Sã scrii despre Ion I. Mota, despre incercãrile vietii lui de luptãtor neînfricat pentru Cristos si Tarã, despre viziunile lui de profet si mai ales despre sufletul  - atât de mare încât poate nu va fi dat niciunuia din istoricii lui sa-l cuprindã în slavã - este una din sarcinile cele mai grele pentru cei ce l-au cunoscut, l-au iubit, l-au admirat si i-au urmat îndemnurile cu o încredere fanaticã, izvorîtã din convingerea ca nu au în fata lor un camarad, un prieten mai mare, ci un ales un deschizãtor de drumuri, un purtãtor de luminã în întunecimile unui veac.
   Cãci acesta a fost Ionel Mota -cel dintâi legionar al Cãpitanului- fratele lui de luptã cel mai apropiat si mai încercat.
   Si dacã totusi te încumeti sã pãtrunzi dincolo de aceastã stavilã si sã descrii ceeace este atât de greu de scris, o faci numai in credinta cã viata si moartea de erou a lui Ionel Mota apartin de acum istoriei si cã tu nu faci decât sã redai - in cuvinte ce poate nu vor fi pe mãsura acestui drum de luminã - desfãsurarea întâmplãrilor.
   Cãpitanul si Ionel Mota! Sufletul si creerul Legiunii! Fulgere ce au despicat negura întinãrii in care a fost îngenunchiat un neam; lumina ce a cãlãuzit tânãra generatie izbãvitoare; stele ce - de dincolo de moarte si totusi din miezul vietii - aratã României Legionare drumul de iubire de neam si Tarã, pe care trebue sã meargã orice bun Roman, pentru a întoarce dela pieire Patria, aceastã Patrie pe care  Ei au iubit-o panã la supremul sacrificiu.
   Ei ne sunt singura cãlãuzã in viata pe care si noi - asa precum ne-au învãtat - o dãruim Tãrii, din tot sufletul nostru, spre deplina biruintã a idealurilor pentru care au trãit si s'au jertfit.

*

   Pentru mine - ca pentru multi altii dealtfel - e o grea incercase sã desprind si sã caracterizez ceeace a fost si cum a fost primul si cel mai desãvârsit dintre legionarii Cãpitanului.
   Pentru a face sã se întruchipeze cât mai bine, din rândurile ce urmeazã, fiinta lui Mota, voi reproduce, de cele mai multe ori, însesi cuvintele lui, extrase din numeroasele sale scrieri, sau cuvintele altor oameni de seamã, ce au caracterizat anumite momente ale vietii sale.
   Fiecine va putea astfel sã cuprindã cu sufletul lui - in loc de cuvintele mele - uriasa personalitate a viteazului soldat al Domnului si al Legiunii Arhanghelului Mihail, - a celui care a închis ochii apãrând panã la ultima suflare, in Spania cea însângeratã, Crucea pe care s'a rãstignit Fiul Omului!

*

   La 5 Iulie 1902 - cam in vremea când Protopopul Ion Mota fãcea sã aparã ,,Libertatea", gazeta ce a început lupta, pe care partida activistã a tineretului ardelean dela începutul secolului trecut, in frunte cu orãstianul Aurel Vlad, a dat-o pentru afirmarea drepturilor ramânesti in Ardealul încãlcat - se nãstea, la Orãstie, Ionel I. Mota, in micul oras românesc din Hunedoara, asezat la o micã depãrtare de Sarmisegetuza si Grãdistea - cele doua cetãti ce amintesc eroismul dac si mãretia romanã - oras care a devenit atât de cunoscut prin lupta tineretului activist dinainte de unire si prin actiunea neînfricatã a Protopopului Mota si a fiului sãu.
   Bunicii lui Ionel Mota - atât dupã tatã, cât si dupã mamã - erau preoti, aprigi luptãtori pentru drepturile neamului lor impilat si pasionati cititori de slovã româneascã. Tatãl Protopopului Ion Mota era preot in satul Nojag, si se numea tot Ion, iar tatãl mamei lui Ionel era preotul Nicolae Damian din Balse, ambele comune situate in Hunedoara.
   „Pentru a intelege personalitatea lui I. I. Mota, formatia sufleteasca, partea de contributie a hereditãtii si influenta mediului natal, trebue sã cunoastem o paginã din istoria Ardealului de odinioarã.
   Eliminatã sistematic din burguri, inteligenta româneascã din Transilvania s'a înclinat asupra poporului, a clãdit casã trainicã in micile orase de provincie, a pãstrat legãtura sufleteascã cu masele tãrãnesti, si toatã osteneala ei s'a concentrat intr'o mare misiune culturalã. Elementul de propagandã si de rãspândire a ideilor in secolui al XIX-lea, - ziarul -, a înflorit într'o înfãtisare cu totul particularã, si specifcã, in Ardeal. Ziarul ardelean este monitorul nationalismului, conducãtorii lui erau intotdeauna intelectuali, animatori si luptãtari pe baricade.
   Ziaristica ardeleanã n'a cunoscut ceeace se cheamã zâzania de partid si a fost feritã de profesionalismul fãrã suflet al ziaristului modern. Ziarul ardelean era o foaie de culturã si de educatie sufleteascã, armã de luptã a nationalismului si un bastiment de rezistentã al inteligentei. Ziaristul se adresa poporului, masei de Români, si de aceea, pe lângã faptul cã si-a pãstrat un caracter pronuntat românesc, a fost ferit de infiltratia mercenarilor si a scribilor de prin orasele înstrãinaute.
Gheorghe Baritiu cu ,,Gazeta Transilvaniei", Aurel Mureseanu cu ,,Carpatii", pãrintele Ion Mota cu ,,Foaia interesantã" si ,,Libertatea", au dat aceastã rânduialã presei ardelenesti" ⁽¹⁾. 

1) Nicolae Rosu: "Un ziarist de luptã: Ion I. Mota" - "Orientãri in Veac", p. 255-256.
   Dupã absolvirea scolii primare in orasul natal, Ionel Mota a urmat primele trei clase liceale la liceul unguresc ,,fögimnazium" din Sibiu, având printre colegi si pe Corneliu Georgescu, camaradul sãu de luptã de mai târziu.
   In 1915, dupã declararea rãzboiului mondial, tatãl sãu - urmând politica instinctului national - trece Carpatii in tarã, unde, alãturi de celãlalt mare preot, Vasile Lucaciu, va duce lupta pentru intrarea României in rãzboiul de desrobire.
   Cu mari greutãti trece si Ionel - împreunã cu mama si surorile sale - in tarã, unde îsi urmeazã cursurile secundare la Liceul Lazãr.
   Cumplitul refugiu îl duce la Iasi. Aici, intro colonie de scolari, alãturi de prietenul sãu Nicolae Stoicoiu, au fost la munca câmpului, in comunele Holboca si Cristesti din judetul Iasi, muncind pentru ostasii care luptau pe front. Inca de pe atunci tânãrul Ion I. Mota începea sã trãiascã si sã se jertfeascã pentru altii. Episodul de mai jos vãdeste abnegatia si simtul lui de sacrificiu:
   De groaza invaziei inamice in Mo1dova, toti scolarii si supraveghetorii coloniei plecasera. Intr'o Sâmbãtã, seara târziu, prietenul sãu, inginerul Nicolae Stoicoiu, înapoindu-se la colonia dela Iasi, îl gãseste pe Ionel Mota singur. Uimit, îl întreabã cum de a mai rãmas numai el acolo.
   ,,Nu vezi ca au plecat toti si cã cei din jur - era un lagãr de prizonieri - ar putea sã fure tot si sã risipeascã întreaga noastrã muncã?" - fu rãspunsul sfiosului si frumosului copil blond de pe atunci.
   Departe de pãrintele sau - pe care Statul maghiar il condamnase la moarte si care acum fãcea un drum destul de primejdios, prin Siberia si Japonia spre America, unde fusese trims in propaganda, de Statul roman - el a suferit, in timpul acesta, toate greutãtile, lipsurile si durerile refugiului.
   Dupã încheierea pãcii, Ionel Mota îsi continuã studiile si-si ia bacalaureatul, la Liceul Sf. Sava, din Bucuresti, dând dovadã de multã inteligentã, seriozitate si putere de muncã.
   Mediul înconjurãtor, profesorii si colegii lui, precum si educatia nationalistã pe care i-o dãduse Pãrintele sãu, au desvoltat, aici in inima românismului, puternicul lui simt national si dragostea fatã de Romania întregitã, el devenind unul dintre reprezentantii cei mai strãluciti ai tinerei generatii ardelenesti, care se înfrãtea pentru totdeauna cu fratii din Regat. Pentru Ionel Mota cuvântul "regãtan" n'a existat niciodatã.
   "In zilele acestea de amãrãciune - spune el într'un articol - am vrea ca un lucru sã fie stiut: sunt încã ardeleni (mai multi decât îi afiseazã reclama zilei) cari se ridicã pieptis împotriva acestor schimonosiri care uzurpã dreptul de a repezenta sufletul ardelenesc! Si declarãm cu hotãrîre: Acesta nu e sufletul nostru! Ceeace, venind in numele Ardealului, amãrãste de ani de zile pe Românul patriot, falsifica adevãrul istoric si cautã sã desmosteneascã traditia patriotica, ideea nationalã cat de cat, stãpânã pânã acum in politica si viata micii Românii, - acesta e ceva strãin de sufletul ardelenesc adevãrat". ⁽²⁾.
2) Ion I. Mota, "Cranii de lemn", p. 96. 
   In toamna lui 1920, Ionel Mota pleacã la Paris, inscriindu-se cu o bursã de Stat, la Sorbona, unde urmeazã dreptul si stiintele politice. Bursa fiindu-i suprimatã, e nevoit - desi si-a luat, cu succes toate examenele - sã-si întrerupã studiile in strãinãtate si sã se inscrie, in toamma anului 1921, la Facultatea de Drept din Cluj.
   Tânãr, ager, cumpãtat si purtãtor al unui nume de mare autoritate in Ardeal Ionel Mota s'a distins dela inceput, in masa studenteascã, ca un conducãtor.
   In toamna anului 1922, el face cunostintã, la Cluj, cu Corneliu Codreanu - Cãpitanul lui de mai târziu - care se înapoiase din Germania in urma izbucnirii miscãrilor studentesti din tarã.
   Iatã cum descrie Ionel Mota - în articolul "Spasmul si concluzia lui" apãrut in volumul comemorativ publicat de Centrul Studentesc "Petru Maior", din Cluj, cu prilejul împlinirii a 10 ani de activitate in Romania întregitã (1923) - atmosfera de atunci, in care se oglindesc sentimentele si ideile de care era pãtruns: "Esti gresit iubite coleg mai tânãr, dacã îti inchipui, despre cei din generatia noastrã ca am fî niste fãpturi exceptionale a cãror imagine. necunoscutã, trebue sã ti-o alcãtuesti in minte. Noi, in rapart cu românitatea, n'am fost ciudate exceptii, ci nimic altceva decât exemplarul, acum ceva mai în vârstã, al aceluiasi "românas" cu fatã limpede si, ochi curati, pe care îl intâlnesti pretutindeni. Iar in privinta fetii sufletesti, la fel cu tipul rasei noastre: buni la inimã, milosi, cu o constructie spiritualistã (idealistã) si cu universala inteligentã româneascã.
   In consecintã:
   1) Nu am avut urã pentru nimeni.
   2) Nu ne-au fãcut plãcere violentele contra color slabi si neapãrati.
   3) Avem un dram de constiinta si de putere de stãpânire a patimilor si de cenzurare a faptelor.
   4) Nu ne erau necunoscute si neasimilate in suflet (daca mai era nevoie, fatã de calitãtile inãscute ale Românului) sau neintelese, curentele de idei "nobile si umanitare", predicate la toate rãspântiile de ziare si literaturã (cunoastem chiar si deviza „libertate, egalitate, fraternitate").
   5) Nu eram de loc dusmanii instructiunii universitare, ai cãrtii si muncii, ai bibliotecii si laboratoarelor, nu eram nici codasi la examene si iubeam nobila liniste a studiului.
   Si totusi...
   Toamna anului 1922 a fost dezigur cea mai mohorîtã toamnã din câte s'au abãtut vr'odatã asupra Clujului. Toate nelinistile, apãsãrile si amãrãciunile din lume se strânseserã par'cã pe Feleac, pe Somes si, nãpãdind vãzduhul s'au lãsat ucigãtoare asupra orasului plin de studentii reveniti din vacantã. Mizerie, umezealã, crizã de locuinte, cãminuri supraocupate, pentru Români. Huzurealã veselã, inmultire ingrozitoare, lipsã de griiã, pentru strãinii deveniti sfidãtori. Prin colturi de stradã se auzea cã in anul acela, la medicinã, in anul I, Jidanii sunt de patru ori mai numerosi decât Românii,  Iar ai nostri oricât de putini erau, nu-si gãseau locul si tihna. Si, pe lângã toate, Feleacul nu mai contenea sã copleseascã cu atmosfera aceea de plumb, care ne înneca... Nici un luminis pe cer, nici o mângâiere, o explicate mãcar, sau o întelegere pentru sufletele noastre. Dela nimeni. Sã nu fi îndrãsnit sã pui cuiva (cuiva mare) in fata ochilor nelinistile tale, numãrãtorile peremptorii, argumentele, pornind dela criteriul national, cãci deveneai bãetas ridicol, care nu fãceai decât sã dovedesti cã incã n'ai trecut prin Univeraitate (desi unii eram de vr'o 3-4 ani in ea), unde sã fi putut învãta, odatã pentru totdeauna, intelepciunea cã: "nationalitatea e chestiune de vointã socialã, vointã care prin reprezentantii societãtii s'a declarat in sensul nationalizãrii Ovreilor, deci nu existã azi o chestiune nationalã" asa cum o întelegem noi din numãrãtorile, umilintele si mizeriile noastre.
   Si ca si cum n'am fi avut destul cu noroaiele, frigul, lipsa de adapost si tot restul mizeriilor materiale si mai ales al mizeriilor morale si al nelinistilor din sufletele noastre curate de Români, veni într'o zi sã ne gatuiascã vestea sinuciderii unei studente evident româncã olteancã adusã de dragostea pentru Ardeal la Universitatea din Cluj. Iubite student regionalist (dacã mai existi), sã mã crezi cã era adusã de dragostea pentru Ardeal si de nimic altceva. Bursa n'avea, nici loc in cãmin, nici rude. Cãci doar a lãsat slavã scrisã ca-si curmã viata nemaiputând îndura mizeria. Când am urcat Feleacul cu convoiul mortuar (era întreaga Universitate la înmormântare) deasupra capetelor noastre triumfau in aceeasi blestemata atmosferã, toate duhurile de spaimã ale cosmarurilor. Ne biruiserã din nou, si mai crud.
   N'au mai trecut decât putine zile si, dupã noui si zadarnice plângeri, ironizate, fiorul primei vesti ne sgudui pe toti: medicinistii au rupt lantul gâtuitor, au isgorit pe studentii jidani din sala de disectie.
   In acest timp îl gãsim pe Ionel Mota delegat al studentimii clujene in Centrul Studentesc "Petru Maior".
   La, 23 Decembrie 1922 Ionel Mota a fãcut sã aparã, la Cluj - împreunã cu Justin Iliesu, autorul Imnului Studentese - ziarul "Dacia Nouã" in care publicã articolul „Cauza noastrã e justã in ordinea moralã si serveste progresul social".
   In acest articol justificã miscarea studenteascã, si încheie spunând: „Numers clausus" al nostru e moral si totodatã serveste progresul societãtii românesti. Cauza neastrã e, asadar, dreaptã si sfântã.  Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebue s'o ducem înainte, cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese, care stiu cã nu este nimic mai nobil decât de a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele nãpãstuit",
   Asa a fãcut Christos!".
   Iar în numarul urmãtor gasim un alt articol: "Necesitatea nationalismului radical", prin care aratã moralitatea luptei conforme cu dogma crestinã.
   ,,Dacia Nouã" a fost - dupã fericita expresiune a camaradului dr. Nicolae Rosu - "prima alarmã ziaristicã a miscãrii nationaliste care începea - sau, mai bine zis, se continua - cu o nouã generatie.
Articolele publicate acolo puncteazã primele etape ale unei bãtãlii care avea sã se transforme într'o mare miscare politicã. In vremea aceea I. I. Mota alãturea de marele lui prieten Corneliu Zelea Codreanu facea legatura sufleteascã a unei generatii, restabilea unitatea de miscare a noului nationalism si, prin scrisul sãu se alipea unei discipline intelectuale, care avea sã justifice o serie de realizãri practice. ⁽³⁾
   In primãvara anului 1923, in urma demisunii lui Alexa, fostul presedinte al Centrului studentesc „Petru Maior", care sustinea teza intrãrii la cursuri a studentimii, Ionel Mota a fost ales presedinte, desi traditia era ca acestia sã fie alesi numai dintre studentii ultimilor ani. El devenise exponentul grupului format de Cãpitan in toamna lui 1922, la Cluj, care sustinea cã studentimea luptã pentru onoare si cã „lupta va trebui dusã pânã la limita cea de pe urma a rezistentei" ⁽⁴⁾.
   In calitate de presedinte al studentimii clujene, Ionel Mota se opune cu tãrie încercãrilor guvernului de a determina pe studenti sã intre la cursuri, pentru care fapt este eliminat din toate universitãtile tãrii, fãrã a mai fi reprimit vreodatã.
   „Fiul celui care a suferit temnita Seghedinului si condamnarea la moarte din partea ungurilor, pentru atitudinea lui româneascã -nu se putea cultiva la cãldura culturii românesti, pentrucã striga primejdia care ne ameninta si mai grozav din partea altui dusman: jidanii"! ⁽⁵⁾.
3) Nicolae Rosu, idem, p. 256257.
4) Corneliu Z. Codreanu "Pentru legionari", p. 147.
5) Dr. Ion Banea, "Glasul Stramosesc", anul IV, Nr. 1.
   In acelasi an, sub impulsul curentului nationalist, a înfiintat ,,Actiunea Româneasca", împreunã cu profesorii I. C. Cãtuneanu, Ciortea, Iuliu Hategan, avocat Em. Vasiliu-Cluj, organizatie de luptã politicã nationalistã, care a fuzionat mai târziu cu L. A. N. C.
   Tot atunci, a tradus, din limba francezã, "Protocoalele Inteleptilor Sionului", care sunt comentate de profesorul I. C. Cãtuneanu si dl. avocat Em. Vasiliu-Cluj. Aceasta lucrare, de o considerabilã valoare pentru cunoasterea intregii actiuni subversive a jidovimii de pretutindeni, a fost tipãritã in editura ziaruli "Libertatea", Orãstie, 1923, si purta urmãtcarea dedicatie: ,,Autorii acestei editii românesti a Protocoalelor, inchinã cu recunostintã lucrarea lor Studentimii Române, care, prin miscarea-i generosa din anii 1922-1923, ne-a trezit la realitatea provenitã din „slãbiciunea, neprevederea si venalitatea noastrã" (Costache Negri) si a stiut sã transmitã tuturor straturilor poporului român focul sacru al luptei fãrã preget împotriva Jidanilor cotropitori".
   In calitate de presedinte al Centrului studentesc "Petru Maior", ia parte la congresul conducãtorilor miscãrii studentesti, care - fiindcã, autoritãtile interzisese sã aibã loc la Cluj - s'a tinut, pe ascuns, in zilele de 22-25 August 1923, la Iasi, la Mânãstirea Cetãtuia si pãdurea din Dealul Galatei. Cu acest prilej s'a proclamat ziua de 10 Decembrie ca sãrbãtoare nationalã a studentimii române si lupta împotriva partidelor politice, socotite ca înstrãinate de neam.
   Ionel Mota a fost ales atunci - alãturi de Cãpitan, Ilie Gârneatã, Tudose Pcpescu si dr. Ioan Simionescu, conducãtorii centrelor studentesti dela Iasi, Cernãuti si Bucuresti - in comitetul care urma sã dea directive de actiune întregii miscãri studentesti in noul drum pe care pornise, sub directa îndrumare a Cãpitanului.
   In cartea "Pentru Legionari" Cãpitanul vorbind despre acest congres, spune: "Mã bucuram de toate hotãrârile acelui congres, care era in spiritul vederilor noastre, dar mai ales pentru cã in grupul nostru câstigasem un om: pe Ion Mota, presedintele Centrului "Petru Maior" din Cluj " ⁽⁶⁾.
6) Corneliu Zelea Codreanu, idem, p. 147.
   Astfel, zi de zi, in vâltoarea uneia dintre cele mai cumplite lupte pe care a dus-o tineretul unei tãri, s'a cimentat legãtura sufleteascã dintre Ionel Mota si Cãpitanul lui, alãturi de care, de acum înainte, va trãi si va trece prin toate încercãrile, va îndura toate suferintele si va urca toate culmile luptei nationale.
   In toamna anuilui 1923, situatia miscãrii studentesti devenind din ce in ce mai criticã, din cauza opunerii guvernantilor de a satisface justele doleante ale studentimii, ca si din pricina coruptei si prigonelor pe care le indreptau asupra studentimii luptãtoare, Mota se duce la Cãpitan, pe Rarãu.
   Iatã cum descrie Cãpitanul acest moment:
   ,,La Câmpulung a venit si Mota ca sã mergem la schitul de pe Rarãu al lui Petru Rares, muntele pe care il iubesc eu cu deosebire. Urcând Rarãul, Mota începe sã-mi spunã frãmântãrile lui sufletesti.
   -Studentii nu mai pot rezista in toamnã si decât o capitulare rusinoasã, a noastrã a tuturora, dupã un an de luptã, mai bine sã-i îndemnam sã intre la cursuri, iar noi cari i-am condus, sã terminãm frumos miscarea sacrificându-ne, dar fãcând sã cadã alãturi de noi toti acei pe cari îi vom gãsi mai vinovati de tradarea intereseler românesti. Sã ne procurãm revolvere si sã tragem in ei, dând un exemplu groaznic, care sã rãmãnã dealungul istoriei noastre românesti. Ce se va alege dupã aceasta de noi, vom muri sau vom rãmâne toata viata in inchisoare, nu mai intereseazã" ⁽⁷⁾.
7) Corneliu Z. Codreanu, idem p. 168.
   Ca o urmare logicã a stãrii lor sufletesti, urmeazã complotul studentesc, in care Cãpitanul s'a unit cu Mota si cei mai hotãrâti dintre conducãtorii studentimii: Tudose Popescu, Ilie Gârneatã, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Teodor Bandac si altii.
   In mintea lui Ionel Mota si a camarazilor lui, acest "complot" nu constituia decât suprema incercare de sacrificare a lor si pedepsirea celor vinovati, pentru salvarea onoarei, singurul lucru care le mai rãmãsese. Dar, in urma trãdãrii lui Vernichescu - agent secret al Sigurantei, cu nr. 696 - consfãtuirea lor, in care se hotãrâse executarea complotului, a fost suaprinsã de Politie in strada Uranus 23 A., acasã la N. A. Dragos.
   Din seara aceea a început, pentru Ion Mota si camarazii lui, o serie de lungi si grele zile, la Vãcãresti. Complotul si curajul lor de a-si asuma intreaga rãspundere a faptei, si de a înfiera atitudinea neromâneascã a guvernului - desi riscand 10 ani de temnitã - a cãzut ca o bombã in masele mari ale poporului românesc. Ideea lor s'a impus; Românii le-au luat apãrarea, punându-i sub scutul lor.
   Vorbind de procesul care a urmat, Octavian Goga spunea: ,,Ce e mai interesant, însã, bãietii dela Vãcãresti erau într'o strânsã legãturã de credintã cu zeci de mii de colegi de-ai lor, care la toate Universitãtile înfãtiseazã întreaga noastrã pãturã intelectualã de mâine, cu puternice ramificatii sufletesti pe suprafata tãrii. Aceste zeci de mii si-au manifestat zgomotos solidaritatea lor cu inculpatii pe care-i socoteau expresia unei simtiri unanime. Adãogati la avalansa considerabilã, faptul ca o întreagã pleiadã de fruntsi ai legilor s'au grãbit sã ia apãrarea celor de pe banca acuzatilor.  Procesul s'a judecat într'o radiatiune de caldã simpatie a celor prezenti, pledoariile au miscat asistenta pânã la lacrimi, iar juratii in unanimitate au adus verdict de achitare. Când s'a aflat sentinta, dela un capãt al tãrii la altul, o vie multumire a înseninat fruntile si in multe pãrti s'au produs manifestatii de aprobare.
   Adevãrul e deci cã nu ne gãsim in fata unui fenomen izolat de infierbântare a câtorva singuratici, ci in plin curent de multime care angajeazã constiinta publicã" ⁽⁸⁾.
8) Octavian Goga, "Mustul care fîerbe", p. 74. 
   Desi când a plecat la Bucuresti el si depusese mandatul de presedinte al Centrului Studentesc „Petru Maior", studentii clujeni - in urma arestãrii sale - au ales un nou comitet, cu un vice-presedinte, lãsându-l pe Ionel Mota, fostul presedinte, la locul sãu de cinste si realegându-l presedinte in timp ce era in închisoare.
   In ziua de 13 Octcmbrie 1923, venerabilul sãu tatã, Pãrintele Ioan Mota, venind sã-si vadã fiul dus la puscãrie de Români, pentru o cauzã româneascã, a avut cu Ionel, in fata judecãtorului de instructie, urmãtoarea convorbire:
   ,,Doresc sã stii, tatã, cã comunicatul guvernului, dupã care s'ar fi descoperit la noi un complot împotriva vietii mai multar ministri, nu e deloc adevãrat! Noi n'am mãrturisit niciodatã asa ceva! Cãci nu contra guvernului era îndreptatã pornirea noastrã. Si ma mir cã guvernul, care cunoaste mãrturisirile noastre, nu desminte acel comunicat. Il vom desminti noi, când vom avea putinta.
Pornirea, noastrã era îndreptatã impotriva dusmanilor cauzei noastre studentesti, care sunt in acelas timp si dusmanii tãrii si ai neamuluî nostru.
   - Dar, donrnule Mota, a intrerupt judecãtorul de instructie, tatal dumitale a fost închis de repetate ori in temnitã, de Unguri, pentru lupta sa nationalã; totusi, dânsul n'a pus mâna pe revolver, intru apãrarea dreptãtii sale!
   - A trãit in alte împrejurãri, in alte vreniuri, cu alte vederi, - a rãspuns Ionel. A pune mâna pe armã, de ce adicã ar fi îndatã asa de osândit? Dacã, domnule judecãtor, azi dã nãvalã la hotar o armatã de dusmani din afarã, mã mânati sã-i împusc. Si cu cât i-oi impusca mai bine, îmi veti acoperi mai tare pieptul cu decoratii. Iar acum, numai cã mã gândesc sã ridic mâna împotriva dusmanului din lãuntru, si mã aruncati la temnitã!
   - Acela e rãzboiu dupã lege, acesta nu! - rãspunse judele.
   - Prejudiciul, domnule judecãtor, e numai prejudiciu. Ducmanul din afarã ce-mi face? Are sã-mi rãpeasca bunul meu, din tara mea. Dusmanul din lãuntru face acelas lucru, doar cã stând linistit in scaune moi, aci intre noi, si chiar scutit de noi, ne rãpeste zi de zi bunul si dreptul neamului nostru in casa lui! Si împotriva lui de-mi ridic bratul, e îndatã o crimã!" ⁽⁹⁾
9) „Cuvântul Studentesc", 30 Ocombrie 1923.
   Când au luat hotãrirea acestui complot, care trebuia sã salveze onoarea unei generatii impilate, ei au jurat pe obuzele din transeele dela Mãrãsesti si pe iarba crescuta din sângele eroilor in acele santuri.
   „Intr'o zi - spune pãrintele Mota - ne-am trezit cu el venind din Moldova (dupã congresul lor dela Iasi) si având geamantanul sãu mic de mânã plin cu fiare ruginite. Ne-a dus si ni le-a arãtat cu evlavie: „Uite, mamã, ãsta-i obuz din transeele dela Mãrãsesti, asta e o jumãtate de cascã, pe care a purtat-o oarecare erou si ceva srapnelã dusmanã i-a crãpat-o în douã, cu capul lui cu tot; asta e grenatã de mânã, descãrcatã, iar asta, uite mamã, e iarbã crescutã acolo, in transee, hrãnitã cu sânge de eroi. Mi-am luat-o ca „talisman" si o port la mine, ca sã mã pãzeasca de rãu!... Si-i strãluceau ochii vorbind de acele relieve culese din locuri sfintite de eroii neamului.
   Pe aceste lucruri se vede ca îsi fãcuserã si jurãmântul lor, pe relicve dela Mãrãsesti si pe iarba crescutã din sânge de eroi...
   Si le-a inchis iarã, ca lucruri sfinte, in geamantan.
   In zilele din urmã apoi si-a cercetat pe toti verisorii si rudele tinere, petrecând ceasuri întregi cu ei, jucându-se cu ei, povestind si numai lãsându-i de lângã sine, oprindu-i si la masã, iar seara îi fãcea sã se culce pe rând cu el, in odaia lui, - pe toti îi îmbrãtisa atât de deosebit cu sufletul sãu, - fãrã însã a trãda prin un singur cuvânt ori prin o lacrimã cã acestea sunt un ,,adio", in ajunul plecãrii sale, nestiind de-i va mai revedea ori nu". ⁽¹⁰⁾
10) ,,Libertatea" din 18 Octombrie 1923. 
   La 29 Martie 1924, trebuia sã se judece procesul.
   In ajun insã, Mota - care era tot timpul foarte abãtut, pentrucã avea credinta cã, dacã nu rezolvã problema trãdãrii, sacrificiul lor si lupta cãreia se închinase vor fi campromise - cheamã la el pe Vernichescu si, din proprie initiativã, trage mai multe focuri de revolver asupra trãdãtorului, chiar in cancelaria închisorii.
   Pedeapsa trãdãrii, in tara in care acesti oameni rãmãseserã nepedepsiti, a rãsunat pretutindeni.  Poporul a îmbrãtisat din nou fapta presedintelui Centrului Studentesc din Cluj, care incãodatã fãcea dovada cã, pe lângã un element de vastã culturã, era si o mare fortã moralã.
   A doua zi, la proces - desi situatia lor se înãsprise - totusi juratii l-au achitat, exprimând astfel sentimentul tãrii întregi care vibra la toate manifestatiile tineretului nationalist.
   Au fost eliberati cu totii, afarã de Mota, care a mai rãmas 6 luni împreunã cu studentul Leonida Vlad, cel ce-i adusese revolverul într'o cutie de bomboane.
   La interogator, Ionel Mota declarã cã „a sãvârsit fapta în mod constient, cãci Vernichescu fãcea îndoita operatie de las trãdãtor si de membru activ in viata studenteascã".
   "Gestul n'a venit dintr'o revoltã spontanã a unei clipe - spune Octavian Goga - ci s'a urzit cu încetul, zi cu zi, noapte cu noapte, dupã dovezile palpabile ale prieteniei batjocorite. Studentul Mota a trecut printr'un lung calvar moral... Rob al ideii el îsi pierduse libertatea fãrã sã murmure, pânã in ceasul cand l-a izbit in obraz trãdarea.
   Un lucru e cert, studentul dela Vãcãrestã deschide o portitã spre psihologia Ardealului nostru, in care, ca într'un cazan bãtrân si ruginit, clocotesc patimi adânci. Treceti prin satele noastre, cântãriti putin ce e dupã privirea ingânduratã a tãranilor, care adãpostesc mistere de demult? Duceti-vã la Orãstie, cititi gazetele populare ale Pãrintelui Mota de douãzeci de ani încoace, ori stati de vorbã douã minute cu preoteasa acolo, la ea acasã. Veti întelege degrabã, cã o lume asprã, tare in credinta ei, cu accente de energie nebãnuitã si cu note de austeritate patriarhalã, e pe cale sã-si strige evanghelia ei... Ei au escaladat veacurîle cu instinctele lor cu care nu se poate face nici un târg. Ei reprezintã religia nationalã fanaticã si intransigentã, cea mai de seamã temelie a vietii noastre de Stat". ⁽¹¹⁾
11) Octavian Goga, idem, p. 68. 
   Procesul lui Mota si Vlad - care constituie unul din marile momente ale miscãrii nationale - s'a judecat in ziua de 26 Septembrie 1924 la Curtea cu Juri din Bucuresti, în cadrul aceluiasi elan al întregei constiinte romanesti. care vedea, "in gestul lui Ion I. Mota un început de actiune in contra trãdãtorilor si o dovadã de sãnãtate morala. Gestul lui apãrea ca o luminã in mijlocul vietii românesti, in care, veac de veac, luptãtorii pentru neam au fost doborîti prin trãdare". ⁽¹²⁾
12) Corneliu Zelea Codreanu, idem pag. 213.
   In fruntea pleiadei de fruntasi ai baroului care s'au grãbit sã ia apãrarea acestor bravi tincri, a apãrut. însasi profesorul dr. N. C. Paulescu, a cãrui înfãtisare de savant cu chip de sfânt a fãcut o mare impresiune si care a spus, intru apãrarea lor, aceste cuvinte, rãmase de atunci ca un catehism pentru noua generatie luptãtoare:
   "Procesul de astãzi e, in realitate, procesul trãdãrii, care e cea mai infamã dintre crime cãci ea adaogã amãgirea vicleanã si fãtarnicã, la cruzimea nelegiuirii. Ea întruneste sãrutul lui Iuda cu rãstignirea lui Hristos.
   In timp de pace, legislatiile crestine nu contin nici un paragraf penal destinat trãdãrii. Si astfel, printr'un lapsus juridic regretabil, groasnica fãrãdelege, ce inspirã atâta scârbã, rãmâne nepedepsitã.
Cu toate acestea, nu încape indoiala asupra felului pcdcpsei ce se cuvine trãdãtorului, - deoarece  Dumnezeu a fãcut ca Iuda sã se pedepseaseã el insusi. Prin strangulare.
   Dar in timp de rãzboiu trãdarea de Natie se pedepseste, totdeauna, cu moartea.
   Ori, studentii nostri, si cu dânsii toatã tinerimea, floarea României de mâine, se aflã in stare de rãzboiu, cu o liftã de curând pripasitã ce vrea sã ne sugrume, ca sã ne stãpâneascã tara.
Fiind deci in stare de rãzboiu, ei au sãvârsit un act de dreptate moralã, incercând sã pedepseascã pe un vânzãtor al fratilor sãi, care se sacrificau unei cauze sfinte.
   Poporul remânesc - ce le e adânc recunoscãtor pentru jertfa lor altruistã - asteaptã, cu nerãbdare, dela d-v. achitarea".
   In zorii zilei de 27 Septembrie, juratii - justitia popularã - au adus un verdict de achitare, care a fost primit, in întreaga taxã, cu mare entuziasm, constituind înca un imbold in marea luptã ce era sã fie dusã mai departe.
   Ion Mota pãrãseste închisoarea, dupã un an fãrã 13 zile. El se duce sã-si vadã pãrintii, iar in drum se opreste la Cluj unde este primit cu multã însufletire de profesori. studenti si lumea româneasca.
   Cu aceastã ocazie, Ionel Mota isi ia rãmas bun dela camarazii sai clujeni, care, pentru meritele sale exceptionale, si tinuta sa eroicã, il proclamã presedinte de onoare al Centrului Studentesc "Petru Maior".
   Incã din vremea când "complotistii" erau cu totii la Vãcãresti - de unde le-a si rãmas denumirea de „Vãcãresteni"-, Cãpitanul, împreunã cu Ionel Mota, Ilie Gârneatã, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu si Radu Mironovici s'au legat - in fata icoanei Sf. Arhanghel Mihail sã rãmânã uniti pânã la moarte, luptând pentru cauza neamului, sub protectia Ingerului care-i cãlãuzise in inchisoare si le dãduse in fiecare zi tãrie. Astfel s'a pus temelia Legiunii "Arhanghelul Mihail".
   In biserica Vãcãrestilor, in afarã de icoana protectorului Legiunii, dãinueste si astãzi, la mormântul unuia dintre ctitorii Vãcãresti îngropati acolo, o svasticã, pe care Ionel Mota a sãpat-o in piatrã, în momentele de reculegere când se retrãgea in bisericã.
   Ca urmare a legãmântului fãcut, Iasul a fost fixat ca centru al actiunii legionare, si cu totii trebuiau sã se adune, dupã eliberare, in vechea metropolã moldoveneascã. De aceea, dupã ce si-a vãzut pãrintii, si Mota s'a stabilit la Iasi.
   Desi eliminat din toate universitãtile, d. profesor A. C. Cuza - decanul Facultãtii de Drept - îl înscrie ca student la acea facultate.
   Dar dupã numai o lunã de libertate, Ionel Mota este din nou arestat, impreunã cu ceilalti Vãcãresteri, la 24 Octombrie 1924, în urma pedepsirii de cãtre Cãpitan a cãlãului miscãrii studentesti, prefectul de politie de tristã amintire Manciu, si incarcerat la Galata, unde stã pânã la sãrbãtorile Craciunului.
   Viata in închisoare le-a fast iarãsi nespus de grea si, negãsindu-li-se nici o vinã, dupã 11 zile de greva foamei si a setei, au fost eliberati, cu exceptia Cãpitanului, care avea sã colinde nenumãrate închisori din tarã, pânã la marele proces si rãsunãtoarea achitare dela Tuurnu Severin.
   Mota redacteazã atunci, din inchisoarea Galata, un memoriu cãtre Regele Ferdinand, care a fost însusit apoi de cãtre întreaga studentime.
   "Cãci iniscarea nationalã, a studentimii confundându-se cu interesele de viata ale natiunii noastre, politica de înãbusire de miscarii îsemneazã: Lupta guvernului cu Natia la ale carei interese a fost chemat sã vegheze. Asa dar: in loe de a vindeca boala natiei, guvernul a crezut de bine, pentru potolirea lucrurilor sã-si masoare puterile cu Natia însasi, crezând cã o poate invinge si cã, învingãnd-o, ar ajunge la vreun rezultat bun. Aceastã lupta trebue sã înceteze si nu poate inceta decât acordând natiei libertatea nestânjenitã de a-si apãra interesele, pe cãile legale ce-i stau înainte.  Cãci dacã lupta aceasta va continua, cum a inceput si se duce de doi ani de zile - natia fiind silita a se apãra împotriva loviturilor guvernului ei - sunt de neînlãturat desnodãmintele cele mai dureroase, determinate de invincibile legi naturale. Cãci legea conservãrii fiintei natiei pretinde neapãrat ca natia sã iasã biruitoare din luptele ei cu cei cari îi compromit existenta, - orice jertfe ar cere aceastã victorie si peste oricâte desnodãminte dureroase ar trebui sã sa treacã". ⁽¹³⁾
13) I. I. Mota, "Cranii de lemn". p. 49. 
   Dupã eliberare, Ionel Mota ia conducerea taberei de muncã dela "Cãminul Cultural Crestin" pe care Cãpitanul il începuse când iesise dela Vãcãresti.
   La 26 Mai acelas an, Mota aparc tctusi, alãturi de Cãpitan si de ceilalti "Vãcãresteni", in procesul dela Turnu-Severin, unde sunt iarãsi achitati, achitare ce constitue una din paginile cele mai glorioase din lupta tineretului nationalist.
   In August insã, Mota este din nou arestat, in baza legii Mârzescu, pentru ca, in fruntea unui grup de tineri ce lucrau la caminul dela Râpa Galbenã, fãcuse o manifestatie de solidarizare cu studentul Urziceanu, cel ce incercase sã pedepseascã pe jidanul Grunspan, atentatorul la viata profesorului A. C. Cuza.
   Dupã o lunã de preventie, este condamnat la 2 luni inchisoare, împreunã cu Emil Eremeiu, I. Sârbu, Al. Popovici si Casian Mihãilescu, care fiind încã elev de liceu, a fost condamnat numai la o lunã.
   Pedeapsa si-o ispãseste in inchisoarea Galata, fiind prima condamnare pe baza acestei legi tariste, precursoarea noianului de legi pentru apãrarea Statului cu care toate guvernele democratice, de atunci incoace, au incercat sã salveze un Stat in descompunere, legi care sunt cea mai elocventã mãrturie a monstruozitãtilor juridice si a piedicilor puse in calea nationalismului, ce irupea vulcanic.
   In toamna aceluias an, dupã ce pãrãseste închisoarea, pleacã - împreunã cu Cãpitanul - la Grenoble, unde urmeazã cursurile Facultãtii de Drept, al cãrei mai întâi licentiat si apoi doctor a fost.
   In vara lui 1925, însoteste pe d. profesor A. C. Cuza si prof. dr. C. Sumuleanu la congresul antisemit mondial, care a avut loc la Budapesta. Aici reprezintã tinerimea româneascã, fiind chiar redactorul statutelor sectiunii tineretului mondial antisemit. Pentru prima oarã, Mota emitea într'un congres mondial ideea infrãtirii tuturor natiunilor crestine impotriva primejdiei jodovesti.
   In 1926, îsi face stagiul militar la Scoala de ofiteri de rezervã de Infanterie din Bucuresti, fiind si aici sef de promotie.
   Desbinarea miscãrii nationaliste, lipsa unei conduceri unitare si nevoia creãrii „omului nou" pe care-l propovãduia Cãpitanul. au dus la organizarea in mod public a miscãrii initiate la Vãcãresti, sub conducerea Cãpitanului. La 24 Iunie 1927, la Iasi, alãturi de ceilalti Vãcãresteni, Mota ia parte la actul solemn al înfiintãrii Legiunii Arhanghelul Mihail.
   Aceastã despãrtire de acei ce reprezentau lumea reformei nationale de metodã cãldicicã, pe cale democratico-parlamentarã, incapabilã de a face fatã voiniciilor guvernamentale si incapabila de a sgudui adâncimile sufletesti ale neamului, spre a-l ridica la lupta decisivã" ⁽¹⁴⁾ este ceeace numea Ionel Mota: "duhul marilar rupturi de lumea veche înfrãtitã cu strãinul dusman"...; "pornirea eroicã in spirit de totala jertfa personala". ⁽¹⁵⁾
14) I. I. Mota, "Cranii de lemn", p. 154.
15) Idem p. 151.
   De acum inainte Ionel Mota va avea sub conducerea Cãpitanului, rolul cel mai preponderent in marile bãtãlii pe cure le va purta Legiunea sub semnul Arhanghelului.
   La 1 August 1927 apare "Pãmântul Strãmosesc" - organ al Legiunii Arhanghelului Mihail pentru apãraarea pãmântului strãmosesc". In primul numãr, Ion I. Mota semneazã, alãturi de Cãpitan, Ilie Gârneatã, Corneliu Georgescu si Radu Mironavici, articolul program al noii organizatii si care se termina cu deviza: "Fata, la dusman!".
   In acelas numãr semneazã articolul "La icoanã", in care, facând procesul sistemului nenorocit de pânã atunci din miscarea nationalã, fixeazã principiile si nãzuintele noii organizatii si terminã cu manifestarea credintei in biruintã.
   In acest articol - reprodus mai tarziu in „Cranii de lemn" - gãsim in forma lui initialã, aceste cuvinte profetice: Credem neclintit si vedem in zare, in lungul cãii noastre, nebãnuite biruinti si minuni ceresti. Nu le anuntãm acum aci, pentru a fi crezuti deodatã (stiu, cã va fi poate chiar contrarul), ci pentru ca mâine, când ele se vor împlini, când asupra noastrã se vor rãspandi neinchipuite daruri ale milei ceresti aducãtoare de mântuire, atunci sã avem o dovadã ca le-am prevãzut si cã le judecãm bine" ⁽¹⁶⁾.
16) "Pãmântu1 Strãmosesc" Anul I, No. 1. 
   Nu era decãt o prevestire a minunilor vãzute de atunci încoace, pe care era sã le trãiascã Lgiunea prin toate încercãrile din care ea a iesit învingãtoare.
   La 18 August acelas an, Ionel Mota s'a cãsãtorit cu d-ra Iridenta Zelea Codreanu, vrednica sa tovarãsã de viatã. Cununia a avut loc in cadrul pios al Mânãstini Neamtului, in biserica istorica ziditã de Stefan Domnul Moldovei, iar mica petrecere i-a urmat in mijlocul pãdurii, in sunetul scripcii si fluerelor ciobanilor Tulan si Ursachi si al chiuiturilor vcinicesti. O adevãratã nuntã româneascã!  Patruns de înalta lui chemare, mirele a spus ,,Eu nu vã voiu insela in ceeace asteptati dela mine".  Darea de seamã ce a apãrut, cu acel prilej, in "Pamântul Strãmosesc" dela 1 Septembrie, se termina cu aceste profetice cuvinte: "Fie ca toti cei legati de aceastã nuntã, sã se simtã mândri in viitor, atunci când mirele prin activitatea lui de mâine, va face ca aeeastã nuntã sã fie istoricã".
   La 8 Noembrie 1927 - ziua Sf. Arhanghel Mihail - a avut loc la Iasi, legãmântul primilor Legionari si primirea sãcusorului cu tãrânã adusã din toate locurile unde sângele viteaz al Românilor s'a vãrsat pentru apãrarea pãmântului strabun. Ionel Mota impreunã cu Corneliu Georgescu au adus tãrâna dela Sarmisegetuza, tãrânã ce era rosie, simbolizând parcã sângele vãrsat acolo din belsug.
   Mai întâi Cãpitanul a depus jurãmântul, in fata lui Mota, primind din mâinile acestuia sãcusorul cu tãrânã, iar apoi Cãpitanul a luat jurãmtântul lui Ionel si al celorlalti.
   Mota a inceput dupã aceea practica profesiunii de avocat la Siblu si-si continuã studiile de doctorat la Grenoble.
   In acest timp el colaboreazã permanent la ,,Pãmântul Strãmosesc" unde articolele sale, adânc gândite si frumos scrise sunt sorbite cu nesat de noile falange legionare, care veneau sã sporeascã rândurile primilor credinciosi din jurul Cãpitanului.
   Ionel Mota este purtãtorul de cuvânt scris al noii scoli eroice, doctrinarul - in conceptia cea mai înalta - al tuturar simtirilor si actiunilor pe care le înfãptuia noua oaste.
   Rãspunsul sãu, tãios ca o sabie, se îndreaptã împotriva tuturor acelora care cautã sã zãdãmiceascã ori sã coboare mersul miscãrii nationaliste sau sã înlocuiascã conceptia ei pur spiritualistã prin conceptia materialistã a "culturii izvorâtã din economie". Iar când vechii politicieni ardeleni cautã - sã punã in joc, din calcule egoiste si politice, unitatea Statului întregit sau sã înlocuiascã vechile credinte nationaliste si crestine, care se pãstrase in zãcãmintele sufletesti milenare ale Ardealului, - vervul lui Ionel Mota capãtã sclipiri nebãnuite. Respingând aceastã nenorocitã mentalitate, Mota - in glasul cãruia se acumulase protestarea milenarã a Ardealului pentru neam si glie - declarã: "Acesta nu e sufletul nostru!".
   Neputând lua parte la ccngresul studentesc dela Oradea Mare, in Decembrie 1927, trimite o scrisoare, in care - dupã ce isi exprimã opinia asupra datoriei ce o au studentii fatã de actiunea jidãneascã îndreptatã asupra Natiei Românesti - spune intre altele: "Socotesc ca trebuc sã se respingã categoric formula de a reduce pe student numai ia activitatea cãrtii. Aceasta ar insemna nu numai contrazicerea traditiei istorice universale, ci, mai ales, a lipsi natiunea de concursul eforturilor curate si desinteresate ale tinerimii, care concurs totdeauna a fost esential in solutionarea problemelor capitale ale vietii nationale.
   ,,Majoritatea generatiilor de studenti trecuti prin universitate dela 1822 inecoace, si-a fãcut o onoare si un angajament de viatã din combaterea celei mai grozave primejdii nationae si mondiale din câte s'au abãtut peste crestinãtate: Judaismul criminal, distrugãtor al culturii si al organismului natiional... Cãci sã se stie ca onoarea si prestigiul de care s'a bucurat studentimea românã pânã acum in fata strãinãtatii nationaliste, cât si în sufletele Rcmânilor, s'a datorat energiei viguroase cu care, in anii din urmã, a luat in piept pe monstrul stãpân al lumii: judaismul francmasonic si materialist", si încheie astfel: "...as vrea sã contribui sã ajungã si dânsii la aceastã pozitiune de pace sufleteascã pe care n'o poate avea, in vremuri cumplite ca cele de azi, decât cel ce se razimã pe spadã, cu ochii la inamic, în asteptarea luptei pentru acel Imperiu ce pluteste deasupra noastrã, observându-ne, ajutându-ne si mângâindu-ne" ⁽¹⁷⁾.
17) „Pãmântul Stramosesc", An I, Nr. 9.
   In Februarie 1928 - comentând articolul din „Pãmântul Strãmosesc" prin care comandantul legionar de mai târziu, dr. Iosif Dumitru, relata minunea cereasca întâmplatã in închisoarea Cluj, unde chipul Mântuitorului a apãrut unui grup de 11 studenti, intemnitati intr'o chilie a acelei inchisori - Ionel Mota publicã, in revista „Pãmântul Strãmesesc" articolul "...Isus apare'n închisori!".
   „Aparitia aceasta inseamnã începutul interventiei active a Divinitatii in problema apãrãrii omenirii, in problema desrobirii Pãmântului de sub noua stãpânire a Satanei.
   Deocamdatã interventia se reduce la asemenea fenomene emotive. Deocamdatã Isus incepe prin a apãrea in inchisori, spre mângâirerea luptãtorilor antisemiti, strânsi in chingile de fier ale democratilor comisari regali. Ce veti face însã Dvs., arbitrii puterii politice, când puterea Celui cc v'a arãtat cã e cu noi va apãrea, împotriva voastrã si a prietenilor vostri buni in manifestãri active si invincibile? Ce veti face? Cãci, noi acestia, noi stim ce vcm avea de fãcut! Cc arme si forte represive veti mai putea opune Supremei forte Atotputernice?".
   La 15 Decembrie 1929, fiind invitat de cãtre Centrul Studentesc Bucuresti - primul centru in canre duhul nou al vremii pãtrunsese mai adânc - tine o conferintã, la Cercul sãu de Studii, despre „Liga Natiuniler, idealul, viciile si primejdia ei", care apoi este publicatã in Biblioteca Cercului de Studii al Centrului Studentesc Bucuresti.
   Documentatã si expusã cu multã elocventã si convingere, in ea se întruneste spiritul rece al juristulai cu inima caldã si avântatã a nationalismului crestin.
   Chestiunea Ligii Natiunilor era una din preblemele care îl preocupa mult pe Ionel Mota in acest timp. Ea era sã facã, in 1932. subiectul tezei sale de dactorat "La sécurité, juridique dans la Société des Nations".
   Aceastã lucrare - care astãzi, ca multe altele din lucrãrile lui Mota, se dovedeste a fi fost profeticã - era atât de valoroasã, încât - desi mediul universitar era protivnic ideilor lui Mota, majoritatea prefesorilor fiind infectati de virusul iudeo-masonic - comisiunea examinatoare n'a putut decât sã se supuna argumentelcr si logicei lui si sã-i admitã teza "cu mentiunea cea mai înaltã" si cu recomandarea de a fi comunicatã tuturor celorlalte universitãti din Franta, - mentiune care nu se acorda decât lucrãrilor de cea mai mare importantã.
   Revenit definitiv in tarã, Ionel Mota îsi continuã activitatea avocatialã la Orãstie si Deva, fiind apãrãtorul tuturor nãpãstuitilor soartei din istoricul judet al Hunedoarei, al cãrui glorios renume este incãlcat de stãpânirea finantei si industriei pãgâne. Adesea, Mota lua drumul Bucurestilor, pentru a sustine in fata Curtii de Casatie drepturile câte unui românas sau sã apere pe Cãpitan si camarazii sãi mereu implicati in procese de guvernele care cãutau sã impiedice mersul victorios al legiunilor verzi.
   Zi de zi isi continuã activitatea publicisticã în "Pãmântul Strãmosesc" si celelalte gazete legionare - vreo 17 la numãr - care se inmultesc pe întreg întinsul tãrii, odatã cu extinderea miscãrii legionare.
   Cum singur se definea, mai târziu, într'o autobiografie, "datoria îi cerea sã fie un simplu ziarist.  Un ziarist luptãtor asa cum era in traditia presei cu adevãrat românesti, in deosebi in Ardealul de pe vremuri". ⁽¹⁸⁾
18) I. I. Mota, "Cranii de lemn", p. 227. 
   Mutarea Cãpitanului si a centrului miscãrii legionare la Bucuresti, obligã si pe Ionel Mota sã-si pãrãseascã preocupãrile de acasã si sã se mute la Bucuresti, unde prezenta lui lângã Capitan era indispensabilã. Aici, ca sa-si poatã asigura existenta, e nevoit sã primeascã un post de avocat la Casa Autonomã a Monopolurilor, unde, prin cultura sa juridica si cunoasterea stãrilor si legiuirilor de peste munti, aduce mari servicii Statului, mai ales in procesele C. A. M.-ului in Ardeal.    Recunostinta din partea Statului Roman democrat - pentru onestitatea si capacitatea cu care-l servea - era sã o aibã mai târziu, cand - dupã procesul Gãrzii de Fier - va fi înlocuit din slujbã desi instantele de judecatã ii dau câstig. Mota n'a putut nici sã invete in universitãtile românesti, nici sã ocupe un post in Statul Român.
   Stabilit in Bucuresti, Mota isi împarte timpul între munca grea ce trebuia sã depunã spre a-si putea întretine familia, pentru care avea un adevãrat cult, si interesele superioare ale miscãrii. In jurul lui se grupeazã curând acea falangã de tineri intelectuali ce se incorporeazã in Legiune formând, împreunã cu alte câteva elemente vechi ale Legiunii, cuibul „Axa". Pe lângã revista cu acelasi nume, in care Mota va publica atâtea din articolele lui strãlucite, cuibul va fi si un laborator de studii si discutii al miscãrii. Mota era nu numai seful cuibului Axa, ci si spiritul rector al acestei valoroase publicatii.
   Iatã cum înfãtiseazã personalitatea si rolul lui Mota in acele imprejurãri camaradul comandant Alexandru Constant, unul din cei ce colaborau atunci la "Axa": "...trebue s'o recunoastem leal: prin Mota noi am ajuns la inima Cãpitanului, la încrederea desãvârsitã in el. Mota a fost puntea între intelectualismul nostru livresc, sec si indiferent, si acest izvor de spiritualitate româneascã si crestinã de sens, credintã si hotãrîre. Pentru multi dintre noi, intrarea in Legiune a însemnat finalul unei exasperante crize psihologice. Ci meritul acestei tãmãduiri revine întreg lui Mota" ⁽¹⁹⁾.
19) "Cuvântul Argesului", Nr. 28-30.
   Rânduriile acestea aratã cum nu se poate mai limpede cã, pentru legionari Cãpitanul si Mota au fost un singur duh divizat in douã trupuri. Fiinta Cãpitanului cuprindea si trãirea din Mota, fiinta lui Mota cuprindea si trãirea Cãpitanului.
   Si când aceste trupuri au plecat acolo unde Dumnezeu le-a asezat, duhurile lor - redevenite iarãsi unul - au rãmas ca un far spre lumina cãruia se indreaptã Legiunea.
   Cine zice "Cãpitanul!" evocã in acelasi timp pe Mota; cine zice "Mota!", cuprinde in acea chemare si pe Cãpitan. Infrãtirea din viatã v'a urmat dincolo de moarte, Arhangheli ai României Legionare!
   Cumplita prigoanã din Decembrie 1933 îl gãseste pe Mota alãturi de Cãpitan, nelipsit si credincios sfãtuitor si indrumãtor al oastei legionare, care va trebui sã trãiascã cele mai grozave încercãri, umilinte si schingiuiri prin care a trecut vreodatã tineretul unei natii.
   In noaptea de 9-10 Decembrie 1933, dupã dizolvarea Gãrzii de Fier, Ionel Mota este arestat si transportat in cazematele închisorii Jilava, celebrul "Fortul Nr. 13", care va deveni "Academia eroicã" unde se vor cimenta caracterele noii Românii.
   Imediat Ionel Mota ia comanda zecilor de legionari întemnitati, impunând, cu personalitatea si temperamentul sau ferm ordine, disciplinã si credintã nestrãmutatã, cu orice sacrificiu, in cauza româneascã ingenunchiatã. Pe lângã grija de cele sufletesti, Mota trebuia sã aibã si grija celor materiale. Tuturor el se devota, ca un frate mai mare.
   Din închisoare el adreseazã Suveranului, la 21 Decembrie, urmãtorul memoriu: "Maria Ta, in dispretul tuturor legilor, subsemnatii membri ai "Gãrzii de Fier" suntem încarcerati in închisoarea militarã Jilava de 12 zile fãrã a se fi emis contra noastrã mandate de arestare si fãrã a fi fost mãcar interogati de vr'un reprezentant al autoritãtii publice. Singura noastrã vinã este de a fi membri ai eroicei organizatii legionare.
   Reclamatiile scrise pe cari le-am înaintat justitiei (Primului Procuor al Tribunalului Ilfov cat si Procurorului general al Curtii de Apel Bucuresti) au fost, tot cu cãlcarea legilor, lãsate fãrã urmare.
Suntem astfel lãsati complectamente in pãrãsire de cãtre cei chemati a ne garanta ocrotirea prevãzutã de legi.
   Nu ne mai punem nãdejdea in nimeni pentru a ne face dreptate. Iar incepând de astãzi declarãm în semn de suprem protest greva foamei, pe care o vom continua pânã la intrarea în legalitate sau pânã la moarte (fiind hotãrîti ca violentei cu care suntem amenintati, sã rãspundem cu violentã in apãrarea libertãtii noastre de-a muri cu demnitate).
   Am dorit sã Vã înstiintãm despre aceasta, Sire, numai pentru a avea multumirea, in zilele de suferinta si moarte in care pãsim, de-a sti cã ne urmãreste zi cu zi privegherea atentã a Regelui Românilor.
   Geamãtul de revoltã si de chin ai tineretului românesc, torturat fãrã vinã din ordinul si in interesul puterii judeo-masonice in toate inchisorile tãrii, este Sire, in acest ajun de Crãciun, adevãratul colind pe care batjocoritul suflet românesc îl îndreaptã cãtre Mãria Ta, care sunteti urmasul in scaun domnesc al lui Stefan cel Mare si al lui Mihai, suprem si rãspunzãtor ocârmuitor al poporului românesc.
   Rãmânem, Sire, ca totdeauna, devotati slujitori ai idealului neclintit al nationalismului românesc: Hristos, Regele, Natiunea".
   Alãturi de Ionel Mota memoriul poartã semnãturile lui Vasile Marin, Sterie Ciumetti, Mihail Polihroniade, Ion I. Zelea-Codreanu, Gh. Apostolescu; preotii: Duminicã Ionescu, N. T. Georgescu-Edineti, Gh. T. Popescu, Virgil Ionescu, Andrei C. Ionescu, C. Popov, prof. Al. Vasiliu, Iacob Bârsan, Sergiu Torjescu, G. Jurgea-Negrilesti, Ion D. Rodeanu, s. a.
   Tot acum, din initiativa lui Mota se redacteazã in inchisoare "Axa", cel din urmã nurnãr, dela 23 Decembrie 1933, care vai fi confiscat si in care el scrie "Arestarea - act de guvernãmânt", din care desprind urmãtoarele: "Noi - cei azi fãrã nume - sã zicem deci: noi, cei din Oastea fãrã nume - noi nicicdatã n'am conceput România legionarã de mâine ca un Stat autoritar limitat numai de bunul plac, ci ca un Stat juridic, pe principii juridice înnoite, limitat de o serie de regule precis determinate, justificat de un snop de scopuri clar si pe fatã mãrturisite. Niciodatã n'am dorit înlocuirea democratiei constitutionale cu o dictaturã a bunului plac".
   La 23 Decembrie legionarii au fost pusi in libertate cu exceptia lui Ionel Mota, care - împreunã cu Sterie Ciumetti si Vasile Marin - au rãmas pânã la 29 Decembrie.
   In acea teribilã noapte de 29 Dccembrie, Ionel Mota - liberat abia de câteva ore - n'a mai putut fi arestat, cãci atunci, desigur, ar fi avut si el soarta lui Sterie Ciumetti.
   Mota a reusit si se sustragã vigilentei autoritãtilor, care l-au cãutat fãrã încetare pânã la inceputul lui Februarie 1934, când a fost arestat si, pentru a doua oarã, întemnitat la Jilava. Chiar dacã n'ar fi fost prins, Mota avea intentia sã se predea. Cãci, cu mici exceptii, erau acum adunate la Jilava cãpeteniile legionare din intreaga tarã si Mota socotea ca locul sãu este printre dânsii.
   La Jilava, Mota este primit de camarazi cu mare entuziasm si imediat ia comanda tuturor legionarilar arestati, pânã la proces, când apare Cãpitanul. Dat judecãtii, alaturi de Cãpitan si ceilalti camarazi, este achitat, la 5 Aprilie 1934.
   Din nou liber, Mota îsi continuã activitatea juridicã si publicisticã, apãrând in toate procesele legionare, scriind la toate foile ce încep iarãsi sã aparã in tara. Reaparitia regulatã a "Cuvântului Studentesc" in toamna lui 1934, îl aduce printre colaboratorii sãi permanenti. Cuvântul lui Ionel Mota este un continuu îndreptar al noilor generatii studentesti, care mãrturisesc in Mota un conducãtor spiritual, proclamându-l, in unanimitate, la congresul dela Craiova, din Aprilie 1935, presedinte de onoare.
   La 16-17 Deecembrie 1934, Ionel Mota participã - in calitate de delegat al "Gãrzii de Fier" - la congresul anual organizat de Comitetele de Actiune pentru Universalitatea Romei", de sub presedintia deputatului italian Generalul Coselschi, la Montreux (Elvetia), la care au mai participat sefii miscãrilar natonaliste din 16 State europene.
   Cu acel prilej, Mota a rostit urmãtoarea cuvântare:
   „Domnule Presedinte, Domnilor Delegati,
   Problema in discutie, a realizãrii unei noi unitãti, m'a preocupat in mod deosebit. Trebue sã facem imposibilul pentru a evita ca lumea fascistã de maine sã fie divizatã in mai multe fronturi, cari sã se lupte între ele. Problema universalitãtii Romei trebue sã ne preocupe din primul loc. Trebue sã ne sfortãm de a gãsi un teren comun de întelegere, pe care ar trebui sã ne bazãm mâine.
   Tot asa cum a precizat d. Presedinte, noi nu putem spera decât cã lumea fascistã de mâine va forma o unitate complectã din toate punctele de vedere. Nu trebue sã ne fixãm scopuri prea largi si trebue sã recunoastem dreptul fiecãrui popor de a-si rezerva facultatea de privire a problemelor speciale, in cari noi nu vom avea dreptul sã ne amestecãm. Insã, din alt punct de vedere, este perfect egal cã, asupra marilor probleme internationale trebue sã cãdem de acord, fãrã a emite niciuna din marile probleme internationale, in sfârsit de a nu compromite unitatea fascistã de mâine.
   Nu voiu insista asupra legãturilor cari ne unesc, asupra conceptiei noastre unice de a accepta si de a aprcba corporatismul, astfel cum l-a conceput d. Mussolini, si care va fi aplicat de cãtre fiecare Natiune, cu oarecari adaptãri locale, tinând seamã de conditiunile particulare. Nu voiu insista mult asupra acestei spiritualitãti noi, care ne este comunã noua, însã eu vã propun de a desbate douã probleme destinate a permite o mai perfecta unitate, probleme cari, in tot cazul, ar putea constitui un pericol pentru aceastã unitate europeanã de mâine a lumii fasciste".
   In continuare, Ionel Mota vorbeste despre diverse centre de initiativã, care studiazã prblemele comune Fascismului, si despre necesitatea de a se pune de acord cu ele, invitându-le sã participe la reuniunile viitoare.
   In ceeace priveste nevoia constituirii unui bloc european si mondial unic, Mota crede cã, pentru a asigura aceastã unitate, nu trebue sã ignorãm nici una din marile probleme internationale, printre care prcblema evreiascã, foarte gravã pentru anumite tãri "si cu totul specialã pentru România" ⁽²⁰⁾.
20) Comités d'action pour l'universalité de Rome. Reunion de Montreux, No. 16-17, p. 48. 
   Interventiei lui Ionel Mota, se datoreste faptul cã, desi problema jidoveascã nu figura in ordinea de zi a congresului, ea a fost totusi amplu desbãtutã, examinarea ei fiind acum abordatã pentru prima datã de cãtre fascismul italian, care-si precizeazã pozita fatã de ea, prin urmãtoarea motiune, votatã cu unanimitate:
   ,,Congresul, considerând cã fiecare Stat, in virtutea principiului suveranitãtii nationale, e singur competent sã decidã pe teritoriul sãu asupra atitudinei pe care o va lua fatã de cetãteni, grupari, rase si religiuni stabilite înlãuntrul sãu - tinând seamã de prescriptiunile legilor naturale si ale regulelor morale - declarã ca problema jidoveascã nu trebue conceputã ca o campanie de urã universalã împotriva Jidanilor;
   Dar, cu toate acestea, considerând cã in numeroase tãri, anumite grupuri de Jidani exereitã pe fatã sau in mod ocult o influentã daunãtoare intereselor morale si materiale ale Patriei si constituie un fel de Stat in Stat, profitând de toate drepturile sau refuzând sã se conformeze la orice datorii, lucrând totcodatã la distrugerea civilizatiei crestine, Congresul denuntã actiunea nefastã a acestor elemente si se angajeazã a o combate" ⁽²¹⁾. 
21) Comités d'action pour l'universalité de Rome. Réunion de Montreux, No. 16-17, p. 86-87. 
   Aceastã motiune era cea mai strãlucitã consacrare mondialã a ideilor lui Ionel Mota, pe care el le propagase încã din 1925 când fusese la congresul antisemit mondial, dela Budapesta.
   Dar nici la Montreux, Ionel Mota n'a fost scutit de anumite ofense din partea oficialitãtii românesti, reprezentatã printr'un mare personaj al politicii europene din acel timp. Felul in care Mota a înteles sã rãspundã acestor ofense a impresionat adânc întregul congres, care s'a solidarizat cu Mota, iar când acesta a amintit de suferintele tineretului român, congresul a pãstrat o clipã de reculegere, pentru sângale nevinovat si curat al zecilor de luptãtori nationalisti români, ucisi pâna atunci.
   Reproducem aci scrisoarea pe care Mota a trimis-o atunci lui Nicolae Titulescu:
   „Domnule Ministru, astãzi dupã amiazã, din plin congres al C. A. U. R. am fest ridicat de cãtre agenti ai sigurantei elvetiene, condus la biroul politiei din hotel si supus unor cercetãri amanuntite, care au mers pânã la stabilirea genealogiei mele si la examinarea credintelor mele politice ca si a întregii mele activitãti din ultimii ani.
   Desigur, numai politiei elvetiene îi datorez faptul de a nu mi se fi luat amprentele digitale, dupã ce consemnându-se totul într'un interogatoriu scris, am fost cercetat asupra masurii in care as fi participat la asasinarea lui Duca si asupra întregii activitãti a Garzii de Fier.
   Dupã aceastã cercetare politieneascã, am fost urcat, insotit de agenti de politie, in camera mea, unde fãrã autorizatie legalã s'a procedat la o amãnuntitã perchezitionare a valizelor si camerei mele, in mod ilegal.
   Mi s'a spus ca se cautã arme si munitiuni, din ordinul direct ai ministrului federal respectiv.
   Cum aceastã atitudine ofensatoare si ilegalã nu s'a luat fatã de nici unul din membrii congresului, ci numai fatã de mine, am convingerea cã tot ce s'a intâmplat se datoreste interventiei d-v. - Iau act.
In tarã strãinã, sensiblitatea nationalã e mai accentuatã, de aceea, desi o înfierare publicã a d-v. nu ar fi trebuit sã mã indispunã, tin sã vã comunic cat de mult m'a durut pentru tara mea, cat de rusinat m'am simtit pentru România mea, atunci când comunicând congresului cele întâmplate (comunicare la care eram dator deoareee in mine fusese ofensat întregul congres) si de altfel fãrã sã amestec în aceastã comunicare persoana d-v. dintr'un sentiment de jenã ca Roman, si când congresul protestând cu indignare contra celor întâmplate si implicându-vã, pe d-v. ca responsabil - am simtit cum in revolta contra d-v. era pãlmuitã insãsi onoarea tãrii mele.
   E regretabil, in deosebi, cã ati tinut sã dati in spectacol, în fata reprezentantilor a 20 popaare, toatã putreziciunea, morala a României vechi, care guverneazã încã tara si se dovedeste astfel in fata strãinilor toatã infectiunea care stãpâneste in asemenea mãsurã aceastã clasã conducãtoare, încât e suficient ca un membru al ei sã ia contact cu un strein sãnãtos - asa cum sãnãtoasã e autoritatea publicã elvetiana pentruca infectiunea sã fie tranmisã acestor streini cu atâta virulenta încât sã-i poatã determina la acte atât de ilegale, cum este o perchezitie domiciliarã neautorizatã de Justitie.
România de mâine, a noastrã, tinerilor, care va înstãpâni cu siguranta si in curând, va sti sã spele toate aceste ofense de pe obrazul tãrii.
   Aceasta si numai aceasta este satisfactia pe care o astept. (ss) I. I. Mota".
   In Aprilie 1935, constituindu-se Asociatia "Generatia miscãrii studentesti dela 1922", Ionel Mota este ales presedinte. Era consacrarea uneia din cele mai reprezentative figuri a generatiei noi, care a personificat si pãstrat nestirbit patrimoniul moral al miscãrii studentesti, contribuind - prin cultura, caracterul si lupta sa - la biruinta ei.
   Cu acel prilej, Ionel Mota a spus urmãtoarele :
   „si-ai despicat in doua istoria
   tãran de cremene
   Cum n'a fost altul sa-ti semene,
   Horia!"
              Aron Cotrus
   O despãrtire între douã lumi. 
   Aceasta a fost semnificatia miscãrii nationale studentesti dela 1922, aceasta a fost marea îndrãsnealã, rãspântia hotãrîtoare cãreia generatia noastrã îi datoreazã aflarea marilor izvoare de vitalitate româneascã.
   Când aceastã miscare va fi ajuns la biruinta, iar fata României se va schimba ca prin farmec, se va putea spune si despre tineretul acestei miscãri studentesti:
   ai despicat in douã istoria...
   Fericitã sfãrâmare a unei unitãti de moarte, a unei solidaritãti de înjosire".
   La cel de al doilea congres al Asociatiei, din 18 si 19 Aprilie 1933, Mota este reales presedinte. In metiunea pe care o redacteazã si care se voteazã in unanimitate, Ionel Mota, referindu-se la pregãtirea unei noi actiuni de distrugere a miscãrii nationale, a spus, între altele:
   „Congresul exprixnã totodatã hotãrîrea sa, in numele generatiei tinere a miscãrii studentesti a ultimilor 14 ani, de a se apãra cu toatã vigoarea unei legitime apãrãri împotriva acestor încercãri, arãtând tãrii intregi cã aceastã miscare nu vor putea fi înfrântã prin unul sau douã asasinate, ori prin ineficiente disolvãri, ci va putea fi înfrântã doar atunci când toate zecile de mii de tineri pe cari îi reprezentãm, vor fi fost coborîti in mormânt".
   La 6 Decemvrie 1935, Ion I. Mota este numit comandant al "Bunei Vestiri", ordin nou intemeiat de cãtre Cãpitan, pentru "Vãcãresteni" si o parte dintre intemeietorii Legiunii: ing Gh. Clime, ing. Ion Blanaru si avocat Mille Lefter.
   Tot in primãvara lui 1936, Ionet Mota ia conducerea, efectivã a glorioasei „Libertatea", dela Orãstie, prin care veneratul sãu pãrinte a dus atâtea mari lupte pentru cauza românismului si prin care a îmbrãtisat, cu atâta întelegere pãrinteascã, miscarea legionarã, pentru care a suferit el, ctitor de tarã intregitã, batjocurã si chiar inchisori.
   Desi nu e oficios, foaia capãtã un dinamic caracter legionar.
   In acelasi timp Ionel Mota este purtãtorul de cuvânt al duhului nou legionar, tinând o sorie de conferinte cu rãsunet din oras in oras. "Nu de putine ori, între douã trenuri - dupã cum spune Ion Banea - trebuia sã redacteze articolele cerute de cãtre diverse reviste si ziare sau sã-si schiteze o noua lucraie" ⁽²²⁾.
22) "Glasul Strãmosesc", An. IV, Nr, 1. 
   Cãci in afarã de "Cuvântul Studentesc", Ionel Mota colaboreazã regulat la "Revista Mea", "Cuvântul Argesului", "Crai Nou", "România Crestinã", „Vestitori" - noua gazetã pe care o redacta Vasile Marin si care a fost suprimata dupã Nr. 4.
   In Martie 1936, Mota isi strânge o parte din articolele sale - rãspãndite prin diferitele reviste si ziare - intr'un volum, intitulat "Cranii de lemn", editura "Totul pentru Tarã ", Sibiu 1936.
   „Cranii de lemn" este cartea suferintelor si victoriilor tineretului românesc. Un catehism - alãturi de "Pentru legionari" - al tineretului românesc din acest veac.
   Din articolele cuprinse in acest volum se desprinde - pe langa puternicul schelet juridic si moral, pe care Mota l-a pus la temelia Legiunii - un spirit mesianic al Jertfei totale pentru binele altora, pentru Neam, pentru slujirea lui Dumnezeu, care îi vor duce mai târziu sã-si dea viata chiar pe câmpiile Spaniei.
   La inceputul volumului Mota pus o Autobicgrafie (în loc de introducere). El poartã acolo numele Nutu Doncii - un nume simbolic, sub care era sã apara cartea, de n'ar fi putut-o strecura sub propriul sãu nume.
   Se mai aflã in acel volum un articol intitulat „8 Mai", care - dupã propria mãrturisire a lui Mota - i-a fost inspirat de jertfa si suferintele Nicadorilor. In afarã de stilul impecabil si plin de nemãrginitã duiosie, Mota imortaliza in acele rânduri pentru generatiile ce vor veni, lupta dintre setea de viatã a unei fiinte tinere si renuntarea totalã si de bunã voie la toate bucuriile, pentru un ideal.
   Pentru frumusetea si simbolul lui, acest articol a fost citit la catafalcul lui Ion I. Mota de comandantul Belgea.
   In legãturã cu atacurile pe care unele ziare si fostii conducãtori le îndreptau contra legionarilor, Ionel Mota face sã aparã, in 1936, an manifest, din care extragem:
   "Tineretul nationalist, legionar, nu e nicidecum anarhic. El nu practica violenta in virtutea vreunui principiu nihilist si nici mãcar ca metodã normalã de luptã. Tineretul nostru e un tineret strâns legat de ideea de ordine, ordine moralã in rândul întâi, ordine nationala in rândul al doilea, si chiar ordine legalã. Dovada ca se prazintã de bunã voie in fata autoritãtilor legale spre a se supune prevederilor legale (pe care le-ar fi putut eluda).
   Tineretul acesta declarã cã îi sunt absolut suficiente cadrele legale pentru a-si implini misiunea sa istoricã si pentru a birui.
   Dar atunci când cei inspãimântati de progresul normal si legal al luptei tineretului, concep ei cei dintâi si pun in aplicare ei cei dintâi scoaterea tineretului din lege, uneltind împotriva lui si întrebuintând cele mai perfide mijloace (disolvãri, împuscãri, uneltiri impoiriva vietii conducãtorilor, cumpararea si încurajarea trãdãtorilor, etc.), mijloace cãrora acest tineret nu le poate face fatã pe cãile legale, atunci tinem sã se stie cã noi nu putem sa ne resemnãm, acceptând înfrângerea noastrã prin aceste lovituri imorale, ilegale si piezise, ci întelegem sã rãspundem cu toate mijloacele la care ne dã dreptul cea mai legitimã si mai sfântã apãrare.
   Aceste afirmatii ale noastre pot fi desigur foarte usor rãsturnate da cãtre adversarii nostri, afirmând cã nu sunt adevãrate provocãrile despre care vorbim, atacurile infame, imorale si ilegale despre care ne plângem. "Voi ati început uneltirile si violentele", zic ei. Dar noi afirmãm, in fata lui Dumnezeu si a istoriei, cã niciodatã violentele noastre nu au fost decât legitime apãrãrii. Inceputul ilegalitãtilor si al violentelor a fost la dusmanii nostri. Dumnezeu si istoria vor decide asupa acestei chestiuni a prioritãtii atacului nedrept si deci a justificãrii uneia sau a celeilalte violente.
   Iar dacã, pe viitor, acesti politicieni vor cu adevãrat pace si liniste in tarã, sã binevoiascã a se feri de piaza rea a ceasului când sunt tentati, spre a scãpa mai usor de adversari, sã unelteascã din nou împotriva vietii noastre, sã ne scoatã din nou din lege si din lupta egalã si cavalereascã. Si vor avea liniste si pace.
   Dar dacã violentele si uneitirile lor vor continua, vor trebui sa se izbeascã in plin de acest tineret care-si apãrã, chiar cu sãlbãticie, misiunea si idealul sãu".
   Viitorul s'a însãrcinat sã dovedeascã cât de adevãrate au fost cuvintele lui Ionel Mota.
   In August acelasi an îl gãsim pe Ionel Mota in tabãra dela Carmen Sylva, muncind alãturi de Cãpitan si ceilalti camarazi, cu aceeasi voie bunã si entuziasm care fãceau din taberele legionare un nesecat izvor de energie si muncã inchinatã Patriei.
   Incercãrile regimului defunct de a zadarnici si aceastã mare operã de educatie nationalã si insanatosire a tineretului nu lipsesc nici acum. In fata elanului nãvalnic al tineretului care se înrola sub steagul Cãpitanului, putreziciunea stãpînitorilor satrapi încearcã sã creeze o diversiune, prin nefireasca organizatie a Strãjii Tãrii, a cãrei emblemã si educatie era de esentã pur masonicã si care era sã-si încununeze activitatea prin teatrala sinucidere a comandantului ei, în neputinta de a justifica miloanele risipite.
   Ionel Mota a adresat atunci Tarii o brosurã, intitulatã "Scrisoare cãtre tineretul cuminte!', care constituia un drastic rechizitor al acestor incercãri infame, - cuvinte ce au putut strãbate oprelistile censurii si urmãririle politiei, ajungând pânã in cele mai îndepãrtate colturi ale tarii.
   Inceputul crâncenelor lupte din Spania, dintre nationahsti si comunisti, cu toate ororile pe care acesti Luciferi moderni le deslãnituie împotriva bisericii si civilizatiei crestine, naste in sufletul profund pios al lui Ionel Mota o mare problemã de constiinta: "Se trage cu mitraliera in obrazul lui Cristos! Se clatinã asezarea crestinã a lumii! Putem noi sã stãm nepãsãtori? Nu e o mare binefacere sufleteascã, pentru viata viitoare, sã fi cãzut in apãrarea lni Cristos?" spunea el în scrisoarea din urmã cãtre iubitii si prea mult încercatii lui pãrinti. Si socotind cã de rezultatul luptei din Spania depinde si soarta poporului nostru cãci: "de va cãdea Crucea la pamânt in Spania, se vor clãtina temeliile ei si in România, iar comunismul, dacã va fi biruitor azi acolo, se va nãpusti mâine asupra noastrã" ⁽²³⁾, Ion Mota isi pregãteste o echipã de 6 comandanti legionari, dintre cei mai bravi si încercati, si, senin, la 24 Noembrie 1936 pleacã, pentru ca sã moarã, spre pãmântul Spaniei, care "nu e pentru inimile noastre un pãmânt strãin", cãci acum el s'a amestecat cu sângele scump al lui Ionel Mota si Vasile Marin.
23) Testamentul lui Ion I. Mota.
   Mai înainte de aceasta - ca la plecarea pe un drum fãrã întoarcere - el isi pune toate treburile in ordine, lasã cele din urmacuvinte pentru pãrintii sãi venerati, pentru micii si adoratii sãi copii, pentru sotia credincioasã si pentru Cãpitanul sãu, pe care-l pretuia mai mult ca orice pe aceastã lume, si se împãrtãseste cu Sfintele Taine la 3iserica Sf. Ilie Gorgani.
   "Desi n'avea aprobarea Cãpitanului sã stea decât o lunã, dupã ce predau Generalului Moscardo - apãrãtorul Alcazarului - sabia de Onoare dãruitã de Legiune, ei se angajeazã pana la sfârsitul luptelor in Legiunea Strãinã, cea mai exppusã unitate a trupelor spaniole de sub comanda Generalului Franco. Cãci Mota - in sufletul caruia inviase toate virtutile dace din strãvechea Sarmisegetuza - socotea cã: "Omul doar n'a fost nãscut pentru a trãi numai decât un numãr de nu stiu câti ani; ci pentru a se apropia de Dumnezeu, prin faptele vietii Sale" ⁽²⁴⁾.
24) Testamentul lui Ion I. Mota, p. 24. 
   Existã oameni care s'au intrebat si se întreabã poate si acum - care a fost rostul plecãrii si jertfei lui Mota in Spania?
   Acestora le-a rãspuns profesorul Nae Ionescu in prefata cãrtii "Crez de Generatie" a lui Vasile Marin, camaradul întru jertfã allui Ionel Mota:
   "Ion Mota s'a dus sã moarã. Coborîse adãnc in el incredintarea cã mântuirea neamului nostru are nevoie de jertfa pateticã a fiintei lui trupesti; si a plecat intr'o tran:figuratã hotãrîre; nu ca sã lupte; nu ca sã învingã luptând; ci pentruca, cu moartea lui, sã calce moartea noastrã. Dacã Mota s'ar fi întors nevãtãmat din rãzboiu, bucuria omeneascã a noastrã, a celor care l-am cunoscut, ar fi stat alãturi de îndoiala lui Mota, care se va fi gândit cã, pentru pãcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricât de groaznic ar fi omeneste gândul acesta, eu sunt astãzi încredintat cã, pentru mântuirea natiei noastre, Dumnezeu trebuia sã accepte jertfa lui Mota, asa dupã cum, pentru mântuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa mielului".
   Din drum, de pe vaporul „Monte Olivia", care-i ducea spre Portugalia, Mota scrie mereu pentru „Libertatea" lui draga, si apoi, chiar din iuresul rãzboiului, el trimite mereu rãvase dela legionarii români de pe frontul spaniol". Numerele "Libertãtii"' de Crãciun si Anul Nou 1937, sunt aproape in întregime scrise de Ionel Mota.
   "Prezent" se intituleazã publicatia care cuprinde ultimele lui articole scrise pe frontul spaniol si care au fost tipãrite dupã moartea sa.
   Un amãnunt induiosãtor esi acela ca tot timpul, atat pe vapor cât si pe front, Ionel Mota a dormit alãturi de V. Marin, lângã care avea sã-si doarmã si somnul cel de pe urmã.
   La 1 Ianuarie 1937, Cãpitanul numeste pe Mota, vice-presedinte al partidului "Totul pentru Tarã" lucru care i s'a comunicat pe frontul spaniol.
   Indurând toate greutãtile si mizeriile cumplitelor lupte din acel iad pãmantesc care era atunci Spania, Ionel Mota si cu ceilalti 6 canmarazî ai sãi se inroleazã, ca simpli soldati in Bandera 6 Tercio, luptând cu tot devotamentul si abnegatia, ca pentru Tara lor. La groaznicile lupte dela 4-6 Ianuarie ce s'au dat in sectorul Majadahonda - Las Rogaz - El Pradilo, Mota cu echipa românã au fost la inãltimea eroicã asteptatã dela ei, fãcând fapte de rarã vitejie, ceeace le-a atras felicitãrile speciale ale Comandantului lor.
   In ziua de 13 Ianuarie 1937, la ora 4,45 în cumplitele lupte dela Majadahonda, Ionel Mota a cãzut cu mâna pe mitraliera, alãturi de nedespãrtitul sãu camarad si prieten Vasile Marin, in fata satanicului foc bolsevic. De sub haina care acoperea pieptul sfârtecat al lui Mota, camarazii scot drapelul tricolor cu care era înfãsurat si-l astern peste trupurile lor.
   Nicolae Totu - unul din cei 6 comandanti legionari din echipa lui Mota - redã astfel acest tragic moment: "Ionel Mota a primit lovitura de obuz in plin, dar nu are nici mãcar o zgârieturã pe obraz, e senin si sfânt. Marin are rãni numai pe fata si in partea stângã a pieptului. Trãsãturile lui par si mai bãrbãtesti acum. Intotdeauna Mota a fost sfântul viteaz, iar Marin eroul neînfricat. Mã uit la amândoi si-mi aduc aminte de articolul lui Ionel Mota: "Cranii de lemn". Da, cranii de lemn, acum.    In ele însã s'au frãmântat o lume, sperante, credinte, avânturi. Trupurile nu mai au viatã, dar sufletele lor sunt cu noi, le simtim la tot pasul. Ele ne vor duce la biruinta finalã. Sufletele lor vor misca steagurile noastre victorioase si din inãltimea lor vor binecuvânta jertfa noastrã". ⁽²⁵⁾.
25) Nicolae Totu, "Insemnãri de pe front'' pag. 128. 
   Asa a fost scris sã moarã: simplu, modest, luptând, ca in toatã viata sa, "cu tot elanul si toatã fericirea, pentru Cristos", pentru a împlini astfel voia destinului sãu, care-l chema: "a muri sfârtecat si chinuit, apãrând Crucea si scânteia de adevãr pe care o avea in el", convins fiind cã „oricât de puternic ar fi Satana, atunci când îl combati cu jertfirea chiar a propriei vieti, intervine Atotputernicia cereascã si te face biruitor" ⁽²⁶⁾.
26) Ion I. Mota, "Cranii de lemn".
   Vestea acestei îndoite morti a cãzut ca un trasnet asupra tuturor inimilor curate românesti, care urmãreau cu înfrigurare soarta legionarilor români de pe frontul spaniol.
   In dimineata de 14 Ianuarie, când sosise telegrama prin care Nicolae Totu anunta Cãpitanului cumplita veste, mi-a fost dat - pentru prima oarã de când îl cunosteam - sã-l vãd plângând pe Cãpitan. Omul acela care in fata tuturor încercãrilar nãprasnice ce-i trimisese soarta rãmãsese neînfrânt; Cãpitanul, care - într'o grea împrejurare a vietii mele, la moartea tatãlui meu - îmi spunea: "Fii tare; marile încercãri ale vietii trebue si ne gãseascã resemnati si hotãrâti sa primim dârzi toate loviturile", sub povara cumplitei dureri a mortii celui mai bun si mai drag frate de luptã, plângea.
   Pentru aducerea in tarã a trupurilor camarazilor morti in depãrtare, a plecat însusi Domnul General Cantacuzino Grãnicerul, care facea acum pentru a doua oarã acest drurn.
   Spania si Germania - pe unde a trecut vagonul mortuar - au dat onoruri militare acestor camarazi, - reprezentanti ai tineretului nationalist roman.
   In tarã, dela Ghica Vodã, in tot drumul prin Moldova, si in Ardeal pânã la Orãstia natalã a lui Mota, si mai departe pânã la Bucuresti, poporul si Legiunea au îngenunchiat in fata sicrielor lor.
   O procesiune impunãtoare de cãmãsi verzi - într'o ordine cum nu mai cunoscuse Capitala - a condus la biserica unde, înainte de plecarea pe front, primiserã Sfânta Impãrtãsanie, pe cei care purtaserã vitejia româneascã in îndepãrtata Spanie.
   Inhumarea lor la Casa Verde s'a fãcut tot într'o fatidicã, zi de 13 - 13 Februarie 1937 - fiind întovãrãsiti in ultimul lor drum de întreaga Legiune Arhanghelul Mihail, cu care ocazie au depus acest cutremurãtor jurãmânt:
   "Jur in fata lui Dumnezeu.
   In fata jertfei voastre sfinte pentru Hristos si Legiune.
   Sã rup din mine bucuriile pãmântesti,
   Sã mã smulg din dragostea omeneasca,
   Si pentru Invierea neamului meu,
   in orice clipã,
   Sã stau gata de moarte, Jur!". 
   Mai târziu, s'a înfiintat ordinul "Mota-Marin" format din cei mai viteji si mai neînfricati luptãtori pentru Legiune si Tarã, iar Asociatia "Generatia Miscãrii studentesti din 1922" a luat numele lui "Ion I. Mota".
   In amintirea jertfei lor, Cãpitanul a hotãrît înãltarea unei mãnãstiri la Predeal, unde trebuia sã fie cimitirul de onoare al tuturor legionarilor cãzuti.
   Legiunea va implini cât de curând aceastã poruncã a Cãpitantanului ei. Acolo vor dormi somnul de veci Cãpitanul, Mota si Marin, Nicadorii, Decemvirii, si toate legiunile de tineri martiri.
   Si totusi - ca si Cãpitanul - Mota n'a murit, Mota nu poate fi mort pentru noi. "Mã apropii de el si-i pun mana pe obraz. Il chem incet pe nume, in speranta unei minuni, a unui rãspuns"... ⁽²⁷⁾ pe care zadarnic îl va fi asteptat Totu din partea lui Mota, la spitalul Donicellas Nobles.
   Cãci dupã cum ne spune însusi Ion I. Mota ⁽²⁸⁾, "Rãspund si eu astãzi, celor cari m'au iubit si care se îndurereazã de plecarea mea trupeascã dintre ei:
PREZENT!
   Sunt cu voi, sufletul meu nu v'a pãrãsit".
27) Nicolae Totu, idem, p. 127. 
28) Ion I. Mota, "Prezent".

Andrei C. IONESCU
Almanahul CUVÂNTUL, 1941