La restaurantul "Continental" din Bucurestii de odinioară, chelnării roiau ca bondarii
în
toate părtile. Situat în inima Capitalei, în incinta hotelului cu acelasi nume din
piata "Teatrului National" îsi avea o intrare chiar prin Calea Victoriei si o
alta prin strada Regală, care dădea în grădina restaurantului.
La orice oră ai fi intrat, privirea îmbrătisa o societate de oomeni reprezentând floarea literelor
si artei românesti. Se lăsau ademeniti de deliciul bucatelor, de arcusul fermecat al
lui Grigoras Dinicu, sau de serviciul impecabil al chelnărilor si directiunei
localului, care se întreceau în a satistace exigentele publicului cosmopolit.
Intr'adevăr, restaurantul era cercetat si de nenumărati străini în trecere prin
Bucuresti. Acolo, într'o seară, după un concert al său la Ateneul Român, faimosul violonist Jasho Heifetz venise să
îsi asculte „colegul", pe Grigoras Dinicu. Intre alte melodii executate
în cinstea alesului
oaspe,
Grigoras interpretase si compozitia sa „Hora Staccato" cu virtuozitatea ce îl făcuse faimos
în toată
Europa. Interesul stârnit fu enorm. Sedus de
interpretare si de constructia melodică, Heifetz ceru lui Dinicu autorizatia să facă o transcriptie concertistică a
piesei, ce avea să devină apoi
una dintre cele mai populare compozitii ale emisiunilor radiofonice mondiale.
Pe Josha Heifetz îl servise la masă un chelnăr
între două vârste, de statură
mijlocie, cu
înfătisare blândă de om de treabă. Când ilustrul violonist voi să-i dea la plecare
obisnuitul bacsis, răsplata pentru serviciul si comportamentul ireprosabil, chelnărul răspunse cu
fermă, dar
delicată timiditate:
- "Vă multumesc sincer si vă rog să nu imi luati in nume de rău dacă vă
refuz. In general, dela
artisti nu primesc bacsis."
Tin a mentiona că acest "bacsis" (cuvânt turcesc intrat in limba noastră cu felurite
întelesuri, nu prea frumoase), in cazul de
fată nu avea nimic umilitor sau degradant. Leafa chelnărilor era neinsemnată, mai mult
simbolică. Ei
îsi scoteau existenta din această cotă-parte ce le-o rezerva clientul si localul
si care se plătea proportional cu consumatia.
Pe omul care avuse mândria să refuze bacsisul lui Heifetz il chema Apostol. Numele său de botez era tot
Apostol. A
fost una dintre cele mai interesante figuri si existente bucurestene, ale vietii
Capitalei dinaintea războiului. Pasiunea sa nelimitată pentru muzica cultă,
clasică, era caracteristica unei senzationale personalităti.
De obicei in Europa cultura unui chelnăr este elementară, deoarece profesiunea
însăsi nu implică studii superioare. In Statele Unite mentalitatea este
diversă. Adesea un student universitar spre a-si câstiga existenta, spală vasele la restaurant ori satisface alte îndeletniciri
minore, cu simplitate
si curaj. E cu atât mai frumos si exemplar. La noi însă mentalitatea era alta. Normal
ar fi fost ca Apostol să îsi formeze a modestă instructie muzicală din ceea ce trăgea cu urechea la lăuta lui
Grigoras Dinicu, care interpreta numai muzică usoară sau folkloristică. Dar
înclinatia sa naturală mergea către muzica eternă, cultă sau clasică. Il
întâlneai la toate
concertele simfonice ori de solisti, in saloanele muzicale de inalt nivel artistic ale Doamnei Irina
Procopiu, la cursurile
si auditiile Cellei Delavrancea din strada Toamnei, în casele boerului Tilică Pherekyde din bulevardul Brătianu
si ale profesoarei de Conservator Aurelio Cionca. Era client obisnuit la Ateneu, la
sala Dalles, la productiile de sfârsit de an ale Academiei Regale de Muzică.
Am fost de căteva ori in căsuta sa cu prispă, de aspect tărănesc, undeva prin cartierul străzii Uranus.
Poseda o importantă colectie de mari pictori si tot felul de obiecte de artă. Apoi zeci de fotografii cu autografele celor mai de seamă personalităti muzicale ale epocei impodobeau
peretii de sus până jos. O impresionantă stivă unică în felul său în timpul
acela, cu câteva mii de discuri, oferea cercetătorului pregătit, o selectiune extraordinară a marilor
concerte, în diverse interpretări. Devenise atât de expert Apostol, încât
artistii de faimă cari veneau în locuinta sa spre a se documenta asupra marilor
interpretări, îi cereau păreri
si sfaturi. Răspunsurile erau date cu rară modestie, dar cu indiscutabil bun
simt si autoritate. Isi însusise o vastă cultură muzicală printr'o unică, naturală
predispozitie.
Seara îmbrăca haina neagră cu cravată albă si se ducea la restaurantul Continental
sa-si servească clientela cu ciorbe si fripturi. Pasiunea sa pentru muzică fiind
îndeobste cunoscută, lumea îl trata cu stimă si prietenie.
Imi amintesc că un ministru al Artelor îl propuse regelui spre a fi decorat. Apostol a
multumit, dar a refuzat umil omagiul, socotit prea
mare pentru neînsemnata sa persoană. Mi s'a mai spus că la instalarea regimului
comunist, i se oferise din spirit propagandistic, un loc de consilier in ministerul
Artelor. A
refuzat si de astădată cu aceeasi sinceră modestie, declarând că dorea să-si continue profesiunea de
chelnăr.
J.N. Manzatti
Frag. din art. "Valori necunoscute", Rev.
Scr. Rom.,
Nr. 16, Munchen, 1979