Sfaturi pentru ardeleni

...Rafinatilor din principiu, îi preferãm pe cei ce calcã sãnãtos pe pãmânt si frâng omul în pumn.

Ne gândim la splendidele exemplare de rezistentã ardeleneascã, la popii de sat, la protopopii vajnici, la plugarii si "oierii" vestiti, la economii ce-au strâns, din ozonul muntilor si lãrgimea câmpurilor, depozite de energie umanã si de virtualitate cultural-etnicã si nu voim ca progeniturile lor sã devinã copii de serã, fãcând frumos „sluji" pe pragul culturilor aurite si pe covoarele fragile ale gratuitãtilor amãgitoare, Cultura n'o fac „desteptii" si rafinatii pur si simplu, ci cei cu sufletul atât de tare, încât în el se pot adãposti un timp destinele umane. Omul crescut în mireasma câmpului, în reveneala brazdei, mocanul, plugarul, cel cu odgoane de instincte si cu triluri agreste în suflet, e mai pretios, dacã nu în el însus, dar prin potentialitãti, decât omul ornament al culturii ori conditiei sociale asa zicând mai favorizate de soartã. Bãstinasul plaiurilor si orizonturilor acestora trebue sã aibã mândria conditiei lui si sã nu se lase sedus de strãlucirile artificiale si artificializante. Ardelenii trebue sã respingã "utilul", pragmaticul politicianist, economicul dispretuitor de culturã si sã elibereze spiritul din biologicul teluric, dar sã pãstreze si sã cultive ceeace e adânc si superior pragmatic, sã aducã mitul credintelor. Cãci, din nefericire, convertirea la rafinare pentru rafinare e mult mai usoarã decât s'ar crede. Omul e inconvertibil într'un fel, dar, în altul, e si foarte convertibil si pervertibil! Noi Românii din toate provinciile suntem, în multe privinte, mai identici decât credem si decât ne lãudãm la ocazii. Când ultimii strigoi de dincoace si de dincolo de Carpati vor pieri, va veni unitatea deplinã. Dar întrebarea e dacã aceasta se va face pe bazã de declinare adâncã a realitãtii sau pe bazã de minorism spiritual. Dela admirabila biologie ardeleneascã asteptãm altceva decât virtuosi de pantomimã sau decât masivi gangsteri politici. Ardealul ne-a dat odinioarã o valoroasã burghezie mocãneascã, mosieri amarnici, negustori seriosi cu instinctul târlei, pe care vechiul Regat a fãcut marea gresalã de a nu fi stiut sã o pãstreze. Astãzi sã nu ne trimitã sau sã nu-si ridice sie-si nici delicioase pãpusi culturale, nici sefi de trib politic. Ardealul sã continue seria oamenilor, cari au ars de focul credintei tari, cari au trãit numai pentru un instinct mare - a oamenilor ca Gheorghe Lazãr si Aurel Vlaicu. Ceeace trebue si Ardealului si vechiului Regat sunt, la drept vorbind, oameni de sintezã, cari si valorifice, într'o singurã jerbã umanã, vitalitatea si metodismul unora si degajarea altora, oameni de putere si de duh, oameni ca Sextil Puscariu, oameni, in cari viata e un circuit între cer si pãmânt. Când a apãrut "Gând Românesc", la servirea acestei sinteze ne-am gândit, iar gândul acesta suntem bucurosi cã-l putem pãstra si astãzi în întregime.

Dupã cum existã „pãcate capitale" ale individului, tot asa existã si pãcate capitale ale popoarelor. Se pare cã pãcatul nostru capital este inconsistenta ideilor, friabilitatea credintelor. Spiritul de îndoialã poate deveni o plagã nationalã, Lucru cu atât mai de temut, cu cât suntem un popor tânãr si cu cât, in situatia noastrã geograficã si istoricã, numai granitul si vraja credintelor ne pot fi de ajutor adevãrat. Carenta ori confuzia credintelor fiind si o caracteristicã a epocii in general, precum si ceva national, nici noi nu ne vom vindeca usor de acest mare neajuns. Dar noi cu atât mai mult trebue sã ne pregãtim pentru marea transformare. Aceasta se face nu stând si dând în bobi ori perfectionându-ne in jocul elegant de scrimã. Ci prin râvnã bine intentionatã, printr'un pelerinagiu propriu spre cetatea spiritului, printr'un suflet cât mai purificat in ziua marei aparitii. Deocamdatã, trebue si începem prin a ne pãtrunde de ideia adevãratei culturi. Cultura nu e complex de schime si gratiozitãti oricât de rafinate, Trebue sã refuzãm cultura de bazinuri artificiale, de baloane colorate, de vrãjitorie elegantã, de „five o'clock", de licurici, de "dandys" spirituali ori de chibiti ai culturilor grave ale altora. Am navigat prea des prin regiunea cãldutã de elanuci domestice,, uneori de miasme suspecte, de coline si scene turnante. Ne-am sãturat de cultura de atitudini fãrã urmare; de combinatii pe douã dimensiuni, de zâmbete si de zâmbre - si de tot bibelotismul spiritual. Ne trebue ceva mai adânc, chiar dacã e mai simplu ori mai simplificat ori mai aspru, Cultura nu e un fel de „vol-au-vent", in care sunt câteva boabe delicioase din fiecare fel de aliment si nu e nimic. Asia nu saturã pe niciun om volnic. Cultura e, în fond, tragic ori epic. Ea e o refacere pe alt plan a realitãtii generale si deaceea trebue sã aibã profunzimea si maiestatea acestei realitãti. Fiecare popor istoric fiecare culturã adevãratã, are un mit, o esentã, un miracol, Aceasta însã nu se reveleazã asa de usor, ci dupã vreme îndelungatã de exercitiu grav, de închinare duhului. "La belle au bois dormant" a faptului românesc creiator nu poate fi desteptatã din somnul pasivitãtilor trecutului sau al vrejurilor si trandafirilor gratuitãtilor, cari o ascund, decât de cruciatii credintei. Dacã o sã avem si noi un munte Sinai, care si fixeze decalogul misiunii noastre culturale in istorie, trebue sã ne purificãm pentru el, adâncindu-ne cu o seriozitate tulburãtoare in noi si in lucruri. Cãci Horebul culturii românesti nu va lasa sã tâsneascã apa sfântã, decât dupã mers trudnic spre pãmântul fãgãduintei si decât izbit de toiagul adoratiei unice al marilor credinte.

Vasile Bãncilã, Brãila, Martie 1934

 Gând Românesc (numãr cenzurat), Cluj. Anul II, Nr. 5, Mai 1934