Era în toamna anului 1937, când te-am văzut întâias dată. Imi cereai manifeste
legionare. Erai elev la liceul «Dragos Vodă» din Câmpulungul Moldovenesc.
Te-ai prezentat legionăreste si mi-ai spus c'ai fi fericit să fii frătior de
cruce.
De-atunci ai purces pe greul drum al suferintei spre biruintă, dealungul atâtor morminte
legionare, ca întro zi să ti-l gasesti si pe-al tău...
Spirit de jertfă si desinteres, pretutindeni erai la o datorie sfântă
neimpusă...
La finele lui 1939 erai bacalaureat. Deja îti asumasesi o grea răspundere prin
educarea frătiorilor liceului. Când? Când umbra mortii începuse să ne
învăluiască. Fără paradă, fără onoruri. Incet si sigur. Erai stâlp de foc
în mijlocul copilasilor «tăi»...
Te văd si-acum... înalt, bătut de soare, brad de pe Rarău, cu ochi de otel, nas de
vultur, bărbie volitională, buze supte, un tânâr maturizat de un crez sfânt.
Atât. Mi-ai dat raportul grupului FDC Câmpulung. Aveai 40 de feciori gata de
examen. Niciunul nu cunostea bucuriile vietii, păcatele ei... hotărîti, să
lupte, să moară, să învingă oricum... Sapte dintre ei, cu tine,
îndeplineau conditiile de depunerea jurământului de
frate de cruce. L-am hotărît pentru 13 Februarie 1940, pe culmea muntelui
Runcu, în fata Rarăului.
Mi-ai mărturisit
atunci, că a fost cea mai frumoasă zi din vieata ta. Am urcat prin ceata
deasă
pieptis muntele, ca din vârful lui să vedem deschisă spre lume panorama de vis
românesc. Muntii întotdeauna ne-au deschis sânul spre a ne ocroti la vremuri
grele, deaceia trebuie, să-i iubim. Ai dat raportul pentru cei supte frătiori nemiscati ca
stânele de piatră, nepăsători la gerul si viscolul ce ne biciuia chipurile...
Parcă erati din lumea mortilor lui Mota, morti fără hodină până la biruinta
definitivă a
Legiunii, a Neamului nostru... Ce mândri erati cu bratele, întinse spre culmea
Rarăului, rostind formula de jurământ. O căciulă turcană adăpostea o
lumânare, simbol de lumină pentru întunericul nostru în care ne sbăteam. Ati
primit ca talisman ramura de pelin în tricolor national. Vi se reamintea că
desăvârsirea legionară este amară si dureroasă. Voi stiati, sau mai binezis simteati mai
bine, în
acel moment.
Si viscolul se înăsprea tot mai mult, Aurelian dragă!
Sub zodia lui ai depus jurământul... Rarăul se arăta cu Pietrele Doamnei,
leagăn de conceptie legionară. Umbra Căpitanului se profila peste sufletele noastre ca o
uriasă cruce de stâncă. Si cum voiam noi să-i împărtăsim jertfa lui cea mai mare. Dar ce pret aveau jertfele noastre
fată de a Lui?
Peste alte piscuri se vodeau crucile de pe Pietrosul, trei cruci, cea din mijloc a lui Sterie
Ciumetti, urcată până în vârf de Căpitan. Nu stiu cum, dar n'am mai simtit gerul
amortitor, ci presimtirea că în curând va veni biruinta si noi vom contribui la ea. Entusiasmati am dat numele
frătiei «Biruinta», iar poenii, «Poiana Biruintei».
Ne legaserăm să înăltâm pe acel loc o cruce amintitoare. Dar tu, Aureliene, ai întruchipat un
tragic destin. Ai luptat cu frătiorii tăi până la biruintă, si-ai pierit înghitit de valurile
năprasnice cari au înghitit si aceea biruintă...
Ne-am despărtit iarăs. Prin Aprilie 1940, unii ieseau din închisori, voi intrati
în ele. Iar ne-am întâlnit. Nu te pot uita cum te rugai tu, ce
sperante aveai în ochii tăi. Bun ca un înger, si aspru si necrutător cu
nedreptatea. Asa erai tu. Căutai să îndrepti fratii tăi spre actiune, spre
fapte, spre jertfe...
Dupa amnistia din Aprilie ai colindat Câmpulungul în lung si'n lat, fiind tu curierul
organizatiei judetene...
De neuitat acele tabere de educatie prin munti organizate de mintea ta aprigă,
în
Bucovina si Moldova.
Dar când trebuiai să conduci un grup de camarazi cari nu cunosteau muntii si pe
căldura ceia mare, tu nu vreai de loc să-ti lapezi mantaua de ploaie. Discret, arătai doar o
bucătica
dintr'o carabină, cu care te întovărăseai tu în drumurile prin munti. O porneai înainte
cântând, si cu flori la pălăria neagră, deschideai drumuri de sperante de mai
bine. Totusi uneori tăceai mâlc. Toti te respectau, nu-ti furau tăcerea ta. Doar mergeai cu lumea ta de gânduri pe cărarile
lumii. Te văd
si-acum cu pălăria ta împodobită cu crengute de fragi si flori de pădure...
Imi aduc aminte ca acum de tabăra dela «Moara Dracului», unde erai cu
Batariuc, prietenul tău bun, si de ploaia aceia grozavă, cu pârâiele umflate, cu bolovani
rostogoliti, de seara aceia, când uzi până la piele, ne-am uscat cămesile la
un foc haiducesc. Pe vremea ceia urîtă, în trăznetele carabinei tale mi-ai speriat
frătiorii de cruce, pe care-i trecusem pâraiele în spinare... (unde-or fi acum,
bietii de ei). Voiam să atingem Raraul... cu 15 frătiori si câtiva absolventi.
Te văd cu ochii tintind jeratecul, în vreme ce unii povesteam unele
întâmplări în legătură cu Neamul sau Legiunea... Ce-oi fi văzut tu acolo, nu stiu nici acuma...
Te sculai câteodată si respirând adânc îmbrătisai cu trup si suflet tara
întreagă cu ochii tai de neuitat... Ceahlăul, regele muntilor nostri, de unde vedeai
multe, multe ce-au ramas în sufletu-ti dus undeva departe de noi... Si ochii
tăi de otel s'au umezit atunci în seara aceia, când de pe Ceahlău ne coboram
dealungul Bistritei, ca să ne ducem pe Rarău.
Cum urla Bistrita supărată, si cum cântai tu ca s'o astupi... Dar la
stâna lui
Ulian, haiducul si prietenul nostru bun, cu dulăii lui ce erau gata să ne
sfâsie?
Doar pe tine te cunosteau câinii ceia fiorosi, că ti se gudurau înainte. Mă
gândesc la tine, mereu... Tu erai un om al padurilor, prieten bun cu fiarele
codrilor, cu stâncile, cu vultanii, iar când chiuiai, se prelungea chiotul
tău
peste văi, topindu-se în tăcerea singurătătilor...
Si
vremea se scurgea... Ai trecut 3 Septembrie 1940, cu bărbătie... Te-ai
înscris
la Facultateade drept din Iasi. Ai luat comanda camarazilor de-acolo...
Ai venit pe urmă chemat la Bucuresti pe
«Gărzile Incazarmate». Te simteai în elementul tău. Părăsisesi cartea, erai
în linia întâia de luptă, te găteai de nunta ta... In acest corp ai fost model de
disciplină si camaraderie, desinteres
si spirit de jertfă...
La 22 Ianuarie 1941 ai plecat, cu camioneta, spre Palatul Telefoanelor, unde camarazii nostri
cădeau ucisi de mitralierele fratilor nostri ostasi.
N'ai vrut să mori, dar nu puteai să nu
înfrunti rafalele de foc cari
încingeau cu brâul mortii pe camarazii crescuti de tine... Ai căzut cu arma
în mână. Ai murit încet, cu sângele cald picurând din rănile făcute de armele
automate.
Ai
murit încet, ca să gusti din plin paharul durerii până la sfârsit. Ai murit
încet, totus strigând: Trăiască Legiunea si Căpitanul! Trăiască
Comandantul!
Nu
te-am îngropat noi, în cantece, la locul nostru de onoare, în salve de pistoale.
N'am mai putut. Ne-au înghitit închisorile negre si surghiunul nesfârsit de
dureros. Tu esti mereu în sufletul nostru, ca o pildă de iubire nestrămutată de
Legiune! Esti prezent în vesnicie!
Patru
ani după aceea bătrânul tău tată te-a cautat mereu pe toate meleagurile,
fără să
te găsească... Ce pildă de neuitat... Când a auzit dela mine totul, n'a mai zis
nimic, s'a întors de unde a venit, cu umerii mai gârboviti, cu părul mai albit...
Pierduse tot ce putuse să piardă mai scump. Mai mult ce se mai putea? Mut, s'a
dus spre Tară... Ce să mai piardă timpul acolo. Singurul lui copil, mândria si
nădejdea bătrânetelor lui zăcea într'un mormânt comun din Bucuresti, nestiut de
nimeni, fără flori la căpătâi, poate fără cruce... Răsplata că-si iubise Tara
ca putini din lumea asta... Răsplata pentru o dragoste nemărginită de Neam si
Legiune...
Revista
DACIA, Rio de Janeiro, Dec. 1957