Această biserică de lemn din Oncestii Maramuresului este una din multele minuni
isvorîte din credinta si patima pentru frumos a tăranului maramuresean. 
De mai bine de trei veacuri, astfel de locasuri de
închinare s'au adunat în acest adânc românesc tinut din vârful Ardealului; adevărat muzeu viu, de
artă si suflet, al românismului. In afară de simtul arhitectural, de cumpănire a formelor si volumelor a acestor biserici, păretii de lemn din interiorul lăcasului poartă minuni de pictură
bisericească veche, zugrăvită de aceiasi tărani cari au doborît cu securile copacii din munte,
încheindu-i pentru vecinicie. Arcuiri de linii sinuoase în arcadele pridvoarelor; suprapuneri de acoperisuri au a îmbina tehnica de nicăeri învătată, cu fantezia
si frumusetea plastică; unghiuri si vârfuri ascutite avântate în văzduhul anotimpurilor românesti.
Bisericile de lemn ale Maramuresului par că sprijină sfântul Aer albastru, unde
stau, stiute si nevăzute, armatele îngeresti; sub el si între marile biserici de lemn, sunt risipite, pe nesfârsitul românesc al acestui
tinut, troitele si satele cu case străvechi, în lemnul cărora marii caligrafi tărani ai acestor locuri cu cioplit, din linii
si din semne, dorurile si visurile lor.
Almanahul
CUVÂNTUL, 1941
„Un popor nu se conduce prin el însusi ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuti din sânul său cu anumite aptitudini
si specialităti.
După cum albinele
îsi cresc „regina" tot astfel un popor trebue să-si crească elita lui.
La fel multimea,
în nevoile ei, apelează la elita ei, la înteleptii Statului".
C. Z. Codreanu