Cine sau ce mă determină să scriu aceste pagini după ce unii, care au fost mai buni, mai deştepţi ori mai rău chinuiţi decât mine, şi-au scris amintirile lor?

       O simplă întâmplare pentru care eu n-am nici un merit, dar care mi-a schimbat complet cursul vieţii şi odată cu această schimbare mi-a descoperit o serie de dedesupturi ale conspiraţiei comuniste, în legătură cu acest subiect este faptul pentru care m-am hotărât să scriu. La data când "autoreeducarea" se urzea abia în capetele îmbătate de ură a conducătorilor comunişti din România, eu eram singurul vieţuitor din familia mea rămas în ţară, fiul unor cetăţeni americani rămas singur pe teritoriul României, toată familia mea era peste ocean. Eu însă nu eram cetăţean american deci nu aveam dreptul să mă aştept la vreo protecţie din partea acestei ţări. În timpul războiului organele Siguranţei Statului mă suspectau că aş avea legături cu anumiţi conspiratori şi cu cominterniştii dar eu mi-am văzut de carte şi Dumnezeu m-a ferit de pericole. După intrarea în ţară a "Armatei Roşii Eliberatoare" m-am zbătut să iau legătura cu familia. Am reuşit abia prin Iunie 1947. Îndată după aceea, ai mei mi-au trimis un "affidavit”· şi au început să facă presiuni prin senatorii şi congresmanii americani să mă aducă la ei. Conducătorii comunişti din România vedeau în această insistenţă a politicienilor americani o posibilitate de a-şi infiltra un om al lor cu mâna căruia să poată scoate de la americani unele secrete industriale de care aveau nevoie. Am fost arestat şi mi s'a făcut următoarea ofertă: “Pleci în America dacă accepţi să lucrezi pentru noi. Acolo te vom împinge aşa de sus cum tu nici nu visezi măcar. Nu ai de făcut nimic altceva decât să ne spui nouă ce se petrece în cercurile în care te învârţi. Dacă nu accepţi să lucrezi pentru noi, puşcăria”.

       Oferta asta mi s'a făcut de mai multe ori şi după aceea, în timpul detenţiei de 13 ani chiar şi după ce am ieşit din închisoare.

       La data când mi se făceau pentru prima dată aceste propuneri aveam destule cunoştinţe despre viaţa în Uniunea Sovietică acumulate din proprie experienţă: Un frate omorât de Sovietici la graniţa Bucovinei ocupate de ei în 1940 cu România liberă de atunci. O bunică deportată în Siberia la vârsta de 84 ani. Satul pustiit şi jefuit numai după un an de "libertate comunistă". Supravieţuitorii acestui prăpăd n-aveau decât poveşti de groază despre încercările prin care trecuseră. Desigur toate acestea şi multe altele m-au făcut să nu accept. Ca să mă convingă, anchetatorul a început să-mi zugrăvească în culori cât se poate de vii tot ce mă aşteaptă dacă optez pentru închisoare şi ceea ce spunea el nu era de domeniul imaginaţiei căci el venea după un ciclu de lecţii de la Şcoala de ofiţeri de securitate din Moscova şi luase cunoştinţă de tot ceea ce se pregătea pentru ţara noastră. După ce încercarea cu vorba nu m-a convins anchetatorul a folosit "celelalte" mijloace învăţate în şcoală dar rezultatul final a rămas acelaşi şi eu mi-am văzut visul cu ochii:

       M-am văzut în închisoarea Suceava în aşteptarea procesului. Aici autoreeducarea" lui Bogdanovici era începută. După proces am fost mutat chiar în camera în care acesta îşi ţinea şedinţele zilnice de autoreeducare şi am văzut chiar cum s'a semnat actul oficial de înfiinţare al O.D.C.C.-ului (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste). Când am intrat pe uşa acelei camere, am remarcat un om care-mi făcea semne grăbite să mă apropii. Avea o barbă neagră şi părul şi ochii ca de catran. Mi-a întins mâna: "Sunt profesorul Cezar Nazarie de la Şcoala Normală de Băieţi din Iaşi, vino să stai lângă mine, am un loc liber aici şi n-aş vrea să vină altcineva să-l ocupe." M-am aşezat pe locul indicat şi am rămas lângă el. După ce am schimbat câteva vorbe ca de ocazie profesorul s'a scuzat şi a pornit prin cameră să-şi viziteze prietenii.

       Avea o funcţie. Prezicea viitorul, ghicea în palmă la toţi aceia care îl solicitau şi o făcea fără plată aşa de dragul artei. Avea ceva de spus fiecăruia despre nişte suferinţe grele prin care a trecut dar, mai are de îndurat încă. Până la urmă însă se vor risipi ca fumul şi-apoi vor veni timpuri mai bune. "Când?" – Un bob zăbavă! Poate câteva luni sau poate câţiva ani. Răbdare!

       A încercat să mă facă şi pe mine clientul lui. I-am spus că nu doresc să ispitesc viitorul şi prefer să-l primesc aşa cum va veni. A insistat mult şi a trebuit să-i fac pe voie. Mi-a luat mâna ca şi cum ar fi făcut ca să-mi ghicească, dar se uita ţintă la rădăcina nasului meu: – Îţi vorbesc în numele acelora care mâine nu vor mai fi. Tu eşti tânăr şi robust şi ai să răzbaţi până la capăt. Noi ceilalţi s-ar putea să sfârşim conform dorinţei lui Stalin. Mai văd o călătorie lungă care te va duce peste o apă mare. Vei scrie acolo o carte dar nu din domeniul profesional ci despre o experienţă din viaţă. Ia seama bine la tot ce se petrece aici. A început o experienţă care nu se poate să se termine bine căci toţi cei care i-au servit pe comunişti până acum, au sfârşit-o rău… Caută să redai cât mai bine ceea ce vezi acum!

       Toate câte le-a văzut el atunci s-au petrecut aievea, dar cu "un bob zăbavă". După vreo 22 de ani am trecut şi peste apa cea mare şi am ajuns în America, dar aici mă aşteptau alte greutăţi şi multe, multe decepţii. Când să scrii când te vezi încleştat cu nevoile existenţei într-un nou început de la zero, pentru a patra oară în viaţa asta atât de scurtă? Cei ce s-au născut aici n-aveau nici o curiozitate să afle despre experienţa unuia care şi-a petrecut tinereţea prin puşcării. Cei veniţi aici mai de demult nu vedeau de ce să-i acorde prea mare atenţie unuia care nu s-a aventurat să treacă prin reţelele de sârmă ghimpată de la graniţă ci a venit de la Bucureşti cu avionul direct aici. A fost însă acel Cerc Cultural de la Biserica Sf. Nicolae din Detroit care m-a invitat şi mi-a dat ocazia să dezvăluiesc public cele ce am văzut atunci. Era în seara de Sâmbătă 17 Iunie 1978, aproape 30 de ani după "ghicitul în palmă" al profesorului.

        În paginile care urmează vin şi eu cu câteva clarificări în ceea ce priveşte originea procesului de "autoreeducare" ce a avut loc în închisorile politice din România şi altele în legătură cu personalitatea lui Ţurcanu.

       Aceste date NU SUNT ÎNCERCĂRI DE A MICŞORA SAU A ŞTERGE CEVA DIN GROZĂVIA CRIMELOR SĂVÂRŞITE. Faptul că Makarenko a inventat metoda aceasta nu absolvă de răspundere pe aceia care au aplicat-o; în primul rând partidul comunist. Faptul că Ţurcanu a suferit el însuşi o transformare radicală de caracter de necrezut pentru oamenii care l-au cunoscut nu-i justifică şi nu-i iartă nici una din crimele pe care le-a făcut şi nici cruzimea şi sălbăticia lor. Dar este greşit să i se atribuie lui invenţia acestui sistem de acţiuni, de poziţii de constrângere care sunt toate invenţia lui Makarenko. Nu acesta este Faptul UNIC care s-a petrecut cu deţinuţii politici din România.

       Da, s-a făcut şi la noi un experiment cu această metodă grozavă.

       Dar, s-a întâmplat un FAPT UNIC – la noi ŞI ACEST FAPT UNIC ÎN LUME A FOST CĂ ACEASTĂ METODĂ SATANICĂ DE DRESURĂ CU BÂTA APLICATĂ OAMENILOR, ACEASTĂ METODĂ CARE S-A ÎNTREBUINŢAT FĂRĂ GREŞ TIMP DE 30 DE ANI ÎN UNIUNEA SOVIETICĂ, METODA MAKARENKO, A FOST DEMASCATĂ ŞI A FOST REPUDIATĂ DE ÎNTREAGA LUME CIVILIZATĂ IAR PARTIDUL COMUNIST A TREBUIT SĂ-ŞI CONDAMNE PROPRIILE LUI CADRE PENTRU PARTICIPARE LA ACESTE CRIME.

       CINSTE ACELORA CARE AU MURIT FĂRĂ SĂ SE ÎNTINEZE.

       CINSTE ACELORA CĂRORA NU LE-A FOST PERMIS SĂ MOARĂ, DAR DUPĂ PRĂBUŞIREA TOTALĂ S-AU RIDICAT DIN NOU CERŞINDU-ŞI IERTARE DE LA DUMNEZEU PENTRU PĂCATELE ŞI SLĂBICIUNILE LOR.

       NOI, CEI CE N-AM TRECUT PRIN ACEST IAD, NU AVEM DREPTUL SĂ-I JUDECĂM.

   V. L.

AUTOREEDUCAREA

 

       Educarea este procesul psihologic prin care părinţii sau alte persoane interesate de viitorul unui tânăr, îi insuflă acestuia principii de comportare în viaţă. În mod asemănător numim instruire procesul în care i se predau acestuia cunoştinţele necesare pentru rezolvarea problemelor practice ale vieţii. Instruirea îşi are şi ea derivatele ei: Instrucţiunea, instructajul, instrucţia, etc.

       Există un fel de instruire a animalelor numită şi DRESURĂ, prin care acestea sunt obişnuite să acţioneze într-un anumit fel la semnalul dat de dresorul lor. Am auzit fiecare de ursul care dansează în ritmul tobei pe care o bate ţiganul ursar, caii obişnuiţi să umble în buiestru, şoimii de vânătoare, animalele sălbatice învăţate să execute numere acrobatice la circ. Fiecare din noi a văzut cazuri de animale bine instruite (dresate); nimeni nu poate spune însă că a văzut odată un animal BINE EDUCAT.

       Savantul rus Pavlov, 1936-1950, făcând experienţe extinse asupra animalelor, a constatat că după o repetare îndelungată a două întâmplări care se produc întotdeauna împreună, animalul ajunge să facă între ele un fel de asociere ca de la cauză la efect. Un căţel căruia i se sună clopoţelul ori de câte ori i se dădea de mâncare, începea să saliveze îndată ce auzea clopoţelul, chiar dacă mâncarea nu apărea imediat în faţa lui. Pavlov numeşte aceste fenomene „reflexe condiţionate” iar mai târziu, la porunca conducătorilor revoluţiei bolşevice, a studiat posibilitatea aplicării acestor metode şi la oameni. Îmi permiteţi o observaţie în legătură cu acest fel de reflexe; chiar şi acelea ale căţeluşului. Asocierea este nenaturală! Nu există nici un fel de legătură cu modul cum se petrec lucrurile în lumea înconjurătoare. Căţelului i se creează condiţii speciale aşa fel ca el să nu poată face distincţie între cele două întâmplări, clopoţelul şi hrana.

       Acela care a desăvârşit metoda de aplicare a reflexelor condiţionate la oameni este un director al unei şcoli de corecţie din URSS, ANTON SEMIONOVICI MAKARENKO (1882-1939). El a fost primul care a aplicat şi a studiat pe viu metoda de reeducare care-i poartă numele: „Şocurile Makarenko”, şi a scris şi câteva cărţi “literare” în legătură cu reeducarea. Ion Cârjă în „Întoarcerea din infern” pag. 162, vol. II, vorbind despre perioada reeducării de la Aiud (prima dată când în această închisoare deţinuţii politici au avut voie să citească cărţi) spune că el a avut ocazia să citească următoarele cărţi scrise de A.S. Makarenko: „Poemul pedagogic”, „Steaguri pe turnuri” şi „Cartea pentru părinţi”. Cârjă este şocat de faptul că „pedagogul” Makarenko îşi disciplinează elevii cu pistolul pe care îl poartă permanent în buzunar, că în studiile lui recomandă stârpirea din sufletul elevului a oricărei urme de sentimentalism şi instaurează ca metode de educare disciplina de cazarmă şi delaţiunea (pâra). Nici una din cărţile citite de Cârjă nu tratează însă Şocul Makarenko.

     Mai târziu, când am avut şi eu acces la cărţi, la mină la Baia Sprie, în lagărul Periprava apoi chiar şi în libertate am fost curios să citesc operele „marelui pedagog” atât de lăudat de „organele de ordine” ale Uniunii Sovietice, dar nu mi-a picat în mână nici una din cărţile pomenite de Ion Cârjă. În schimb am găsit altceva: o cărţulie de circa 60 de pagini intitulată cam în felul următor: „Principii noi folosite în reeducarea tinerilor din şcolile de corecţie în URSS – Un raport către Comisariatul Învăţământului public”. În ea autorul tratează cu claritate metoda lui de lucru şi în urma acestui raport i s-a acordat medalia de „EROU AL MUNCII SOCIALISTE” clasa I-a.

       Prin „autoreeducare” ar trebui să înţelegem un proces în care subiectul (tânărul din cazul de mai sus) se ocupă de el însuşi, de îmbunătăţirea stării lui educative; aceasta ca o reacţiune la educaţia greşită pe care a primit-o anterior.

     Aceasta este denumirea pe care partidul comunist o dă unor întâmplări petrecute în închisorile din România între anii 1948-1964 şi ar vrea ca prin această definiţie ofi­cială să ne lase impresia că toate acele fapte, care au fost făcute de tinerii deţinuţi politici din România în această perioadă de timp, au pornit din proprie iniţiativă. Că acest fenomen a fost un produs al putreziciunii societăţii burgheze române, aşa cum au afirmat tribunalul şi presa comunistă, atunci când faptele au fost dezvăluite opiniei publice.

S-au scris mai multe cărţi cu acest subiect. Toate scrierile tratează fenomenul în faza lui cea mai dură şi cea mai dramatică – Piteşti şi Gherla.

     Nici unul din autori, în afară de Dumitru Bordeianu,  nu a avut suficiente informaţii a­supra începuturilor acestei autoreeducări, care s-a făcut la Suceava, începuturi de un­de se pot scoate în evidenţă atât caracterul intrinsec, cât şi adevăraţii iniţiatori ai acestui proces. Bordeianu a fost u­nul din aceia care au străbătut această mlaştină a disperării în toată întinderea ei şi i-a cunoscut toate adâncimile ei pestilenţiale, dar a avut tăria să se ridice din nou purificat; de aceea mărturisirile lui sunt excepţional de importante. Dar şi Dumitru Bordeianu nu a avut decât nişte indicaţii vagi, laconice, despre metoda care avea să se aplice: “Chiar şi d beton armat dacă veţi fi, noi tot o să vă mu­iem”.

     Cam  prin ianuarie 1949, un grup de tineri care erau în curs de anchetă în interiorul penitenciarului Suceava, au declarat că ei împărtăşesc idealurile comuniste, au format un Comitet Revoluţionar Comunist în Închisoare cu denu­mi­rea de O.D.C.C. (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), au declarat că ei „recunosc că au greşit faţă de clasa muncitoare şi faţă de partidul conducător şi că vor să devină elemente sănătoase ale noii societăţi, pe care partidul o construieşte în ţară”.

     Iniţiatorul acestei acţiuni era un tânăr de vreo 20 de ani Bogdanovici Alexandru, al cărui tată nu era altcineva de­cât prefectul comunist al judeţului Fălciu. Fiul era ares­tat ca legionar, în legătură cu un grup de studenţi din Iaşi.

     Îndată după constituire, O.D.C.C.-iştii au căutat să-şi facă prozeliţi, mai ales printre tinerii arestaţi, studenţi şi elevi, cu deviza: „Un ceas mai devreme în libertate.” Cei bătrâni sunt „nerecuperabili” pentru societatea comunistă, ei vor pieri în închisori. Tineretul se va elibera, este natural, deoarece partidul are nevoie de energia lui. Ei trebuie să se reeduce pentru a se putea încadra în noua societate, creată de partid.

     În faza proceselor, care s-au judecat toate, în incinta închisorii, cu uşile încuiate şi cu apărători din oficiu, studenţii au primit proporţional, pedepse mai uşoare decât au primit oamenii maturi, pentru aceleaşi capete de acuzare. Răspunderea bătrânilor pentru educaţia greşită a tineretului, era scoasă în evidenţă la tot pasul, la fel şi faptul că „tineretul este reeducabil, pe când bătrânii nu sunt.”

     Cu toată această indulgenţă a tribunalului, O.D.C.C. -ul în închisoarea Suceava, chiar în faza finală a judecării proceselor, nu a numărat decât 12-15 aderenţi, restul deţinuţilor chiar şi cei tineri stăteau în espectativă.

     Camera în care sta Bogdanovici şi în care îşi ţinea şedinţele de „autoreeducare” era cea mai mare cameră ocupată de deţinuţi din Penitenciarul Suceava şi avea un efectiv de peste 90 de suflete de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale şi intelectuale: muncitori, elevi, ţărani, studenţi, profesori, doctori, învăţători, ingineri, preoţi şi chiar foşti gardieni de puşcărie din vechiul regim. Eugen Ţurcanu viitorul şef de la Piteşti era pe atunci planton pe coridoarele închisorii Suceava.

     Marea majoritate a locatarilor camerei opunea o rezistenţă mută acţiunii lui Bogdanovici. De aceea după terminarea proceselor atunci când s-a semnat actul oficial de constituire al O.D.C.C.-ului şi când a doua zi Eugen Ţurcanu şi-a pus şi el semnătura pe acest act, Bogdanovici a ţinut să anunţe cu mare emfază „marele eveniment” aşa ca să-l audă toată camera, ca şi cum ar fi fost vorba de semnarea unui tratat internaţional.

     Activitatea de autoreeducare se rezuma atunci la şedinţe zilnice de partid la care Bogdanovici citea câte un pa­saj dintr-o carte de istorie a partidului bolşevic rus, care era apoi comentat de toţi membrii. După aceea se cântau imne comuniste ca: Marşul partizanilor, Avanti populo, etc…

     Cartea aceasta de istorie Bogdanovici o ţinea la vedere şi nu se sinchisea să o ascundă dacă gardianul intra în cameră. Atunci când orice petec de hârtie, fie chiar de mărimea unui timbru poştal, era confiscat şi posesorul acuzat de „intenţie” de a comunica cu exteriorul şi pedepsit cu o săptămână de izolare; cartea aceasta trecea absolut neobservată. La fel cântecele se cântau în gura mare, dar niciodată nimeni n-a venit din partea administraţiei să ceară „reeducaţilor” să domolească glasul.

     Actul oficial de înfiinţare a O.D.C.C. -ului, s-a întocmit abia după judecarea proceselor cam prin MARTIE 1949

     Ion Cârjă, în vol. I pag. 73 menţionează pe un oarecare preot Prisăcaru, ca fiind unul din sprijinitorii lui Bogdanovici.

     Eram student la Politehnica Gheorghe Asachi din Iaşi. Vreau să precizez că în perioada de timp cât am stat şi eu la Suceava (Decembrie 1948 – Septembrie 1949) din care vreo şase luni în camera 9 în care era Bogdanovici, nu am cunoscut nici un preot cu acest nume şi nu am văzut nici un preot să ia parte la şedinţele lor. Exista atunci un anume Prisăcaru, care era student la Agronomie la Iaşi şi nu a fost niciodată teolog, nefiind nici dintre membrii activi ai acestei organizaţii la acea vreme, dar mai târziu a devenit şi el mare torţionar.

     O altă precizare trebuie făcută în legătură cu apartenenţa lui Eugen Ţurcanu la acest grup; Ţurcanu nu participa la şedinţe deoarece era în permanenţă ocupat de serviciul lui ca şef al plantoanelor de pe coridor. În această calitate a făcut multe servicii O.D.C.C.-ului mişcând oamenii dintr-o cameră într-alta, atunci când era de vreun interes pentru organizaţie (eu însumi am fost mutat din camera 16 la camera 9, fără ca miliţianul să ştie). El transporta notele informative ale O.D.C.C.-iştilor la politruc şi mai trăgea, în timpul liber, cu urechea pe la uşi.

     I on Cârjă în vol. I „Întoarcerea din infern” vorbeşte de două grupuri de reeducaţi la Suceava, unul în frunte cu Alexandru Bogdanovici şi sprijinit de autorităţile peniten­ci­are şi altul condus de Eugen Ţurcanu, lucrând clandestin şi rivalizând cu primul pentru favorul conducerii. Aici Cârjă este greşit informat. Ţurcanu n-a avut un grup al său. El era mereu ocupat cu munca de planton pe coridor, făcea zilnic curăţenie şi căra hârdaiele cu mâncare pe scări de la subsol, unde era bucătăria închisorii, la diferitele eta­je. Era o muncă foarte grea dar avea mâncare la discreţie şi-şi întărea forţa fizică de care va avea nevoie mai târziu. În acest fel se “antrena”. Ţurcanu nu locuia în cameră cu alţi deţinuţi ca să poată să organizeze un grup al său. Singurul deţinut cu care sta el în aceeaşi cameră era Badale Dumitru, ajutorul său la căratul hârdaielor şi la alte corvezi, dar Badale n-a jucat nici un rol în autoreeducare.

     Iniţiatorii de sus (de la Minister) ai „autoreeducării” ar fi greşit dacî i-ar fi acordat lui Ţurcanu conducerea de la bun început. Duritatea de caracter pe care el o dobândise în ultimul timp ar fi trezit la realitate pe mulţi din cei ce au aderat din naivitate la O.D.C.C. sau ar fi fost avertizaţi de părinţii, fraţii şi prietenii mai mari care erau cu ei. Acţiunea lui Bogdanovici, ca act liber consimţit, a folosit bine ca MOMEALĂ deşi nu era nici pe departe ceea ce organizatorii din umbră aveau de gând să facă.

     Aceasta a fost un fel de Fază ÎNŞELĂTOARE a acţiunii tip Makarenko pe care ei (partidul) voiau să o întreprindă şi prin ea ei au putut să depisteze pe acei tineri care s'au speriat în aşa hal de perspectiva de a muri picătură cu picătură în închisoare, încât erau gata de frică, să facă orice numai să scape mai repede afară şi cu sănătatea cât mai puţin zdruncinată. Acestor elemente recrutate de Bogdanovici li s-a cerut atunci când au fost transferaţi de la Suceava la Piteşti să dea dovadă CONVINGĂTOARE de reeducare şi, din disperare de cauză, ei au acceptat să o dea.

Mai târziu, ca să-i îndârjească mai mult împotriva ce­lorlalţi camarazi ai lor, li s-a spus că totuşi, NU SE VOR ELIBERA PÂNĂ NU VOR STÂRPI IDEILE LEGIONA­RE DIN CAPUL CELUI DE PE URMĂ DEŢINUT PO­LITIC.

     Ce  i-a făcut pe aceşti tineri să accepte să devină unelte ale duşmanului împotriva camarazilor lor?

DISPERAREA… Dorinţa de a se salva cât mai repe­de şi cu sănătatea cât mai intactă din puşcăria asta unde foamea, bolile şi moartea pândesc din fiecare cotlon. Moar­tea asta lentă picătură cu picătură, clipă de clipă, zi de zi! E mult mai uşor să înfrunţi o moarte eroică cu arma în mână decât o „viaţă” ca aceasta. Şi…desigur, dacă nu vor accepta reeducarea, aceasta va fi soarta lor definitivă. Să moară cu „bătrânii” aşa cum a hotărât Stalin. Mai târziu li s-a spus că numai aderarea la ideile comuniste nu e de ajuns, trebuie să dea dovezi convingătoare de REEDUCARE şi li s-au indicat ŞOCURILE MAKARENKO. Ţurcanu l-a copiat pe MAKARENKO în gest şi în faptă. Dar când au fost descoperite toate întâmplările şi mediile de informaţii din Vest au început să urle, Ţurcanu şi oamenii lui au fost făcuţi răspunzători pentru CRIME CU SCOPUL DE A COMPROMITE ONOAREA PARTIDULUI.

     La câteva luni după judecarea ultimului proces penal, a început transferarea deţinuţilor la penitenciarele de domiciliu: studenţii la Piteşti, intelectualii la Aiud, muncitorii la Gherla, elevii la Târgşor, iar bolnavii de TBC la Târgu Ocna.

     Mi-aduc bine aminte de zvonurile din sursă partinică, ce circulau printre deţinuţi la acea vreme: Ferice de studenţi, ei pleacă la Piteşti. Acolo li se creează condiţii excepţionale. Vor lucra în fabrică numai 5 ore pe zi, în restul timpului vor avea la dispoziţie biblioteci şi profesori ca să-şi poată continua educaţia şcolară. Când vor ieşi, nu vor avea altceva de făcut, decât să se prezinte la examene.

     Când m-am trezit la Aiud şi am aflat că un coleg al meu Eugen Gavrilescu a ajuns la Piteşti, îl invidiam pe sărmanul Eugen. Bietul de el, peste un an şi jumătate mi-a fost dat să aud că a fost ucis în bătăi, împreună cu alţii pe care-i cunoşteam îndeaproape. Nicuşor Turtureanu, student de Agronomie la Politehnica din Iaşi, fiu de ţăran din Pătrăuţi, Suceava; Iosub Mihai, Pintilie Ion şi însuşi Bogdanovici, iniţiatorul autoreeducării.

     Zvonul conţinea tot atâtea minciuni câte cuvinte. Profesori aveau să fie O.D.C.C.-iştii, biblioteci, stocurile de note informative smulse de aceştia prin bătaie; cât despre examene, nici unul dintre studenţi n-a mai fost admis să calce în facultatea pe care o urma înainte de arestare (atâta timp cât ştiu eu). S-a făcut excepţie numai cu absolvenţii care nu mai aveau alt examen de trecut decât examenul de diplomă. Aceştia, printr-o eroare de organizare, au putut să se prezinte la examenul final, deoarece legiuitorii au uitat să specifice, în anexele cu care apărea legea învăţământului, că „cei condamnaţi pentru activitate împotriva ordinei sociale, sunt excluşi de la examenul de stat.” Unii din foşti deţinuţi politici studenţi au reuşit să se înscrie în anul I-iul la alte facultăţi decât acelea pe care le-au urmat înainte de arestare.

     O.D.C.C.-iştii împreună cu ceilalţi studenţi au ajuns în marea lor majoritate la Piteşti, unde s-a concentrat majoritatea studenţimii din întreaga ţară; Bogdanovici, iniţiatorul autoreeducării, printr-o manevră a conducerii Direcţiei Penitenciare, a nimerit pe un loc secundar, deoarece era considerat nesincer.

     În fruntea organizaţiei a fost înscăunat (datorită cărui miracol?) personajul acela misterios, de pe coridoarele închisorii Suceava, Eugen Ţurcanu. Şi ciudat de tot că din prima zi cum am ajuns aici, conducerea închisorii l-a pro­clamat pe Ţurcanu, „responsabil cu organizarea interioară a întregei închisori, având în subordine toate serviciile prestate de deţinuţi: şefii bucătari deţinuţi, şefii plantoane­lor, şefii atelierelor din fabrică şi toate serviciile auxiliare, băieşi, mecanici, electricieni, etc.…”

     DE CE?

     Explicaţia este numai una: ŢURCANU FUSESE BI­NE PREGĂTIT CU MULT TIMP ÎNAINTE PENTRU AC­ŢI­UNEA CE TREBUIA SĂ ÎNCEAPĂ şi PARTIDUL AVEA DEPLINĂ ÎNCREDERE ÎN ACEASTĂ PREGĂ­TI­RE A LUI.

     Îndată după instalarea lui ca şef al autoreeducării şi al organizării serviciilor din închisoarea Piteşti, Ţurcanu a început acţiunea pentru care a fost pregătit.

     Nu voi repeta aici faptele care au fost aşa de bine po­ves­tite de Dumitru Bordeianu şi de alţii, care au scris des­pre ele. Voi corecta doar ici şi colo unele lucruri sau date care sunt inexacte dar care nu ştirbesc cu nimic importanţa faptelor povestite.

     În “condiţiile create” de administraţia închisorii folo­sindu-se de grupul de disperaţi recrutaţi de Bogdanovici, Ţurcanu a început să aplice metoda de dresare a oamenilor după modelul Makarenko.

     Faza 1-a, “crearea condiţiilor speciale” – faza Înşelătoare în care i se creează subiec­tu­lui un anturaj în care el să se simtă în largul elementului lui aşa fel ca să-şi dea pe faţă toate tainele vieţii şi sufle­tului său.

     Faza 2-a, “şocul surprizei” – faza Dură, când printr-o răsturnare a situa­ţiei, omul se trezeşte la realitate că totul a fost numai o înscenare şi prietenii de până acum nu sunt decât cei mai înverşunaţi duşmani a tot ceea ce gândeşte şi speră el.

Cu metode dure şi fără răgaz i se zdrobeşte orice rezistenţă şi i se imprimă convingerea că nu mai poate să-şi ascundă nici gândurile şi nu mai are scăpare decât să se debaraseze de aceste gânduri. Să gândească numai ceea ce poate să-l scape de bătăi.

   Faza 3-a – faza de Extindere a reeducării, când reeducatul devine reeducator. Demascările n-au fost încă fundul abisului pe care trebuia să-l atingă autoreeducatul. El trebuia să dea dovadă că s'a transformat, că s'a lecuit de mentalitatea veche. El trebuia să ia parte, în mod activ, la reeducarea altora. Să facă şi el altora ceea ce a suferit el cu atâta revoltă din partea „prietenilor”, să joace rolul de prieten sincer la început, să-l tragă de limbă pe cel neavizat, apoi să lovească tare, fără milă şi fără veste pe acela care cu o clipă mai înainte îl trata ca pe un frate bun, să-l supravegheze apoi cât timp este „în poziţie” şi să-l acuze când uită ceva în timpul demascărilor.

   Participarea reeducatului la bătaie şi demascarea seriilor următoare, are drept scop să-l rupă definitiv de masa celorlalţi. Să nu se mai bucure de nici o încredere. Să suspecteze şi să fie suspectat, să urască şi să fie urât. Partidul are deosebită grijă ca relaţiile de încredere între oameni să fie complet sfărâmate. Omul devine o fiară însingurată, flămândă, primind din toate părţile numai ură, răspunzând din răsputeri cu ură şi egoism şi nici să nu îndrăznească a gândi măcar că ar putea face ceva, să iasă din bezna în care a fost aruncat, temându-se că până şi gândul ar putea să-i fie ghicit şi ar putea iarăşi să se întoarcă iar la faza bătăilor şi a demascărilor. Omul cu sufletul sfărâmat este dresat întocmai ca animalele, pe baza reflexelor condiţionate.

     Dacă  reeducatorii au vreo îndoială asupra sincerităţii declaraţiilor făcute, îl pun pe „inculpat” din nou la bătaie până la leşin, încât bietul deţinut caută să înflorească până la limita absurdului, toate faptele de cel mai mic interes pentru reeducatori, numai să fie sigur că nu va lua bătaia de la capăt. De altfel, bătaia se reedita ori de câte ori reeducatorul va crede de cuviinţă până ce rezistenţa lăuntrică a deţinutului va fi complet înfrântă, până când scânteia aceea de lumină sădită de Dumnezeu în sufletul omului va fi complet întunecată. Aceasta ar putea să dureze zile şi nopţi întregi, săptămâni, luni sau ani de zile.

Oare e de mirare că nimeni din cei care au fost supuşi şocurilor Makarenko în Uniunea Sovietică n-au putut să reziste timp de 30 de ani de zile? Omul devenea o brută aservită numai nevoii de hrană şi dirijată numai de instinctul de conservare. Foarte mulţi au încercat atunci să se sinucidă. Numai puţini au reuşit. Aceia care în timpul bătăilor sau a demascărilor au primit lovitura fatală erau invidiaţi de acei care rămâneau să trăiască mai departe în iadul vieţii. Aşa s-a întâmplat şi cu colegul meu Eugen Gavrilescu, mort în timpul demascărilor. Pe el şi pe Nicuşor Turtureanu i-au invidiat chiar acei ce au participat la omorârea lor.

 Bordeianu povesteşte că în ziua de 26 Octombrie 1949 (cam o lună şi jumătate înainte de începerea „demascărilor” la Piteşti care se vor declanşa la 10 dec. acelaşi an) a fost scos la birourile de anchetă şi anchetat de un civil cu figură tipică de „rusnac” dar care vorbea o limbă românească literară pură, între altele îl avertizează asupra celor ce aveau să se întâmple în viitorul apropiat:

1.      Să vă ştim şi gândurile.

2.      S-ar putea să spui că nu mai eşti legionar.

3.      Bandiţilor! Chiar de beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem. Avem metode să facem din voi tot ce vrem noi!

     D. Bordeianu bănuieşte că ar fi fost Nicolski, dar eu l-am cunoscut pe Nicolski. El m-a anchetat în legătură cu greva foamei de pe celularul Aiud. Nicolski era şaten, mai înalt şi nu avea trăsături de rus.

     Părerea mea este că acest anchetator nu poate fi nimeni altul decât colonelul de securitate Augustin Dalbon. Descrierea lui Bordeianu se potriveşte aproape cuvânt cu cuvânt cu descrierea lui Dalbon făcută mie de pictorul Chira Aurel, cu care am stat mai mult timp în acelaşi dormitor la mina Baia Sprie. Înainte de război Dalbon a fost croitor şi avea atelier în oraşul Turda, de unde era la Chira Aurel. Era membru la partidului comunist încă din vremea aceea. Când au venit „tovarăşii”, câţiva din „ilegalişti” ca Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghiu Dej ş.a. au ajuns la guvern iar ceilalţi ca Nicolski, Zeller, Sepeanu, Ceauşescu, Dalbon ş.a. au fost trimişi la şcoli speciale de securitate la Moscova de unde s-au întors unii cu grade de generali (Nicolski, Ceauşescu, etc) iar alţii cu grad de colonei Zeller, Grünberg, Sepeanu, Dalbon, Dulgheru ş.a. O altă serie compusă din oameni mai tineri recrutaţi de curând ca Aurel Blehan, cumnatul lui Bogdanovici ş.a. au fost trimişi şi ei la aceleaşi studii şi s-au întors cu grade de sublocotenenţi şi locotenenţi specializaţi în anchete.

     În primii ani după înfiinţare, securitatea românească nu era pusă sub controlul partidului comunist român, ea lucra sub comanda directă a Moscovei. Aceasta mi-a spus-o locotenentul de securitate care mi-a comunicat rezultatul recursului când lucram la mină în 1952: “De azi înainte securitatea primeşte ordine de la PCR! Până acum lucram sub controlul direct al NKVD-ului”.

     Îndată după absolvirea şcolii de la Moscova colonelul Dalbon a primit prin poştă un plic cu 3 desene: Primul îl arăta pe Dalbon la masa de croit cu stofa şi foarfeca în mână, şi avea Titlul: „Omul face haina”. Al doilea îl prezenta pe Dalbon în uniformă de colonel de securitate, Titlul: „Haina face pe om.” Al treilea desen îl arăta pe Dalbon în haine vărgate de puşcăriaş, Titlul „Ce nu face haina din om!” (acest amănunt mi l-a spus chiar pictorul Chira Aurel).

     Previziunile acestor desene s-au adeverit întocmai. Co­lo­nelul Dalbon a devenit unul dintre principalii subal­terni ai lui Nicolski pe picior de egalitate cu Zeller şi se pare că s-a ocupat mai mult decât acela de reeducarea de la Piteşti. Când s'a anchetat şi judecat procesul organelor MAI care au lucrat pentru „autoreeducare”, Dalbon a fost implicat şi el în proces dar cu un grad de răspundere şi cu o pedeapsă mai mică. De ce? Ca să nu-l atragă în vâltoare pe şeful superior Nicolski, iar acesta la rândul lui membri marcanţi din partid. Nicolski predase din timp resortul anchetelor generalului Dulgheru şi-l lăsase pe acela să răspundă de toate câte s-au făcut de la bun început, iar „sinuciderea” lui Zeller îi oferea atât lui Nicolski, cât şi lui Dalbon posibilitatea să arunce orice vină în spatele aceluia care nu mai avea răspundere. Îndeplinea Dalbon condiţiile esenţiale pentru această misiune?

     – În timpul şcolii de ofiţeri de securitate Dalbon şi ceilalţi viitori colonei a avut ocazie să cunoască bine metoda lui Makarenko. Profesorii Sovietici ai lor erau aşa de îmbătaţi de rezultatele obţinute – unii dintre ei erau ei înşişi produsul acestei metode – încât nu pierdeau ocazia de a o recomanda şi de a o impune elevilor lor. Desigur că li s-au făcut şi demonstraţii practice în şcolile speciale tip Makarenko unde metoda se practica în mod constant. Din avertizările pe care le-a dat lui Dumitru Bordeianu se vede că şi Dalbon avea o încredere nelimitată în şocurile Makarenko. Dalbon umbla mereu civil, probabil din cauza prevestirii celui de al treilea desen primit la data absolvirii şcolii. Sunt însă şi fapte care nu se potrivesc cu situaţia lui: Folosirea unei camere pentru reşedinţă în celularul Piteşti – în cazul Bordeianu l-a chemat pe acesta în biroul de anchetă. Ca să locuiască într-o cameră, pe secţie nu avea nevoie. În calitatea lui putea să intre şi să iasă oricând dorea, ziua şi noaptea; nici să-şi pregătească singur mâncarea nu era cazul căci avea suficiente mijloace să-şi comande mâncarea de la un restaurant sau să iasă să mănânce şi să revină la locul de observaţie. Cine a fost omul în civil „de pe secţie” e greu de ghicit. Dar pentru funcţia de agent secret al sovieticilor Bordeianu are un alt candidat foarte potrivit: Popa Alexandru (Ţanu). Acesta a condus demascările de la Gherla până la sosirea lui Ţurcanu într-o manieră mult mai dură şi cu mai multe victime decât Ţurcanu, dar la proces i s-a dat o pedeapsă de numai 15 ani – una din cele trei pedepse mai mici (vezi Bordeianu, vol. 2 „Gherla”). Acesta pare a fi adevărul. Aceasta era răsplata pentru agentul lor credincios.

     În  anul 1951, primăvara, după ce în închisoarea Piteşti s-au produs un număr suficient de elemente pentru a sigura continuitatea procesului, un grup de O.D.C.C. -işti în frunte cu Popa Alexandru (Ţanu) a fost trimis la penitenciarul Gherla din dispoziţia Direcţiei Generale a Penitenciarelor din Ţară şi prin grija aceluiaşi for superior, O.D.C.C. -iştii au fost imediat înscăunaţi ca şefi în toate poziţiile cheie, ale activităţii deţinuţilor. A urmat apoi aplicarea metodelor de la Piteşti, cu absolut aceleaşi rezultate: câţiva morţi, multe suflete zdrobite, multe minţi întunecate pentru totdeauna. Alte grupuri au fost trimise de la Piteşti la Canal, la Târgu Ocna şi la Baia Sprie. Înainte de extinderea acţiunii, a avut loc la Piteşti un miting secret între Ţurcanu şi câţiva din subalternii lui cei mai „destoinici” şi un trimis special al Ministerului de Interne (Zeller). La această adunare s-au evaluat roadele autoreeducării, s-au făcut caracterizările tuturor acelora care primeau sarcini speciale în noile răspândiri şi s-au trasat planuri pentru acţiunile ce urmau să se execute. Ţurcanu a prezentat un Memorandum, în care erau glorificate toate rezultatele obţinute până la acea dată.

 

#

 

     Cu minorii de la Târgşor s-a încercat, fără succes, să se introducă autoreeducarea. Faptul acesta şi mai ales că doi copii au reuşit să evadeze, a dus la desfiinţarea închisorii pentru minori şi repartizarea copiilor pe la alte închisori, din care cea mai mare parte au ajuns la Gherla dar au fost şi cazuri în care aceştia au ajuns chiar la minele de plumb. Eu însumi am întâlnit la Baia Sprie pe Victor Ion Puia, de 17 ani, şi pe Desmery Ladislav, un copil de 16 ani, trimis să muncească la abataj cu oamenii adulţi.

     Pe măsură ce torţionarii de la Piteşti şi Gherla îşi încordau puterile să „convertească” cu bâta tot mai mulţi membri, pe aceeaşi măsură Şefii superiori din MAI se ară­tau mai pretenţioşi: „Nu vă veţi elibera până când nu se va lecui de legionarism ultimul dintre bandiţi!” Autoreedu­carea trebuie să se extindă şi la celelalte închisori de politici din ţară. Cadre de nădejde formate la Piteşti şi Gherla au fost trimise să iniţieze autoreeducarea la Canal, Târgu Ocna şi la mina Baia Sprie.

     Iată care a fost contactul meu cu toată problema reeducării:

     Eram student la Politehnica Gheorghe Asachi din Iaşi. Trecuseră doi ani de la sfârşitul războiului. În anul 1947 am terminat frecvenţa la ultimele cursuri şi am fost declaraţi "absolvenţi". Încercările mele de a relua legătura cu părinţii mei din Statele Unite ale Americii s-au dovedit zadarnice. Eram foarte îngrijorat. Cineva m-a sfătuit să trimit o telegramă la Biroul Populaţiei din localitatea unde se aflaseră părinţii mei în 1940. Nu ştiam limba engleză dar am compus telegrama în franceză şi suna cam în felul următor: "Binevoiţi, vă rog, a comunica domnului Teodor Leahul, cunoscut în 1940 ca lucrător la “Ford”, adresa fiului său Victor" şi dădeam mai departe adresa mea.

     La vremea aceea o scrisoare de la Iaşi la Bucureşti călătorea timp de o lună. Eu am primit răspunsul telegrafic din America în opt zile. "Părinţii dumneavoastră amândoi sănătoşi vă vor comunica imediat" (telegrama era în limba engleză şi mi-a tradus-o domnul Bolohan, student într-un an mai mare de mine). A fost o bucurie enormă dar şi mai mare mi-a fost bucuria când am primit scrisoarea lor. Ei ne credeau morţi pe amândoi copiii şi eu eram ca un înviat din morţi. Mă întrebau ce ştiu despre fratele Ionică dar eu nu ştiam nimic despre el decât că a murit încercând să fugă peste graniţa comunistă.

     Curând după aceea într-o seară mă pomenesc că vine un coleg la mine şi-mi spune: "Te caută cineva la cantină”. Locuiam la cămin şi cantina era doar peste drum. Am mers să văd cine mă caută. Un necunoscut: "Mă numesc Alexandru Moghioroş şi sunt secretarul Partidului Unguresc MADOSZ." Îi răspund: Eu sunt Victor Leahul. Bănuiesc că e vorba de o confuzie.

     – Dumneata l-ai cunoscut cândva pe tovarăşul Petre Groza şi pe tovarăşul Gheorghe Apostol?

     – Da, cu câţiva ani în urmă am fost în colonia de vară de la Deva.

     – Atunci nu este nici o confuzie. Am fost trimis de dânşii ca să-ţi comunic să-ţi faci un pic de activitate de partid ca să te putem promova şi trimite să lucrezi pentru noi în America. Acolo ai să ajungi foarte bine. Vei avea un loc favorizat între oamenii de ştiinţă din Statele Unite.

     – Domnule Moghioroş…

     – Zi-mi Şandor!

     – Şandor dragă, uite eu am de susţinut câteva examene plus o serie de proiecte şi apoi examenul de diplomă. Îmi arde cămaşa că n-am destul timp să le pregătesc pe toate şi nu mai pot să mă angajez şi în activităţi politice.

     – Dacă nu mă asculţi ce-ţi spun, ai să ai numai regrete. La revedere! Şi a plecat.

 

#

 

     Ziua de 14 decembrie a fost ultima zi de practică la Secţia I-a Clădiri CFR din Iaşi. Seara după ce m-am întors de la birou am mai lucrat vreo două ore la proiectul de diplomă care era abia la început, dar am obosit repede şi m-am culcat.

     Am avut un somn agitat şi un vis care îmi prevestea evenimente de mare greutate. Se părea că făceam parte dintr-un cor într-o biserică mare şi cântam un concert nou în timpul liturghiei înainte de împărtăşanie.

Concertul începea cu un tablou de groază şi disperare pe care îl trăiam aidoma, în care solistul se ruga cu ardoare pentru salvarea lui din mijlocul pericolelor şi solistul trebuia să fiu eu – lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată în viaţă. Dar pe măsură ce concertul progresa muzica se transforma treptat într-un imn de slavă lui Dumnezeu şi în cele din urmă un cântec de mulţumire pentru salvarea din toată nenorocirea. M-am trezit din somn tremurând şi perna pe care dormisem era toată udă de lacrimi. Am înţeles că mă aşteptau nişte evenimente ex­traordinare dar nu ştiam ce anume şi când se vor întâm­pla. Sunetele acelui concert îmi mai răsunau în minte şi am regretat nespus de mult că nu eram în stare să-l scriu pe note căci ar fi fost un concert de profundă trăire creştină. După toţi anii plini de frământări pe care i-am trăit în continuare am încercat să-mi amintesc măcar cuvintele acelui cântec.

Tot  ceea ce am reuşit este numai o imagine palidă a dramei pe care am trăit-o în visul meu:

CÂNTECUL DISPERĂRII

 

     În bezne rătăcesc printre prăpăstii

     Furtuna urlă-n jurul meu nebună

     Potop de ploi se prăvălesc pe creste

     Se-nvolbură şi fulgeră şi tună

      

       Şi fulgere-mi luminează-o clipă

       Abisul ce se cască sub picioare

       O, Doamne, robul Tău s-a poticnit şi pică

       Şi nu mai are reazem de scăpare!

 

     Tu numai Tu eşti stânca izbăvirii mele

     Tu eşti scăparea celui fără de scăpare

     Cu cugetul împovărat de-atâtea rele

     Sufletul meu geme „ÎNDURARE!”

 

     Tu numai Tu mai poţi opri căderea

     În hăul de-ntuneric fără fund

     Genune şi stihii Ţi-ascultă vrerea

     Pericole şi fiarele de pradă se ascund.

 

     Tu eşti Lumina Necreată care

     Sădeşti nădejde nouă în suflet disperat

     Cu braţul tău cel negrăit de tare

     Din moarte, din adânc m-ai ridicat.

 

     Cuvântul Tău umplu nemărginirea

     Cu galaxii de stele în cântec îngeresc

     Şi-n lutul meu suflat-a viaţa şi iubirea

     Port chipul Tău, o Doamne, cum pot să-Ţi mulţumesc?

 

     Cât de slăvit şi bun eşti Tu, stăpâne,

     Învaţă-mă să cânt, să preamăresc puterea Ta

     Şi-n toată viaţa care-mi mai rămâne

     Să şterg din orice suflet lacrima.

     În ziua următoare, 15 Decembrie, pe la amiază echi­pat cu bocancii cei noi şi o pereche de ciorapi de lână noi făcuţi de mătuşa mea am mers la cantina CFR unde luam masa în ultimul timp. La ghişeul de unde trebuia să pri­mesc bonul pentru masă mă aşteptau doi indivizi. I-am recunoscut. Erau Mustaţă şi Matahală.

     – Dumneata trebuie să vii cu noi!

     – Aşteptaţi puţin să iau masa şi vin.

     – Nu se poate, trebuie să vii chiar acum!

     În sala de mese erau mulţi muncitori care mă cunoşteau şi au început să ridice capul.

     – De ce atâta grabă?

     – Vino până afară şi îţi vom explica.

     Am ieşit. M-au condus până jos şi mi-am zis:

     – Eşti arestat. Suntem de la Securitate. Să nu faci o mişcare suspectă că avem revolverele încărcate!

     M-am încadrat unul în stânga şi unul în dreapta şi am pornit către <!--[if !supportAnnotations]-->sediul Securităţii, care era nu departe de căminul şi cantina noastră a Studenţilor de la Politehnică, în fostul conac al lui Mihail Kogălniceanu. Curtea şi strada erau pline de studenţi. Securiştii mi-au atras atenţia să nu şoptesc ceva sau să fac vreun semn că o păţesc. Am trecut în plină tăcere prin mulţime dar cei care mă ştiau au înţeles cât se poate de bine toată situaţia.

     Ajunşi la destinaţie, cei doi m-au dat în primire altui securist care era de serviciu în centrala de radio şi telefoane. Am stat cu el până târziu pe la miezul nopţii; din când în când mai suna telefonul la care paznicul meu răspundea monosilabic apoi mişca nişte butoane al căror rost nu-l ştiam.

     Întru târziu, după miezul nopţii, a venit un alt securist, mi-a făcut semn şi mi-a zis:

     – Hai! M-a condus într-o cameră mare, cam goală în care se găseau două birouri masive de stejar. Lângă unul am observat un coş pentru hârtii făcut din lemn, cam adânc pentru funcţiunea aceasta şi-n el erau un număr de beţe cam ciotoroase de grosimea unei cozi de mătură. Mai era acolo şi o bară de fier din acelea care se pun la covoarele care se aşează pe scări în casele mai pretenţioase.

     La biroul de lângă acest coş de hârtii pe un fotoliu stătea un ofiţer îmbrăcat într-o uniformă nouă pe care nu o mai văzusem până acum. Avea o culoare bleu-gris ca aceia a aviatorilor din vremea războiului şi mai înainte; avea epoleţi din fire de argint şi nişte stele de tip cam pătrat care indicau gradul purtătorului. Am aflat mai târziu că acesta era Blehan bătăuşul principal al securităţii Iaşi.

     Însoţitorul meu m-a adus în faţa lui; a salutat şi a plecat.

     – Cum te cheamă?

     – Victor Leahul.

     – Numele tatălui?

     – Teodor.

     – Al mamei?

     – Anghelina.

     – Unde te-ai ascuns până acum că te-am căutat şi nu te-am putut găsi?

     – Nu m-am ascuns deloc. Am fost toată vremea aici în Iaşi.

     – Unde locuiesc părinţii tăi?

     – În Statele Unite ale Americii.

     – De  ce au fugit din ţară?

     – N-au fugit. Au mers chiar foarte încet. Tatăl meu a plecat acolo la vârsta de 16 ani înainte de Războiul I Mondial, s-a întors acasă în 1919 ca să devină cetăţean al României. S-a însurat, a avut doi copii şi a plecat din nou în America să mai facă ceva bani…

     – De ce a fost împotriva partidului nostru?

     – Când a plecat tatăl meu acolo, la vârsta de 16 ani, înainte de începutul Primului Război Mondial, Partidul Comunist Român nu exista. Cum putea el să fie împotriva a ceva ce nu exista?

     – Dar mama ce politică a făcut? De ce a plecat?

     – Mama a rămas cu doi copii mici, avea o vacă şi câteva oi, un porc şi câteva găini şi grija muncii câmpului. Asta era politica ei şi cu greu mai putea să-i facă faţă. A plecat când a chemat-o soţul ei la dânsul.

     – Dar tatăl tău ce motive a avut să plece?

     – Tatăl meu făcea parte dintr-o familie cu cinci copii şi care avea două hectare de pământ. Erau trei fete şi doi băieţi şi nu puteau să trăiască toţi din ceea ce le revenea din cele două hectare. Băieţii au trebuit să plece să-şi caute de lucru în altă parte. Voi aveţi ceva împotriva acelora care fug de sărăcie?

     – Ce, tu mă anchetezi pe mine, sau eu pe tine?

     – Nu vă anchetez ci doar vreau să mă lămuresc asupra situaţiei!

     – Da bunicul tău ce politică a făcut?

     – Bunicul meu a fost exploatator!

     – Aha!

     – Da! El avea un car şi doi boi. Mergea cu carul la pădure şi-l încărca zdravăn cu lemne, înjuga boii şi ducea carul la staţia de cale ferată unde încărca lemnele în vagon, apoi mergea iarăşi la pădure după alt transport… Din banii ce-i primea pentru cărăuşie şi-a făcut lui o casă gospodărească din lemn şi acoperită cu draniţă, iar bieţilor boi nu le-a făcut decât o şură cu pereţii din nuiele lipite cu lut şi cu acoperişul de paie. Ce asta nu-i exploatare?

     – Îţi baţi joc de mine, banditule?

     – Nu domnule anchetator, vă spun realitatea!

     Şi-a stăpânit cu greu mânia căci trebuia să treacă la un alt subiect:

     – De când îi cunoşti pe tovarăşii noştri aceştia: Petru Groza, Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu.

     – Din timpul primelor zile de război.

     – Şi cum i-ai cunoscut?

     – Întâmplător.

     – Şi ai primit de la părinţi acte ca să pleci în America?

     – Da!

     – Şi tu crezi că vei pleca în adevăr?

     – Deoarece toată familia mea este acolo şi eu sunt singur aici cred că am destule motive să plec.

     – Asta s-o crezi numai tu! Nu poţi pleca fără voia noastră! Ai însă recomandarea tovarăşilor noştri şi poţi să pleci, dar cu o singură condiţie: Să lucrezi pentru noi. Noi te vom introduce acolo în nişte cercuri foarte selecte. Avem aliaţi foarte puternici acolo care vor să ne ajute. Ne trebuie numai un om de legătură şi acela trebuie să fii tu. Te vom împinge acolo aşa de sus cum tu nici nu visezi. Eşti proaspăt absolvent al unei facultăţi, nu ţi-ar conveni să-ţi freci coatele cu cei mai mari savanţi ai Americii? Vei avea bani, vei avea o situaţie materială cum tu nici nu poţi să ţi-o imaginezi, dar trebuie să ne raportezi nouă tot ceea ce auzi şi tot ceea ce vezi acolo.

Să nu-ţi închipui însă că ai să ne duci cu zăhărelul. Înainte de a pleca îţi dăm o fată frumoasă tare care te iubeşte. Te însori cu ea şi o săptămână după aceea aveţi două paşapoarte şi plecaţi amândoi în America. Părinţii fetei rămân aici ca garanţie că voi vă veţi face datoria acolo unde vă vom trimete.

     – Domnule anchetator, îmi pare rău, dar eu nu sunt omul de care aveţi nevoie. Nu ştiu să mă prefac, nu ştiu să mă infiltrez, mă voi da de gol şi voi târî după mine şi pe alţii care au avut legătură cu mine. Nu pot!

     – Nu poţi? Ai de ales America sau puşcăria.

     – Nu am decât o singură posibilitate – puşcăria –

     – Ia spune de când eşti "legendar"?

     – Nu ştiu ce vreţi să spuneţi!

     – Să-mi spui care sunt colegii tăi? Fusesem ales de studenţi ca şef de an pentru problemele legate de ajutorarea materială a celor lipsiţi de mijloace. Făcusem atâtea liste că învăţasem pe de rostul tabelul alfabetic al colegilor. I -am recitat frumos tot catalogul având grijă să trec uşor peste acei ce ştiam că sunt căutaţi dar încă nu fuseseră prinşi, fără ca el să observe vreo ezitare.

     – Ştii că unii din aceştia au fost arestaţi şi anchetaţi ca legionari?

     – Nu.

     – Află că am obţinut de la ei declaraţii că şi tu eşti legionar.

     – Şi eu aflu de la dumneavoastră acest lucru pentru prima dată.

     – Voi legionarii sunteţi oameni de nădejde, revoluţionari. Partidul nostru vă apreciază dârzenia. Păcat că Codreanu v-a împuiat capul cu misticism. Lasă-te de misticism şi fă-te comunist.

     – Domnule anchetator eu nu judec acum prin prisma misticismului, ci judec cât se poate de realist: Nu corespund. Nu pot.

     – Nu fii prost! Acceptă mâna pe care ţi-o întinde partidul cu atâta generozitate!

     – Credeţi-mă. Vă spun cu toată sinceritatea. Mi-i imposibil!

     – Eşti nebun! Nu ştii ce te aşteaptă. Nu ştii ce vă aşteaptă pe voi toţi care aţi intrat cu fruntea sus în închisoare ca să deveniţi eroi, ca să deveniţi martiri. Noi nu vom face din voi nici eroi, nici martiri; vom face din voi cei mai odioşi criminali cele mai de pe urmă otrepe umane.

     Vă vom face să vă omorâţi unii pe alţii până nu va rămâne din voi decât unul singur. Pe acesta din urmă ticălosul ticăloşilor îl vom lichida noi ca să scăpăm lumea de el.

     Da! Chiar americanii tăi v-au dat pe mâna noastră să vă lichidăm. La Convenţia de Pace ne-au cerut să lichidăm toate rămăşiţele fasciste să vă distrugem fără milă. Vom face din voi nişte monştri, nişte criminali odioşi de o să vă fie şi vouă scârbă de voi înşivă.

     Veţi vrea mai bine să muriţi dar noi nu vă vom lăsa această posibilitate. Dacă va mai ajunge cineva până la capăt, acela nu va mai fi om ci o stârpitură fără de nici o demnitate. Nu va ieşi nimeni cu fruntea sus.

Noi nu ne grăbim. Aliaţii v-au dat pe veşnicie pe mâ­na noastră. Suntem înţeleşi cu ei ca să ne cedeze treptat, treptat conducerea întregii lumi. Avem la dispoziţie expe­ri­en­ţa de 30 de ani a Uniunii Sovietice. Avem la dispoziţie o metodă care n-a dat greş niciodată. Nimeni n-a fost în stare să reziste şi nu veţi rezista nici voi. Vă vom aplica metoda şocurilor:

Şocul medicamentelor

Şocul alimentar

     Şocul proteinelor

Şocul vitaminelor şi, în cele din urmă,

Şocul educativ al lui Makarenko.

     Nu veţi ieşi decât atunci când nu veţi mai fi întregi nici la trup nici la minte.

     Când vi se vor expira pedepsele vă vom da altele şi altele până veţi ajunge în starea în care vrem noi. Dar noi nu ne vom murdări mâinile cu voi. Veţi face voi înşivă munca asta murdară. Partidul vă va crea numai condiţiile.

     Veţi veni la noi să vă rugaţi să vă lăsăm să ne spuneţi TOT CE ŞTIŢI, TOT CE AŢI VĂZUT, TOT CE AŢI AUZIT, TOT CE AŢI GÂNDIT, TOT CE AŢI VISAT.

     Ne vom bate joc de familiile voastre: Soţiile voastre le vom face servitoare fără plată în casele miliţienilor. Logodnicele voastre, pe care voi le-aţi educat să fie soţii alese, le vom mărita cu securişti, iar pe fetele voastre mai tinere le vom face prostituate la dispoziţia securiştilor.

Nu există altă salvare decât să accepţi oferta mărini­moa­să a partidului.

     – Nu pot. Nu corespund cerinţelor d-voastră!

     – Cum? Ai obrăznicia să refuzi mâna generoasă pe care ţi-o întinde partidul?

     M-a luat la palme. N-a prea avut efect. Îl cheamă pe un agent:

     – Ia-l pe ăsta şi să mi-l faci îngeraş! Îi răspund:

     – Vă complicaţi existenţa domnule anchetator. Am în America atâtea rude. Se va găsi odată unul şi va veni să vă întrebe „Ce-aţi făcut cu X şi Y…?”

     – Am să-ţi dau eu X şi Y banditule! M-a apucat de reverele hainei şi a început să mă izbească de perete. Nici acum nu i-a mers căci eram şi eu destul de vânjos şi-mi arcuiam spinarea aşa fel că lovitura lui rămânea aproape lipsită de efect. Se enerva din ce în ce mai tare.

     – Urcă-te pe birou! M-am urcat şezând.

     – Nu aşa! Culcat cu faţa în sus şi bocancii afară peste marginea biroului.

     Codindu-mă cât puteam mai mult, m-am aşezat în poziţia cerută.

     A luat din cutia de „scule” bara aceea de fier. Am început să mă rog în gând cu disperare aşa cum numai în câteva momente din viaţa mea am fost în stare să mă rog: „Doamne Iisuse Hristoase care pentru mântuirea noastră ai îndurat schingiuirea şi moartea, Tu ai suferit bătaia ca orice om. Îndură-Te de mine şi ajută-mă că eu sunt slab, fricos şi laş şi nu pot răbda bătaia. Fă să treacă paharul acesta de la mine; dar dacă nu e cu putinţă atunci ia-mi cel puţin simţul durerii ca să nu ajung să-mi fac de ruşine familia şi să aduc nenorocire asupra altora.” Am început apoi să repet mereu, mereu: „Doamne ajută-mă, Doamne ajută-mă, Doamne ajută-mă!…” În acel moment mi s-a părut că de undeva din subconştientul meu Dumnezeu îmi răspunde:

– Lasă trupul tău în mâna călăului. El este al aceluia, tu părăseşte-l. Să nu-ţi pese ce se întâmplă cu el!

Anchetatorul sta cu bara de fier în mână să studieze efectul psihologic al situaţiei. – Nimic deosebit. – S-a înfuriat rău a luat ranga cu amândouă mâinile şi a început să bată cu sete. După vreo zece lovituri zdravene s-a oprit.

     – Acceptă, că te omor!

     Nu simţeam nevoia să-i răspund, ci mă rugam mereu în gând: "Doamne, nu mă lăsa. Doamne, ajută-mă." A luat din nou fierul în mâini şi a dat, şi a dat, şi a dat până a obosit de tot. Între timp au început să apară în uşa biroului o mulţime de capete de securişti curioşi să vadă ce sunt pocniturile acestea neînsoţite de ţipete şi gemete. Printre ei şi Matahală. Acesta observând desfăşurarea acţiunii a avut impresia că eu fac anumite mişcări prin care anihilez efectul muncii anchetatorului şi ca să-şi ajute şeful a venit şi s-a aşezat călare pe picioarele mele observându-mi cu atenţie expresia feţei la loviturile care au urmat. Blehan i se adresa gâfâind:

     – Ăsta-i un nesimţit! Ăsta -i putred de legionar, fana­tic înfocat!

Matahală da din cap afirmativ. Blehan era foarte obo­sit şi, ca să-şi mai tragă sufletul, mi-a ordonat să-mi scot bocan­cii. Când i-am scos am văzut că tălpile lor cele du­ble nu se mai ţineau la un loc decât la vârfuri şi la călcâie. Am pri­mit ordin să mă aşez iar în poziţia de mai înainte şi Blehan a luat o bâtă ciotoroasă şi a pornit să mă croiască peste ciorapi până au început să sară smocuri de lână din ei. A trebuit să lase şi scula aceasta că se agăţa cu cioturile de firele de lână deşirate din ciorapi.

     Mi-a ordonat gâfâind să-mi scot şi ciorapii şi a pus mâna pe un cablu electric împletit în patru muchii şi mi-a mai tras o serie de lovituri direct la talpa goală. Tocmai a­tunci a apărut lângă el colegul lui de meserie, anchetatorul Leferman. În culmea oboselii, abia trăgându-şi suflarea Blehan îi întinde o botă din cutia de scule:

     – Mmaai dăăi şii tuu căă eeuu nuu maai poot!

     Leferman s-a uitat la mine într-un fel ciudat. Mă gândeam: „Acum intru în mâinile unuia odihnit”, dar el a zis: „Lasă-l că de la ăsta n-ai să obţii nimic!” Mi s-a ordonat să mă dau jos de pe birou şi să ies în holul de la intrare, să alerg pe pardoseala de mozaic. Holul era rotund şi din loc în loc s-au postat pe lângă perete spectatorii de mai înainte din uşa biroului. Afară ningea şi unul din ei aducea cu lopata zăpadă de afară şi o arunca pe mozaic iar eu alergam ca la manej de jur-împrejur. Spectatorii ca să mă încurajeze în efortul pe care îl depuneam, când treceam prin dreptul lor şi le venea bine, îmi mai trăgeau câte o cizmă la partea sedentară de făceam involuntar câte un pas dublu şi-mi mai trăgeau şi câte o înjurătură ca să-mi fie „bucuria” deplină. La revărsatul zorilor mi-au adus bocancii şi ciorapii şi mi-au ordonat să mă încalţ. Bocancii care înainte îmi erau largi acum numai cu greu i-am putut încălţa. M-au împins înapoi în biroul de anchetă.

     Anchetatorul mi-a adus o foaie de hârtie şi un creion şi mi-a poruncit să scriu despre toată activitatea mea legionară: „Ştim tot. Noi numai vrem să verificăm sinceritatea ta. Scrie cine te-a recrutat, cine te-a pregătit, cu cine ai activat, ce cotizaţie ai plătit, ce legionari ai mai cunoscut ş.a.m.d.” Am scris două propoziţiuni: „Nu ştiu nimic. N-am făcut nimic. ” Am semnat. Blehan s-a uitat chiorâşi la mine, a băgat hârtia într-un dosar pe care a scris aşa ca să văd şi eu: FANATIC. NEREEDUCABIL PENTRU TOATĂ VIAŢA. A chemat apoi un subaltern şi i-a zis să mă ducă la „cameră”.

     Mi-au pus haina în cap, Securistul a apucat de mâneci şi m-a condus ca pe un cal de căpăstru până în fundul curţii unde era o clădire improvizată în care erau celulele clienţilor securităţii. Pe coridor era de serviciu Romică Macovei tânărul cu care lucrasem în timpul practicii din anul întâi şi care îmi ceruse o recomandare ca să se înscrie în partid şi la şcoala de securişti. I-am explicat atunci că eu nu sunt membru de partid şi nu am calitatea de a da recomandări. Acum mi-a făcut o percheziţie şi mi-a găsit o bucată de hârtie cu câteva adrese ale unor colegi ne implicaţi în nici o organizaţie dar care mă rugaseră să le trimit data unor examene. S-a uitat la ea şi mi-a zis: „Ce-i cu asta? Vrei să-i aduci aici? Distruge-o!” Am pus-o în gură, am mestecat-o şi am înghiţit-o. I-am rămas recunoscător. Mulţi ani mai târziu aveam să-l mai întâlnesc pe Romică. De data aceasta era schimbat. Am fost băgat într-o celulă. Mai erau încă cinci oameni.

     Priveau cu groază la contuziile de pe faţa mea lăsate de inelele lui Blehan şi la bocancii mei cu tălpile dezbâr­nate. Am mers la vasul de murdării să urinez. Am u­ri­nat cu sânge. Mi-au făcut loc pe priciul de lemn fără saltea. M-am întins să mă odihnesc, aveam mereu zvâcni­turi puternice care mă trezeau. Cred că zvâcniturile acestea mi-au rămas pentru toată viaţa căci în zilele când scriu cele întâmplate atunci, se întâmplă să mă mai trezesc din somn din cauza unor zvâcnituri involuntare.

     Spre seară după ce paza de pe coridor s-a schimbat, am auzit o voce pe coridor strigând puternic: „Atenţiune! Care îţi auzi numele fă-ţi bagajul şi stai gata lângă uşă!” A strigat şi numele meu. N-aveam nici un bagaj, doar hainele de pe mine. Uşa s-a deschis, un securist m-a luat în primire şi cu haina în cap m-a dus înapoi în locul unde făcusem manejul. Rând pe rând ne-am adunat acolo treisprezece persoane, patru maturi şi nouă copii de la zece ani în sus. Ne-au legat pe toţi cu una şi aceeaşi funie cam la distanţă unul de altul apoi ne-au scos pe toţi în şir afară unde ne aştepta o maşină – un Jeep american – dar fără prelată. Ne-au obligat să ne urcăm în Jeep. Distanţa de la om la om fiind prea mică, atunci când te urcai îl trăgeai pe cel de după tine de mâinile legate la spate de mai-mai să-i răsuceşti osul umărului din articulaţie iar cel dinaintea ta trebuia să îngenuncheze ca să-ţi ofere un minimum de libertate de mişcare. Cu mare chin ne-am adunat cu toţii pe platformă dar acolo nu mai aveam loc să stăm cu ambele picioare pe podea ci mai mult pe un singur picior. Mai mult a trebuit să mai facem loc şi unui "însoţitor" cu pistolul automat care s-a aşezat pe o banchetă pe oblonul din spate. Un alt însoţitor cu automatul era în cabină alături de şofer. Un alt Jeep era încărcat numai cu însoţitori. Acela trebuia să ne escorteze din urmă. Maşinile au pornit cu viteză turbată pe străzile oraşului. La curbele serpentinei de la Râpa Galbenă aveam impresia că vom fi zvârliţi cu toţii grămadă din maşină într-un stâlp de pe marginea străzii. Maşina se ridicase în două roate. Am scăpat ca prin minune şi am ajuns în gară. Însoţitorul de pe bancheta din spate îl înjura pe şofer: “Mă, nebunule, când ai să-ţi bagi şi tu minţile în cap? Era să ne omori pe toţi!”

Maşina cu însoţitorii ne-a luat-o înainte, au ajuns la trenul de Suceava şi au golit repede două compartimente dintr-un vagon. Am fost dezlegaţi de funie şi băgaţi în aceste compartimente cu câte doi însoţitori, ceilalţi au rămas pe coridor ca să oprească circulaţia prin faţa uşilor noastre care erau deschise. Au început discuţiile între ei.

În timpul nopţii participaseră la o descindere la apar­ta­men­tul unui reacţionar. Pe la două, după miezul nopţii trei securişti voinici s-au repezit deodată în uşa aparta­mentului şi uşa a sărit din ţâţâni, iar ei au pătruns înăuntru odată cu uşa. Râdeau acum şi se distrau de figurile îngro­zite ale celor treziţi din somn de zgomotul uşii sparte faţă în faţă cu trei indivizi cu pistoalele automate îndreptate către ei:

     – Jos din pat banditule! Cu faţa la perete! Mâinile sus şi să nu mişti că-ţi pun un glonte în ceafă şi te trimit pe lumea cealaltă.

     – Toată lumea cu faţa la perete! Nu vă mişcaţi din loc.

     – Unde ai ascuns pistolul şi cartuşele, banditule?

     Copii ţipau, plângeau: „Tăticule! Mămică!”

     – Taci că-ţi bag pistolul pe gât! Au început să scoată nişte gemete ca un urlet de câine…

     – Spune unde ai ascuns pistolul şi muniţia! De ce nu vorbeşti?

     – Nu am!

     – Lasă că ţi-l găsim noi! Se reped la şifonier şi încep să scoată afară tot ce pot apuca: haine, rufe, încălţăminte, ciorapi, batiste se transformă toate într-un morman de boarfe în mijlocul camerei. Urmează apoi plăpămile cu pânza sfâşiată de cuţit în locurile unde vajnicii securişti bănuiau că se ascunde ceva, apoi pernele spintecate în care „reprezentanţii” legii cu mânecile suflecate pipăie colţişor cu colţişor ca să găsească lucruri ascunse împrăştiind peste mormanul de boarfe un strat de fulgi de pene scărmănate. Unul din cei trei ciocăneşte cu mânerul revolverului pereţii şi duşumeaua ca să găsească "ascunzătorile" iar ceilalţi doi se ocupă acum de saltele pe care le desfac complet ca să nu rămână bucăţică necontrolată. Urmează cărţile din bibliotecă vânturate toate cu deschiderea în jos să nu rămână nimic ascuns între file, apoi conţinutul sertarelor analizate toate piesă cu piesă. Toate îşi iau locul lor cuvenit în mormanul din mijlocul camerei. Acestea toate se petrec pe fondul sonor al urletului înfundat şi continuu al copiilor. Când reprezentanţii vigilenţei proletare s-au convins  că nimic n-a mai rămas necontrolat, unul din ei a tras afară din grămadă un pantalon şi altul o haină, altul nişte ghete şi le-au aruncat la picioarele banditului: „Îmbracă-te.” Bunica copiilor s-a adresat în şoaptă unuia din ei: „Domnule, de ce ne-aţi speriat copiii şi ne-aţi făcut atâta deranj în timpul nopţii?”

     – Ţine-ţi gura, baborniţo, că te umflu şi pe tine!

     L-au luat pe bandit unul de o mână, unul de alta şi-au coborât scările în plânsul celor rămaşi în urmă. Al treilea a potrivit uşa la loc să nu se prea cunoască că fusese smulsă din locul ei şi a plecat şi el la duba care îl aştepta în stradă. Cei trei eroi ai descinderii din noaptea precedentă povesteau toate amănuntele cu un aer de deosebită superioritate ca şi cum ar fi participat la o mare bătălie şi se mândreau cu faptele lor în ochii plini de admiraţie a colegilor lor lipsiţi de astfel de glorie.

     Trenul a intrat în gara Burdujeni. Aici trebuia să ne aştepte un camion care să ne transporte de la gară la închisoarea Suceava – o distanţă de aproximativ cinci km. dar camionul lipsea. Şeful escortei noastre a dat telefon la închisoare să-i trimită camionul la gară. Camionul era în reparaţie. Nu rămânea decât să ne ducă pe jos până la destinaţie. Ne-au încolonat câte doi iar "însoţitorii" ne-au înconjurat de jur împrejur la distanţă potrivită. Era după miezul nopţii şoseaua pustie: „Direcţia închisoarea, marş!”

     Simţeam sub talpă fiecare piatră a şoselei prunduite. Noroc că cele două rânduri de tălpi ale bocancilor mei formau împreună un fel de arc şi mai amortizau puţin din impactul călcăturii. Am reuşit să mă ţin în grămadă şi am ajuns în fine în curtea închisorii. Însoţitorii au întrat în birou să facă formele de predare, noi am rămas afară sub paza lui Matahală. Acesta la un moment dat s-a apropiat de mine aşa ca din întâmplare:

     – Domnule, să-mi spui şi mie de unde ai dumneata atâta putere. După toată bătaia pe care am văzut că ai primit-o astănoapte acum ai ţinut pasul în rând cu ceilalţi. Nu eram dispus să-i răspund dar cuvintele domnule şi dumneata în loc de "banditule" cu care fusesem tratat mereu de la arestare m-au făcut să vreau să-i răspund, însă tocmai atunci ieşeau ceilalţi din birou şi era imprudent să-i răspund cu vorba. În loc de răspuns i-am făcut semn din ochi spre cer. El a dat din cap în semn de înţelegere. Să fi fost oare şi întâmplarea aceasta explicaţia faptului că unul din cei cu care am făcut drumul acela şi care era atunci lângă mine mi-a spus cu ani mai târziu că Matahală şi-a dat demisia din Securitate şi a plecat în Israel?…

     S-o fi convins Matahală din toate faptele pe care le-a mai văzut că slujba la care se angajase era o treabă inumană nedemnă de firea lui? Numai Dumnezeu ştie! Pentru noi însă chinurile nu se terminau aici. Ani lungi de tortură foame şi înşelăciune pentru cei mai mulţi dintre noi abia de aici aveau să înceapă. Din toate câte se pregăteau atunci pentru noi voi încerca să redau mai jos tot ceea ce am văzut şi auzit eu însumi şi ceea ce mi-au povestit alţii care au fost la Suceava mai înaintea mea, în legătură cu începutul "autoreeducării."

     Dragă cetitorule, din cele povestite despre ancheta mea de la Iaşi ai putea să tragi concluzia că am fost un erou sau poate un martir care datorită unei vieţi sfinte s-a învrednicit de ajutorul lui Dumnezeu în momente de grea încercare. N-a fost aşa! Am fost un simplu păcătos ca toţi ceilalţi păcătoşi de care e plină lumea dar în momentul acela de disperare, cunoscându-mi toată slăbiciunea m-am rugat fierbinte, m-am rugat cu toată puterea sufletului meu: „Doamne ajută-mă, Doamne nu mă lăsa dar şi Doamne facă-se voia Ta!”. Şi El numai El a făcut tot ceea ce s-a întâmplat, pentru că El a voit aşa. Şi eu n-am fost vrednic de bunăvoinţa Lui. Şi pentru că El a făcut aceasta, eu nu am dreptul să mă mândresc cu fapta Lui.

     Deci şi tu când vei fi într-o situaţie de mare disperare, oricât de greu te apasă pe conştiinţă păcatele, ROAGĂ-TE ŞI EL TE VA ÎNTĂRI! Amin! Amin!

     Însoţitorii noştri au plecat iar noi am fost băgaţi în clădirea închisorii, o clădire cu ziduri de piatră care la vremea aceea de iarnă degajau o răceală umedă care parcă îţi intra direct în oase. Simţeai frigul în măduva oaselor. Ni s-a făcut percheziţia şi acum se punea problema unde să ne cazeze. Era târziu. Se făcuse de mult închiderea şi nu se găseau spaţii libere decât la camera neagră de pedeapsă de la subsol şi ne-au băgat acolo. Nu pat, nu saltea. Fereastra n-avea geam ci numai un oblon metalic cu o deschizătură în el de mărimea unei coli de hârtie. Jos pardoseală de beton din care se degaja un frig care parcă ţi se ridica în vârful capului şi noi trebuia să ne culcăm pe ea. Dar cum? Ca să ne putem încălzi picioarele de unde ne lua mai tare frigul ne-am adunat în formă de cerc şi ne-am culcat cu toţii odată fiecare peste picioarele celuilalt, ca să ne încălzim unul pe altul şi aşa am reuşit să aţipim un pic până la ziuă…

     Ne-a trezit din somn bătaia unei toace din metal de o nuanţare şi ritmicitate remarcabilă. Se simţea în această toacă mâna unui meşter deosebit. După un timp un strigăt:

     – „Chiderea”, ceea ce voia să zică „deschiderea” când venea primul gardian <!--[if !supportAnnotations]-->să facă numărătoarea celor din închisoare, iar meşterul cu toaca nu era altul decât gardianul Persteniuc fost crâsnic sau palamar cum i se mai spunea în partea locului iar acum se lăsase de biserică să se facă cerber peste oameni. Din tot trecutul nu i-a mai rămas decât pasiunea pentru toacă. Îi mai plăcea să se hârjonească cu "tovarăşii" săi. Într-o zi când ne scosese la plimbare în curte i-a pus piedică unuia care trecea pe lângă el. Acesta s-a poticnit dar n-a căzut. L-am auzit însă zicându-i lui Persteniuc: „Du-te mă, că eşti prost ca un american!” Ăsta era dispreţul maxim pe care putea să-l arate cuiva un securist.

     Pe secţia noastră de la subsol făceau de serviciu cu schimbul doi gardieni vechi Moş Polonic şi Cerlinca. Ultimul se retrăsese din serviciu. Bănuiam că era mai înstărit şi nu era agreat de politruc. Nu mai purta uniformă şi venea îmbrăcat civil cu o scurtă din cojoc de piele de oaie şi căciulă neagră de miel. Moş Polonic era un fel de moldovean domol. Mai avea în el o rămăşiţă de omenie. După deschidere ne-a scos de la „Neagra” şi ne-a „cvartiruit” într-o cameră alăturată unde stătuseră alţii veniţi mai înaintea noastră şi cărora le expiraseră zilele de carantină şi fuseseră mutaţi sus la etajul unu cu cei mai vechi. Munca cea mai grea a lui Moş Polonic era să ne păzească să stăm culcaţi pe prici în timpul când erau scoşi la plimbare cei de la etajul unu sau femeile de la parter. Venea destul de des la vizetă şi ne găsea în picioare pe prici uitându-ne pe fereastră. Ne dojenea, ne ameninţa cu tot felul de pedepse dar cel puţin cât am fost noi în carantină n-a trecut niciodată la fapte. În ziua de Bobotează a venit de la biserică cu un ulcior destul de mare împodobit cu busuioc şi ne-a dat câte un pahar de aghiasmă la toţi deţinuţii de pe secţia lui. A fost ultima dată când am văzut aghiasma în timpul detenţiei mele de 13 ani. De aceea îmi amintesc mereu de el. A trecut carantina şi am fost mutaţi sus. Faţă de frigul îndurat la subsol acum sus mi se părea cald şi bine. Eram cu oameni mai vechi de la care aveam de aflat multe întâmplări care s-au petrecut în Suceava. În teroarea din timpul anchetelor Blehan îşi căpătase un renume mare. Studentul Jean Aristide era adus de la anchetă în pătură cărat de doi miliţieni voinici. Alt student Parisianu Gioga, un macedonean, când era întrebat la anchetă dacă a fost legionar răspundea în mod invariabil: „Am fost, sunt şi voi fi! ”

     – Ai să fii numai cât îţi vom tolera noi! replica Blehan.

Ca să-l facă „să nu mai fie” l-au băgat într-o zi în etuva în care se introduceau hainele ca să fie deparazitate cu aburi sub presiune. Au închis etuva şi-au dat drumul la aburi. L-au scos de acolo opărit şi aproape asfixiat. „Mai eşti legionar Parizianule?” l-a întrebat Blehan. „Am fost, sunt şi voi fi!” i-a răspuns Gioga. De atunci simpatia deţinuţilor pentru Gioga era nemărginită. Alt caz celebru din timpul anchetelor era al elevului din clasa a 8-a Buliman. Acesta era bolnav de TBC. Ca să-l facă să-şi declare camarazii au început să-l bată peste piept cu sacul cu nisip şi cu o cărămidă. I-au declanşat o hemoptizie puternică şi a murit. Se mai vorbea mult de cazul Bogdanovici. Acesta s-a rătăcit. Fiul prefectului comunist din Fălciu, dacă nu mă înşel, Bogdanovici Alexandru (Şura) a fost mai întâi arestat cu grupul de pe muntele Ciucaş şi s-a eliberat odată cu ceilalţi din grup. După eliberare a continuat activitatea şi la Iaşi locuia în fosta casă a părinţilor Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, din str. Florilor 20 – de fapt el păzea casa şi avea pe masa pe care îşi făcea el lecţiile diploma de bacalaureat a Căpitanului său. A fost arestat din această casă şi a ajuns şi el la închisoarea Suceava cu toţi cei arestaţi la 15 mai 1948. Aici a primit mai întâi vizita tatălui său care a încercat să-l convingă să se lase de legionari. Nu l-a convins şi tatăl lui a plecat ameninţându-l că îl dezmoşteneşte. “Fă ce vrei!”, i-a răspuns Şura.

Bogdanovici mai avea însă şi un cumnat (sau un văr) – aici nu sunt sigur pe memorie – cu acesta Şura era de acord întru toate. O prietenie ideală şi tocmai acesta fusese trimis la o şcoală specială de securişti la Moscova unde mergea şi Blehan în anumite perioade de timp. Venind odată în concediu de la Moscova, prietenul acesta al lui Bogdanovici a venit să-l vadă la Suceava. În timpul anchetelor când nici un deţinut nu avea voie să vadă pe nimeni din afara închisorii acest personaj a obţinut dreptul să vorbească cu Bogdanovici TREI ZILE LA RÂND DE DIMINEAŢĂ DE LA DESCHIDERE PÂNĂ SEARA LA ÎNCHIDERE. A treia zi, cu câteva minute înainte de închidere Bogdanovici s-a întors în cameră amărât şi abătut. Avea în mână o carte: "Cursul scurt al Istoriei Partidului Comunist Bolşevic". S-a oprit în mijlocul camerei şi a zis tare, ca să-l audă toţi: "Atenţiune! Să ştiţi cu toţii că de azi înainte eu am devenit comunist. Voi denunţa fără cruţare pe oricine va vorbi de rău partidul sau Uniunea Sovietică. Voi activa cu trup şi suflet împotriva Mişcării Legionare. Am să fiu eu groparul Mişcării Legionare… Tovarăşul Stalin a zis: "Mişcarea Legionară este unealta cea mai ascu­ţită cu care burghezia loveşte în clasa muncitoare şi această unealtă trebuie să dispară. Datoria desfiinţării ei îi revine tineretului român căci el a înfiinţat-o. Generaţia veche, a celor care au înfiinţat-o, este nerecuperabilă şi va trebui să moară în închisori. Generaţia mai nouă se poate reabilita numai dacă desfiinţează complet ceea ce a făcut generaţia precedentă. Până atunci nici unul nu se va elibera din închisoare."

     Chiar în a două zi după deşteptare Bogdanovici a început să colinde pe la paturile celor mai tineri din cameră arătându-le cartea şi îndemnându-i să i se asocieze cu deviza "Un ceas mai devreme în libertate”. Am fost vânduţi de veci Uniunii Sovietice. Trebuie să ne reeducăm ca să ieşim vii din închisoare. Pentru aceasta nu trebuie să aşteptăm să vină alţii să ne reeduce, trebuie să o facem noi singuri. Avem un ghid cartea aceasta… Ne vom reeduca şi ne vom elibera. Cei ce refuză vor muri aici."

     Mă întreb ce a putut să-i spună lui Bogdanovici acel personaj venit de la Moscova de l-a schimbat aşa de radical în cele trei zile. Probabil că a băgat groaza în el cu aceleaşi noutăţi cu care a încercat Blehan să mă îngrozească şi pe mine, desigur cu mai multă putere de convingere decât aceea a lui Blehan. Aceste noutăţi veneau să întărească presiunile pe care le făceau şi părinţii (familia) asupra lui Bogdanovici. Nu era nici un element care să-i dea tăria de a rezista. Pentru mine frica de a-mi face familia de ruşine a fost un element hotărâtor. Dacă aş fi fost în "bocancii" lui poate că aş fi picat şi eu. Dumnezeu a vrut să fie aşa şi tot El m-a ajutat şi nu m-a lăsat să ajung la Piteşti. Poate rugăciunile mamei care se ruga zi şi noapte lui Dumnezeu să-i ocrotească copiii ajunşi în robia satanei să fi înduplecat pe Dumnezeu să facă o minune ca asta de care eu n-am fost niciodată vrednic sau poate rugăciunilor părintelui Ion Surducan, duhovnicul mamei mele, m-au scos şi pe mine de la greu.

     După ce ne-au mutat din carantină sus la etajul I, am stat într-o cameră mai mică cu prof. Ghiţă Crâşmaru (sculp­torul), cu părintele Ion Tatulea parohul de la Biseri­ca Mitocul Maicelor din spatele fostului Palat al domnito­rului Alexandru Ion Cuza şi cu Ciornei Nicolae un prieten cu care mă cunoşteam de la Internatul de Băieţi Români din Cernăuţi. Ne înţelegeam de minune. Părintele Tatulea ne povestea multe din viaţa lui. Era originar din Jud. Ialomiţa. În copilărie îşi pierduse un ochi, ochiul drept, şi avea un ochi din sticlă. Studiase teologia la Cernăuţi şi ne povestea cu duioşie despre foştii lui profesori, Radu Sbie­ra, Gheorghe Ionaşcu, profesorul Spânu şi alţii. Cât fusese student fusese dirijorul Corului Metropolitan corul teolo­gi­lor care da răspunsurile la liturghia ce se oficia în bise­rica de la Reşedinţa Mitropolitană. Îmi aminteam chiar că la o vizită cu şcoala făcută la această Reşedinţă. În timpul liturghiei ne având loc în biserică am fost trimişi sus în cafas şi acolo am asistat la răspunsurile corului acestui dirijor. Datorită accidentului cu ochiul drept, părintele fusese scutit de armată dar după terminarea studiilor şi hirotonirea ca preot nu se mai găsea o parohie pentru el. A fost nevoit să se angajeze ca dirijor la Muzica Militară a regimentului de la Roşiorii de Vede unde locuia cu soţia şi mama soacră. Punerea la punct a instrumentelor dezacordate şi repetiţiile cu toată fanfara au decurs cu succes dar a venit după aceea o paradă militară şi el care nu făcuse o zi de armată trebuia să deschidă parada în fruntea muzicii militare. Ne povestea nu fără humor toate complexele prin care a trecut în ziua aceea când soţia şi mama soacră îi strigau de pe trotuar "Bravo Ionelule şi mai încet – Ţine-te bine!"

     Dascălul lui de la Mitocul Maicelor avea un băiat cam golănaş. Nu-i plăcea cartea. Prefera să bată străzile în căutare de senzaţii. Veneau examenele, tezele trimestriale şi bietul dascăl alerga la părintele: "Părinte, Relu meu are mâine teză la franceză şi nu ştie bine lecţiile. N-aţi putea dumneavoastră să faceţi cu el o repetiţie a materiei ca să poată să scrie mâine teza?" Şi părintele îl lua în primire pe Relu şi frământa sistematic toată materia şi Relu reuşea să ia o notă de trecere. Aceasta s-a întâmplat la toate materiile principale, la toate examenele din toţi anii de liceu şi Relu a ajuns să termine şcoala.

     Când au intrat în ţară "Armatele Roşii Eliberatoare" Relu s-a înscris în securitate şi azi era şeful anchetelor din reg. Moldova tovarăşul Aurel Blehan. Ca recunoştinţă pentru ajutorul primit de la părintele Ion în timpul şcolii, domnul Relu nu l-a anchetat personal, ci l-a dat pe mâna altui anchetator ca să-i administreze cele cuvenite. Când venea tovarăşul Blehan în inspecţie la închisoarea Suceava şi deschidea uşa camerei noastre se adresa părintelui Tatulea:

     – Ce mai faci popo?

     – Bine, domnule colonel, bine!

     Aşa s-a întărit partidul promovând în toate funcţiile numai caractere nobile ca ale lui Relu, care pentru ciolanul nemeritat erau în stare să facă orice.

     După o altă pritoceală a oamenilor, am ajuns să stau împreună cu nişte studenţi din Roman dintre care îmi amintesc doar trei: Aliga Popescu, Luntz şi Samson Ion. Dintru început era o atmosferă de bună convieţuire între noi, dar eu eram singurul între ei străin de oraşul lor. La una din plimbări li s-a făcut propunerea să accepte să le vină în cameră unul din cei care acceptaseră autoreeducarea lui Bogdanovici. Cum să facem? Totul se aranja cu plantonul. Ţurcanu era plantonul care făcea acest serviciu. El cerea cheile de la gardian, venea şi deschidea uşa, te scotea şi te ducea în altă celulă unde îţi făcea loc scoţând pe altul şi ducându-l în locul tău. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Ţurcanu a venit şi m-a scos din camera Romaşcanilor şi m-a dus în camera Nr. 9, cea mai mare de pe etajul I unde se afla Bogdanovici cu reeducaţii lui. În locul meu, a fost mutat un reeducat. De remarcat: Încă de la Suceava Ţurcanu se bucura de încrederea deosebită a organelor de pază din închisoare. De ce?

Ţurcanu avea ca tovarăş de muncă pe un oarecare Badale, se pare că era un ţăran de prin apropierea locului de unde era Ţurcanu şi era omul lui de încredere, locuiau amândoi într-o cameră – camera plantonului – şi cărau împreună ciuberele cu mâncare şi făceau curăţenie pe coridoare. Despre Badale n-am auzit vorbindu-se nimic nici de bine nici de rău dar Ţurcanu a fost văzut de multe ori trăgând cu urechea pe la uşi. Ieşirea la plimbare, pe atunci, se făcea pe camere şi camerele mai mici se scoteau câte trei şi patru deodată iar camera mare Nr. 9 se scotea şi ea împreună cu una mai mică. Aşa se face că într-o zi în timpul plimbării mi s-a alăturat un cetăţean din altă cameră. Era domnul Mitric Teodor pe care îl cunoscusem cu ani în urmă într-un lagăr de refugiaţi din Germania. Foarte emoţionat domnul Mitric mă întreabă: "Măi Victore tu-l cunoşti pe Ţurcanu? Pe acel tânăr voinic care face de planton pe coridor." "Îl ştiu numai din vedere." "Măi, să vă feriţi de dânsul ca de foc!" Eu îl ştiu pe dânsul de când era mic în faşă. Am fost vecini cu casele şi l-am urmărit mereu cum se făcea tot mai mare şi mai voinic şi era dotat cu multă inteligenţă şi voinţă, mă bucuram de el şi speram că-l voi vedea devenind un om de nădejde. Acum am încercat să vorbesc cu el. Cum m-a privit şi ce mi-a spus m-a îngrozit pur şi simplu. Ăsta nu mai e om e o fiară măi! Nu ştiu cine a putut să-l transforme pe el aşa de profund. Să vă feriţi să nu cădeţi în mâinile lui că vă zdrobeşte. E o fiară nu mai e om. Să le spui la toţi prietenii tăi să se ferească de el ca de foc. Da, acesta era nepotul profesorului meu de fizică, Ţurcanu, din clasa a 8-a de la Liceul Mitropolitul Silvestru pe care profesorul mi-l lăuda că s-a schimbat şi e pe calea cea bună – s-a făcut comunist. Şi am ajuns şi eu în camera mare cu Bogdanovici şi am asistat fără voie la procesul de autoreeducare iniţiat de el.

Cum am intrat în camera aceea în care erau cazaţi vreo 90 de inşi m-am oprit în uşă ca să cuprind cu privirea toată mulţimea  aceea, doar voi vedea vreun cunoscut. Nu cunoşteam pe nimeni dar îndată a venit la mine un cetăţean cu barbă neagră şi ochii ca mura cu o privire care parcă citea în tine ca într-o carte.

     – Sunt profesorul Cezar Nazarie de la Şcoala Normală de Băieţi Iaşi. Vino să stai lângă mine că este un loc liber şi n-aş vrea să-mi bage acolo pe un cetăţean nepoftit. Am acceptat bucuros şi m-am dus cu el la locul cu pricina. Vecinătatea lui mi-a fost de mare folos. M-a pus la curent cu toate câte se petrecuseră la Suceava înainte de venirea mea. Mi-a povestit apoi multe lucruri din cele întâmplate în viaţa lui sau citite din cărţi. Când îi venea lui cheful ca să mai ridice puţin moralul celor din jur se apuca să ghicească în bobi. Îşi procurase o mână de grăunţe de porumb. Le amesteca, le împărţea în două grămezi, apoi începea să le înşire câte patru şi câte trei. Când toate erau aranjate pe scândura priciului începea interpretarea: Ne pică drum lung, drumuri împărţite, probabil că drumurile spre casă dar mai trebuie să aşteptăm puţin "UN BOB ZĂBAVĂ". De fiecare dată era aceeaşi dar fiecare pleca la locul lui cu inima împăcat.

     "Încurând, un bob zăbavă"…pentru mine a însemnat treisprezece ani, pentru alţii chiar mai mult. Cam acelaşi lucru se întâmpla când profesorul îţi ghicea în palmă: "Vezi linia aceasta? Asta e linia vieţii şi asta se întâlneşte aici cu linia destinului şi formează ca un fel de stea. Asta este o mare şi grea încercare dar vezi imediat după aceasta linia vieţii se întâlneşte cu linia norocului şi de atunci înainte ai să fii fericit şi vei avea o viaţă lungă şi frumoasă. Uite cât de mult ţi se lungeşte linia vieţii până aici"…

     În partea cealaltă a camerei Bogdanovici şi cu ai săi ţinea şedinţa în fiecare zi după ora 3 după amiaza. Citeau din cartea aceea Scurt Istoric al Partidului Comunist Bolşevic, despre controversele între Lenin şi Plehanov sau Haia Lipsitz sau critici asupra nereuşitei Comune din Paris. M-a impresionat remarca lui Lenin: "Comuna n-a reuşit pentru că revoluţionarii n-au omorât atâţia oameni cât trebuiau să omoare. Sau învăţătura aceasta atunci când ştiţi că adevrsarii vă vor acuza pentru anumite fapte, luaţi-le-o înainte. Acuzaţi-i voi pe ei de faptele acelea”.

     Alt capitol din cartea lui Bogdanovici care m-a şocat a fost Povestirea lui Lenin a momentului când s-a eliberat de prejudecăţile religioase. Voia să-şi răzbune fratele exe­cu­tat de ţarişti dar nu putea pentru că legile lui Dumnezeu îl opreau de la omor. "Atunci mi-am scos cruciuliţa de la gât, am aruncat-o în noroi şi am călcat-o în picioare şi atunci m-am simţit liber, cu adevărat liber." Iată copilul pigmeu, microbul acesta neînsemnat din universul imens al creaţiei lui Dumnezeu se revoltă împotriva Creatorului sau întocmai ca satan şi vrea ca să-şi îndeplinească poftele de răzbunare.

      În timpul liber Bogdanovici dădea lecţii de limba ru­să. Participam mai mulţi. La sfârşitul unei lecţii s-a apucat să povestească momentul când s-a eliberat din închisoare cu grupul Ciucaş. "Nu vă puteţi închipui ce senzaţie grozavă ai atunci când simţi sub talpa bocancului asfaltul li­ber al străzii!" Era într-adevăr ispititor, dar pentru o astfel de senzaţie nu se plătea să faci asemenea concesii.

Într-o zi vine la mine un tânăr student de la Universitatea din Iaşi:

     – Eu vă cunosc pe dumneavoastră de când veneaţi la cursuri în sălile din clădirea Universităţii. Eraţi îmbrăcat în costum naţional din Bucovina. Şi eu sunt bucovinean şi am umblat la şcoală în costum. Aş vrea să vă rog să-mi daţi un sfat: E bine să ne reeducăm şi să ieşim afară o oră mai degrabă. Ce părere aveţi despre autoreeducare.

     – Sunt de acord cu reeducarea, dar dacă partidul doreşte să ne reeduce şi să ne recupereze, în acest caz aştept ca el să trimită oamenii lui, reprezentanţii lui să ne educe nu să ne ceară nouă să o facem noi de capul nostru căci s-ar putea să greşim şi apoi să fim traşi la răspundere pentru ceea ce am făcut.

     – Dar dacă va veni cineva de la partid parcă oamenii noştri îl vor asculta?

     – Desigur! Noi nu suntem încuiaţi la cap; acceptăm orice discuţie liberă. Chiar dacă dăm la o parte toată educaţia din trecut dar legea onoarei tot trebuie să ne rămâie. Trebuie să tratăm cu demnitate chiar şi pe cei pe care îi considerăm adversarii noştri.

Atât i-a trebuit. A plecat imediat şi m-a pârât la Bogdanovici.

     A doua zi la deschiderea şedinţei Bogdanovici a strigat ca să audă toată camera: "Să ştie bădiţa acela cu legea onoarei că noi nu ne mai împiedicăm de astfel de prejudecăţi şi dacă el nu vrea să ia parte la autoreeducare cu atât mai rău pentru el. Mai târziu o să regrete amar!" De multe ori în discursurile lui partinice Bogdanovici pomenea de "sublimul poem pedagogic" al lui Makaren­ko, dar niciodată nu a dat lămuriri nici vreun citat din acest poem. Ion Cârje în cartea lui "Întoarcerea din infern" spune că a citit acest poem. Eu nu l-am putut găsi dar când am ajuns mai târziu la mina Baia Sprie şi în ultimul an de lucru 1954 ni se aduceau să citim cărţi de la biblioteca minei, deţinutul Ion Ianulide care era omul răspunzător de cărţile împrumutate mi-a adus şi mi-a dat să citesc o broşură care cuprindea raportul trimis de Makarenko Comisariatului Poporului pentru Educaţia Publică despre metoda de educare a delicvenţilor din şcoala de corecţie unde el era pedagog şi educator. Ianulide mi-a zis: "Citeşte şi vezi metoda care s-a aplicat studenţilor noştri la aşa zisa autoreeducare la Piteşti, Gherla, Canal, etc. Tu vei ajunge cândva în America şi trebuie să scrii despre acest lucru". Iată ce spune pedagogul în raportul său:

La şcoala de corecţie este adus un nou lot de tineri cu­leşi de poliţie de pe străzile oraşelor, elemente reacţionare înrăite revoltate total împotriva ordinii sovietice – se subînţelege că e vorba de copii proveniţi din familiile distruse de revoluţie fugiţi de sub controlul autorităţilor în timpul deportărilor şi deveniţi vagabonzi fără căpătâi.  Aceştia sunt cazaţi într-o cameră împreună cu alţi tineri asupra cărora pedagogul a lucrat un timp îndelungat şi i-a transformat în oamenii lui de mare încredere.

La început pedagogul le dă ordin oamenilor lui să se împrietenească la cataramă cu noii veniţi “să le intre pe sub piele” aşa fel ca aceştia să-i considere ca pe cei mai buni prieteni de pe lume. Să ia parte la toate revoltele şi grevele lor şi să afle de la ei toate secretele vieţii lor an­te­rioare. Apoi pedagogul se face că a uitat de existenţa acestor elemente reacţionare în colonie până când oamenii lui îl opresc şi-l întreabă: “Ei bine, Anton Semionovici, pâ­nă când îi vom mai răbda noi pe derbedeii ăştia care dorm în acelaşi dormitor cu noi, mănâncă aceeaşi mâncare ca şi noi şi nu pun mâna la nici o treabă, ci numai critică mereu sistemul nostru socialist”. Makarenko le răspunde: "Aşteptaţi semnalul meu diseară!"

În seara aceea pedago­gul vine în inspecţie în camera noilor veniţi şi le ţine o cuvântare în care îi îndeamnă să se cuminţească şi să vadă că până acum au mers pe un drum greşit. Că în Uniunea Sovietică toată lumea trebuie să muncească şi să se supu­nă sistemului de conducere a ţării, ş.a.m.d. La auzul aces­tor îndemnuri oamenii pedagogului încep să vocifereze şi să-şi bată joc de el. Novicii le ţin isonul şi nu observă cum oamenii vechi se aranjează în poziţii strategice pe lângă fiecare din ei. Văzându-se batjocorit de toţi Makarenko se arată uluit îşi scoate şapca şi se scarpină în cap: “Ce să mă fac eu cu voi?” Acesta-i semnalul. Oamenii pedagogului se dezlănţuiesc brusc şi fă­ră milă asupra novicilor. Efectul este zguduitor. Sunt loviţi de cei mai buni prieteni de până acum. Novicii sunt aşa de surprinşi că nu au nici prezenţa de spirit să se apere. Dar lucrul de abia a început. Reeducaţii îi pun pe novici în poziţie de gândire şi nu-i mai slăbesc o clipă.

Unii din novici copleşiţi şi demoralizaţi ar vrea să se sinucidă. Reeducaţii îi împiedică şi-i supraveghează încontinuu zi şi noapte şi le vor aminti toate păcatele despre care au aflat în faza prieteniei ba vor mai afla şi despre multe altele despre care nu s-a vorbit încă.

Noaptea novicii vor dormi în poziţie bine determinată culcat pe spate şi cu mâinile întinse pe lângă corp, cu palmele deschise, ca să nu aibă posibilitatea ca să se sinucidă având mâinile sub pătură. La orice abatere de la poziţia aceasta, reeducatorul care face de planton îl va trezi pe vinovat cu lovituri severe. Reeducaţii vor lucra mereu zi şi noapte asupra novicilor, după metoda învăţată de la pedagog până când îi vor aduce complet la brazdă aşa fel ca să fie în stare să lucreze şi ei asupra altor novici . Astfel metoda rămâne mereu în funcţiune şi se extinde me­reu asupra altor elemente noi. Astfel se pregătesc me­reu elemente sănătoase şi credincioase sistemului sovietic din care se recrutează CEI MAI BUNI LUCRĂTORI DE SECURITATE căci ştiu cum să acţioneze asupra celor mai înrăiţi duşmani ai poporului.

     Cred că raportul acesta al lui Makarenko nu are nevoie de comentarii. Un singur lucru aş avea de adăugat; că Ţurcanu când venea să dea semnalul de începere a acţiunii într-o cameră de reeducare se folosea de acelaşi semnal al lui Makarenko, îşi scotea şapca şi se scărpina în cap. Dovadă că avea o bună cunoştinţă a metodei.

     Eu n-am ajuns la Piteşti din două motive:

1. pentru că Blehan mi-a scris pe dosar NEREEDU­CABIL PENTRU TOATĂ VIAŢA şi

     2. pentru că Bogdanovici a raportat că am zis că: S-AR PUTEA SĂ GREŞIM ŞI SĂ FIM TRAŞI LA RĂSPUNDERE.

Ideea aceasta ar fi frânat mult activitatea începută. Colegul meu de an şi facultate, cel mai nobil caracter dintre noi toţi, Eugen Gavrilescu, s-a declarat student şi a ajuns la Piteşti. Acolo a fost omorât în bătaie pentru că le spunea celor mai tineri decât el că greşesc şi fac jocul duşmanilor lor.

     Acum mai am o nedumerire: partidul susţinea că au­to­re­e­du­carea a fost concepută de Bogdanovici şi Ţurcanu în urma unui ordin primit pe linie legionară chiar de la Horia Sima. Dacă aşa stau lucrurile de unde ştia Blehan la 15 Decembrie 1948 toate faptele care se vor declanşa la Piteşti cu un an mai târziu la 10 Decembrie 1949, când începe faza dură a autoreeducării sub conducerea ingeni­oasă a lui Ţurcanu transformat şi el la rândul lui din om în fiară turbată? Şi de ce toate acţiunile lui se potrivesc aşa de perfect cu cele descrise de Makarenko în raportul lui pentru care i s-a conferit "Ordinul Muncii clasa I-a"?

     De ce scria Blehan pe dosare calificative ca "NEREEDUCABIL?"

     Se mai spune că duritatea autoreeducării folosite la noi a depăşit pe aceea din URSS. E imposibil să ştim ce s-a petrecut acolo datorită sistemului ultrasecret în care se petreceau toate faptele poliţiei secrete sovietice şi din cauza izolaţionismului statului URSS. Eu unul cred că sistemul Makarenko a dat şi acolo sute de mii de victime. Soljeniţin în Arhipelagul Gulag dă o listă de personalităţi sovietice. Îl aminteşte şi pe Makarenko cu menţiunea "pedagog." El n-avea cunoştinţă de efectele metodei acestuia că n-a fost pus în contact cu ea. El era doar un dizident şi nu un duşman de moarte al partidului.

Avem însă un caz care este bine cunoscut şi care a surprins prin duritatea şi precizia cu care s-a executat, toate ziarele din vest: cazul generalului Tuchacevski.

În timpul epurărilor când Stalin îşi consolida dictatura trimiţând la plutonul de execuţie pe toţi aceia care prin poziţia lor îl incomodau, generalul Tuchacevski comanda divizia de ostaşi care ţinea ordinea şi siguranţa sistemului sovietic în regiunea Moscovei. Stalin îl suspecta, şi pe drept cuvânt. Toate speranţele celor ameninţaţi de intrigile dictatorului se îndreptau către general, pentru că el avea în mână paza întregii regiuni. Numai el putea să-i salveze, printr-o lovitură militară. Ca să scape de el, Stalin a recurs la o metodă a reflexelor condiţionate gen Makarenko.

I s-au creat “condiţii speciale”: a fost trimis în Franţa ca să încheie un tratat de asistenţă militară.

     Unii zic că vina cea mare o poartă acei care de la bun început s-au asociat acţiunii lui Bogdanovici şi au devenit apoi torţionarii, uneltele lui Ţurcanu. Ce i-a făcut să cadă aşa de jos? Răspuns: DISPERAREA. Au crezut la început (naivi) că vor veni americanii şi-i vor scoate din închisoare. S-au convins că s-au înşelat iar comuniştii le spuneau că americanii le-au lăsat lor ţările din Europa de Răsărit pe Veşnicie. Când eşti supus la un regim de exterminare şi te gândeşti că acesta va dura la infinit este uşor să cazi în disperare. AU SCĂPAT NUMAI CEI CE S-AU ANCORAT ÎN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU.

 

 

– SUCEAVA -

 

     Viaţa în închisoarea Suceava era foarte grea. Regiunea e bântuită de geruri până la -30⁰ C. Zidurile păreau a-ţi suge toată energia din oase. Mâncarea slabă, foarte slabă îi reduseseră pe unii la aspectul unor schelete. Numai privind la chipurile celor din jur te apuca groaza. Ştiai că nici tu nu vei arăta mai bine peste câteva luni…

Mulţi erau disperaţi după ştiri. Cu o lună şi ceva mai înainte de venirea mea se întâmplase întorsătura lui Tito. În închisoare circula zvonul că armata americană intrase în Jugoslavia ca să-l apere pe Tito de Ruşi şi acum stau gata pe Dunăre să intre şi în România. Toţi mă întrebau: „Până unde au ajuns armatele americane? Ce face Tito? Cât va mai dura până vor ajunge şi la noi?” Le răspundeam că, Americanii şi Tito îşi văd de interesele lor şi că nu sunt preocupaţi de ţara noastră.

Unii s-au revoltat pe mine: „Cum tu vii de afară şi nu te-ai interesat de toate evenimentele acestea?! Tu nu eşti Român? Tu nu vrei să-ţi vezi ţara eliberată de Sovietici?”

– Da, sunt român şi aş dori mult să-mi văd ţara liberă dar acum nu-i văd nici pe Americani şi nici pe Tito să vină în ajutorul nostru. Nu mă aştept la o eliberare grabnică şi mă pregătesc sufleteşte pentru ani grei de puşcărie …

Lipsa mea de entuziasm faţă de forţele eliberatoare i-a dezamăgit pe mulţi dar eu nu puteam să-i înţeleg de ce se înverşunau aşa de tare împotriva mea, când le arătam o realitate atât de evidentă. În ei îşi făcea culcuş DISPERAREA şi zvonurile lansate de politrucul închisorii nu făceau decât să le umfle acum speranţele, pentru ca să-i culeagă atunci când vor trebui să se dezumfle speranţele să recunoască şi ei realitatea. Jocul ăsta cu umflările şi dezumflările se va repeta de acum pe tot parcursul vieţii de puşcărie şi va măcina în timp sistemul nervos al multora din noi.

Era şi aceasta o „condiţie creată” anterior Ş ocului Makarenko. Aşa se făcea că din când în când se mai făcea câte o delegaţie care mergea la directorul administrativ al închisorii să-i ceară să mărească polonicul cu care se împărţea mâncarea, iar alţii se adăugau încet, încet la numărul celor ce acceptau reeducarea lui Bogdanovici.

După  ora închiderii, după ce s-a făcut numărătoarea deţinuţilor, în închisorile de executarea pedepselor deţinutul are un răgaz, un fel de asigurare că până dimineaţa la ora „deschiderii” nu va veni nimeni să-l scoată din celulă. Regulamentul interzice acest lucru. Cu închisoarea Suceava a fost altceva. Ea era închisoare cu regim de securitate şi după ora închiderii totdeauna începeau anchetele. Te culci cu gândul că oricând în timpul nopţii poţi să fii trezit şi chemat la anchetă de unde să te întorci cu tălpile umflate, cu coastele rupte sau poate cărat cu pătura de miliţieni. La cel mai mic zgomot de dincolo de uşă tresari cu inima bătând să-ţi spargă pieptul: "Cui îi vine rândul acum?" Se învârte cheia în broască. Inima se strânge ca într-un cleşte: "Acum! E aici!" Uşa se deschide… Miliţianul şopteşte un nume. – pasămi-te ca să nu trezească pe ceilalţi din somn, dar ei toţi tremură sub pătură. Cel chemat se ridică. Ceilalţi răsuflă uşuraţi: "Slavă Ţie Doamne!"

     Dar cel plecat e vecinul tău de cameră cu care tocmai ai schimbat câteva vorbe înainte de închidere. Oare n-ai vorbit ceva ce n-ar fi trebuit să-i spui? Oare dacă-l bate mai rău nu te va spune? Ce s-o fi întâmplând cu el acum? Un urlet de fiară rănită sfâşie tăcerea dinspre camera de anchetă. Te rogi: “Doamne, Dumnezeule ai mulă de noi! Miluieşte-ne, miluieşte-ne, miluieşte-ne!”…

     Alt urlet şi altul şi altul până la ora deschiderii nu-i chip să mai dormi. Cu câteva minute când Pesterniuc strigă din nou: "Chiderea!" cel scos aseară se întoarce în cameră susţinut la braţ de doi gardieni. Are faţa tumefiată şi umblă de parcă ar călca pe jar. Nu poate să se aşeze pe pat, ci cade pe el cu faţa în jos icnind într-un plâns amar. Povestea asta se repetă aproape în fiecare noapte. În una din ele va veni şi rândul tău!

     După 31 de săptămâni de nopţi nedormite ai impresia că te afli într-o lume ireală, o lume de coşmar creată în jurul tău de un demon, care caută să te subjuge. Vezi limpede că situaţia asta duce la nebunie şi iar te apucă DISPERAREA. Trebuie să faci orice să scapi cu viaţă. Trebuie să faci orice pentru un ceas mai devreme în libertate (deviza lui Bogdanovici). Altă precondiţie Makarenko.

     Eu am trăit numai 10 nopţi de coşmar la Suceava şi nu mă pot compara cu cei care le-au îndurat timp de 8 luni. În afara de asta eu mai aveam şi un alt motiv puternic ca să nu mă las copleşit. Nu voiam să-mi fac de ruşine familia. Aşa se explică de ce nu mi-a trecut prin gând să accept reeducarea ca să ies cu un ceas mai devreme în libertate. Eu mă feream de oprobiul familiei dacă mă fac comunist pe când la Bogdanovici constrângerile familiei lucrau tocmai ca să-l împingă pe calea aceasta. Cât priveşte venirea Americanilor, era clar că nu vor veni. Încercau să stăvilească bolşevizarea Asiei care este chiar în coastele lor şi nu-i interesa o Românie pe care i-o dăruiseră pomană lui Stalin. Pentru mine armata americană nu conta, contau părinţii şi sora. Sora era acum prea mică ca să înţeleagă aceste probleme dar când va ajunge la maturitate de gândire, va vedea dacă am avut dreptate sau nu. Aşa gândeam atunci. Nu aveam decât o singură soluţie, un sigur drum: Să rabd! Zilele de la data arestării până la Crăciun au fost puţine şi au trecut repede, în urma mutărilor dintr-o cameră în alta. La 24 decembrie 1948 mă aflam în camera mare Nr.9 alături de prof. Nazarie.

     La parter pe aceeaşi latură a clădirii se aflau fetele noastre: Preoteasa Teodorescu, Oltea Manoliu, Coculeana Roşca, Lucia Pâslaru, Nicula Beuran, Felicia Moravschi şi multe altele ale căror nume nu mi le mai amintesc acum, dar foarte multe aveau printre noi fraţi, soţi, taţi sau alte rubedenii apropiate. La noi în camere domnea o atmosferă grea. Toţi ne frângeam inimile pe amintiri din vremurile de altădată în mijlocul familiei. Profesorul tocmai se pregătea să ne povestească ceva ca să ne scoată  din obsesia amintirilor când a răsunat de jos glasul doamnei preotese:

     – Ia mai tăceţi acolo că noi vrem să vă colindăm!

     Ca prin farmec s-a lăsat o tăcere de mormânt în toată închisoarea şi nişte glasuri îngereşti au început:

                 Moş Crăciun, Moş Crăciun

                 La casa de om sărac

                 S-a gătat făina-n sac

                 Şi n-avem să-ţi dăm colac

                 Moş Crăciun.

Moş Crăciun, Moş Crăciun

Ne-am trudit picioarele

Pe toate ponoarele

Semănând ogoarele…

Ascultam cu toţii cu ochii în lacrimi vrăjiţi de frumuseţea cântecului armonizat pe trei voci şi Preoteasa Teodorescu era într-adevăr o organizatoare de cor inegalabilă.

     Dar când a ajuns cântecul la acest punct am auzit un puternic "Huşş!" şi cântecul s-a întrerupt brusc. Năvăliseră gardienii în camera fetelor şi le-au surprins cântând. Ele nici n-au observat intrarea lor, erau prea transportate de cântec. Nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea, dar cântecul acesta ala fetelor în seara de Crăciun nu-l voi mai uita de-acuma niciodată şi am ochii plini de lacrimi totdeauna, când îmi amintesc de el. E una din comorile vieţii mele.

     După Crăciun au început să se audă zilnic zgomot de maşini în curtea închisorii. Cei din camerele  care aveau vizibilitate asupra curţii, ne comunicau că sunt maşini din care coborau nişte ofiţeri superiori, după toate aparenţele magistraţi militari. Zvoniştii au şi început: "Vin să formeze loturile de eliberare!" Ceilalţi ajungeau la altă concluzie: "Vor începe procesele!"

     Aşa s-a şi întâmplat. Mai întâi s-au făcut nişte mutări generale prin camere. Dreptul comun care ocupa mai multe camere la parter au fost evacuaţi. Din camerele lor s-au scos paturile de fier cu saltele şi s-a înlocuit cu priciuri. În seara următoare, la uşa camerei unde stăteam acum, a venit un gardian cu o listă:

     – Care îţi auzi numele, fă-ţi bagajul şi fii gata la uşă!

     A strigat vreo patru. Eram şi eu printre ei. A venit mai târziu şi ne-a luat. Ne-a ordonat să punem hainele în cap şi ne-a coborât la parter. Aici ne-a aşezat la o anumită distanţă unul de altul cu faţa la perete. "Nu te mişti, nu întorci capul, nu şopteşti, nu faci nici un semn, de nici un fel, că eu sunt în spatele tău şi te ard! Când te ating pe umăr vii după mine!

     După un timp m-am simţit apucat de umăr şi întors cu deschizătura hainei într-o anumită direcţie. El a pornit înainte şi eu după el. A deschis o uşă şi m-a împins înăuntru. Aici o lumină orbitoare mă făcea să nu văd nimic din ce era în spatele ei. De acolo o voce ce-mi părea cunoscută mă întreba: "Cum te cheamă? Tata? Mama? Ce meserie ai? Am dat toate răspunsurile.

     – Eşti dat în judecată pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale conform articolului Nr. 209 din Codul Penal. Avocat ai?… N-ai!… Martori ai?… N-ai! Semnează aici! Am reuşit să disting în spatele acelei lumini chipul a trei magistraţi militari, în mijlocul lor tronând prietenul meu din satul Meriş, care mă certase că nu intram în râpă şi se temea că din cauza mea îi vor bombarda Americanii soţia şi fata. Mi-am dat seama că nu mă aşteptau lucruri prea bune.

     De la "orbitor" am fost condus, tot cu haina în cap, la cameră de rezidenţă unde trebuia să locuiesc în timpul procesului. Într-o parte a acesteia era un prici lung pe care stăteau culcaţi cu faţa în jos şi cu mâinile întinse pe lângă corp – asemenea poziţiei lui Makarenko – cei veniţi înaintea mea. În spatele lor pe un scaun şedea un civil îmbrăcat cu un cojoc scurt cu mâneci, pantalon negru bufant şi o căciulă brumărie pe cap. Avea în mâni o armă Z.B. cu care se juca mereu scoţând şi băgând cartuşul pe ţeavă. Din când în când scăpa cartuşul pe jos şi atunci îl auzeai mormăind: "Mama voastră de bandiţi! Să nu vă prind că şoptiţi sau faceţi vreun semn oarecare că vă curăţ fără milă." Am zărit pe prici pe colegul meu Trandafir fostul dirijor al corului de la Tălpălari. M-am întins repede lângă el. M-a observat cu coada ochiului apoi cu faţa în jos şi de abia ridicată de la prici mi-a comunicat: “Ancheta a considerat participarea la cor ca activitate legionară. Poate tu vei scăpa cu o pedeapsă mai mică…” I-am răspuns că nu mă interesează o pedeapsă mai mică şi cred că nu m-a înţeles că mi-a zis: “O să vină Americanii, toţi ne vom elibera odată…” Pentru el n-a fost să fie aşa. A murit la Aiud un an mai târziu. Asta a fost ultima noastră convorbire. Joaca civilului cu arma şi cartuşul a durat toată noaptea. Uşa camerei a rămas larg deschisă şi pe coridor se plimba un securist în pas de defilare cu pistolul automat pe piept ca la paradă şi măselele bocancilor militari scrâşneau pe mozaicul de pe coridor. Asta a durat până dimineaţa pe la zece când am fost escortaţi cu toţii în sala cea mare de "festivităţi" a închisorii. Pe scena pavoazată cu steme ale Republicii Populare era o catedră şi nişte scaune rezervate pentru completul de judecată. Noi, vreo 42 de inculpaţi eram aşezaţi pe vreo şase bănci lungi de lemn fără spătar ca nişte "spectatori ca la teatru." În mijlocul nostru un flăcău înalt, mai înalt decât toţi, îmbrăcat în costum naţional bucovinean părea catargul unui vas naufragiat în mijlocul sălii. Era Remus Daniş pe care aveam să-l întâlnesc mai târziu la mina Baia Sprie. În faţa noastră douăsprezece scaune pentru "apărătorii" din oficiu ai inculpaţilor şi mai încolo la baza scenei un lădoi mare, din dulapi de brad plin cu fiare vechi ruginite: puşti, pistoale, automate, încărcătoare, grenade şi muniţii – corpurile delicte – .

     În jurul nostru gardieni şi securişti cu pistoale automate ne păzeau să nu vorbim între noi să nu ne facem semne. Asistenţă civilă la proces? Nimeni, nici o singură rudă a vreunui inculpat. Numai câţiva securişti îmbrăcaţi civili şi mai erau doi ori trei cu insigne de la Scânteia sau de la ziare locale Au intrat apoi cei doisprezece avocaţi din oficiu şi s-au aşezat pe scaunele lor, apoi s-a dat comanda "Drepţi!" şi au apărut pe scenă cei din completul de judecată, preşedintele cu doi asesori populari apoi procurorul şi grefierul. S-a făcut apelul inculpaţilor. Când s-a citit numele meu grefierul a zis "Absent. Se judecă în contumacie." Am protestat: "Sunt prezent şi vreau să fiu judecat ca atare." Paznicii s-au răstit la mine: "Lasă gura!"

     S-a dat cuvântul procurorului şi acesta a vorbit aproape o oră făcându-ne criminali înrăiţi, scursorile societăţii, fiara cu dinţii scoşi pe care partidul a biruit-o şi a neutralizat-o pentru totdeauna şi inspirat de exemplul marii noastre prietene Uniunea Sovietică pregăteşte un viitor luminos poporului ţării noastre şi a ţinut-o tot aşa până la sfârşit.

     După aceea s-a dat cuvântul apărării. S-a ridicat decanul baroului, avocatul Bercovici care a pledat cam aşa:

     -Inculpaţii şi-au recunoscut vina şi trebuie să fie pedepsiţi exemplar pentru faptele lor în aşa fel, ca nimeni să nu mai aibă curajul să calce pe urmele lor. Este vorba de indivizi cu pregătire intelectuală, capabili să-şi dea seama de gravitatea faptelor lor. Cerem să li se dea pedepse proporţionale cu pregătirea lor şcolară. Eu apăr pe Gabriel Bălănescu, avocatul Nicolae Pâslaru, avocatul Gherasic Aurel şi a mai adăugat încă vreo două nume.

     Rând pe rând au vorbit apoi ceilalţi avocaţi Veinberg, Ihilovici, Moscovici, Leibovici, Aşer. Toţi s-au declarat de acord cu cele spuse de tovarăşul decan Bercovici, apoi şi-au numit clienţii pentru care au pledat. A venit rândul avocatului Steinberg. Acesta a început: "Onorată curte, eu apăr pe inculpaţii Constantin Stamate, Solcan Dumitru", apoi a mai înşirat încă patru nume pe care nu le-am reţinut. A continuat: "Permiteţi-mi să spun câte un cuvânt despre fiecare: Doctorul Constantin Stamate este bolnav de tuberculoză. Rog onorată curte să-i dea o pedeapsă mai uşoară ca să ajungă şi el să se elibereze şi să vadă fericirea pe care o pregăteşte partidul nostru pentru populaţia ţării!…"

     La auzul acestei pledoarii preşedintele n-a mai putut răbda. A sărit în sus de pe scaunul său şi a strigat către avocat:

     "Tovarăşe Steinberg, dumneata faci apologia inculpatului! Pentru aceasta eşti şters din lista baroului avocaţilor şi nu mai ai dreptul să pledezi în nici o instanţă!"

     Avocatul Steinberg n-a mai putut pleda pentru ceilalţi clienţi ai lui "din oficiu". Şi-a strâns hârtiile în geantă şi a plecat.

     După eliberare ajungând să lucrez la Întreprinderea de Construcţii Bârlad, am întâlnit acolo pe contabilul Iulius Steinberg fratele avocatului care mi-a spus că acesta a depus imediat actele şi a plecat în Israel. Au mai vorbit apoi alţi avocaţi ca Abramovici, Sechter şi cam pe locul al 10-lea a venit rândul lui Haimovici şi el ca şi toţi ceilalţi cu excepţia lui Steinberg s-au asociat cu pledoaria decanului Bercovici dar se tot căuta prin buzunare. "Dar dumneata pe cine aperi?" l-a întrebat preşedintele. "Domnule preşedinte, vă rog să mă iertaţi, dar am uitat fiţuica acasă!". "Nu-i nimic, îţi spun eu acum" i-a răspuns binevoitor preşedintele. I-a citit de pe un tabel cele şase nume care îi reveneau lui şi cu ocazia asta am aflat şi eu cine mi-a fost apărător. Un alt client al lui, avocatul Tudor Popescu de la Dorohoi i-a făcut apărătorului său o epigramă:

                             Avocatul Haimovici

                             A vorbit în vorbe mici

                             Şi pe noi ne-a apărat

                             Ca funia pe spânzurat.

     Din toţi cei doisprezece apărători din oficiu al lotului nostru am avut şi un român cu numele de Milieş care, bineînţeles n-a putut să facă altceva decât să se asocieze cu pledoaria decanului Bercovici.

     Odată cu pledoaria lui Milieş s-a încheiat cu apărarea inculpaţilor şi a început audierea fiecăruia din noi aparte. Pentru aceasta am fost trimişi din nou la camere de unde eram aduşi câte unul la sala de judecată. Acolo i se cerea să recunoască declaraţia de la dosar şi apoi se întorcea iar în cameră. M-au scos şi pe mine când mi-a venit rândul. Când am intrat în sală, o hârtie de culoare albastră ca cerul şi o ştampilă aurie cu timbru sec de forma unui soare se plimba din mână în mână, între cei din completul de judecată. Am recunoscut-o imediat, era actul pe care îl primisem de la părinţii mei din America şi mă prezentasem cu el la legaţie. Preşedintele mă întrebă: "Îţi recunoşti declaraţia de la dosar?" Răspund: "Da!" El se uită în dosar şi vede o singură foaie cu două fraze scrise pe ea: "Nu ştiu nimic. N-am făcut nimic." Şi iar îl apucă furia:

     – Tovarăşe anchetator, ăsta nu are declaraţie corespunzătoare la dosar. Ia-l şi vezi numai să nu rămână semne!

     Era seara şi-n ziua aceea se lăsase un frig de -30⁰ la Suceava. Blehan mi-a luat haina şi m-a lăsat numai în cămaşă şi o flaneluţă fără mâneci, m-a coborât în subsol la camera neagră de pedeapsă care în loc de geam la fereastră avea un oblon de fier cu o deschizătură de mărimea unei foi de hârtie spre afară. M-a pus să stau în poziţie de drepţi, în faţa acestei deschizături şi a pus un securist afară să mă păzească prin deschizătura aceea. Desigur, m-am rugat din nou, m-am rugat în gând căci paznicul nu-mi permitea nici să-mi mişc buzele. Simţeam cum frigul pătrundea treptat, treptat în trupul meu, cum oasele se strâng tot mai mult unul într-altul gata să se pătrundă, să se sudeze într-un singur bloc şi aşteptam acum, după descrierile despre îngheţ pe care le auzisem sau citisem, să vină faza aceea finală când senzaţia de frig dispare şi începi să simţi un fel de căldură moleşitoare care este începutul sfârşitului…

     A trecut destul timp desigur, căci paznicul tropăia mereu din picioarele încălţate cu pâslari şi căldura nu mă podidise când a venit Blehan iară la mine. M-a înhăţat de guler şi "Hai!". M-a depus în faţa preşedintelui şi a plecat iar. Preşedintele mă ia la întrebări:

     – Ei, ce mai faci Leahule, nu mai eşti inteligent? De ce eşti aşa de prăpădit, că doar nu eşti decât de-o lună la noi? Unde ţi-ai lăsat opincile? (Aluzie la faptul că atunci când ne-am cunoscut prima dată în timpul primei incursiuni a aviaţiei americane în ziua de Paşti eram îmbrăcat în costum naţional). Nu mai faci organizaţii subversive şi bande înarmate în munţi? (Altă aluzie la faptul că încercase să mă aresteze într-un sat de munte când m-a prins trecând drumul de la casa mătuşei mele la un vecin şi nu aveam actele de identitate asupra mea. A trece drumul fără acte de identitate însemna pentru el organizaţie subversivă…)

     – Ei, ce ai de gând, recunoşti sau să o luăm de la început? Era clar că preşedintele voia să-mi plătească poliţele acum şi să străduia să mă lichideze dacă-i voi da posibilitatea. Mi-am descleştat cu greu fălcile paralizate de frig: "Recunosc: Dar ce trebuie să recunosc?"

     – Că ai făcut parte din Mişcarea Legionară!

     – Da!

     – Cu cine? Am rămas mut din nou. Ce nume să-i dau?

     Preşedintele "binevoitor" de data asta îmi zice: "Lasă că-ţi spun eu!

     – Cu Târniceru!

     – Cu Târniceru! Acest coleg al meu fusese arestat cu primul lot şi trecuse prin mâinile lui Blehan ceva mai rău ca mine căci a trebuit să vină un doctor chirurg să-i deschidă punga de puroi de la talpa piciorului stâng, altfel risca să facă cangrenă… Târniceru fusese în sală cu noi la judecată…

     – Şi cu Trandafir! Şi acesta fusese în sală cu noi. Nici o agravare…

     – Şi cu Trandafir, da!

     – Şi cu Eugen Gavrilescu. Dar Eugen nu fusese prins încă. Doamne, ce mă fac?

     Mi-a trecut fulger prin minte că în facultate mai era un Eugen Gavrilescu membru notoriu de partid care din cauza aceasta avea un nume rău între studenţi şi statute foarte bune la securitate.

     – Domnule preşedinte, cu Eugen Gavrilescu se face o greşeală. El este membru de partid şi un bun activist. Nu poate să fie implicat în Mişcarea Legionară.

     – Spune ce ştii despre Eugen Gavrilescu. Unde se află el acum? Am dat toate datele celuilalt şi preşedintele şi le-a notat. Am avut noroc că Blehan nu era de faţă ca să-mi dejoace trucul. Am semnat pe notiţele scrise de preşedinte şi am fost condus la cameră…

     Şi în încercarea aceasta, cu toată nevrednicia mea Dumnezeu m-a ajutat şi nu mi-am călcat pe conştiinţă. Colegul meu Gavrilescu a fost arestat mai târziu, a ajuns cu studenţii la Piteşti şi a fost omorât din bătaie de aceea cărora le dădea un sfat cu limbă de moarte: "Măi fraţilor, nu vă faceţi unelte în mâinile duşmanilor!".

     Cât priveşte frigul acela, gerul pe care l-am răbdat în camera neagră de la subsolul puşcăriei Suceava şi credeam că nu voi mai fi niciodată om din cauza lui, nu mi-a cauzat nici măcar un guturai. De ce? Eu nu ştiu, Dumnezeu ştie!

     După o vreme am fost din nou adunaţi în sala cea mare ca să ni se dea dreptul la ultimul cuvânt. Cei mai mulţi au invocat anumite motive să li se acorde circumstanţe atenuante. Alţii au refuzat pur şi simplu să facă uz de acest drept spunând că nu mai au nimica de spus. Am ezitat multă vreme până să-mi vie rândul dacă trebuie să vorbesc sau nu şi în cele din urmă am hotărât pentru a spune ce credeam că e drept:

     – Conform principiului enunţat de domnul decan al baroului sunt grav vinovat de faptul că mi-am pierdut 20 de ani în şcoală unde am învăţat şi unele lucruri foarte importante, dar aici în proces am învăţat un lucru şi mai important decât toate, am învăţat până unde merge omenia unor oameni!"

     Ca o consecinţă, a doua zi când ni s-au citit la toţi pedepsele personale mi s-a acordat şi mie 20 de ani Muncă Silnică în contumacie. După  cum am mai spus, a doua zi la 24 Ianuarie 1949 ni s-a dat sentinţa.

     Eram iarăşi cu toţii în sala cea mare.

     Aşa cum era uzanţa trebuia să vină grefierul cu un tabel din care să citească numele şi pedeapsa fiecăruia. Surpriză. La noi a venit chiar procurorul Vasile Mardare cu un maldăr de coli de hârtie sub braţ şi o pungă cu jumătăţi de creion ascuţite în mână. A apărut pe scenă şi a aşteptat să se potolească murmurul de surprindere din sală, a început să vorbească: "Fiţi atenţi la ceea ce am să vă spun. Sunt procurorul Vasile Mardare care v-am acuzat la proces, dar eu nu sunt de acord cu pedepsele care s-au dat. Sunt mai mari decât acelea care s-au dat pentru aceleaşi fapte în procesele ce s-au judecat în alte centre importante din ţară, Bucureşti, Cluj, Timişoara ş.a.m.d. Eu voi face recurs dar şi voi toţi trebuie să faceţi recurs alături de mine. Dar mai întâi să vă citesc pedepsele şi a citit: Gabriel Bălănescu şeful lotului – judecat în contumacie – Muncă Silnică pe Viaţă, urmau alte câteva nume cu aceeaşi pedeapsă. Avocaţii Nicolae Pâslaru şi Gherasie Aurel, apoi studenţii Parisianu Gheorghe (Geoga) şi Mircea Moţei. Dacă au fost şi alţii cu Muncă Silnică pe Viaţă nu-mi mai amintesc. Urmau o serie de condamnări la 25 ani Muncă Silnică între care Ghiţă Unguraşu şi Solcan Dumitru, şeful lotului absolvenţilor de la Politehnică. Urma un grup cu 20 ani M.S. între care eram şi eu – condamnat în lipsă. – Colegii mei Târniceru şi Trandafir primiseră câte 15 ani M.S.

     Vasile Mardare ne-a dat apoi câte o jumătate de coală de hârtie şi câte un creion şi ne-a dictat cum să formulăm recursul: "Subsemnatul numele şi pronumele, fiul lui…şi al…,născut la data, locul, condamnat de Tribunalul Militar Iaşi în deplasare la Suceava, fac recurs la sentinţa Nr. 70 din 24.01.1949, prin care am fost condamnat la… pedeapsa… deoarece condamnarea este exagerată în raport cu faptele ce mi se impută. Drept care semnez prezenta…

     Unii, n-au vrut să facă recurs şi au înapoiat hârtia albă: "O să mai facă şi ei din pedeapsa aceasta!" Am refuzat şi eu dar din alte motive. Voiam să fiu sigur că nu voi ieşi din închisoare sub comunişti ca să mă mai şantajeze cu plecarea în America. Dar n-a fost să scap de acest şantaj nici mai târziu, după cum veţi vedea mai departe.

     Vă veţi întreba: A fost oare sincer Mardare în ceea ce făcea? Eu cred că da! Întâi pentru că aproximativ peste trei ani toate pedepsele lotului nostru au fost reduse. Condamnarea mea a fost redusă la 10 ani M.S. Aproape toate condamnările chiar şi ale acelora care n-au făcut recurs s-au redus cel puţin la două treimi din cuantumul iniţial, iar celor condamnaţi pe viaţă li s-a fixat pedeapsa la 25 de ani. Recursul lui Vasile Mardare a avut efect, a fost bine documentat.

     Dragi mei fraţi de suferinţă, care aţi făcut parte din acel proces, am datoria să vă mai informez despre un detaliu din viaţa acestui om.

     Cam prin 1962-1963 am ajuns să lucrez pe nişte şantiere de construcţii în localitatea Răducăneni situată cam la jumătatea drumului pe o şosea secundară care leagă Iaşul de Huşi. Acolo se construia o Staţie de Maşini şi Tractoare (SMT) nouă şi se făceau renovări la un spital de boli nervoase din localitate. Eu eram pe post de tehnician şi aveam toată răspunderea executării lucrărilor în ambele puncte. Maistrul de şantier era mai mare în grad decât mine dar nu se ocupa decât cu aprovizionarea cantinei muncitorilor. Alergam în fiecare zi şi la un punct de lucru şi la celălalt. Am ajuns să mă împrietenesc bine cu câţiva sanitari din personalul spitalului. Unii dintre ei ştiau şi de antecedentele din viaţa mea. Într-o zi unul din ei mă întrebă: "Ascultă, tu ai auzit vreodată de procurorul Mardare?”

– Da, el a fost acuzatorul în procesul meu!

– Vrei să-l vezi?

– Unde-i?

– Uite-l colea în curte, acela cu pălărie Panama.

– Mă duc la el!

– Nu te duce. E pierdut cu totul. E nebun nerecuperabil. Nu face nimic altceva de când se scoală şi până se culcă decât în gândul lui construieşte o biserică şi plânge şi se roagă lui Dumnezeu să-l ierte pentru suferinţele şi moartea acelora pe care i-a condamnat el. Vezi bucăţile acelea de cărămidă şi tinichelele din faţa lui? Acestea sunt materialele de construcţie ce şi le-a adunat şi nimeni nu poate să i le mai ieie… M-am cutremurat. Ce proces de conştiinţă a avut omul acesta de i-a zdruncinat întreaga fiinţă până la nebunie totală. Ce tragedie poate fi o conştiinţă încărcată…

 

#

 

     Acum mă întorc din nou la Suceava. A urmat procesul studenţilor de la Medicină descris cu atât talent de Dumitru Bordeianu. În camera de carntină de la subsol au apărut figuri de noi arestaţi. Între aceştia şi Gabriel Bălănescu şeful primului lot şi colegul meu Eugen Gavrilescu, ambii condamnaţi în lipsă.

Au urmat noi procese, apoi altele şi altele şi s-a încheiat cu procesul frăţiilor de cruce. Copii de zece ani au primit pedepse de până la 7 ani, pe care sigur le-au executat în întregime. Un caz pe care l-am cunoscut căci a făcut parte din cei doisprezece cu care am fost transportaţi la gara Iaşi legaţi toţi cu o singură funie. Gheorghiţă Stângă era nepotul unui student cu acelaşi nume. Într-o zi unchiul îl trimite pe nepotul său la un coleg al lui, Nicu ca săi aducă o carte – un curs de la Universitate să se pregătească pentru un examen. În loc de nenea Nicu Gheorghiţă se trezeşte înhăţat de doi securişti. "Stai, ce cauţi tu aici?"

– M-a trimis unchiul să-i aduc o carte de la nenea Nicu!

– Aha tu eşti curier agent de legătură în organizaţia legionară.

     E arestat şi anchetat în legătură cu alţi copii din clasa lui.

     Gheorghiţă  fiind cel mai bun la carte este decretat ca fiind şeful organizaţiei clandestine din clasa 1-a. Un subaltern al lui era Dumitru Epure care face şi el parte din transportul nostru. La anchetă Blehan îi spune lui Epure: "Mă, tu ştii din cauza cui eşti arestat?" Epure ezită. „Trage-i o palmă ori îţi trag eu una ţie.” Epure îi dă lui Stângă o palmă… „Nu aşa, mă! Uite cum!” şi Blehan îi dă lui Epure o palmă grea de-l trânteşte la duşumea. „Acum dă-i tu lui aşa cum te-am învăţat eu!”

     Aşa  proceda Blehan cu copiii ca să-i învrăjbească şi să-i facă să se toarne unii pe alţii. După proces, politrucul Mareş vine în inspecţie pe la camera unde erau cazaţi copiii. Dă cu ochii de Stângă: „Ei ce mai faci, măi Stângă? Tu ce-ai vrut să te faci? Ministru? Patriarh? Şapte ani ca mâine trec!” Gheorghiţă Stângă, elev în clasa I-a de liceu cel mai bun la clasa sa se va elibera din închisoare la vârsta de optsprezece ani – dacă partidul nu-i va mai da şi o pedeapsă administrativă – fără nici o educaţie formală – bun pentru muncă necalificată… Aşa se pregătea „viitorul luminos” al ţării.

     La data aceasta începuseră să circule prin închisoare nişte zvonuri  speciale lansate din biroul politrucului: „Vom scăpa de la Suceava. Ne vom duce la închisorile de executare a pedepselor. Intelectualii vor merge la Aiud. Acolo vor găsi de lucru în fabrică. Închisoarea are o fabrică mare în care vor lucra toţi deţinuţii. Viaţa va fi mai uşoară decât la Suceava.

     Studenţii vor fi duşi la Piteşti – ferice de ei. Vor avea la dispoziţie cărţi – cursuri universitare de tot felul, vor învăţa şi se vor educa când vor ieşi din închisoare se vor prezenta numai la examene. Programul zilnic prevede patru ore de lucru şi patru de studiu… Şi elevii vor avea un program asemănător la închisoarea unde sunt repartizaţi la Târgşor lângă Ploieşti…”

     La toate tabelurile ce s-au întocmit anterior eu m-am declarat absolvent căci aceasta îmi era situaţia. Luasem toate examenele şi depusesem proiectele pentru verificare. Urma să-mi pregătesc şi să-mi susţin proiectul de diplomă ca să fiu declarat inginer, dar partidul n-a vrut să-mi îngăduie acest lucru, ci să facă din mine un spion. Colegul meu de an şi de facultate Eugen Gavrilescu avea aceeaşi situaţie ca mine dar – probabil sub influenţa zvonurilor – s-a declarat student.

     Când s-au format loturile de plecare pe direcţii către închisorile de execuţie şi am aflat că Eugen va pleca la Piteşti, îl consideram pe acesta favorizat de noroc, dar mă gândeam că merită deplin pentru că avea sufletul cel mai nobil din toţi colegii noştri. Era aşa de atent să nu jignească pe nimeni, aşa de binevoitor cu toţi care aveau nevoie de ajutorul lui că unii mai arţăgoşi l-au poreclit „domnişoara”.

     La profesorul nostru cel mai pretenţios, Mihai Şt. Botez, Eugen a trecut examenul de Geometrie Descriptivă din prima sesiune de examene şi cu nota maximă Foarte Bine. Acesta era omul care plecase pe un drum fără întoarcere la Piteşti.

     Eu şi un număr destul de mare de alţi condamnaţi cu pedepse mari au mai rămas la Suceava până prin luna august. Nimeni n-a mai plecat nicăieri. Ne întrebam care să fie acuza. Nu ne putem dumiri. Într-o zi a venit un gardian cu o hârtie în mână. A citit de pe ea numele meu, m-a scos din cameră şi m-a coborât la subsol unde m-a băgat într-o încăpere cu o nicovală şi o mulţime de lanţuri ruginite atârnate de nişte cuie bătute în pereţi, în încăperea aceea mai erau doi oameni. Mircea Moţei, vieţaşul din lotul nostru şi un deţinut de drept comun, fierarul închisorii. Mircea mi-a spus că trebuie să ni se pună lanţuri la picioare în vederea transportului ce va urma şi că e bine să ne conformăm calm la toate cerinţele fierarului ca să nu-l facem cumva să lovească cu ciocanul în mod greşit. Ca să-mi dea un exemplu practic s-a dus la "expoziţia" aceea de lanţuri, şi-a ales un lanţ care i s-a părut lui mai potrivit – mie mi s-a părut cam lung şi cam gros – l-a dat fierarului apoi s-a aşezat frumos pe pământ cu un picior lipit de nicovală. Fierarul a luat brăţara de fier de la un capăt al lanţului, a aşezat-o în jurul piciorului lui Mircea, a introdus un nit prin cele două găuri libere ale brăţării, a pus brăţara cu nitul pe nicovală şi a început să turtească nitul cu ciocanul. Din câteva lovituri brăţara era fixată. A urmat şi al doilea picior şi Mircea s-a ridicat de jos cu lanţul agăţat de picioare, zornăind din toate zalele. Când mi-a venit mie rândul eu n-am ştiut după ce criterii să-mi aleg lanţul. Fierarul a luat un lanţ care i-a căzut lui la îndemână – un lanţ mai subţire cam ca acelea cu care se leagă câinii şi mi l-a agăţat cu brăţările de picioarele mele aşa cum procedase şi cu Mircea, dar lipsa mea de experienţă în materie şi faptul că lanţul ales de fierar era cam scurt avea să-mi producă neplăceri. Lanţul prea scurt nu-mi permitea să fac un pas normal şi trebuia să umblu ţopăind mereu. Voi vedea mai târziu ce înseamnă aceasta. Pentru moment eram bucuros că aveam un lanţ mai uşor. Când totul a fost gata Mircea a scos din buzunar o sfoară, a legat-o cu un capăt de o za din mijlocul lanţului şi cu un alt capăt de nasturele de sus al pantalonilor.

     Lanţul lui nu se mai târa prea mult pe pământ. Eu am plecat cu lanţul meu hârşâind pe jos. Gardianul ne-a dus la camerele noastre apoi a scos o altă serie pentru lanţuri. Curând după aceea am fost scoşi în curtea închisorii ca să ne urcăm în camionul care urma să ne ducă la tren unde vagonul dubă era garat pe o linie moartă. La urcarea în camion mi-am dat seama ce înseamnă să ai lanţuri la picioare şi lanţul să-ţi fie prea scurt. A trebuit să fiu tras de mâini ca să mă urc.

     Aceeaşi problemă la urcatul în vagonul dubă, lanţul nu-mi permitea să-mi ridic piciorul la înălţimea primei trepte.

     Ghionturi şi înjurături din partea gardienilor: „Urcă, Dumnezeul mătii de bandit!” „Nu pot, nu mă lasă lanţul!” „Lasă că te ajut eu cu o cizmă, în c…” Iar am fost ridicat de mâini până am ajuns pe platforma vagonului. Cât chin şi pentru cei ce m-au ajutat! A venit apoi locomotiva şi ne-a ataşat la un tren gata de plecare. Un fluierat şi trenul a pornit spre necunoscut. Deţinutul este un animal care e scos din grajd şi dus de stăpânul lui unde vrea el, la păscut, la adăpat sau poate şi la abator.

     Am părăsit Suceava, unde vom ajunge vom vedea. N-aveam să mai trec pe acolo timp de 50 de ani (1949-1999).

     Despre călătoria în vagonul-dubă ce aş putea să vă mai spun? Despre întortocheatele ei drumuri şi opriri nesfârşite pe la diferite staţii din ţară, despre arşiţa secătuitoare a fiarelor înfierbântate de soare în timpul verii şi îngheţul paralizant al aceloraşi fiare în timpul gerurilor iernii, despre tortura setei deţinuţilor şi nepăsarea totală a gardienilor din dubă şi despre înghesuiala din celule s-au scris până acum zeci şi zeci de pagini. Puteau oare acestea să ne scutească tocmai pe noi?

Şi am ajuns în cele din urmă la Jilava, la Reduit. Ce lucruri necunoscute aş putea oare să vă mai spun şi despre închisoarea aceasta infamă? Brutalitatea gardienilor ţigani, scârboşenia şi tortura inumană a percheziţiilor, condiţiile infecte de dormit sub priciuri (la şerpărie) şi lângă tineta debordândă de murdării şi toate acestea cu lanţuri de câine la picioare cine ar mai avea poftă să şi le mai amintească?… Dar toate acestea au fost prezente şi în călătoria noastră, nici una nu putea să ne lipsească din condiţiile acestea aşa de împământenite în tot Gulagul generalizat în Zona de influenţă a Uniunii Sovietice, dăruită de reprezentanţii „Lumii Civilizate” măcelarului Stalin, fără să obţină nimic în schimb, toate acestea au lăsat urme adânci în sufletul fiecăruia dintre noi! Din fericire şederea noastră la Jilava n-a durat decât o săptămână şi ne-am întors înapoi la fericirile din dubă care ne-a transportat de data aceasta la penitenciarul de domiciliu, la Aiud.

 

AIUD

 

     Trenul s-a oprit undeva într-o staţie. Printre zăbrelele cu jaluzele ale dubei ne străduim să zărim vreun detaliu care să ne spună unde suntem. Gardienii dubei aruncau în jaluzele cu nisip şi uneori cu sare, ca să ne împiedice să ne uităm afară – o nouă formă a „vigilenţei proletare”.

     Duba este desprinsă şi o locomotivă o împinge undeva mai departe de ochii călătorilor, din staţie. Deodată unul din puşcăriaşii mai vechi ne spune: „Suntem la Aiud!” Recunoscuse un copac izolat de lângă linia moartă unde fusese adusă duba. Iată-ne la închisoarea noastră de domiciliu. Iată-ne acasă… Uşa dubei se deschide şi un număr de gardieni cu armele în mâini stau gata să ne ia în primire.

     Am coborât pe scara dubei susţinut de mâini de doi fraţi cu inima bună. Nici un mijloc de transport la orizont. Se ordonă:

– Ia pe cinci, cei cu lanţuri în faţă! Mă străduiesc să ajung la un drum ce se vedea ceva mai departe unde primii sosiţi începeau să se încoloneze. Lanţul mă împiedica să păşesc peste şine. Uneori trebuia să calc pe coroana şinei şi piciorul îmi aluneca în jos, brăţara lanţului se ridica sus pe glezne şi-mi răneşte pielea, alteori mă împleticesc gata să cad. Gardienii mă înjură şi mă ameninţă. Cu chiu cu vai am ajuns şi eu în drum. Suntem cinci purtători de lanţ în rândul întâi. Ceilalţi patru în rând cu mine păşeau cu paşi ceva mai întins. Eu trebuia să fac trei paşi, pentru doi de ai lor şi tot săltam mereu de parcă aş fi mers pe un altfel de drum nu ca dânşii. Pe măsură ce ne apropiem de oraş tot mai multă lume apare pe marginea drumului uitându-se cu atenţie la noi. Or fi printre ei şi unii care au rubedenii în închisoare? Spectacolul acesta este menit „să le bage la toţi minţile în cap!” Mi se pare că toţi se uită mai mult la mine: "Ce-o fi având ăsta de se fâţâie aşa?"

     La un moment dat printre alte case, într-o bucătărie de vară apar două figuri cunoscute, soţia şi fata preşedintelui tribunalului de la Suceava. Galea m-a recunoscut şi s-a agăţat de gâtul mamei  sale plângând…

     Am mai mărşăluit vreo zece minute şi am trecut prima poartă a închisorii. Eram în curtea din faţa birourilor şi am fost opriţi pentru formalităţile de predare a documentelor. Simţeam o usturime la glezne. M-am aplecat să văd ce-i. Bocancii mei „cei de nădejde” cumpăraţi înainte de crăciun arătau acum ca nişte vechituri din lada de gunoi. Aveau tălpile prinse împreună din loc în loc cu verigi de sârmă de aramă ca acelea ce se pun în râtul porcilor să nu râme. Sârma o căpătasem de la un prieten care era scos la corvoadă în închisoarea Suceava. Pe glezne aveam rosături făcute de brăţările lanţului. Tot brăţările erau vinovate de starea jalnică în care se aflau turetcile bocancilor.

     Un miliţian m-a văzut aplecat: „Ce-au luat de jos banditule? Arată mâinile!” Le-am arătat. „De ce te-ai aplecat?” „Ca să-mi aranjez lanţul!” I-am arătat gleznele. S-a lăsat convins… Mă gândeam „O să se vindece şi ele”.

     Am pornit din nou. Am mai trecut o poartă şi încă una şi am ajuns la Secţia a II-a unde vom sta în timpul carantinei. Curtea secţiei era plină de maldăre de cânepă murată, puse la uscat pentru meliţat şi trăncănitul meliţoilor îmi aducea aminte de satul meu din Bucovina de Nord unde activitatea aceasta era munca principală a femeilor în sezonul acesta.

     La secţie erau camere mari şi nu s-a pus niciodată problema spaţiului. Am fost la început treisprezece în cameră apoi au mai adus câţiva dar nu ne-am simţit înghesuiţi. Făceam de rând câte patru la căratul tinetelor şi mi-am făcut şi eu rândul deşi eram cu lanţ la picioare. N-am simţit o dificultate deosebită. Un sigur lucru mă indispunea, şederea câte doi spate în spate pe o gură de canal pentru necesităţi şi grija lanţului în plus ca să nu-l murdăresc prin băltoacele acelea.

     În curtea secţiei mai funcţiona şi camera de distribuire a pachetelor pentru deţinuţii de drept comun. Şeful serviciului era gardianul Fufezan – cel fără o mână iar ajutorul lui era Blazian acela care îşi omorâse logodnica şi o ciopârţise făcând din ea două pachete pe care le-a părăsit în două gări din preajma Bucureştiului. Acum Blazian era şi el „o victimă a exploatării burgheze” şi deci nevinovat.

     Într-o zi a fost introdus în camera noastră un avocat pe numele lui Linden, condamnat pasă-mi-te şi el pentru „crimă de uneltire” ca şi noi. a venit la mine şi m-a întrebat: „Dumneata ai rude în America?” „Da!” „Ai la pachet ceva cămăşi, flanele sau haine primite din America pe care ai vrea să le valorifici? Două kilograme de pâine pentru o cămaşă sau două pachete de ţigări Mărăşeşti. Pâinea şi ţigările ţi se dau în momentul când predai marfa. Domnul sergent Fufezan îţi asigură accesul la magazia de bagaje. ” „Am numai cămaşa de pe mine. Nu-i americană şi-i foarte veche. De-abia se mai ţine aţă de aţă.” A plecat nemulţumit, iar în ziua următoare a fost scos din camera noastră. Seara la închidere a venit un gardian-prim bătrân cu părul alb, Moş Gâlea. Ne-a numărat cu grijă, şi-a notat numărul tacticos pe foaia de hârtie ce o avea în mână, apoi s-a uitat la toţi cu un gest ce părea un fel de salut de rămas bun şi a rostit în graiul lui accentuat ardelenesc: „Noa! Noapte bună!” Am aflat mai târziu că ai ieşit la pensie.

     Spre înnoptate am avut parte de trei concerte. Primul a fost al ciorilor stăncuţe care se cuibăreau pentru noapte prin plopii din jurul închisorii şi cârâiau şi făceau nişte manevre aeriene spectaculoase. Când s-a mai lăsat întunericul au început cucuvelele. Veneau atrase de mulţimea şobolanilor, ce circulau prin curţile închisorilor şi de mirosul de cadavru ce ieşea de prin ferestrele celularului.

     Din când în când cântecul sinistru al cucuvelilor era punctat de urletul lugubru al lupoaicei ce se afla şi ea închisă de mulţi ani la Aiud. Cele şapte zile de carantină le-am petrecut tot cu lanţul la picioare. În a şaptea zi a venit un gardian şi m-a dus la subsolul celularului unde era atelierul de fierărie unde mi-a scos lanţul. Doamne, ce uşurare am simţit atunci când am început să păşesc iară cu pas normal. Îmi venea să sar într-un picior ca atunci când eram copil şi nu mai ştiam cum să mai zburd că nu mai aveam astâmpăr. După masa de amiază a venit un gardian şi a deschis uşa. Am sărit repede la tinete să ieşim repede la program. "Lăsaţi tinetele! Toată lumea îşi face bagajul şi aşteaptă gata la uşă!" Am executat. Ştiam că va urma o schimbare, dar ce anume nu ştiam. Gardianul a revenit şi ne-a scos pe toţi în curtea din faţa intrării la celular. El a intrat înăuntru şi noi am rămas câteva minute singuri. Pe la ferestrele celularului se iveau şi dispăreau mereu alte feţe. Cineva îi pândea şi-i speria. La un anumit moment au apărut la două din ele, la una camaradul Solcan şi la alta Nicu Trandafir. Amândoi îmi şoptesc acelaşi mesaj: „E bine!” Nici până azi nu ştiu ce voia să însemne mesajul acesta, dar un lucru ştiu astăzi sigur că pe Trandafir îl văzusem atunci pentru ultima oară…

     Gardianul a venit şi ne-a băgat înăuntru. Am urcat scara la etajul doi şi am luat-o la stânga pe capul teului pe Scurta-Vest. A deschis uşa unei celule şi a început să numere pe cei ce-i băga înăuntru: „unu, doi, trei… zece, unsprezece…” Celula era plină până la refuz. El a mai înşfăcat încă pe unul şi l-a împins în uşă peste ceilalţi, i-a mai făcut vânt cu cizma şi uşa s-a închis. Au început protestele: „Domnule şef, n-avem aer, ne asfixiem aici. Mai scoateţi câţiva din noi afară că n-avem loc să stăm jos!” El nici nu ne auzea. Era ocupat cu aceeaşi operaţiune la altă celulă. În cele din urmă unul din noi cu mai mult spirit practic a observat în fundul celulei un pat de fier ca de campanie, fabricaţie ungurească, făcut dintr-o ramă de fier pătrat şi nişte bare rotunde în chip de plasă. Era inutilizabil fără saltea, dar ocupa loc mult în celulă. Patul era pliabil. L-a pliat şi l-a rezemat pe o latură lângă perete sub fereastră. Spaţiul celulei s-a mai îmbunătăţit. Am cerut gardianului să ni-l scoată. „Nu se poate, este trecut în inventar!” În afară de acest obiect stânjenitor inventarul celulei conţinea cele două tinete. Atât! Prin reducerea spaţiului ocupat de pat, spaţiul locativ efectiv al celulei s-a mai mărit. Cu ajutorul unei aţe s-a determinat strict spaţiul ce revenea „pe cap de locuitor” şi fiecare şi-a pus bocancii şi bocceluţa cu „boarfe” în chip de pernă şi paltonul sau pardesiul în chip de saltea şi locuinţa era gata. Am reuşit să ne întindem pe jos toţi de-a curmezişul celulei unul lângă altul ca sardelele toţi aşezaţi pe aceeaşi coastă. Nimeni nu avea voie să se culce pe spate căci lua din spaţiul cuvenit vecinilor iar când şederea <!--[if !supportAnnotations]-->pe o anumită coastă devenea obositoare ne întorceam toţi deodată.

     Acestea ne-au fost condiţiile de cazare la Aiud pentru o bună bucată de vreme. Cei mai norocoşi din celular erau câte zece în celulele din care se scoseseră oameni la muncă în fabrică. O îmbunătăţire simţitoare s-a făcut atunci când au plecat loturile care au fost duse la CANAL şi efectivul din celular s-a redus la jumătate. Din timp în timp şeful de secţie – gardianul de pe etaj – deschidea uşa celulei şi întreba: „Care eşti meseriaş de aici?” Mai toţi răspundeau prompt: „Eu!” „Tu ce meserie ai?” Fiecare zicea ce credea el că se caută în ziua aceea în fabrică: tâmplar, tinichigiu, ajustor, dulgher, fierar, zidar ş.a.m.d. Gardianul ieşea şi-şi nota afară din celulă câţi au ghicit ghicitoarea. Mai arare ori se întorcea mai târziu să scoată câte un norocos şi să-l ducă în fabrică unde trebuia să facă o probă practică despre priceperea lui în meseria respectivă. E drept că de multe ori mai era ajutat şi de prietenii lui de pe acolo dar se mai întâmpla să se întoarcă în celulă fără de succes.

     Era în timpul stăpânirii în Aiud a directorului Farcaş şi acesta era muncitor şi ştia că omul nu poate munci cu stomacul gol pe când cei din celule, aceia erau nişte trântori şi deci nu aveau dreptul la mâncare. De aceea dădea ordine ca din alocaţia de alimente a celor din celular şi zarcă să se mai treacă unele alimente în cazanul celor de la munci ca să-i ţină măcar pe aceştia la limita strict necesară pentru producţie… Dar Farcaş mai avea o poveste pe care o citisem când eram liber, în ziarul Dreptatea al lui Maniu. Muncitorul Farcaş de la Uzinele Griviţa Bucureşti aflând la o şedinţă de partid ce crunt a fost exploatat în timpul burgheziei capitaliste, plin de revoltă a luat o rangă, a intrat în biroul şefului de secţie unde lucra, care pentru el reprezenta clasa exploatatoare şi i-a tras acestuia câteva lovituri de rangă în cap până l-a lăsat mort. Aşa a terminat el cu „exploatarea capitalistă-burgheză”… A fost arestat, anchetat şi la anchetă s-a putut stabili că nu a avut niciodată vreun conflict cu şeful de secţie. Era timpul când partidele istorice erau încă în oarecare vogă şi partidul comunist nu l-a putut salva. A fost condamnat pentru omucidere dar mai târziu când partidul comunist a ajuns singurul stăpân pe destinele ţării, sentinţa s-a anulat, tovarăşul Farcaş a fost scos din închisoare şi pentru meritele lui deosebite pentru clasa muncitoare i s-au pus pe umeri galoane de colonel şi a fost trimis la Aiud să păzească „rămăşiţele burghezo-capitaliste” de acolo. Şi niciodată partidul n-a avut a se plânge că tovarăşul Farcaş n-a fost la înălţime. Era pe la începutul lunii septembrie 1949 când am ajuns noi la Aiud şi numai pentru câteva zile am mai prins regimul alimentar din timpul burgheziei. Închisoarea avea moara ei şi brutăria ei. Din banii primiţi de la Ministerul de Interne cu alocaţia pentru hrana deţinuţilor se cumpărau cereale şi porumb care se măcinau la moară şi pâinea sau turtoiul se coceau la brutărie. Pâinea ce ni s-a dat la început era un bocăneţ de făină integrală de aproape 250 de grame – aproape dublu cât raţia de la Suceava. Ciorba de fasole cu zarzavaturi de la grădină o primeam cam de două ori pe săptămână şi fasolea era hrana mult visată a deţinutului. Terciul de dimineaţă măsurat cu polonicul de un sfert de litru dacă-l lăsai să se răcească devenea o mămăliguţă moale.

     Dar fericirea asta a fost de scurtă durată. Cam în a doua jumătate a aceleiaşi luni moara şi brutăria şi-au încetat activitatea. În închisoare trebuia să se consume, pâine de la brutăria din oraş făcută după metoda sovietică: „Pâinea sovietică este cea mai bună pâine din lume.” Cum se fabrică această pâine? Secretul ne-a fost destăinuit de un brutar-cofetar care trebuise să folosească reţeta când fusese liber. El era fratele lui Ion Simionescu, şeful grupului de la Universitatea Iaşi, deci am primit-o cu toată încrederea. Iată reţeta: Din făină, apă şi drojdie, se prepară un terci puţin mai consistent care se toarnă cu polonicul în nişte tăvi confecţionate aşa fel ca să conţină o pâine de un kilogram. Pentru ca greutatea cerută să fie asigurată şi pâinea să păstreze o anumită cantitate de apă, se mai adaugă în terciul iniţial o anumită cantitate de soluţie de piatră acră (alaun) de o anumită concentraţie. Din cauza alaunului bolnavii de stomac au crampe după ce mănâncă pâinea. Ca să evite crampele, bolnavii de ulcer fărâmiţau pâinea în cocoloaşe mici şi o uscau la soare. Alaunul ieşea odată cu apa la suprafaţa cocoloaşelor sub forma unui praf alb, care era înlăturat frecând cocoloaşele între degete şi suflând peste ele. Cei care aţi fost pe atunci în Aiud vă veţi aminti desigur de practica aceasta.

     Ca să vă daţi seama cât de mare şi de consistentă era această raţie de pâine pe o zi, vă voi mai aminti o întâmplare: Într-o celulă un „fomist” a făcut pariu cu ceilalţi locatari că el este în stare să-şi mănânce toată raţia lui de pâine dintr-o îmbucătură. Când a venit pâinea şi-a luat porţia, a strâns-o binişor între degete şi a făcut din ea o găluşcă pe care a împins-o toată în gură şi a început să o molfăie… A câştigat pariul!

     Terciul consistent din timpul burgheziei s-a subţiat treptat până a ajuns un fel de apă galbenă care mai avea o singură calitate: era caldă.

     Când a început recoltatul la grădină, terciul a fost înlocuit cu ceai din frunze de sfeclă. Când s-au terminat şi frunzele nu s-a dat nimic dimineaţa. Fasolea, hrana favorită a deţinuţilor a fost treptat, treptat înlocuită cu varză murată sau ciorbă de gogonele murate. Varza era fiartă în zeama ei aşa cum se scotea din butoi. Când eram scoşi la baie treceam pe lângă bucătărie şi vedeam cazanul cositorit de aramă verde în interior de la zeama de varză acră. Seara ne venea de obicei o ciorbă de cartofi. La  început primeai în gamelă câteva bucăţele de cartofi, gulii, sfeclă şi păstârnac. Cu timpul raţia ce revenea unui om devenise cam o optime dintr-un cartof de mărimea unui ou de găină, dar îţi mai cădea în polonic şi doi ori trei ardei mici iuţi ca focul „ciuşti.”

     Produsele grădinii trebuiau şi ele valorificate. Atunci mi-am adus aminte de prevestirile anchetatorului Blehan: „şocul vitaminelor”, vitamina ciuşcă. Când era de serviciu gardianul Căldăraru, acesta mai conştiincios la împărţitul mâncării căuta să dea fiecăruia în gamelă bucăţica de cartof cuvenită. Dacă îţi cădea în polonic numai zeamă, pescuia din hârdău o bucăţică, scurgea zeama din polonic pe marginea interioară a hârdăului şi-ţi punea bucăţica în gamelă. Se rezema apoi de usciorul uşii şi începea a înjura cu sete ca un ţigan ce era. Îl cunoşteam din timpul când încă nu era înscris în partid. Era fierar potcovar în satul Căpâlna din judeţul Alba. Într-o zi m-a trimis unchiul meu care era învăţător într-un sat vecin să-i potcovesc calul la el. Era renumit că lucra conştiincios dar toţi se plângeau de el că era „spurcat la gură”. Şi acum când era şef de secţie la etajul doi la Aiud, Căldăraru nu-şi dezicea faima.

     Când duceai lingura cu zeama caldă de cartofi la buze, simţeai cum tot stomacul parcă se ridică să primească mâncarea aceea aburindă, dar când intra lichidul acela arzător în gură şi aluneca în stomac, îl apucau nişte zvâcnituri nebune şi o frământare de parcă ar fi primit un bulgăre de foc. Şi perioada aceasta a durat cam din octombrie până prin mai, mergând gradat din rău în mai rău şi mai rău…

 

#

 

     În libertate timpul este un dar preţios care îţi permite să faci tot ce doreşti.

     În închisoare timpul este duşmanul care se interpune între tine şi data eliberării şi nu ştii ce-ai mai putea face să scapi de apăsarea lui, să treacă mai pe nesimţite. De aceea ai vrea să-ţi concentrezi atenţia asupra unui lucru util sau interesant şi nu asupra încetinelii scurgerii lui. De aceea deţinutul este în stare să facă lucruri care cer o răbdare demnă de mirare. El e în stare să confecţioneze un ac de cusut cu lână dintr-o aşchie de lemn sau de os, sau un ac de cusut pe pânză dintr-un capăt de sârmă de aramă. Dintr-un capăt de ac de oţel rupt îşi face o dăltiţă cu care sculptează lucruri minunate din ţăndări de os, sau plastic din cozile periuţelor de dinţi. O bucăţică de tablă sau un placheu de bocanc se transformă în mâinile lui într-un cuţitaş bun pentru croit petice la haine sau de tăiat osul sau plasticul pentru sculptat. Cu acelaşi ac de lemn sau de os va zgâria pe perete sau pe săpun o poezie de Radu Gyr sau de Nichifor Crainic sau alt mare poet. Dar toate activităţile acestea – confecţionarea de scule, cusutul, scrisul şi cititul sunt lucruri interzise deţinutului politic din zona de sub control sovietic. Ele trebuiesc depistate printr-o supraveghere continuă şi persistentă şi pedepsite cu maximum de severitate. Pentru un vârf de creion de 5 mm sau o bucăţică de hârtie cât un timbru poştal eşti pedepsit cu şapte zile de izolare într-o celulă care iarna n-are geam iar vara are apă pe jos ca să nu te aşezi să te odihneşti ci să stai numai în picioare. Hrana caldă ţi se dă numai o dată la trei zile în rest numai raţia de pâine şi apă. Scândura sau salteaua pe care trebuie să te odihneşti ţi se introduce la ora stingerii şi ţi se ia la ora deşteptării: „Ce-ţi trebuie creion şi hârtie? Cui vrei să-i scrii? Ce-ai vrut să comunici?” Deţinutul politic n-are voie la corespondenţă. Încercările disperate ale unora să transmită o veste despre starea sănătăţii sale ameninţată de boală prin mijlocirea unui gardian mai omenos au avut drept consecinţă pedepsirea gardianului cu zeci de ani de închisoare. Puţini s-au hazardat să mai ajute după aceea. Ca să se descopere toate obiectele interzise, se fac percheziţii destul de dese. Banditul are grijă să-şi ascundă obiectele acestea dobândite, cu multă dificultate şi risc iar „clasa muncitoare” trebuie să facă uz de toate mijloacele ca să le descopere: informatori recrutaţi dintre deţinuţi, surprinderea deţinuţilor în activităţi interzise, prin vigilenţa gardianului şi programarea percheziţiilor la momentele cele mai neaşteptate, uneori ziua, înainte sau imediat după mâncare sau după miezul nopţii. Dreptul deţinutului la odihnă după „închidere” nu se mai respectă. Partidul face ce vrea. Gardienii vin noaptea, deschid celula şi te scot afară cu bagajul în braţe, te dezbracă la piele pe coridor şi-ţi controlează cu maximum de atenţie cel mai mic articol de îmbrăcăminte, toate cusăturile şi tivurile de la haine să nu ai ascunse in ele ace sau vârfuri de creion. După fiecare percheziţie câţiva vor petrece câte o săptămână, ori zece sau chiar mai multe zile la izolare. Sub pretextul că sub petecele cu care ţi-ai cârpit haina se pot ascunde lucruri interzise, ţi se desfac petecele de pe haine – motiv pentru o nouă activitate interzisă în viitor căci va trebui iar să-ţi repari haina ruptă. După ce ai stat în pielea goală şi ţi s-au verificat toate zdrenţişoarele ţi se dă voie să te îmbraci şi aştepţi să te întorci în celulă. Ajuns aici constaţi cu stupoare că o altă echipă de gardieni au întors toate cu fundul în sus. Au controlat tinetele, au aruncat capacele în mijlocul camerei, au ras cu briceagul versurile pe cale le zgâriaseşi pe perete în ajun, au găsit o ascunzătoare unde aveai pitite câteva pagini dintr-o biblie – caz foarte grav – „De la cine ai primit acestea?” Toate lucrurile descoperite în cameră fac obiectul unei anchete să se afle făptaşul. Dacă acesta nu se declară sau poate lucrurile găsite au aparţinut unor locatari anteriori ai camerei, toată camera este pedepsită. Când se termină tot balamucul sună deşteptarea şi s-a terminat cu somnul din noaptea aceea. Gardianul va avea grijă să te surprindă dormind în timpul zilei – o altă ocazie de a-ţi „prescrie” câteva zile de izolare.

     „Aşa se duce lupta contra bandiţilor recalcitranţi”

     La  o primă mutare generală în celular am fost mutat pe Scurta de Est tot în capul teului celularului, o celulă de zece persoane. Din toţi cei cu care am fost acolo mi-au rămas în minte doi oameni: Ion Ganea, grefier din Bucureşti şi Gheorghe Cristoiu, arestat din timpul lui Antonescu, originar de prin părţile Dejului dacă nu mă înşel. Ion Ganea era grav bolnav de stomac şi primea mâncare specială de regim, avea uneori nişte dureri groaznice. Avea presimţirea că nu va rezista cei zece ani până la eliberare şi m-a rugat ca atunci când mă voi elibera să spun familiei lui cum ne-au chinuit pe noi comuniştii în închisoare. Adresa lui: strada Banu Manta nr. 5 Bucureşti. Într-o anumită ocazie, după eliberare am întâlnit-o pe cumnata lui secretară a Consulului American din Ambasadă şi i-am povestit totul despre el şi ea m-a ajutat mult într-o altă ocazie pe care o voi povesti mai târziu.

     De Gheorghe Cristoiu îmi amintesc din motive cu totul diferite. Venise proaspăt şef pe secţia noastră gardianul Căldăraru şi inaugurase un nou sistem de ieşire cu tinetele: în pas alergător. El stătea în uşa camerei şefului de secţie care era în centrul de vizibilitate al secţiei. Avea două plantoane de drept comun aranjate unul pe aripa de vest, altul pe cea de est care deschideau uşile camerelor în mod alternativ la fluieratul lui dintr-un fluier signal. Când ţi se deschidea uşa trebuia să ieşi repede cu tineta în pas alergător, să o goleşti, să iei apă de băut şi să te întorci la celulă tot în pas alergător. Era un program greu şi nu ştiam ce să facem să-l mai domolim. Într-o zi Cristoiu ne zice: „Lăsaţi-mă astăzi pe mine cu tineta de murdării!” L-am lăsat. Uşa s-a deschis şi cei doi cu tinetele au pornit în pas alergător. La parter era „în tură” primul gardian Ionaş, un tip de om trufaş de se credea că nimeni nu-i mai deştept ca el şi era îmbrăcat în ziua aceea într-o uniformă nouă. Tocmai deschisese uşa unei celule şi şedea pe coridor în dreptul ei. Trebuia să scoată pe cineva la izolare…

     Cristoiu face ce face şi când ajunge în dreptul lui se împleticeşte din fugă şi cade cu tineta care se varsă peste capul lui Ionaş. A fost un răcnet de a răsunat tot celularul. Cristoiu s-a sculat şi a mers mai departe la program dar mai înainte de a se întoarce la celulă şchiopătând în pas alergător a fost oprit de trei gardieni gata să-l ia la bătaie: „De ce ai vărsat tineta banditule?” „Domnule şef, eu n-am vrut să o vărs, dar alergând tare m-am împiedicat şi am căzut. Domnul şef de secţie de la secţia noastră a văzut cum am căzut. Uitaţi-vă ce rău m-am lovit”: şi le arăta o vânătaie dobândită în ajun. Cristoiu s-a ales cu o ploaie de înjurături dar fără izolare. Căldăraru n-a mai făcut programul în pas alergător iar Ionaş a trebuit să-şi mai facă o altă uniformă nouă.

     De pe latura unde ne aflam acum, aveam posibilitatea să vedem activitatea echipei de întreţinere a clădirilor, cu celebrul Lax, sperietoarea tuturor ciorilor căci le cotrobăia cuiburile din hornuri, le lua puii şi le rupea gâtul cu dinţii… În curtea interioară a închisorii existau trei clădiri care aveau sus câte un turnuleţ format din două coloane pătrate de zidărie unite la bază printr-un postament ca o grindă iar sus cu un arc de zid şi un mic acoperiş. Erau fostele capele a celor trei culte creştine: ortodox, catolic şi protestant, toate trei scoase din programul de educare al deţinuţilor. Într-o zi am văzut echipa de întreţinere cioplind câte un şanţ în zidăria de la baza postamentului turnuleţelor. Când şanţul a fost gata de la margine la alta au legat turnuleţul cu o funie, s-a înhămat toată echipa la celălalt capăt al ei şi „Hei rup! Hei rup!” Turnuleţul s-a aplecat apoi o bubuitură şi o zguduitură ca un cutremur de pământ a zgâlţâit tot celularul. Au urmat apoi cel de al doilea şi cel de al treilea turnuleţ. Clădirile au devenit magazii. Aşa s-a pus capăt „obscurantismului religios” din închisori!

     În fiecare zi pe la amiază un glas domol de clopot începea să bată pe deasupra târgului Aiudului. Noi l-am botezat San Marc, ca în poezia lui Eminescu „Veneţia”. Era clopotul de la Biserica Protestantă din oraş şi când începea el să sune, dintr-o celulă de pe partea opusă nouă se ridica u într-o armonie superbă două voci, un tenor şi un bariton

                 Mai lângă tronul Tău             Şi când mă rătăcesc

                 Sufletul meu                                      Tu mă călăuzeşti

                 Îşi caută locul său                              Mai lângă tronul Tău

                 Dorit mereu…                                   Dorit mereu…

………………

     Cântecul se încadra în ton şi ritm cu bătăile rare ale clopotului, într-o armonie desăvârşită şi izvora din el tainic un sentiment de pace, de încredere.

     Aşteptam cu toţii acest moment solemn al zilei ca pe un eveniment deosebit. Parcă ne mai uşura ceva din apăsarea timpului pe suflet. Am aflat că tenorul era deţinutul Chiciu Lambru, contabil din comuna Kogălniceanu din Dobrogea, dar numele baritonului nu l-am aflat niciodată. Mă gândeam atunci că dacă ne vom elibera, mai degrabă, să mă întorc la Aiud şi să-l caut pe clopotar şi să-I mulţumesc pentru alinarea ce ne-o aducea în fiecare zi.

     Cu Chiciu Lambru am ajuns să stau în aceeaşi celulă când am stat în izolare la Gherla, cu cei o sută de deţinuţi consideraţi a fi organizatorii grevei foamei de la Aiud. Am cântat şi eu cu el acest imn alinător, dar ne lipsea clopotul San Marc. L-am întrebat cine îl seconda atunci la Aiud. Trecuseră opt ani de atunci şi nu-şi mai aducea aminte. Poate că n-a fost vre-un om extraordinar, poate numai glasul clopotului făcea să sune totul aşa de frumos. Când m-am întors de la mina Baia Sprie la Aiud San Marc nu mai suna peste oraş. Amuţise şi el de teroarea comunistă.

     Eram de o bună bucată de vreme mutat de pe capul Teului pe Lunga pe partea cu ferestrele orientate spre Nord. Soarele nu mai ajungea să intre în celulele noastre. Se lăsa tot mai frig şi aveam un geam crăpat. Noroc că eram mulţi şi ne încălzeam din căldura trupurilor noastre, dar alimentaţia era aşa de slabă, frigul sugea tot mai din greu vlaga din trupurile noastre. În timpul zilei pe secţia noastră se succedau doi gardieni Filipescu zis „Falconi” pentru că avea o falcă julită de o schijă de pe front şi Balţatu pe care îl consideram om rău că ne pândea foarte adesea prin vizetă. De unde le-am aflat numele? E foarte greu de spus că ei n-aveau voie să se strige între ei pe nume. Secret de stat!

     La etajul trei erau cazaţi militarii, toţi grade superioare maiori, colonei, generali; la ei ravagiile înfometării erau mai grave, căci mai trecuseră printr-o perioadă grea mai înainte de venirea noastră. Ni se spunea că erau scoşi la aer şi pentru că nu se mai puteau plimba erau lăsaţi să se aşeze jos la soare. Când venea vremea să se întoarcă la celule, unii rămâneau pe loc nemişcaţi, căci urmau să fie cazaţi la morgă. Când eram duşi la baie şi se da drumul la apa caldă, îl auzeai pe câte unul: „Vai, ce bine! Vai, ce bine!” şi cu binele pe buze cădeau şi nu se mai sculau niciodată. – Bun pentru morgă!…

     La etajul trei în tură cu Filipescu şi Bălţatu de la noi se schimbau cei doi fraţi Maier. Cel mai în vârstă „Maier cel mare” era îndeosebi rău şi îngâmfat. Îşi bătea joc mai ales de generali: „Mă, tu ăla! Tu ce-ai fost mă?” – „General, domnule şef!” „Şi când ai fost tu general mi-ai dat tu mie cizme ofiţereşti şi ordinul 50, mă?” „Nu domnule şef!” „Vezi mă, mie partidul mi-a dat uniformă şi cizme ofiţereşti. Îţi dau ordin să-mi lustruieşti cizmele imediat.” Generalul trebuia să-i asculte ordinul. Ca recompensă pentru supunere, în ziua aceea după împărţirea mesei, generalul era lăsat să radă cu lingura, de pe hârdăul de mâncare, resturile rămase. La masa următoare alt general era de rând să lustruiască cizmele domnului şef de secţie. Şi cizmele lui erau întotdeauna „lună”.

     Pe etajul nostru erau oameni din satul fraţilor Maier şi spuneau că într-un an, oamenii din sat, l-au angajat ca ciurdar, păzitor al cirezii de vaci. Maier cel mare s-a purtat aşa de bine că în câteva zile a rupt picioarele la două vite cu bâta. De atunci nu i-a mai dat nimeni animalele sub îngrijirea lui, dar partidul a găsit că era bun pentru paza bandiţilor.

     Pe aripa noastră era o cameră care avea privire directă spre poarta principală a închisorii. La o anumită oră din noapte se scoteau afară sicriele cu morţii din ziua respectivă. Locatarii acelei celule numărau în fiecare noapte între 7 şi 6 morţi porniţi către Râpa Robilor.

     Maier cel mare şi cu Bălţatu erau în întrecere socialistă: care are mai mulţi morţi pe secţia lui. Dimineaţa după deschidere îl auzeam pe Maier de la etajul trei: „Măă, ,măă!…” „Ce-i?” întreba Bălţatu.

     – Tu câţi ai azi, mă?

     – Doi!

     – Puţini, mă! Eu am trei!

     Mai totdeauna Maier cel mare câştiga întrecerea socialistă.

     În primele zile plimbarea se făcea după regulamentul vechi al închisorii. Eram scoşi la plimbare toţi cei de pe o latură a celularului în curtea cea mare din faţa birourilor. Plimbarea se făcea în cerc cu mâinile la spate şi privirea în pământ şi tăcere absolută. N-aveai voie să faci semne sau să te apleci să iei ceva de jos. Un miliţian stătea în mijlocul cercului ca să observe respectarea întocmai a regulilor. Dacă oboseai sau te simţeai rău în timpul plimbării sau trebuia din alte motive să te întorci la celulă, ridicai mâna şi gardianul îţi încuviinţa să părăseşti plimbarea. Plimbarea dura de obicei o oră. Mai târziu a venit ordin ca plimbarea să se facă strict pe camere una câte una. Ne venea rândul o dată la mai multe zile şi plimbarea dura mai puţin de o oră dar tot mai mulţi ridicau mâna în semn de renunţare…

     Când intram în celular simţeam în nări acel miros fetid de care vorbeşte Ion Cârje în cartea lui „Întoarcerea din Infern”, mirosul de putreziciune pe care noi îl simţeam în fiecare zi. Mai ales atunci când intram în celulă mirosul era atât de puternic de parcă îţi punea mâna în piept să te oprească…Cârje lucrase tot timpul la fabrică, cu un regim alimentar ceva mai bun şi n-a fost expus la mirosul acela al mucoaselor interne ale corpului ajunse la stadiul de putreziciune. Ţi se părea că el izvorăşte din pereţi. De fapt noi eram toată sursa acelui miros. Putrezeam umblând pe picioare. Când se anunţa plimbarea, tot mai mulţi rămâneau în celulă, ca să se mai întindă puţin pe spate şi să se mai odihnească. Într-o zi când a venit rândul celulei mele şi mă întorceam, urcând scara de la etajul unu la doi am simţit că nu mă mai ţin picioarele. Cu mare efort de voinţă am reuşit să ajung până la locul meu şi am căzut jos epuizat. De atunci am renunţat să mai ies la plimbare şi în curând plimbările s-au sistat complet din lipsă de clienţi.

     O altă calamitate a puşcăriei erau ploşniţele. Erau multe cu milioanele prezente în fiecare celulă. Toate găurile şi crăpăturile din duşumele şi pereţi erau ticsite de ploşniţe. Tăbărau pe noi mai ales în timpul somnului şi ne sugeau şi ultimele rezerve de sânge ce le mai aveam în trupurile secătuite. Făceam ziua „campanii de deparazitare”, le scocioream din ascunzătorile lor cu câte o aşchie de mărimea unei scobitori şi le omoram cu miile. Se umplea camera de mirosul lor scârbos, dar noaptea se răzbunau ele pe noi şi ne sugeau tot mai rău. Ne îmbrăcam cu cămăşi cu mânecă lungă şi legam manşetele cu aţă ca să nu le lăsăm să se urce pe mâini, aceeaşi operaţie o făceau şi indispensabililor la picioare… Degeaba. Ele se urcau de pe pereţi pe tavan şi de acolo se lansau ca paraşutiştii pe feţele noastre, pe cap, pe gât. Să ne înnebunească, nu altceva! Problema s-a rezolvat mult mai târziu când s-a aflat că praful dezinfectant D.D.T. este cancerigen. Au început să ne dea D.D.T. şi aşa s-a rezolvat şi problema ploşniţelor. Plantonul Mureşan, un fost militar venea prin celule cu pompa de Analcid (D.D.T. dizolvat în spirt de petrol) şi ne umplea celula cu pulbere de analcid de ne ustura gâtul şi nu vedeam cu ochii de usturime, apoi ne închidea uşa şi n-aveam voie să deschidem geamul mai înainte de o oră după dezinfectare.

     Au  dispărut ploşniţele dar cred că mulţi dintre noi au prins câte un început de cancer în vremea aceea.

     Zăceam de mai multe luni pe duşumeaua de brad. Cioturile scândurilor din cauza multelor spălări din timpul atâtor ani rămăseseră mai sus decât restul scândurii cu aproximativ 5 mm. Le simţeam prin palton sau orice alt material ce ne servea drept saltea, indiferent pe ce coastă ne întorceam. La umeri şi la şolduri făcusem bătături aşa cum se fac la grumazul boilor, care trag la jug. Uneori aceste bătături se răneau până la sânge.

     Mirosul de cadavru devenea din ce în ce mai obsedant. Îl simţeam când suflam nasul în cârpa ce-mi ţinea loc de batistă sau când puneam mâna în dreptul gurii şi suflam aer din plămâni. Îl simţeam în transpiraţia rece de pe corp. când îmi apropiam mâna de nas şi mâna mea mirosea a cadavru.

     Mă rugam mereu în gând: „Doamne, ajută-mă! Doamne, ajută-mă!” dar pentru nimic în lume nu aş fi îndrăznit să cred că voi scăpa viu din puşcărie.

     Eram cu toţii aşa de slăbiţi că nu ne mai puteam scula de jos decât ţinându-ne cu mâinile de perete pe măsură ce ne ridicam şi tot ţinându-ne de perete ne deplasam de la locul nostru până la tinetă. De altfel evenimentul acesta devenise foarte rar. N-aveam ce să eliminăm decât cel mult o dată pe săptămână câteva bobiţe ca cele de mazăre. „Ex nihilo, nihil.”

     Într-o zi după ce mă rugasem mai adânc, am căzut într-un fel de somn, poate o letargie, ca un fel de realitate transcendentală. Se făcea că eram pe un pod înalt căci nu vedeam nimic împrejur, simţeam doar sub picioare ceva ca o pardoseală de lemn şi alergam pe ea din răsputeri căci în faţa mea la capătul celălalt al podului, ca într-un tunel, în ceaţa aceea, se vedea o lumină blândă, odihnitoare şi parcă acolo era salvarea mea. Tocmai când îmi încordam toate puterile ca să străbat ultima distanţă până la lumină aud o voce puternică, clară, venind parcă de undeva de sus:

     – Stai! Opreşte-te! Întoarce-te! Tu nu ţi-ai îndeplinit încă misiunea ta!

     Şi m-am trezit parcă într-un loc necunoscut. Vedeam ceva în jurul meu dar nu recunoşteam nimic. Mă întrebam mereu: „Ce e aici? Unde sunt eu? Cine sunt eu? Cine sunt eu? Cine sunt eu?” Cu mare greutate am reuşit să-mi aduc aminte abia după o încordare de una sau poate două minute: „Da, eu sunt un om, sunt Victor Leahul, şi mă aflu aici în celulă la Aiud. Acela ce stă pe genunchii mei şi-mi mişcă mâinile este colegul mei inginerul Leonida Lupaşcu… Dar ce s-a întâmplat? De ce toate acestea?” Lupaşcu îmi vorbeşte: „Credeam că te vom pierde! Făceai urât. Te zvârcoleai şi mişcai picioarele de parcă ai fi vrut să fugi.” Ion Timbuşi, un puşcăriaş vechi condamnat cu Grupul Gardienilor Publici din timpul lui Antonescu îmi zice: „Mai rezistă puţin, căci în curând vor veni Americanii şi te vei duce la părinţii tăi!”