul lor, dar imposibilitatea lor absolutã - ca si când ar sta sub semnul unor farmece ontologice - de a iesi din ele si a prinde fata absolutului. Analizele, pe cari le face Blaga aici, precum si in „Cunoasterea lucifericã", ce sunt toate plasabile in cadrul "Censurii transcendente", sunt ca o imensã si vrãjitã pãdure albã de ferigi spirituale. Formele cunoasterii se vãd: unele minore, placide, blajine, altele vibrante dar naive, altele dinamice si orgolioase, altele încercând un suprem salt pentru a dãrâma plafonul blestemat al quasicunoasterii - dar in zadar: absolutul nu cedeazã. Toate cunoasterile noastre, oricât ar fi de îndrãznete si de ingenioase, nu sunt decât „disimulãri", niste disimulãri de certã valoare fiindcã sunt echivalente", deci au in ele zvonul realitãtii, dar nu altceva decât niste disimulãri. In cazul cel mai pozitiv, cunoasterea noastrã nu face decât sã atenuieze misterele ori sã inlocuiascã un mister prin altul, sã inaugureze o antrenantã, si înalt semnificativã pentru demnitatea umanã, cursã de alungare si alternare de mistere, neoprindu-se decât rareori in aceastã eroicã si subtilã cursã, dar neputând niciodatã sã sparga cu adevãrat corpul unui mister, - hermetic închis cu o cheie metafizicã si sã priveascã in împãrãtia opritã a realitãtii in sine! O singurã datã isbuteste cunoasterea noastrã sã realizeze un act de transcendere, sã se apropie de absolut: e atunci când se hotãrãste - nu din obosealã, ci fiindcã are viziunea, fie si improprie, a irationalului lucrurilor, a neomenesc - logicului lor - sã nu mai varieze misterele la, nesfârsit, sã nu le mai alunge înlocuindu-le unul prin altele, ci sã se instaleze in mister ca atare, ca într'un vad magic, prin care dacã totus nu se poate trece, dar permite transfigurãri spirituale prilejuite tocmai de sentimentul imediatitãtii fondului ultim al lucrurilor. Misterul e o fatã de sfinx a realitãtii. Neputând sã rezolve definitiv misterul, cunoasterea se opreste, in cazul pe care-l semnalãm acum, asupra lui, pentru a vedea nu peste el, ci in el. Neputând sã anuleze misterul, cunoasterea se hotãrãste pentru o procedare de o mare si virilã noutate si subtilitate: se hotãrãste nu sã-l desfiinteze, ci sã-i accentueze fiinta, sã-l potenteze! Ajunsã pe aceste tãrâmuri, cunoasterea cautã sã profite tocmai de imperfectiunea (chiar dacã e aparentã, dupã cum vom vedea) ei constitutionalã si sã facã din aceastã imperfectiune însãs forma ei maximã de întelegere: misterul admis ca mister, si potentat la maximum in esenta lui irationalã! Prin aceasta, omul sãvârseste un act de transcendere in absolut. Dar - sã fim cu bãgare de seamã - nu o transcendere pozitivã, ci negativã! Misterul nu e cunoasterea pozitivã a realitãtii in sine, ci o cunoastere - negativa, cum îi spune Blaga. Ci atunci, concluzia care se impune pânã acum, e urmãtoarea: cunoasterii omenesti nu-i e data putinta transcenderii pozitive, a saltului efectiv si a navigãrii in absolut. Noi nu putem avea decât sau cunoasteri disimulatorii sau, mai rar, cunoasteri nedisimulatorii, dar negative. Si într'un caz si in altul, dovada e fãcutã cã noi nu putem avea cunoasterea autenticã, cunoasterea pozitivã, a absolutului, a realitãtii ca atare. Avem quasicunoasterea, avem misterul potentat, ceeace e enorm, dar nu e totul si, desi e destul pentru noi, dar nu e esentialul.

Lucian Blaga stabileste si analizeazã toate formele de cunoastere cunoasterea concretã, sensibilã; cunoasterea paradisiacã; cunoasterea lucifericã ea însãs cu mai multe forme, dintre cari cea mai adâncã e aceea, care potenteazã misterul; cunoasterea misticã; cunoasterea ocultã; apoi cunoasterea divinã - pe care o numeste mai mult in treacãt - si „cunoasterea", pe care o au formele vegetative si animale, înafara intelectului, atunci când au „inteligenta" formei lor, realizând-o in procesul onto si filogenetic ori in cazuri de infirmitãti. Pentru problema cunoasterii omenesti, nu intereseazã ultimele douã forme de cunoastere, ci numai celelalte. Ce sunt fiecare din acestea, ne e cu neputintã sã arãtãm aici. Dacã lui Blaga i-au trebuit aproape douã volume ca sã arate ce sunt si aceasta in limba lui de esente, cate ne-ar trebui nouã ? Ne multumim sã le enumerãm, ca tot atâtea paftale scumpe prinse peste corpuri vii si misterioase. Ceeace trebuie însã sã spunem e altceva: cã niciuna din aceste forme omenesti de cunoastere nu ne dã cunoasterea pozitivã a realitãtii! In ultima analizã, rãmânem in mister si n'avem nimic mai nimerit de fãcut, decât sã luãm in antreprizã acest mister, prin depãsirea logicului in momentul ultimei transfigurãri, care ne dã putinta întelegerii, acceptãrii si valorificãrii misterului ca mister, a transformãrii lui de bunã voie într'o sondã spiritualã, totodatã staticã si plinã de frenezia antinomiilor si sublimãrilor lãuntrice, a unei sonde care cu cât merge mai in adânc, e mai aproape de realitate, implicã in ea, fie si in sens negativ, cât mai multã ultimã realitate! Si aici intervine, de data aceasta, artistul Blaga, ce se adaogã logicianului, pentru a ne arãta pretul si profilul aproape insesizabil al misterului, al lumii misterelor pure. In trãirea - asprã totusi - si sculptarea aerianã si cu fervoare de rit a misterelor, vedem pe poetul Blaga, care aduce atât intuitia irationalului vietii, cât si putinta vrãjitoreascã de a-l schita ori sugera. Dar iarãs, sã fim cu bagare de seamã, misterul, asa cum îl intelege Blaga, n'are nimic din misterul traditional al filozofilor ori din multele mici mistere, cari umblã domestic pe stradã. Artistul Blaga e un mare disciplinat printr'o formã proprie de disciplinã, dar nu mai putin disciplinã severã. Misterul sãu e un mister cãlugãresc. Dacã nu dupã continut, dar ca formã el are caracterul misterului bisericesc si aspru tãrãnesc, ridicat la suprema prestantã de sublimare filozoficã in ceeace priveste aceastã formã a lui. Misterul lui Blaga e viul profund al realitãtii, dar mai disciplinat decât disciplina tuturor rationalismelor. Cu un cuvânt, misterul sãu e dogmã. E irationalul prins, prin transcendere negativã, in forma dogmei. Spunând aceasta, am ajuns la primul punct de etapã, pe care trebuie sã lãsãm sã cadã puternic accentul: cãci saltul sever al misterului este întâiul mare element, care a generat si care explica filozofia lui Blaga. Misterul umple filozofia sa, dupã ce mai întâiu a zidit in mare parte fundatiile si boltile sistemului sãu.

Toate afirmatiile de mai sus fac sã se nascã, in cele din urmã, o întrebare gravã: de ce toatã aceastã alcãtuire a cunoasterei noastre? De ce asa si nu altfel? Nu era mai comod sã rãmânem permanent subiectivi si sã nu ne dãm seama cã mai e si un adevãr absolut ? Si nu era mai simplu sã cunoastem adevãrul absolut odatã pentru totdeauna ca si nu mai fie nevoie de dispozitive si ingeniozitãti pentru a corecta, pe cat e posibil, imperfectiunea noastrã? Rãspuns: in primul caz, noi am fi rãmas definitiv superficiali, deci sterili. In cazul al doilea, cunoscând tot adevãrul, am fi devenit necreiatori. Atat subiectivismul total, cat si absolutismul pur, ne-ar fi dus la acelas rezultat. Cine a îngrijit ca si nu se producã acest rezultat funest pentru om, pentru viatã? Aici intervine, in sfârsit, duhul metafizicianului Blaga pentru a creia, demiurgic, un mit filozofic de o înaltã valoare criticã, un "contra-mit", cum spune însus. Pe scurt, iatã meridianele si paralelele acestui mit, din a cãrui rezonantã fremãtãtoare nu putem prinde nimic aici: Avem, deoparte, realitatea generalã, realitatea in sine. Avem, de altã parte, prin faptul individuatiunii, oamenii, creiatura. Ce raport e între existentele individuate si realitatea in sine? Orice metafizicã e si un act de botez. De numele, pe care-l va cãpãta transcendentul, absolutul, depinde, in bunã parte, soarta metafizicei ce se va elabora, Lucian Blaga spune transcendentului „Marele Anonim"! Nu simtiti dintr'odatã cã aceastã expresie face aproape cat o metafizicã ? Marele Anonim, acest principiu metafizic viu, împãrãtesc, acest stãpân august al realitãtii si realitatea insãs, e acela care a determinat creiatura si i-a dat o anume cunoastere, nici mai mult, nici mai putin decât era in intentiile sale! Dacã omul ar fi fost lãsat pradã subiectivismului total al cunoasterii, ar fi ajuns la stârpiciune si chiar la dezagregare, ceeace ar fi stricat maiestãtii existentei, Desigur, Marele Anonim poate sã ne si însele cumplit, dacã vrea, si dacã n'o face, e pentru grija de economia lumii in general, pe care n'o vrea sensibil scãzutã. Dar pe de altã parte, Marele Anonim ne-a împiedicat sã cunoastem in vecii vecilor absolutul realitãtii. Cãci aceasta ar fi atins prerogativele sale, ar fi schimbat raportul dintre noi si realitate, ar fi antrenat primejdii ontologice - sau ne-ar fi fãcut dela început sterili si pasivi contemplatori ai adevãrului. Si atunci, cunoasterea, care ni s'a acordat, nu e nici propriu zis subiectivã, nici absolutã, Ni s'a dãruit putinta de a intelege lucrurile într'un regim de constante, care ne dã quasicunoasterea. Ni s'a îngãduit sã avem o transcendere, dar numai in sens negativ, adicã ni s'a dat privilegiul misterului. In felul acesta, noi nu numai cã ne valorificãm maxim, dar Marele Anonim a creiat sistemul ca sã se pãstreze economia realitãtii si a lui insus. Dacã noi n'avem satisfactia de a cunoaste absolutul, întelegem acum cã dorinta aceasta at fi o mare naivitate si o primejdie grozavã in cazul - dealtfel imposibil - al realizãrii ei. Noi suntem imperfecti, dar imperfectiunea aceasta are o motivare profundã, metafizicã, si ea dispare chiar, privitã in perspectiva economei ontologice. Cunoasterea, pe care o avem noi, nu ne multumeste si ea e totus suficientã pentru noi, Tocmai aici sta tragicul nostru si putinta creatiei continue! Dar pentru a putea fi asa, trebuia ca Marele Anonim sã creieze un fel de organ, care sa ingrijeascã sã-i realizeze intentiile: anume, ca noi sa avem o cunoastere valabilã si totus sa nu cunoastem pozitiv absolutul realitãtii. Acest organ de zeloasã ordine in economia lumii, pus între Marele Anonim si noi pentru profitul obiectiv al amândurora, e, ati bãnuit-o, Censura transcendentã ! Ea e stihia, care umblã in haine de mare ceremonie, in tot volumul lui Lucian Blaga. Care îndeplineste functii mãrete, dar si functii mici. Care nu se dã înapoi dela nimic pentru a îndeplini vointa „exprimatã" odatã pentru totdeauna, a Marelui Anonim, Care ne structureazã astfel constiinta noastrã ca sa cunoastem si sa nu cunoastem ... Sub domnia ei, „adevãrurile" noastre sunt mãsti ale adevãrului ultim, si in tot atâtea „apologii ale misterelor existentiale", rãmânând într'un fel adevãruri. Sub paza ei, executor vigilent a1 unei vointe mai mari, ne nastem, creiem si murim. Sub semnul ei ne petrecem destinul...

Aici marcãm al doilea punct de etapã si lsãm sã cadã puternic accentul ultim. Cãci împreunã cu ideia de mister, ceeace caracterizeazã filozofia lui Blaga e ideia censurii transcendente. Aceasta este esenta gândirii din ultima sa operã filozoficã. Censura transcendentã e coloana vertebralã a metafizicei sale. Adicã a intâiului capitol din metafizica cunoasterii

Acum trebuie sa luãm atitudine. Sau, cum ar spune recenzentii, sa facem critica. Dar critica se face de obiceiu, nu e asa?, cu logica. Lucian Blaga respectã logiea si a valorificat-o mai mult decât fac rationalistii cu orice pret, fiindcã i-a fortat ingenios posibilitãtile ca sã-i dea o arie cat mai mare de aplicabilitate. Dar acolo unde natura logicei a rezistat definitiv in fata cuprinderii adevãrului, el a stiut sd se aseze in altã perspectivã de cunoastere. Deaceea cine aplicã întregei gândiri a lui Blaga, punctul de vedere logic, dovedeste ori cã n'a înteles articulatiile ei ultime si cele mai importante ori cã e mânat de dispozitii psihice cu totul deosebite, ceeace, in fond, revine la acelas lucru. Dealtfel, orice metafizicã nu se apreciazã in esenta ei, cu criteriul logic si stiintific. A face asa, e a dovedi cel putin o mare naivitate si, desi recunoastem cã filozofia nu se face fãrã naivitate, nu vom urma aceastã cale. Cu atât mai mult când e vorba de metafizica lui Blaga, a acestei gânditor, care a conceput si pus in valoare o cunoastere nouã, liberã, fãrã prejudecãti, nu se poate urma drumul bãtãtorit al logicei. Ar insemna sã o mãsurãm cu „sistemul metric", pentru a localiza una din nenumãratele expresii ale filozofului nostru: "Noi filozofãm sub specia misterului ca atare", spune autorul „Censurii transcendente" si cine e rebel acestei specii spirituale nu se poate bucura decât partial de valorilc cuprinse in trilogia filozoficã creiatã de Blaga.

Filozofia lui Blaga trebuie înteleasã, trãitã si caracterizatã. Dacã am înteles-o si trãit-o, s'a putut vedea, pânã la un punct, din relatarea de mai sus. In ceeace priveste caracterizarea, o vom face de acum în colo. Dar cum cenzura transcendentã ne-a impus, între altele, sã intuim si sã trãim in forma spatiului disimulator si cum nouã spatiu ne-a mai rãmas foarte putin pentru acest articol, vom face o caracterizare pe scurt, cu mai mai putinã atmosferã decât am fi dorit-o.

Mai e nevoie sã vorbim de limba lui Blaga si valoarea ei filozoficã ? De tot acel alaiu de infinitã vrãjitorie, in care metafizica cuvintelor se uneste cu metafizica realitãtii, pentru a da un fel de aprindere cosmicã, se sfârseste prin a fi miracol curat? De acea înaltã magie de arhanghel al graiului? De bucuria necuprinsã de a vedea limba româneascã, limba tãranilor, cronicelor si cãrtilor noastre religioase, ridicatã la aceastã vânjoasã potentã de expresie in ale duhului si la acest zenit de transparentã ideologicã si poeticã? De otrava sfântã a acestei limbi suprem rafinatã si suprem vitalã in acelas timp? De tensiunea acestei stil, in care cuvintele sunt încruciseri de traectorii numeroase ale spiritului, ce vin dela infinit si merg la infinit in mpãrãtia halucinantã a sensurilor celor de pe urmã ale lumii? De aceastã tensiune, in care simti cum se sbat parcã aripi de vultur adolescent si in cari s'au talizat armoniile albe ale sferelor ceresti? - Nu o facem acum, desi trebuie sã spunern cã filozofia cea mai ortodoxã chiar, e mai debitoare stilului, dacã nu tot atât cat poezia, dar aproape si adesea in acceas masura.

Un sistem de filozofie se caracterizeazã si se valorificã dupã, cel putin in mare parte, alte criterii, decât cele ale stiintei. Aceste criterii sunt originalitatea, bogatia, calitatea de a fi complect, calitatea de a fi cat mai sistematic, consecventa, adâncimea viziunii centrale, puterea creatiei filozofice la altii, darul de a înãlta viata, organicitatea in raport cu timpul, cu medial si chiar in raport cu propria psihologie a autorului... Filozofia lui Blaga trece un strãlucit examen în fata tuturor acestor criterii.

Originalitatea sa se bazeazã mai ales pe aceste trei cuceriri: ideia de mister in formã dogmaticã, conceperea si separarea netã a cunoasterii "paradisiace" de cunoasterea „lucifericã" si ideia "censurii transcendente". Fiecare din aceste idei ar fi fost deplin suficientã pentru a fundamenta o filozofie originalã. Pentru întelegerea lor trebuie însã sã pãrãsim suveranitatea logicei. Nefãcând-o, vom confunda, de exemplu, pe Blaga, într'o privintã, cu Hegel. Antinomia transfiguratã din misterul tip dogmatic dela Blaga, nu e totuna cu sinteza dialecticã hegelianã. Aceasta se face pe baza unui concept si corespunde unei realitãti concrete, pe când misterul lui Blaga are o unitate postulatã si e acceptat pe deasupra concepte!or logice. Tot asa, „ideile" la Hegel, care n'a imaginat o "censurã transcendentã", devin realitãti constitutive ale factorului ultim, pe când la Blaga ele sunt tot atâtea disimulãri. E ciudat cã unii comentatori români vor sã-l facã pe Blaga hegelian cu forta, aceasta chiar dupã ce el insus a insistat, desi discret, asupra deosebirilor esentiale cari-l separã de Hegel. Aceasta dovedeste cat de mare e încã sclavia logicei, neputinta de a vedea si altceva decât solutii pe bazã exclusiv logicã! Dar mai dovedeste si o ciudatã grabã a intelectualilor români de a afirma influente uneori globale si chiar fãrã a cerceta! Nu s'a spus, de exemplu, de Blaga, cã reprezintã filozofia... germanã ? E destul sã spunem ca s'a afirmat, într'o vreme, si de Pârvan ca e "german" ori de Neculai Iorga, într'o mãsurã, pentru a trece mai departe cu un zâmbet asupra acestor sumare si gratuite caracterizãri... In Romania, nu poti face filozofie fãrã a fi "german", asa cum pentru popor nu poti fi mecanic fãrã a fi "neamt".

Bogãtia de idei si forme la Blaga se confundã cu substanta si durata sa. Pentru Blaga, a fiinta e a creia, nu numai ca doctrinã si teoretic, dar si ca realitate exemplificatoare. La el, orice interval de timp adãogat e o nouã creatie. Practic vorbind, esenta timpului, a duratei, pentru el e actul de creiare. Imperialismul sãu metafizic, de pildã, e asa de mare, încât e gata sã muste din toate livezile realitãtii, pe lângã cari trece, materie si prilejuri de filozofare. Il simti afirmând, într'un loc, cu aceastã voluptate abstractã, metafizicã, cum un fapt oare care "se preteazã din cale afarã la comentarii metafizice", dar având regretul cã nu poate sã se opreascã la el...

Sistemul lui Blaga are toate virtualitãtile de a fi o filozofie complectã. Ne-a dat in scurt timp o metodologie, o gnoseologie, un "capitol" de metafizicã, in care se strãvede metafizica integralã si ne va da, desigur, o filozofie a vietii, o eticã etc.... Ne va da cã: elementele tuturor acestor filozofii sunt cuprinse in filozofia sa de pânã azi, Filozofia vietii e in germene in capitolul unde-l discutã pe Klages, etica e cuprinsã in ceeace spune despre rostul creatiei casi, adãogãm, in disciplina dogmaticului pe care l-a propus.

Lucian Blaga, acest poet, care in mare mãsurã rãmâne pretutindeni poet, e totus in filozofie un iubitor al sistemului. Acesta e poate un motiv, pentru care a renuntat la eseuri in ultimul timp. Desigur, Blaga nu apreciazã ceeace e artificial ori purã dialecticã in sistemele altora. Dar filozofia sa e, in fond, un sistem de o arhitecturã impresionantã. O arhitecturã vie, complexã, structuratã necurmat de duhul creiatiei, care introduce fãrã epuizare forme si aripi noui. Ea are seva dintr'o catedralã si dintr'o pãdure. Un ansamblu de forme cristaline, prin cari circulã viata.

Consecventa lui Lucian Blaga e nu numai impresionantã, dar si instructivã. Un singur exemplu: cineva ar putea sã analizeze chiar opera sa de filozof din punct de vedere al procedeurilor cunoasterii luciferice descrise in opera respectivã. Ar vedea atunci cum Blaga a „deschis" misterul cunoasterii, l-a variat pe baza unei idei teorice, a ajuns la un numãr de solutii si apoi la misterul dogmatizat ca formã. Acelas procedeu pentru metafizica sa. Stabilirea in amãnunt a acestei concordance, a acestei consecvente, care face din sistemul lui Blaga cea mai bunã exemplificare pentru filozofia sa, ar fi foarte instructivã!

Adâncimea viziunii fundamentale la Blaga contrazice viziunile filozofiilor de azi, cari in general se luptã din greu sã evadeze din formalul gramaticei si din unidimensionalul stiintei. Blaga a mers pânã acolo, încât a depãsit stiinta pentru a ancora in adâncimea misterului. E posibil ca pe viitor unii continuatori ai lui Blaga sã insiste mai mult asupra Marelui Anonim, altii mai mult asupra teoriei disimulãrilor si sã rezulte, in acest chip, douã directii de rezolvãri filozofice. În orice caz, in acest fel sau in altul, opera filozofului nostru e in sine un punct de plecare pentru multe directii. Si aceasta nu e cea mai modestã dintre valorile sale,

Asupra virtutii de a înãlta viata in raport cu temele filozofiei lui Blaga, ar trebui sã se vorbeascã mult. Subiectul e nespus de interesant si de ademenitor. Aici apare fondul sufletese al filozofului. Cine ar voi sã facã psihologia sistemului sãu, de aici ar trebui sã plece. Pozitia filozoficã a lui Lucian Blaga putea sã ducã, la un moment dat, la un rezultat catastrofal. Ceeace am numit teoria disimulãrilor si arta si înversunarea, cu cari autorul ei urmãreste toate produsele cunostintei noastre, pentru a le arãta lipsa de pozitivã transcendere in realitate, puteau sã promoveze cel mai caracterizat scepticism, care, susjinut de un prestidigitator al stilului, ca Blaga, putea sã devinã o primejdie. Dar aici e una din marile realizãri ale sistemului sãu, un adevãrat „tour de force"! Sã pleci dela disimulare fatalã si sã ajungi la credintã, la valabilitatea cunoasterii, la optimism, la ideia rostului adânc al lucrurilor, însãs aceastã disimulare fiind o dovadã cã existenta e armonioasã in fond, la constatarea cã omul nu e neputincios si are, principiar, puterea de a cunoaste realitatea ca atars, dar e împiedicat si e bine cã e impiedicat, sã pleci dela un tragic adânc si sã ajungi sã-l anulezi într'un fel, iar in altul, sã-l lasi cu toatã încordarea si patetismul lui tocmai pentru a fundamenta creatia continuã pe lume e in adevãr un înalt merit al filozofiei lui Lucian Blaga, care ne mirãm cã nu a fost vãzut pânã acum. Noi nu ne putem opri, dar mai facem o afirmatie: din aceastã parte a gândirii lui Blaga se poate scoate si o filozofie a religiei, oricât unele afirmaitii ale sale ar speria oarecum pe crestinii practicanti! O foarte interesantã si plinã de suc filozofic a religiei.

Organicitatea filozofiei lui Blaga e, in definitiv, cel mai însemnat aspect de valorificare a sa ca gânditor. E un capitol, pe care îl deschidem numai, tratându-l aici doar in titluri de paragrafe. - Lucian Blaga e organic in raport cu timpul actual, fiindcã se încadreazã in filozofia nouã realistã, spiritualista, metafizicã, însã in chip original, iar, pe de altã parte, fiindcã se împotriveste acestei filozofii in ceeace ea a pãstrat ca pozitivism, ca rationalism exagerat. - Lucian Blaga a dat o filozofie cu valoare generalã, universalã, si totus el e organic in raport cu noi, cu irationalul etnic, din care a purces, fiindcã in acelas timp contrazice creiator, util, atât pentru el cât si pentru neamul sãu, anume obisnuinte spirituale ale noastre si fiindcã afirmã si sublimeazã ceeace e mai bun si mai adânc, sã zicem mai transcendent, in ideaia istorico-geograficã a poporului nostru. Blaga vorbeste, in teoriile si metafizica sa cele mai abstracte, de atâtea ori de "semne", „tâlcuri", „rost" adânc, de "blestem", "pãcat", „fermecat", etc... Simti aici cum joacã o lume de folklor si o metafizicã difuzã, ce-si astepta crainicul trimes de istorie pentru a o capta, a o desghioca din negurile si luminile vremurilor si locurilor, pentru a o concentra, complecta, fundamenta si sublima... Pentru a uni originalitatea individualã cu originalitatea unei colective si misterioase experiente, care prin veacuri si chiar peste milenii se leagã cu antichitatea, cu orientul, cu mitica copilãrie a omenirii, culegând de pretutindeni sensuri, forme si nostalgii si sintetizând, intr'o operã de om, spiritul unor mari zone geografice si al unor îndelungi epoci istorice - o sintezã de spatiu si de timp fãcutã posibilã in egalã mãsurã de etnicitatea constructiei personale ca si de ineditul ei propriu! - Lucian Blaga e organic in raport cu Ardealul lui si al nostru, punând in devotamentul sãu filozofic metodismul si stãruinta oamenilor din partea de tarã unde s'a nãscut, ajungând astfel, prin opera sa, sã arate cã Ardealul si-a tinut fãgãduintele, pe un plan poate mai putin imediat sesizabil, dar cu atât mai valoros. - Si in sfârsit, autorul Censurii transcendente e organic in raport cu el însus. Aceasta nu e o afirmatie bizarã. Cãci zofii si ideologii, cari nu-s in acord profund cu autorii sunt dovada cea mai bunã a caducitãtii lor. La noi, mai frecvent acest dezacord intre ideologie si oameni, fie ca ideologiile sunt reprezentate pasiv, fãrã prezentã, fie cã sunt imprumutate. Dar Blaga e si original si permanent prezent in opera sa. Nu numai in poezia dar si in filozofia sa si poate, într'un fel, in filozofia sa mai mult decat in orice, simti fara intrerupere cum se consuma subiectivitatea sa profunda, cum se daruieste inima sa. Gandirea lui Blaga nu e o gândire rece si pur formalã, cum s'a spus. E o gândire aristocraticã, cãci asa e orice gândire mare, dar nu rece. Nu poate fi rece ori pasivã o filozofie, in care e o jertfã de suflet, in care se transpune, tragic devotat si religios devotat, misterul unei existente. Nu poate fi fãrã o înaltã iubire ceeace se oferã cu iubire. O astfel de filozofie nãzuieste la culmile cele mai înalte ale adevãrului filozofic si ale frumusetii, fiindcã poartã in ea realitatea totalã a sufletului, care-l leagã tainic de ontologie si ale cãrui vibratii dau armoniile poetice. In filozofta "censurii transcendente" este Lucian Blaga. Aceasta ne aminteste povestea unui clopot minunat din extremul orient, în pasta fierbinte de argint a caruia s'a aruncat însãsi fiica adoratã a turnãtorului. Pentruca sunetele clopotului sã fie mai umanizate, mai adânci, mai tulburãtoare, iar formele lor aeriene, invizibile - mai inexplicabil frumoase.

VASILE BÃNCILÃ