Vol. II (continuare)

     Recunoşteam tot mai bine realitatea. Da, acesta sunt eu! După o vreme de câteva ceasuri în celula vecină cu noi dinspre Răsărit izbucneşte un scandal. Se aud vociferări neobişnuit de tari.

     Prima voce: „Scoală-te şi ieşi de aici! Hai acasă că te aşteaptă soţia şi copiii.” A doua voce (mai slabă dar hotărâtă): „Eu nu ies decât o dată cu toţi!” Prima voce: „Gândeşte-te că eşti bolnav şi ai să-ţi laşi copiii orfani!” A doua voce: „Fie şi aşa, dacă vrea Dumnezeu! Eu n-am dreptul la tratament special. Ce se întâmplă cu toţi mi se va întâmpla şi mie. Tu, dacă eşti puternic, fă pentru toţi ceea ce faci şi pentru mine!” Prima voce: „Bagă-l pe ăsta înapoi în celulă. El n-a suferit încă destul pentru Legiune” am auzit uşa celulei închizându-se cu zgomot şi paşi îndepărtându-se pe coridorul de lemn al celularului. Cu multă prudenţă am luat legătura cu vecinii:

     – Ce s-a întâmplat?

– A fost Gheorghe Apostol, cumnatul domnului învăţător Ion Lazăr. A vrut să-l scoată din închisoare şi el a refuzat să iasă!…

De-abia am terminat comunicarea şi după un minut sau două nişte paşi se opresc la celula noastră. Uşa se deschide trântită de perete. Ne-am speriat că am fost surprinşi vorbind cu vecinii. Dar iată că în uşă apare omul pe care îl ajutasem în Tabăra de Vară pentru Elevii Refugiaţi de la Deva. Era elegant, bine hrănit iar cele două fire albe din părul lui care mă impresionaseră atunci nu mai existau. S-a uitat în celulă şi a zis cu glas tare şi apăsat: „Cine m-a ajutat pe mine, să iasă afară de aici!” Nimeni nu s-a mişcat de la podea. El a continuat: „Ieşi! Te aşteaptă logodnica să vă căsătoriţi şi să plecaţi în America („povestea veche”).” Iarăşi nici un răspuns, nici o mişcare. Puteam eu oare să nu urmez un exemplu aşa de puternic ca al domnului Ion Lazăr, când situaţia mea era mult mai uşoară ca a lui? Omul meu a bătut în retragere: „Mai gândeşte-te! Ea zice că te va aştepta şi zece ani dacă va fi nevoie! Când te vei răzgândi, bate în uşă şi cere să fii scos la raportul directorului închisorii ca să mă înştiinţeze pe mine!” Şi iar au răsunat paşi îndepărtându-se pe scândurile celularului…

     Evenimentul s-a întâmplat cândva după Paşti, probabil prin luna mai.

     Refuzul învăţătorului Lazăr n-a rămas fără rezultat. Câteva zile mai târziu o inspecţie mai mare a băgat în sperieţi conducerea închisorii. Uşile celulelor s-au deschis pe rând şi mai mulţi ştabi de prin Comitetul Central au defilat prin faţa lor. Unii deţinuţi mai vechi ziceau că între ei era şi Gheorghiu Dej. Nimeni n-a vorbit cu cineva din ei.

     Tabloul era îndestulător. Câteva zile mai târziu s-au făcut mari mutări în închisoare. Toate celulele de pe capul Teului s-au golit. În ele s-au introdus paturi ca cele de spital cu saltea cu paie. S-a dat ordin gardienilor să scoată la vizita medicală pe toţi cei cu picioarele umflate „caşecsie” şi au fost internaţi toţi în celulele de pe capul Teului unde li s-a dat un regim alimentar de refacere care a durat aproape o jumătate de an. Primeau în plus zilnic un turtoi din o sută de grame de mălai şi o lingură de brânză de vacă. Alimentaţia celorlalţi deţinuţi s-a mai îmbunătăţit şi ea. A reapărut fasolea. Desigur câteva vieţi au fost salvate. Poate chiar şi a mea.

     În luna iunie, cam pe la început am fost scos din celula de pe latura de Nord şi mutat într-o celulă pe latura de Sud unde am găsit pe Virgil Procopovici şi pe dl. Amos Fedorovici pe care îl cunoşteam bine căci fusese învăţător la noi în sat şi locuise în gazdă la bunica mea după mamă. Bunica avea casa lângă şcoală. După două zile de la mutare colocatarii mei uitându-se la picioarele mele s-au alarmat. Labele erau umflate ca nişte pâinişoare iar gleznele aveau pielea lucioasă, pline de lichid ce erau. Umflătura mergea până aproape de şolduri şi simţeam picioarele grele ca nişte găleţi de apă când le mişcam. Când apăsam degetul în gleznele picioarelor, degetul intra în ele ca într-un burete putred şi urma lăsată acolo nu se îndrepta toată ziua.

     – Bate în uşă şi cere gardianului să te ducă la vizita medicală! Îmi părea rău să mă despart de ei, dar starea în care eram mă îngrijora. I-am ascultat. Am fost internat imediat pe Scurta Vest şi am beneficiat de regimul de refacere până la sfârşitul lunii august. Am avut norocul să stau în celulă cu Lungu Neagu, inginer petrolist de la Astra Română, mare admirator al poeziei lui Radu Gyr. Învăţase pe de rost toate poeziile publicate de poet în anul 1943 cu aprobarea specială a lui Ion Antonescu în volumul intitulat „Poeme de pe front şi din închisoare”. Îi plăcea să povestească despre meciurile de fotbal la care luase parte în calitate de înaintaş al echipei Astra şi unele întâmplări interesante din laboratorul de analize în care lucrase; dar plăcerea lui cea mai mare era să recite mereu câte o poezie de Radu Gyr. Avea pentru ele un simţ şi o pasiune deosebite. L-am ascultând recitând unele poezii de zeci de ori şi de fiecare dată mai remarcam ceva nou în poezia ascultată, ceva de parcă mai înainte îmi scăpase. Atunci am auzit din nou „Isus în celulă” în forma aceea publicată iniţial în 1943 aşa cum ne-o citise din cartea nou publicată profesorul meu de română Constantin Loghin care era şi el un mare admirator al lui Gyr. Această primă versiune mie îmi pare mult superioară formei în care s-a publicat acum după Revoluţie – prima din poeziile pregătite de poet ca să fie publicate în timpul dictaturii lui Ceauşescu.

     Dacă versiunea publicată în volumul I ar fi singura versiune a acestei poezii atunci profesorul Constantin Loghin nu avea de unde să ne-o prezinte în clasă în anul 1943 şi nici Lungu Neagu nu putea să o recite la Aiud în 1949 aşa cum ne-a prezentat-o profesorul Loghin. Dar poezia aceasta circula din om în om şi din celulă în celulă în toate închisorile cu deţinuţi politici din ţară. Ea a suferit soarta poeziei populare. Umblând din gură în gură a suferit uneori modificări şi adaptări. Transmisă prin Morse unele cuvinte mai greu de descifrat au fost înlocuite de recepţionist cu altele din „inspiraţia” lui. Dar forma ei iniţială era prea frumoasă ca să nu ispitească zeci de oameni să  o înveţe şi să o poarte mereu în gând oriunde îi ducea soarta întortocheată a deţinutului politic. Ea era mângâierea ce o aducea Isus acelora torturaţi pe nedrept aşa cum fusese şi El odinioară.

     Redau mai jos versiunea din 1943 aşa cum mi-o amintesc şi eu:

Iisus în celulă, de Radu Gyr

Azi noapte mi-a intrat Iisus în celulă

Ce-nalt şi ce trist era Crist!

Şi noaptea-L înfăşa în mantaua-i de zgură

Şi-L făcea şi mai nalt şi mai trist.

Am tresărit de sub pătura sură:

– De unde vii, Doamne? Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

Şi mi-a făcut semn ca să tac.

Mâinile lui păreau crini pe morminte

Şi ochii adânci ca nişte păduri.

Luna Îl poleia cu argint pe veşminte

Luminându-I în mâini vechi spărturi.

M-a-nvăluit cu priviri de lumină:

– Pune-Mi pe răni mâna ta!

La glezne avea rosături de rugină

Purtase parcă lanţuri cândva…

Oftând şi-a întins truditele-I oase

Pe rogojina mea cu libărci.

Luna pătrundea prin zăbrelele groase

Zugrăvind pe veşmântul Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână…

Mi-am scuturat durerile, bolovani^*,

Am alunecat apoi cu capul pe mână

Şi-am adormit iarăşi o mie de ani.

Când m-am trezit din grozava genună

Miroseau paiele a trandafiri.

Zăceam la pământ şi la geam era lună

Numai Iisus nu mai era nicăieri…

Am pipăit locul, nimeni…, tăcere…

Am întrebat zidul. – Nici un răspuns!

Doar razele reci năvălind din unghere

Cu suliţa lor m-au străpuns.

Unde eşti, Doamne? am urlat prin zăbrele

Din lună venea… ca un fum de căţui…

M-am pipăit şi pe mâinile mele

Găseam parcă urmele cuielor Lui.

 

     N-a existat în închisorile din România nici un deţinut politic care să nu fie mişcat până la lacrimi ascultând această poezie. De aceea pentru publicarea ei sub regimul lui Ceauşescu ea trebuia modificată, efectul ei atenuat puţin. E lesne de înţeles.

     Am reprodus aici această primă versiune a poeziei nu din dorinţa de a-mi demonstra puterea memoriei ci pentru a vă da dumneavoastră, posibilitatea de a vedea cu câtă strângere de inimă a fost nevoit poetul să-şi trunchieze unele imagini pentru a-şi vedea tipărite cel puţin o parte din perlele gândirii sale.

     Pe învăţătorul Ion Lazăr de pe latura de Nord a celularului Aiud nu-l ştiam după chip. Probabil că l-am văzut cândva la plimbare când eram scoşi mai multe camere odată, dar nu ştiam cine este. Am ajuns la Mină la Baia Sprie şi cineva mi l-a arătat. Purta nişte haine de stoofă militară transformate să aibă o croială civilă. Probabil că erau hainele cu care făcuse campania din Răsărit şi prizonieratul. Avea o figură palidă şi faţa cu trăsături nobile. O figură gânditoare. Vorbea puţin şi concis aşa cum se cuvine să vorbească un adevărat legionar.

     A fost trimis înapoi la Aiud cu primul lot de inapţi care s-au întors de la Baia Sprie. Acum zace într-o groapă necunoscută în Râpa Robilor de la Aiud. Numele lui e scris pe una din plăcile de marmură, dar prin sacrificiul său a adus o uşurare, fie ea şi temporară, a suferinţei camarazilor săi ajunşi la un punct când diferenţa între viaţă şi moarte era ca şi inexistentă. Odihneşte-l Doamne, cu drepţii Tăi. Amin!

     De  regimul de refacere am beneficiat până pe la sfârşitul lunii august când în urma unei „dispoziţii de sus” s-a permis să se recruteze forţe de muncă pentru fabrică şi dintre cei cu regim de refacere. Am fost întrebat ce meserie cunosc. Am răspuns „tâmplăria.” Nu exagerasem prea mult. Lucrasem tâmplăria manuală, în cadrul şcolii primare şi după aceea pentru trebuinţele casei, dar fără scule mecanice. La probă mi-au dat să asamblez un fierăstrău de mână din piesele lui componente. Am mers la sigur.

Mi-au dat o bucată de lemn să o tai cu el. Am îndreptat pânza fierăstrăului înainte de începerea operaţiunii şi tăierea a mers uşor. Am reuşit la examen şi a doua zi eram „angajat”. Lucram la tâmplărie la confecţionarea capacelor pentru WC şi aveam ca instructor pe un deţinut numit Enciu. Cam pe la ora 11 a.m. a venit un gardian cu o listă din care a citit mai multe nume dintre care şi a lui Enciu şi al meu. Am fost scoşi pe poarta fabricii cu tot bagajul şi băgaţi într-o cameră de aşteptare în secţia I-a. trebuia să apărem în faţa unei comisii, aşa ne-a spus „domnul şef”. Ce fel de comisie? Deţinutul politic n-are voie să ştie. Numai stăpânul ştie. Îmi părea rău însă că acum probabil voi pierde şi fabrica unde speram să rămânem pentru o bucată de vreme. După amiază mi-a venit rândul să trec prin faţa „misterioasei” comisii. Am fost introdus într-o cameră unde în jurul unei mese de scris, cu nişte hârtii pe ea, stăteau de vorbă trei galonaţi. Pe unul l-am recunoscut. Era directorul Farcaş. Ceilalţi doi am aflat mai târziu că erau Zeler şi Sepeanu. Unii din deţinuţii cu care am vorbit după aceea îi cunoşteau.

     Mi-au pus întrebări asupra identităţii („tata, mama şi baraca” cum se spunea printre deţinuţi despre verificarea de acest gen). După aceea m-au întrebat unde îmi sunt părinţii. Le-am spus „În Statele Unite, America.” Nu ştiu ce-au discutat între ei înainte de intrarea mea, dar când să plec l-am auzit pe Farcaş zicând: „Aista îi aşteaptă pe Americani!” şi s-au pornit tustrei pe un râs de credeam că au să se înece. Unul din ei mi-a zis: „Spune miliţianului care aşteaptă afară numărul trei!” La ieşire aştepta Marcu Onisim zis Marcu Chioru căci avea un ochi de sticlă. Era unul din cei mai de treabă gardieni din Aiud. M-a întrebat ce număr. I-am spus trei şi cum eram cu tot bagajul la mine m-a trimis imediat la celula – nu mai ştiu care pe Scurta Vest etajul unu, unde un alt miliţian mi-a deschis uşa şi m-a băgat înăuntru. Curând după aceea probabil că „onorata comisie” îşi terminase misiunea am fost scoşi la plimbare în curte, toate celulele de pe aripa aceea ca în vremurile bune. Am început-o în stilul regulamentului vechi: Încerc cu ochii în pământ cu mâinile la spate dar n-am apucat să facem o tură completă şi apare subdirectorul Dorobanţu: „Mişcă mâinile! Fă mişcări de respiraţie. Ridică capul! Ce te plimbi aşa ca o momâie.” Auzindu-l dându-ne atâtea porunci „neregulamentare” nu ştiu de ce îmi aminteam de acei geambaşi de cai care ca să vândă o pereche de gloabe mai întâi în îmbătau apoi le trăgeau o bătaie bună şi intrau cu ei în iarmaroc încinşi la fugă de mâncau pământul. „Cine cumpără o pereche de zmei ca aceştia?” Aveam intuiţia clară că cineva de după gemurile birourilor administraţiei ne observă „ca să cumpere zmeii!!” Plimbarea a durat mult de tot până s-a înserat de-a binelea. Am intrat în celule şi ni s-a servit o fasole scăzută cu jumări cum nu mai mâncasem niciodată la Aiud. Semn bun! La începutul mesei unul dintre noi s-a ridicat şi a zis: „Fraţilor, eu sunt preot. Hai să facem o rugăciune înainte de a mânca.”

     Unii se grăbeau să tragă concluzii supraoptimiste:„Miroase a libertate!” Dar fasolea cu jumări a avut un efect nedorit. A trecut ca trenul prin stomacurile noastre debilitate şi am început să ne înscriem la rând la tinetă. De trei ori s-a umplut tineta până aproape de margine şi de trei ori ne-a lăsat şeful secţiei să o golim deşi a doua şi a treia oară eram după ora închiderii. În celelalte celule situaţia era asemănătoare căci pe podul de lemn din faţa uşii noaste se auzea un duduit de paşi neîntrerupt. Şi bunăvoinţa gardienilor era interpretată ca semn bun. Pentru unii nu putea fi decât libertatea. Dar împotriva eliberării pledau pedepsele noastre. Toţi aveam pedepse mari, peste zece ani.

     A doua zi aceeaşi mâncare îmbunătăţită ca şi ieri. După amiază s-a auzit de vreo două ori zgomotul unui motor în faţa celularului şi mişcări de paşi pe coridor dinspre capătul opus celulei noastre. Aşadar va fi o plecare. În ziua următoare programul acesta s-a mai repetat o dată apoi totul s-a liniştit din nou. Eram îngrijoraţi: „Ce se va întâmpla cu noi?”

     Eram ca animalul legat la iesle. Stăpânul îl dezleagă şi-l duce unde vrea şi când vrea şi animalul nu are nici o alegere… Am aşteptat şi în ziua următoare. După mersul luminii soarelui în celulă ni se părea că ora plecărilor a trecut. Ne resemnasem. Cel puţin regimul alimentar se menţinea deosebit de bun. Ne obişnuisem acum şi problema tinetei nu se mai punea. Dar iată că deodată se aude iar zgomot de motor. Gardianul ne bate în uşă: „Fiţi toată lumea gata cu bagajul.” După ce a mai trecut pe la o uşă s-a întors şi a început a deschide. Cei mai dinaintea noastră coborau scara şi ieşeau în faţa intrării celularului. Acolo era dubiţa cu Crucea roşie. Pleca cu o încărcătură şi urma să se întoarcă după noi. vom mai sta puţin la aer. Până să se întoarcă dubiţa am fost organizaţi în echipe administrative. Echipa din care făceam parte era numărul 39 şi avea încă patru membri: Dumitru Spânoche, Nicolae Pârvulescu (ambii din Constanţa), Constantin Iuruc (macedonean) şi părintele Codilă Teodor, din Bihor.

     Noi eram penultima echipă administrativă. Urma echipa Nr. 40 mai numeroasă ca celelalte şi cuprindea trei ingineri între care colegul meu Lupaşcu Leonida, un contabil, un doctor, un agent sanitar şi tot în această echipă l-au trecut şi pe părintele Şerban care stătuse până acum în camera noastră. A sosit dubiţa cu gemuleţe aranjate frumos cu perdeluţe albe şi cu semnul crucii roşii pe toate laturile şi în spate. Când s-a deschis uşa din spate ca să ne urcăm, înăuntru beznă neagră ca smoala. Geamurile cu perdeluţe erau false. Pe dinăuntru dubiţa era complet căptuşită cu tablă neagră ca banditul să nu poată vedea pe unde este dus. Înainte de a ne sui am reuşit să zăresc în cabină lângă şofer pe subdirectorul Dorobanţu. Tăbărâse cu amândoi pumnii pe capul miliţianului şofer şi-i căra mereu la pumni de să-l ameţească. Dorobanţu mergea să-şi încarce “zmeii” la vagon. Am intrat ambele echipe în dubiţă, cam înghesuiţi şi la urmă un miliţian însoţitor cu pistolul automat de gât care s-a aşezat pe un scăunel special în spate. Ni s-a interzis orice şoaptă tot timpul mersului. Dar de-abia s-a pus maşina în mişcare şi un nor de praf s-a ridicat de la roţi prin crăpăturile duşumelei de nu mai puteam respira. Am început să batem cu pumnii în pereţii de tablă. Îl auzim pe Dorobanţu:

     – Ce este? Auzim o voce dintre noi:

– Domnule Director, deschideţi o uşă sau o fereastră ca să ne intre şi puţin aer că ne asfixiem aici!

– Ce mă tu eşti doctor de vorbeşti aşa?

– Da, sunt doctor şi vă spun că în condiţiile acestea nu vom ajunge la destinaţie!

A deschis gemuleţul dintre cabină şi celula dubiţei şi l-am putut vedea cum din când în când îl mai binecuvânta cu pumnii pe bietul şofer. Aveam însă prin gemuleţ şi puţin aer. Dubiţa s-a oprit apoi a pornit în „marş ariere” ţopăind mereu. Treceam peste şinele liniei ferate. Când s-a oprit şi s-a deschis uşa eram plasaţi exact în uşa dubei vagon. Ne-am agăţat de scară şi am urcat. De data asta urcarea a mers uşor că nimeni nu mai avea lanţuri deşi toţi aveam pedepse mari – toţi eram candidaţi pentru astfel de ornamente. Am fost cazaţi în camera mare a dubei vagon toţi cei ce ne urcaserăm de la Aiud. Nici unul n-a fost dus într-o celulă, un alt semn că ne bucuram de un favor oarecare imposibil de înţeles. În camera mare un om scund şi îndesat cu o barbă roşcată netunsă, cu aspect de lup de mare, ne lămureşte. Mergem să lucrăm la o mină.

– „Cum, să lucrăm în subteran? Acolo sunt gaze explozive!”

– „Este vorba de o mină de minereuri neferoase. Nu există grizu.” Colegul meu Lupaşcu Leonida îmi explică: Acesta este inginerul minier Ion Bujoiu. E foarte bine pregătit în meseria lui şi a fost şi ministru al minelor şi petrolului. Bănuieşte că vom lucra undeva în Nordul ţării. Nu ştie exact unde. Un mare număr de oameni îl înconjoară şi-i pun tot felul de întrebări în legătură cu munca ce ne aşteaptă. De la distanţă prind doar frânturi de răspunsuri. Rulători… vagonetari… minereu pietre din cerime …perforatori… artificieri… cuvinte cu înţeles cam vag pentru cei ce nu ştiau ce este o mină.

     Mi-aduc aminte că în copilăria mea visasem că mă duc la fântâna din curte şi mă urc în găleată şi găleata se coboară cu mine în adânc dar nu dau de apă ci de un fel de tunel unde mă cobor şi pornesc prin el ca să ajung la un loc unde trebuie să lucrez. Aveam cu mine nişte scule: o sapă, un târnăcop şi o covăţică…

     Va să zică şi visul acesta trebuia să se împlinească aidoma… O îngrijorare mă cuprindea: De ce a trebuit să visez aceste lucruri? Să-mi fie scris ca să sfârşesc viaţa într-o mină? Tocmai răsună o explicaţie: „Da, în mină se pot întâmpla multe accidente dar un minier bine pregătit ştie să le prevină…” Poate voi avea timp, să vă explic măcar puţin ce trebuie să faceţi când veţi coborî la lucru în subteran. E foarte important.

     Se făcuse târziu, am început să moţăim şi am adormit ascultând explicaţiile inginerului Bujoiu despre munca în subteran, care ne aştepta. Nu ştiu când a terminat. M-am trezit în zori de zi într-o tăcere de mormânt. Ceilalţi încă dormeau. Trenul nu se mai auzea. Duba părea părăsită undeva pe un câmp. M-am uitat prin zăbrele dacă se vede vreo gară sau vreo clădire. Nimic! S-au mai trezit şi alţii. Aceleaşi întrebări: Unde suntem? Stăm pe loc! Am ajuns la destinaţie. Afară nu se poate vedea decât un singur pom izolat, în rest jur împrejur câmpie întinsă. Unul îşi dă cu părerea. Suntem în Câmpia Tisei în Ucraina Subcarpatică din Uniunea Sovietică… Ca un cuţit mi-a trecut vestea prin cap şi prin inimă. „Va să zică aceasta ne-a fost destinaţia finală. Robi dăruiţi Uniunii Sovietice. Ne aşteaptă gulagul cu minele morţii despre care citisem în cărţi cândva…Accidente programate… etc.”

 

BAIA SPRIE

 

     Afară se aude zgomot de motor şi se opreşte la uşa dubei. Se aud paşi răspândindu-se în diferite direcţii. „Au venit Ruşii să ne ia în primire!” Şi-acum uşa dubei se deschide şi un sergent securist ne ia la ameninţări şi înjurături de credeai că se prăvale cerul peste el. Mulţumescu-ţi, Doamne! Vorbea în limba română! Un camion cu prelată ne aştepta lângă dubă. Altul, pentru escortă stătea mai de-o parte. Ni s-a poruncit să ne urcăm în camion şi să ne aşezăm jos pe platforma lui. S-a tras prelata peste capetele noastre şi s-au luat măsuri ca să nu putem vedea nimic nici noi şi nici lumea din afară să nu ne vadă.

     – Să nu te prind că te uiţi afară, că al tău e dracul, cât capra!” Este expresia cu care ne-a luat în primire însoţitorul care s-a urcat între noi cu pistolul mitralieră de gât. Am luat-o din loc. La cam un sfert de oră de drum neted pe câmpia unde se oprise trenul, motorul camionului a început să icnească a urcuş apoi din în ce în ce mai mult a început să sforăie tot mai din greu. Urcam. La un moment dat vântul ridică puţin prelata din marginea unde mă aflam. Treceam printr-un sat. din curtea unei case o bătrână a zărit de sub prelată povara pe care o căra camionul. A dus mâna la gură a mirare apoi şi-a făcut semnul crucii. O fi avut şi ea pe cineva luat de securitate?

     După un geamăt mai lung camionul s-a oprit în faţa unui gard de sârmă ghimpată, dincolo de care se vedea un gard de scândură pusă în picioare de 4 metri înălţime. În spatele lui se zăreau crestele acoperişurilor unor barăci. În faţa noastră gardul de sârmă ghimpată avea o deschidere care corespundea cu o poartă în gardul de scândură. La dreapta noastră pe o muche de deal se vedea o clădire cu un luminator cu geamuri îndreptat către locul unde coboram noi din camion şi se vedeau nişte oameni în spatele geamurilor luminatorului. În stânga altă clădire de zid unde intrau şi ieşeau nişte soldaţi. Aceasta era cazarma lor. Sergentul cel aspru ne-a încolonat pe câte cinci, a intrat pe poarta de scânduri şi a dat ordin să intrăm înăuntru. Un gardian cu grad de plutonier ne număra şi ne lua în primire. El avea o baracă mai mică: Punctul de control. După ce ne-a numărat pe toţi, ne-a condus la stânga printre colţurile a două barăci mai mari în curtea coloniei. Colonia consta din trei barăci cu câte 4 dormitoare fiecare iar în a patra baracă era sala de mese cu bucătăria. Prima baracă era la stânga pe unde am intrat noi. A doua era la dreapta aşezată sub o lespede mare de piatră înfiptă într-o muche care sta parcă gata să se prăbuşească peste baracă. Aceasta era „baraca de sub stâncă”. A treia era sala de mese iar a patra era aceea din faţa noastră cum am intrat noi în curte. Acolo erau dormitoarele unsprezece şi doisprezece unde am fost cazaţi noi ultimii sosiţi. De carantină nu putea fi vorba, cei ce se plimbau prin curte plecaseră din Aiud doar cu o zi sau două înaintea noastră. Am putut să ne amestecăm şi să vorbim cu ei. Primul cunoscut pe care l-am întâlnit a fost Vasile Havrilescu, asistentul profesorului de drept Tarangul, mutat  cu catedra de la Universitatea Cernăuţi la Cluj. Vasile urmase liceul la „Mitropolitul Silvestru” din Cernăuţi cu un an înaintea mea. ne ştiam bine.

     – Unde suntem aici măi Vasile?

     – La mina de metale neferoase Baia Sprie.

     – Şi aţi fost la lucru în mină?

     -„Încă nu! Vezi tu turnul acela din bare de fier din stânga? Acela e turnul maşinilor de extracţie. Pe roţile acelea din vârful lui se coboară şi se ridică cablurile de oţel de care sunt agăţate cabinele care coboară sau urcă materiale sau oameni în mină. Turnul acesta este în curs de reparaţie şi întărire şi până nu se va termina lucrul la el noi nu vom intra în mină.”

– Ce clădire este aceea de lângă turn cu luminatorul acela înalt?

– Aceea este baia minei. În ea intră minerii de se dezbracă de hainele de stradă şi se îmbracă cu haine de lucru în subteran, iar când ies de la lucru se spală de murdăriile din mină şi se îmbracă cu hainele de stradă.

Se auzea un hăpăit continuu: „Hap – hap – hap – hap!…”

     Dar hăpăitul acesta ce să fie?

– E concasorul care sfărâmă minereul scos din mină până îl face de mărimea nucilor.

– Dar se mai aude un zgomot, un fel de Pârrr, poc! pârrr, poc!

– Aceea este maşina de ascuţit sfredelele. Sfredelele cu care se dau găuri în rocă se tocesc şi trebuiesc ascuţite. Li se face un fel de floare la cap cu ajutorul acestei maşini.

     Pe partea dinspre Miază-zi pe nişte cabluri de oţel întinse peste valea largă şi adâncă între două dealuri înalte se mişcau nişte gondole un singur braţ de susţinere, suportate pe cablu cu o roată. Roţile clămpăneau într-un ritm continuu cu un sunet care îmi amintea de tropăitul pe caldarâmul de piatră a copitelor cailor de la birjile cu roţi de cauciuc din Cernăuţi: “Clapa-clapa, clapa-clapa!…”.

– Dar funicularul ăsta ce rost are?

– El transportă minereul de la flotaţia din Firiza la topitoria din Baia Mare. Gondolele pline de minereu urcau trase de un cablu de tracţiune din vale din stânga peste dealul înalt ce se vedea la dreapta noastră. Din când în când câte o gondolă se desprindea din legătura ei cu cablul de tracţiune şi pornea cu viteză nebună înapoi spre vale unde se întâlnea cu gondola următoare ce urca după ea. Urma o ciocnire fulgerătoare şi amândouă gondolele se prăbuşeau la pământ. Gondolele următoare îşi vedeau de drum mai departe ca şi cum nimic nu s-a întâmplat…

     Noi cei veniţi am fost chemaţi să ne umplem saltelele şi pernele cu paie. Aveam fiecare patul lui, paturi de lemn suprapuse câte două. Fiecare aveam câte două pături noi, cearşafuri şi feţe de perne albe tot noi. Fiecare am primit câte o uniformă vărgată nouă şi o bonetă din acelaşi material. Am primit câte un număr de ordine şi ni s-a poruncit de către ofiţerul politic Ion Alexandru să ni-l coasem pe bonetă aşa fel ca atunci când vom lucra cu maiştri civili ai minei, aceştia să ne poată identifica după numărul de ordine. Am aflat mai târziu de la aceştia că ei erau oamenii care ne priveau prin luminatorul de la baie când ne coboram din camionul cu prelată să intrăm în colonie.

     Oamenii aceştia care trebuiau să lucreze cu noi „Braţele Speciale” voiau să vadă cu cine aveau să lucreze. Când au văzut halul de slăbiciune al nostru s-au speriat aşa de rău, că au format o delegaţie şi s-au prezentat la directorul minei:

     – Tovarăşe director, trimiteţi înapoi oamenii aceştia, de la Braţe Speciale, pe care i-aţi adus, aceştia nu mai sunt oameni, sunt schelete ambulante, sunt morţi scoşi din morminte. Noi cu morţii nu vom putea da producţie. Trimiteţi-i înapoi că noi nu vom lucra cu ei!

Nu ştiu cum i-a mai potolit directorul, dar de atunci civilii de la Baia Sprie ne-au fost aproape toţi prieteni şi sprijinitori în toate revendicările noastre şi împotriva politrucului. Eram cazat cu toată echipa noastră în dormitorul 12 iar colegul Lupaşcu şi toată echipa lui în dormitorul 11. În dormitor aveam să împart patul de sus sau cel de jos cu domnul Luca Dumitrescu. Cum eu eram mai tânăr, i-am propus domnului Dumitrescu să stea în patul de jos şi eu să-l iau pe cel de sus. Mi-a cerut să-l las pe el în patul de sus şi n-am avut altceva de făcut decât să accept dorinţa lui. După ce ne-am stabilit locurile în dormitoare, noi cei proaspăt veniţi am fost chemaţi la sala de mese ca să ni se servească ceaiul de dimineaţă. Cei vechi îl luaseră. Am primit fiecare câte un sfert de pâine, nu de reţetă sovietică ci aşa cum era fabricată ea în vremuri mai de demult. Ni s-a spus că pâinea aceasta este numai pentru dimineaţa, la amiază şi seara vom primi altă pâine. Am observat cu bucata de pâine pentru ceai era de două ori mai mare ca aceea care o primeam la Aiud pentru toată ziua. Pe lângă aceasta am mai primit o bucată de 100 grame de marmeladă şi o ceaşcă de ceai.

     – Dacă mai vreţi ceai, vă mai dăm. Ce bun mi s-a părut atunci ceaiul acela făcut cu esenţă de ceai şi pâinea cu marmeladă! Mi se părea că nu poate fi pe lume un ceai, o pâine şi o marmeladă mai bune ca acestea – şi nu era în fond decât ceai şi pâine obişnuită iar marmelada era făcută din sfeclă… Ne-am umplut toţi ceştile şi a doua oară cu ceai şi ceai a mai rămas dar simţeam că ne e de ajuns prima dată, după atâta timp de înfometare…

     Plita din bucătăria noastră era în reparaţie. La amiază ni s-a servit o mâncare de la cantina minei. Minerii civili nu prea o mâncaseră că nu le-a plăcut, dar nouă ni s-a părut delicioasă. Era o varză dulce „a la Cluj” dreasă cu smântână lângă care ni s-a mai dat o jumătate din pâinea de 1 kg. A apărut lângă ghişeu iarăşi doctorul acela înalt şi slab de părea o prăjină care avea atârnată de ea nişte ţoale vărgate şi în vârf o bonetă de aceeaşi coloratură: „Fraţilor, ascultaţi aicea la mine câteva cuvinte. Sunt doctorul Cornel Petranevici, şeful cabinetului medical al coloniei. Vin să vă dau un sfat: nu mâncaţi dintru început toată raţia de pâine de un kilogram şi un sfert pe zi. E prea multă pentru stomacurile noastre debilitate şi ne putem îmbolnăvi grav. Beţi mai bine ceai, cât mai mult ceai ca să dăm corpului cantitatea de lichid de care are nevoie pentru o bună circulaţie. Nu luaţi cu voi în dormitoare cantitatea de pâine care vă prisoseşte. Veţi primi pâine proaspătă destulă la fiecare masă. Pâinea din dormitoare va atrage acolo şobolanii care circulă pe aici şi aceştia sunt transmiţători de boale. Vă rog ascultaţi-mă!”

     Cei mai mulţi l-au ascultat dar au fost şi unii care n-au reuşit să se înfrâneze, aşa erau de hămesiţi, că şi-au mâncat şi porţia lor şi au primit şi de la alţii pâinea care le prisosise. Doi din aceştia erau să moară în timpul nopţii şi au chemat doctorul şi le-a făcut spălături stomacale şi i-a salvat. Îmi aduc aminte doar un nume plutonierul de jandarmi Amarandei. Mai târziu pâinea n-a mai fost raţionalizată la Baia Sprie decât după venirea directorului Zoltan. Până atunci fiecare îşi lua pâine câtă voia. Despre acest director voi mai vorbi. Gardienii se purtau corect. Nu înjurau, nu ne bruscau. Eram toată ziua liberi prin curte şi noaptea barăcile nu se încuiau, ca să putem merge la caz de nevoie la latrină. Făceam cu rândul de corvoadă la bucătărie şi la construirea unor alei din bolovani de râu între barăci. Supraveghetorul construcţiei aleilor era prietenul meu de la Facultatea de Construcţii din Iaşi, Tudorel Părâu. Nu-mi mai amintesc ce ni s-a servit la cină în ziua aceea, dar noaptea care a urmat n-o voi uita niciodată. A sunat toaca de fier pentru culcare. Afară era răcoare dar încă destul de bine ca să dormim cu ferestrele deschise. M-am întins în patul cu salteaua de paie umplută proaspăt pe cearşaful alb bine întins deasupra saltelei. Era moale, neobişnuit de moale şi pătura nouă de lână la fel. Mă simţeam în ele ca într-o baie călduţă şi era aşa de bine că aţipeam… Dar mă trezeam brusc cu senzaţia cu mă afundam în apa în care eram scăldat. O trezire, două, trei… Toată noaptea aceea n-am reuşit să dorm un sfert de oră, am stat mereu între aţipire şi trezire şi n-am putut dormi din cauza moliciunii patului. Eram treaz când s-au schimbat prima dată plantoanele în dormitor şi când s-au schimbat a doua oară şi treaz eram când a sunat toaca de deşteptare! Mă întreb şi acum. „De ce n-am fost în stare să dorm în noaptea aceea? S-a ridicat prea brusc nivelul dextrinei din sânge datorită ceaiului şi a marmeladei sau îmi lipseau cumva cioturile din pardoseala de la Aiud?”

     A doua zi, după deşteptare am făcut gimnastică de înviorare sub comanda maiorului de Vânători de Munte Gheorghe Scurtu apoi ni s-a servit de dimineaţă ceaiul cu pâine şi marmeladă cu singura deosebire că ceaiul era făcut din zahăr ars (caramelă). Această alternativă nu tocmai regulată a durat tot timpul celor douăzeci de zile până am intrat prima dată în subteran.

     La amiază am făcut cunoştinţă cu aşa-numiţii „cartofi Chirlomez” după numele primului bucătar de atunci. Era un fel de musaca de cartofi cu carne de oaie. Şi asta ne-a făcut o impresie de Specialitate dar mai târziu, după repetări îndelungate a ajuns să se banalizeze. După amiază a apărut în colonie directorul administrativ David, un membru de partid din ilegalitate făcut peste noapte ofiţer de securitate cu grad de maior. Era un tip ceva mai înalt decât media oamenilor obişnuiţi cu un trup masiv ca de luptător de circ. Purta mâinile depărtate de trup din cauza musculaturii pe care o dobândise în viaţa anterioară ca muncitor cu barosul într-un atelier de forjă. Şi mai avea o caracteristică: haina sau mantaua de pe el erau totdeauna descheiate…

     Ne-a adunat pe toţi în careu în mijlocul curţii şi a început să ne vorbească: arătând cu mâna spre dealul unde urcau gondolele funicularului şi unde se găseau urmele unei exploatări miniere din timpul Dacilor

     – Uitaţi-vă voi la dealul acela! De două mii de ani Balş şi Bujoiu au exploatat aur din locul acesta şi n-au adus în mină curentul electric, dar clasa noastră muncitoare îl va aduce. Vom face din mina aceasta o mină model cum n-a fost în timpul exploatării lui Balş şi Bujoiu, ş.a.m.d. Vouă, clasa noastră muncitoare v-a dat cinstea să vă primească în rândul celor mai respectaţi membri ai ei în rândul muncitorilor mineri. Trebuie să vă arătaţi vrednici de această cinste, să munciţi şi să nu fiţi cum se zice vorba aceea „raccitranţi”. Dacă veţi munci bine vă vom da dreptul la scrisori şi la pachete şi la vorbitor personal cu familia şi la cei care nu sunteţi însuraţi vă vom aduce şi fete, numai să meargă fest minereul!… La auzul acestor vorbe ne muşcam buzele ca să nu râdem, dar directorul David era foarte, foarte serios.

     L-am întâmpinat după discurs pe domnul inginer Bujoiu:

     – Ce credeţi domnule inginer de cele spuse de domnul director David?

     – Pe domnul director David trebuie să-l credem căci şi el crede ferm în tot ceea ce zice şi promite, dar realităţile sunt altfel!

     La o altă adunare directorul David trebuia să aleagă dintre noi un contabil care să ţină evidenţa echipamentului şi alimentelor care ne intrau în colonie fie de la Direcţia Generală a Penitenciarelor, fie de la mină. Uniformele vărgate noi ne erau date de la Direcţia Penitenciarelor. Alimentele şi cazarea din partea minei. Tot de la mină ne erau date şi hainele de lucru în subteran, şi echipamentul de protecţie. Ca să-şi aleagă contabilul David a adunat toată lumea în careu, apoi a cerut ca să iasă în faţă toţi contabilii. Au ieşit vreo cinci şi David l-a întrebat pe fiecare: „Tu ce recomandare ai?” Unul a spus: „Eu am fost contabil şef la întreprinderea…” Altul că a fost şeful contabil al unei bănci, altul a fost profesor universitar de contabilitate la Academia Comercială din Bucureşti dar nici unul nu i-a fost pe plac. În fine, a ajuns la Şteanţă: „Eu am recomandare de la domnul ofiţer politic Chirion de la Aiud, … de la Bucureşti şi … de la Turnu Severin ş.a.m.d.” Şi David l-a confirmat: „Tu ai să fi contabilul coloniei!” De atunci Şteantă n-a mai locuit cu noi înăuntru gardurilor de sârmă ci într-o baracă în afara lor unde avea sub cheie toate alimentele pentru noi şi pentru ostaşi. Ba se zice că din când în când era dus şi la „plimbare” prin oraş.

     Cu îngăduinţa domnului director al minei, dr. ing. Isaicu, lucrul de reparaţie a turnului de extracţie a durat douăzeci de zile după venirea noastră, timp în care am beneficiat de hrană suficientă, program de înviorare dimineaţa şi mişcare în aer liber toată ziua. Aceste condiţii ne-au ajutat să mai prindem un pic de putere înainte de a intra la lucru în subteran, căci după aceea munca grea şi gazele din mină, munca numai de noapte şi odihna insuficientă în timpul zilei nu ne-au mai permis să ne refacem prea mult puterile. În timpul acestor zile de refacere inginerul Bujoiu a ţinut să ne pregătească pentru munca ce urma să o facem. În fiecare zi ne aduna pentru circa două ore să ne vorbească despre cum trebuie să umblăm şi cum să lucrăm în mină. Era întotdeauna asistat de către un „cadru oficial” un miliţian pasă-mi-te ca să păstreze ordinea dar şi pentru a controla ce ne spune. Inginerul Bujoiu era un om care se pricepea să ne spună în cuvinte simple şi ceea ce trebuia să subînţelegem. Şi el ne spunea: „Minerul este un om tacticos. Când merge spre locul de lucru nu aleargă ci caută atent pe unde trece căci este ameninţat de pericole: de sus din cerime, de jos din goluri ce se deschid în galerie şi din pereţi din stânga şi din dreapta lui. Lampa de miner este cea mai importantă sculă pe care o are el. Fără ea nu trebuie să facă nici un pas înainte. Eşti  singur şi ţi s-a stins lampa, te opreşti pe loc şi începi să strigi din toate puterile „Lumină! Lumină” Oricine aude acest strigăt în mină trebuie să vină să te ajute ca să-ţi aprinzi lampa. Când ai ajuns la locul de lucru, primul lucru care trebuie să-l faci este ca să te asiguri că nu sunt condiţii care să-ţi puie în pericol viaţa. Copturi în cerime şi în pereţi, găuri state umplute cu cartuşe de dinamită şi neexplodate, uneori chiar cu capsele în ele… Pericol de moarte. Chemaţi maiştrii civili să vă ajute! Nu umblaţi voi acolo. Dacă din timpul de 8 ore de lucru ai consumat chiar şi 5-6 ore pentru asigurarea locului de lucru, e justificat. Îţi protejezi viaţa ta şi a altora.” Aşa ne vorbea tot timpul Bujoiu în “Cursul scurt de minerit”, şi mulţi dintre noi ne-am salvat viaţa datorită cunoştinţelor învăţate de la el. Cu directorul minei au fost colegi de facultate. Din când în când Bujoiu trebuia să aibă şedinţe tehnice de informare cu directorul, întotdeauna însoţit de politrucul Alexandru. Cei doi aveau un fel de a vorbi în jargon ştiinţific şi profesional că Bujoiu reuşea să se plângă de tot felul de şicane întâmpinate din partea politrucului şi acesta nu reuşea să prindă o jumătate de cuvânt.

     Lucrul acesta ne-a fost de mare ajutor atunci la începutul contactului nostru cu munca în subteran. Privită în tot ansamblul ei, perioada aceasta de început de la Baia Sprie a fost cea mai bună perioadă pe care am trăit-o în tot timpul puşcăriei mele şi cred şi a altora. Domnul Bujoiu voia să ne cunoască mai bine pe noi inginerii mai tineri în vederea organizării şi îmbunătăţirii lucrului în mină. Aducea de la directorul Isaicu lucru pentru noi. Fişe pentru reaşezarea normelor de lucru pentru civili. Vedeam de aici cum variază norma în funcţie de duritatea rocii, de condiţiile de temperatură a locului de aerisire şi de infiltraţii de apă din cerime (ploaie din cerime). Şi a venit apoi timpul să se organizeze echipele de lucru în mină. Dintru început nu aveam decât locuri de muncă pentru rulători şi vagonetari plus echipa tehnică. Rulătorii lucrează în abataj şi cară minereul prăbuşit de împuşcătură la nişte puţuri numite rostogoale. Căzând în aceste puţuri până la nivelul galeriei de transport, minereul ajunge la nişte jgheaburi mari şi este reţinut în aceste jgheaburi numite „guri de rostogol” cu ajutorul unor opritori. Vagonetarii aduc câte un vagonet gol la gura de rostogol, ridică opritorile şi lasă minereul să curgă în vagonet. Când vagonetul s-a umplut pun opritorul şi curgerea minereului se opreşte, iar vagonetul este împins de vagonetar câtre puţul de extracţie unde va fi urcat în cabina liftului numită „corfă” şi va fi scos la suprafaţă.

     Principiul de organizare a oamenilor în grupe în perioada când ne  repartiza inginerul Bujoiu era „pe simpatii”. Un individ care se bucura de mai multe prietenii îşi aduna în jurul lui un număr de oameni şi se anunţa la biroul tehnic ca şef de echipă cu componenţa stabilită în prealabil. Fiecare din cei numiţi era întrebat dacă acceptă să fie cu ceilalţi şi treaba era gata. altă echipă la rând. Mina ne-a acordat de la bun început şi nişte posturi de „maiştri” în funcţie de numărul total de oameni. Pe noi inginerii tineri Bujoiu ne întreba dacă vrem să ocupăm aceste posturi. Era o problemă delicată de a servi ca intermediari între maiştrii civili ai minei şi oamenii noştri. Când m-a întrebat şi pe mine, am răspuns că eu aş prefera un loc unde să lucrez efectiv la uşurarea muncii celorlalţi.

     – Excelent! Vrei să lucrezi la echipa tehnică? Acolo vei avea multe de făcut! Nu prea ştiam ce va trebui să fac dar am zis „Da.”

     – Îţi mulţumesc! Mă gândeam: Ce o fi aşa de important de-mi mulţumeşte?

     Echipa mea se compunea din patru oameni: un absolvent al Facultăţii de Construcţii – eu, un mecanic auto – Nicolai Seredenciuc, un electrician – Constantin Constantinescu, zis Epure, şi un tânăr ofiţer de marină – Aurel Pastramagiu. Am fost repartizaţi la orizontul 12 Vest. Şeful orizontului 12 Vest dintre deţinuţi era arhitectul Nicolae Goga. A venit şi ziua să intrăm în subteran. Seara pe la ora 6 p.m. ni s-a servit o mâncare caldă, apoi ne-am adunat pe echipe în faţa Postului de Control cu sacii de merinde în care aveam hrana rece pentru pauza de la miezul nopţii şi bidonul cu apă de băut căci apa din izvoarele din mină era otrăvitoare datorită compuşilor metalici de plumb în primul rând. Echipele de lucru erau lăsate să iasă pe poartă aşa cum au fost constituite de Biroul Tehnic şi după orizontul la care aveau să lucreze; întâi orizontul unsprezece, apoi doisprezece echipele de rulaj întâi, apoi vagonetarii şi echipele tehnice la urmă. Echipa noastră era tocmai la urmă. Am aşteptat destul de mult să ne vie rândul. În corfă – cabina maşinii de extracţie încăpeau numai cinci oameni deodată. Când am ieşit pe poartă un şir de ostaşi de securitate aşezaţi din distanţă în distanţă cu pistoalele automate la gât ne priveau cu priviri chiorâşe: „Duşmanii poporului.” Am ajuns în faţa puţului de extracţie. Un om mai în vârstă şi faţa rumenă ca un măr domnesc aştepta cu mâna pe o sârmă corfa, care tocmai ieşea la suprafaţă. Am aflat mai târziu de la civilii care lucrau cu noi că Moş Măr Domnesc era bolnav în ultimul grad de TBC şi de aceea avea faţa roşie ca un măr. Aştepta cu mâna pe sârma de semnalizare corfa care tocmai ieşea la suprafaţă. Când duşumeaua corfei era la nivelul suprafeţei, a tras odată de sârmă. „Ţanc!” Corfa s-a oprit. A deschis uşile corfei, ne-am urcat în ea şi el a închis uşile după noi, apoi a tras din nou de sârmă de două ori, “Ţang-ţang”. Era semnalul transmis mecanicului de la maşina de extracţie să coborâm. Imediat corfa a început să coboare rapid. Din când în când zăream ca o sclipire câte o lumină la câte un orizont. La orizontul 12 corfa s-a oprit, pe nişte bârne de lemn puse de-a curmezişul puţului. Acesta era cel mai de jos orizont. Corfa nu mergea mai jos. La coborâre lucrau doi mineri civili tineri îmbrăcaţi în haine galbene cauciucate pescăreşti şi cu pălărie din acelaşi material. Pe puţul de extracţie curgea nişte apă care cădea împrejur ca o ploaie. Unul din ei a tras cu ambele mâini de o sârmă lungă care mergea până la suprafaţă un semnal „Ţang!” adică stai. Celălalt ne-a deschis uşile corfei. Ne aflam într-o galerie mai largă cu trei linii de cale ferată îngustă – ecartament 1000 de milimetri. În galeria asta erau opriţi şi adunaţi toţi cei ce eram repartizaţi să lucrăm la orizontul 12 fie în Vest, fie în Est. Un civil a venit şi ne-a dat şi nouă la fiecare câte un prosop, apoi a ridicat mâna sus să ne atragă atenţia şi a strigat cu o voce înăsprită de un fel de răguşeală:

     – Oameni buni, ascultaţi-mă căci am să vă comunic ceva foarte important: s-a făcut linişte şi el a continuat: Sunt inginerul Pârvulescu, uitaţi-vă la mine că sunt un om tânăr, am numai treizeci de ani dar sunt nenorocit pentru toată viaţa şi nu ştiu cât voi mai reuşi să mai trăiesc, căci nu pot trage în plămâni aerul de care am nevoie să-mi susţin viaţa. Când eram student practicant, am perforat pe praf şi m-am îmbolnăvit de silicoză din praful ce l-am respirat. Vă sfătuiesc şi vă rog: când veţi ajunge să lucraţi şi voi la perforat, să nu perforaţi pe praf. Căutaţi să introduceţi de la bun început perforajul umed. Vă veţi cruţa sănătatea voastră şi a celorlalţi muncitori din mină. Eu vă voi ajuta cu ce pot.

     Întâlnirea  aceasta cu inginerul Pârvulescu ne-a fost şi ea de mare ajutor pentru supravieţuirea noastră în condiţiile grele de muncă în subteran. Chiar dintru început noi nu eram acea turmă de animale care să se repeadă la muncă orbeşte cu riscul vieţii. Ştiam de unde ne vin pericolele şi ne feream. Poate că şi de aceea în primii doi ani de minerit noi n-am avut nici un accident de lucru mortal. Am avut doi morţi, e adevărat. Primul, farmacistul Duţescu Alexandru, a fost trimis de la Aiud cu noi numai ca să nu moară acolo căci Aiudul depăşise toate normele de mortalitate. Duţescu era în ultima fază a bolii de tuberculoză şi a murit în a doua noapte după sosirea noastră la Baia Sprie. Al doilea mort a fost Vasile Dordea, arestat din vremea lui Antonescu, trimis la mină în stare de boală avansată. A murit înainte de a împlini un an de la sosire de ulcer stomacal perforat.

În prima noapte de lucru pentru noi echipa tehnică am fost preluaţi împreună cu o echipă de rulători, de maistrul civil Kohler. Am străbătut galeria largă cu 3 linii de cale ferată până în faţa ventilatoarelor, apoi am apucat-o spre stânga la orizontul 12 Vest. Galeria pe care am străbătut-o până aici este Galeria Transversală şi serveşte la manevrarea vagoneţilor plini către corfă şi a celor goi spre locul de încărcare. Întâi am asistat la o demonstraţie de „copturit” în abataj cu o echipă de rulatori la rostogolul 17. Maistrul civil a luat o rangă lungă şi a început să ciocănească cu vârful ei roca din cerime şi apoi şi cea din pereţii abatajului. Când auzea un loc care suna a oală spartă însemna că acolo roca e crăpată de explozie „o coptură” care este periculoasă şi trebuie dată jos. Odată coptura găsită maistrul introduce capătul teşit ca o daltă a răngii în crăpătura copturii şi din câteva zvâcniri roca începea să pârâie şi coptura cădea. Urma alta şi alta…

     – Lucrul acesta trebuie să-l faceţi totdeauna înainte de a vă apuca de lucru. Se cheamă „asigurarea locului de lucru”. Da, despre importanţa lui ne vorbise Bujoiu în Cursul Scurt de Minerit.

     De acolo am coborât în galerie şi am fost conduşi la „locul nostru”. Chiar acolo când ne-am dat jos din abataj era o ladă mare făcută din dulap de lemn plină cu fiare vechi. Acolo era locul nostru de muncă iar fiarele erau materialele pe care le vom folosi. Acum trebuie să-l aşteptăm pe domnul inginer Pârvulescu să ne spună ce avem de făcut. A apărut târziu. A trebuit să treacă pe la fiecare echipă de lucru răspândită cât de departe în abataj sau pe galerie şi asta ia timp. Am aflat că galeria se întinde peste un kilometru şi are unele ramificaţii aproape tot aşa de lungi. Linia ferată se întinde şi ea prin toate aceste galerii. Dintru început noi ne vom ocupa de întreţinerea liniei ferate dar mai avem o misiune în plus: să lungim conducta de apă a sectorului de la ventilatoare până la linia dublă, acolo unde se încrucişează vagoneţii plini ce merg spre puţul de extracţie cu vagoneţii goi ce vin de la puţul de extracţie în sens invers. Acolo la linia dublă se va face şi aprovizionarea cu apă pentru aparatele de perforat. Lucrarea este foarte importantă. Trebuie să umblăm prin toate galeriile şi toate abatajele din Vest şi din Est şi să adunăm toate ţevile de un ţol sau mai subţiri şi să completăm conducta noastră de apă. Era vorba de 150-170 de metri de ţeavă şi trebuia să o luăm de unde o vom găsi. Toată fitingăria necesară, mufe, coturi, teuri, reducţii şi robinete trebuie să le căutăm în lada aceea. Treaba asta era grea din cauza lipsei de materiale, dar ne dădea posibilitatea să colindăm toată mina la nivelul acela şi ne înlătura cumva sentimentul acela de claustraţie de care suferă permanent omul deţinut. Din cea de a doua noapte am pornit în explorare mai întâi pe galerii cu un ochi la calea ferată şi altul în jur după ţeava subţire. Am găsit câteva bucăţi de ţevi cam 50 m. în total. Am trecut prin locuri unde plouă din cerime o apă aşa de acidulată că te pişcă unde cade pe piele şi rămâne imediat o pată albă ca o băşică de bătătură. Acolo am văzut o şină de cale ferată pe care timp de vreo 5-6 ani căzuse mereu o picătură de apă acidulată exact pe coroana şinei. Şina aceea de fier avea o gaură în mijlocul ei de la coroană până la baza tălpii, parcă ar fi fost găurită cu un sfredel special. Picătura tot mai cădea în gaura şinei. Am ajuns în locuri numite „funduri de sac” capătul galeriei respective unde aerul mânat de ventilatoare nu ajungea. Roca era aşa de fierbinte de te frigea când puneai mâna pe ea. Acolo nu puteai să stai mai mult de două minute cu „ţoalele” pe tine. Cei ce lucrau acolo nu puteau suferi nici măcar o cârpă în jurul şoldurilor. În abataj deasupra acestor locuri dacă treceai de ultimul rostogol prin care circula aerul mânat de ventilatoare, dincolo situaţia era la fel. Te frigeai. Într-un loc, datorită cerinţelor de circulaţie a aerului de la cele două ventilatoare – unul pentru Vest şi altul pentru Est – curenţii de aer trebuiau separaţi, aceasta se făcea printr-un „abataj cu aripi înclinate”. Un fel de munte de steril ridicat în mijlocul abatajului în punctul de separare a curenţilor. Laturile erau în pantă foarte înclinată până sus la orizontul unsprezece. Noi „Braţele Speciale” am numit locul acesta Golgota. În abataj treceai din Vest în Est şi invers urcând Golgota dar trecerea se făcea cu mare efort între creasta Golgotei şi palierul orizontului 11 era un spaţiu de numai 15 cm şi turbioanele de aer ce se produceau sus la creasta acestui deal artificial îţi stingeau lampa aşa că era cam riscant să te avânţi să treci Golgota. Mai existau Golgote şi la alte orizonturi, denumite aşa şi din alte motive.

     Avocatul Toader Popescu din Dorohoi, un om cu talent poetic a făcut un pastel caracteristic decorului din mină:

     Limbi de foc în gol de smoală

     Zugrăvesc pe bolţi de grote,

     Stafii vii în pielea goală

     Urcând creste de Golgote.

 

     Rostogoalele şi „suitorile” cu scări de urcat care se fac alăturat de unele rostogoale se lucrează de jos în sus. Metodă numită „susrupt”. Aceste lucrări speciale obligă minerul să lucreze numai pe praf. (Apa ce se scurge din găurile date în sus intră în aparat şi-l blochează). Ceea ce face de cele mai multe ori ca omul să se îmbolnăvească de silicoză ca inginerul Pârvulescu – boală fără leac. De aceea pe lângă numărul său de ordine rostogolul mai poartă şi numele omului care l-a făcut. Aşa erau la orizontul 12 Vest locuri numite de civili „La Bertea”, „La Klenk”, „La Samoilă” etc., şi civilii îşi aminteau de povestea acestor oameni şi cum au murit. Poate că după plecarea noastră au mai rămas câteva nume în mină ca „La Codilă”, „La Bej”, „La Lazarov”.

     Aproape de trei, patru ori zilnic eram chemaţi de vagonetari să îndreptăm linia ferată într-un loc sau altul unde erau „lăsături” locuri mai joase unde ajungând cu vagonul încărcat trebuia să faci un efort mare ca să treci peste el. Aveam un târnăcop special, băteam câteva pietre sub o traversă sau două şi dificultatea dispărea. Continuam vânătoarea de ţevi pentru apă dar nu mai găseam nimic în Vest. Ne-am adresat echipei tehnice din Est. acolo erau nişte oameni deosebiţi: inginerul Ion Constantin, maistrul Agapie, Dumitru Creangă specialist în mecanică fină şi Grigore Pop mecanic – tot unul mai de treabă şi mai bun decât altul. Au umblat şi ei prin sectorul lor, au cules ţevi subţiri de unde au putut găsi şi, mai mult, cu ajutorul lor ne-am adunat ţevile de care aveam nevoie.

În noaptea următoare am instalat conducta de apă până în dreptul jumătăţii liniei duble şi i-am pus şi un robinet la capăt. De aici se vor alimenta „tulumbele” două butoaie de fier ermetice cu care se va căra apa la punctele de lucru a perforatoarelor. Aceste tulumbe se vor transporta pe un vagon platformă numit de noi „trotineta”. Locul unde linia ferată era dublă l-am numit „hanul vagonetarilor”, aşadar apa pentru perforatoare la orizontul 12 Vest se încărca în tulumbe de la „hanul vagonetarilor” şi se transporta cu trotineta până la suitorul cel mai apropiat de punctul de perforare. Aici intervenea altă problemă cum să urci apa din galerie în abataj? Am primit alte butoaie ermetice de fier cu trei ştuţuri la fudul de sus. Ştuţul de la mijloc se prelungea înăuntru cu o ţeavă până la fundul butoiului. Acesta se lega permanent de ţeava prin care va urca apa din galerie în abataj printr-un furtun de cam 1,5 metri lungime. Pomparea se făcea cu aer comprimat care venea din conducta mare printr-un ventil la unul din cele două ştuţuri rămase. Al treilea ştuţ era pentru introducerea apei şi se închidea cu un dop. Se umplea butoiul cu apă. Se înşuruba dopul pe orificiul de alimentare cu apă apoi se da drumul la aer comprimat în butoi. Aerul presa apa în jos care urca prin ţeava din mijloc şi apoi prin cea din suitor până sus la perforator şi astfel era asigurat perforajul umed. Am scris în detaliu toată povestea asta numai ca să arăt cât de nepregătită era mina pentru acest fel de perforaj la venirea noastră. Şi noi voiam să le avem toate puse la punct atunci când vom începe să lucrăm şi noi cu aparatele de perforat, aşa cum ne învăţase inginerul Pârvulescu. Alt impediment pentru introducerea perforajului umed îl prezenta chiar aparatul de perforat zis „sovietic” cu care eram noi dotaţi. Apa de spălare a prafului produs la găurirea rocii străbătea tot aparatul printr-o ţevuşoară subţire de vreo 3 milimetri care trebuia să ajungă până la capătul sfredelului. Dacă aceasta se rupea sau dacă nu era destul de bune etanşată şi apa intra în aparat şi acesta se bloca. Nu mai lucra. De aceea încercările civililor înainte de venirea noastră n-au dat rezultate. Omul trebuia să-şi facă norma. Dacă aparatul se inunda, minerul închidea apa şi-i dădea mai înainte pe praf. Problema aparatului a fost rezolvată de echipa din Est: garnituri de etanşeizare de rezervă pentru fiecare perforator şi ţevuşoare de rezervă. Fiecare perforator să ştie cum se schimbă o ţevuşoară care s-a uzat. Aşa am reuşit ca dintru bun început aparatele noastre să lucreze cu apă şi cu randament normal. Şi perforajul umed a început de la orizontul 12 Est apoi a trecut şi la noi în Vest. Treptat, minerii civili aflând de la maiştrii care lucrau cu noi metodele folosite de noi pentru perforajul umed, au început şi ei să le aplice şi treptat, treptat toată prăfăria de care era plină mina la venirea noastră s-a sedimentat. Conducerea minei trimetea mereu rapoarte elogioase despre rezultatele obţinute de „Braţele Speciale” în introducerea metodelor moderne de lucru la ministerul lor cerând ca să se intervină la Ministerul de Interne, ca unii din noi să fim eliberaţi şi angajaţi de mină ca mineri civili. Rapoartele acestea îl indispuneau rău de tot pe politrucul Alexandru. În toate ocaziile când ne vorbea, ţinea să ne spună: „Să ştiţi că nimeni din voi nu se va elibera până nu veţi da dovadă de reeducare.”

     Între timp afară a venit iarna cu gerurile ei. Când coboram în subteran şi treceam prin faţa celor două ventilatoare de 75 cai putere simţeam aerul rece tras direct de afară prin puţul de extracţie străbătând ca nişte ace hainele noastre vărgate de lână nouă. Curentul de aer produs de motor era aşa de puternic că dacă treceai mai aproape de grilajul pus în faţa gurii de absorbţie a ventilatorului aerul te lipea de grilă şi numai cu un efort mare te puteai desprinde de el. Drept în faţa ventilatorului din Vest era un macaz de cale ferată defect şi toţi vagoneţii încărcaţi cu minereu deraiau când treceau peste el. Venind din Vest vagoneţii trebuiau să treacă mai întâi prin două uşi aşezate mai la distanţă una de alta aşa că între uşi se puteau aduna zece vagoneţi. Uşile acestea trebuiau să se deschidă pe rând aşa fel ca în tot timpul cel puţin una din ele să fie mereu închisă. Aceasta făcea ca vagoneţii să treacă peste macaz în grupe de zece, apoi o pauză şi iarăşi zece vagoneţi. Doi vagonetari erau mereu schimbaţi în fiecare noapte să ridice cu spatele vagoneţii deraiaţi la acest macaz. Şi fiecare din ei era a doua zi răcit cobză şi cu gâtul umflat. Ridicau pe rând zece vagoneţi până transpirau apoi stăteau în faţa ventilatorului în curentul acela de aer îngheţat…

     Într-o zi domnul Niculiţă Goga îmi spune: „Ia du-te tu până la macazul de la ventilatoare şi vezi dacă nu poţi face ceva că toţi oamenii care lucrează acolo răcesc şi riscă să se îmbolnăvească mai grav.” Mi-am luat târnăcopul de cale ferată şi am plecat. Ajuns acolo, mai întâi studiez obiectul: Ultima expresie a simplificării, două ace şi o inimă în afară de şinile obişnuite. Vagonetul se înscrie în curbă prin forţa muşchilor celor doi oameni. Dar cum se produce deraierea? Pun lampa jos şi mă chircesc să văd ce se petrece. Îi rog pe vagonetari să împingă un vagonet plin. Când roata din faţă a vagonetului calcă pe inima macazului, aceasta se lasă în jos sub greutate şi vagonetul trece peste ea şi deraiază. Iau o lespede de piatră potrivită, o aşez sub traversa inimii şi o înţepenesc bine cu târnăcopul. Doi, trei vagoneţi după aceea trec peste macaz cu succes. Al treilea deraiază iar. Controlez lespedea de sub traversă. A ieşit. Traversa este aşezată într-o groapă plină de noroi care „ungând” lespedea o face să alunece afară. Trebuie găsită altă soluţie. Să scoţi traversa şi să umpli mocirla înseamnă să se întrerupă circulaţia vagoneţilor plini şi goi. Nu merge! „Nu-i voie!” Mi-am adus aminte de cursul de Căi ferate pe care l-am făcut la Facultate. – O contraşină de ghidaj poate să ajute. M-am întors la domnul Goga şi i-am spus care este situaţia, apoi i-am cerut: „Rugaţi pe domnul maistru civil să-mi împrumute metrul – noi n-avem voie la asemenea scule.” Am luat metrul şi o şipcă de lemn de un metru lungime. Am aşezat şipca în chip de secantă pe firul curb al liniei opuse inimii macazului. Pe şipcă aveam marcate puncte la distanţă din 20 în 20 de centimetri şi am măsurat cu metrul abaterile curbei de la şipca dreaptă în aceste puncte. Am făcut o schiţă şi i-am dat-o maistrului civil: „Domnule maistru, rugaţi pe cei de la fierărie să-mi facă o bucată de şină îndoită cum se vede în această schiţă şi să mi-o aduceţi mâine seara  împreună cu vreo 8-10 crampoane de cale ferată.” În noaptea următoare maistrul mi-a adus cele cerute. Am mers cu ele şi cu un ciocan la macazul defect. Acolo cei doi vagonetari de serviciu îşi făcuseră deja „botezul”. Trecuseră prin mâinile lor „un pachet de zece”. Unul din ei, cunoscutul Gogu Ştefănescu pentru bancurile lui era cam îngrijorat: „Ce ne facem, domnule? Asta-i curată boală-n oase!…”

     – O să încercăm ceva să vedem cum va merge. Am aşezat contraşina în interiorul curburii firului opus inimii şi am fixat-o cu crampoane. Contraşina ţine roata vagonului lipită de firul curb opus inimii şi nu lasă cealaltă roată să încalece inima. Am stat apoi să văd cum au trecut vagoneţii rămaşi din pachetul respectiv şi cum nici unul n-a mai deraiat am plecat la alte treburi. Peste vreo două ore numai că vine la mine un vagonetar şi-mi zice:

     – Mai du-te odată la vagonetarii de la ventilatoare! Nu ştiu ce problemă mai au!” Am plecat cu inima îndoită. „Oare ce să mai fie?” Nu ţine contramaşina? Să fi ieşit din crampoane? Permite ea un joc prea larg roţii pe care o ghidează? Tot felul de ipoteze… Iată-mă iar cu cei doi. Gogu cu o mutră cam amărâtă îi zice celuilalt: „Tu du-te între uşi să slobozi vagoneţii aşa unul câte unul şi eu mă aţin aici la macaz ca să-i arăt lui Victor cum se petrec lucrurile.” Gogu ia o poziţie încordată şi-i strigă celuilalt: „Acuma! Dă-i drumul!” Vagonetul porneşte şi ajunge la macaz. Gogu pune un deget pe colţul vagonetului şi fluieră printre dinţi şi vagonetul continuă să meargă tacticos „tac-tac, tac-tac!” către puţul de extracţie. Urmează încă unul şi încă unul până se termină tot pachetul. Gogu se repede la mine şi mă ridică în braţe: „Vezi măi Victore ce ne-ai făcut tu nouă?!” Am simţit atunci o bucurie, aş putea spune o fericire care de puţine ori în viaţă am mai simţit-o. fericirea de a fi uşurat povara care ameninţă viaţa aproapelui meu şi ca să nu mă vadă Gogu cu ochii umezi, am fugit repede de acolo. O bucată simplă de fier mi-a produs atâta fericire cât nu mi-ar fi produs-o nici dacă mi-ar fi dat cineva o bucată de aur de aceeaşi mărime. Şi a fost una din puţinele bucurii din viaţa mea care n-a fost privită de nimeni cu invidie. Puteam eu să-mi închipui oare că voi trăi un moment ca acesta tocmai într-o mină de plumb?

     În acest timp fricţiunile între directorul administrativ David şi politrucul Alexandru se intensificau. David ar fi vrut să ne mai îmbunătăţească condiţiile de închisoare ca să ne încurajeze mai mult la modernizarea lucrului în mină. Politrucul îi făcea mereu rapoarte că încalcă ba una, ba alta din prevederile regulamentului puşcăriei, căutând să ne favorizeze pe noi. Până la urmă David supărat pentru nu ştiu ce raport „şi-a depus abzisa” şi s-a retras din securitate ca să se ducă înapoi la ciocanul său. Vestea am aflat-o de la civilii cu care lucram noi. în colonie a apărut un director pe care îl ştiam de la Suceava. Fusese gardian la etajul doi pe când eram şi eu la camera 9 cu Bogdanovici. Vanciu pe atunci nu se purta rău dar acum era mai vigilent în urma obţinerii rangului de ofiţer. Alimentarea nu s-a schimbat în timpul administraţiei lui căci eram în subvenţia minei şi aceasta nu înţelegea să ne hrănească rău şi să ne reducă capacitatea de producţie. Aveam pâine la discreţie. Fiecare îşi lua pâine câtă voia. Marmelada şi ceaiul, dulciurile în general nu ne mai plăceau ca efect al gazelor în care lucram în subteran. Primeam mai adesea brânză pe care o mâncam cu plăcere. La cazan primeam carne, e drept carne de oaie, dar era carne şi asta conta şi asta ne ajuta la refacerea ţesuturilor noastre anemiate. Vanciu a introdus încă o măsură de disciplină penitenciară: când voia să ne pedepsească, ne încuia în barăci şi ne introducea o tinetă mare în spălătorul din baracă, ceea ce în timpul lui David n-a existat. Printre alţii la Baia Sprie era deţinut şi un turc, căpitanul unei mici ambarcaţiuni în care grănicerii au descoperit ascunse câteva persoane care sperau să ajungă astfel în Turcia şi de acolo în Vest. Toţi au fost condamnaţi, turcul era şeful de lot. Era în pauza de la miezul nopţii turcul ca vagonetar ce era acum s-a aşezat pe un pietroi, şi-a desfăcut sacul de merinde şi mânca. Trece Vanciu pe galerie şi-l vede: „Ce faci aici măi turcule?”

     – Facem bine, mersi şi dumneavoastră la fel…

     – Îţi baţi joc de mine, turcule, şi am să te pedepsesc!

     – Eu nu batem joc la dumneavoastră, eu aşa învăţat româneşte. Când cineva întreabă ce faci răspundem „Bine şi dumneavoastră la fel!” Vanciu n-a mai lungit vorba şi l-a lăsat pe turc în bună pace.

     De la un timp am observat că unul din cei doi tineri corfagii în haine pescăreşti a fost schimbat. Era acela mai scund şi mai dolofan dintre ei, care avea un dinte de aur în faţă. Oare ce i s-a întâmplat? De la civilii cu care lucram am aflat că fusese luat la armată şi fiindcă era nepotul secretarului celulei de bază de la mină avea să fie înrolat „cu termen redus” în trupele de securitate. Se va întoarce peste un an…

     Unchiul său Kevekeş era cunoscut de toţi ca un om răutăcios, de aceea minerii civili – în marea majoritate ortodocşi, catolici sau uniţi – l-au poreclit Luther. Şi Luther se purta rău şi cu noi şi căuta să ne prindă cu lucruri interzise cum ar fi de exemplu o bucată de ziar sau încercarea de a afla noutăţi politice de la vre-un civil. Ne pâra pentru tot nimicul la politruc. Era acum responsabil cu protecţia muncii şi sub pretextul că inspectează locurile noastre de lucru, ne făcea tot felul de şicane. Un altul dintre civili care căuta să ne pârască era Borkoţy poreclit şi Cucuvaia pentru că avea o figură ce semăna cu această pasăre sinistră. Ceilalţi civili au avut totdeauna o  atitudine binevoitoare faţă de noi, cu toate că unii din ei erau membri de partid bine verificaţi. La 12 Vest am avut pe rând pe Kohler care era la vârsta de pensionare şi bolnav de plămâni. Venea la noi la lada de fier vechi, făcea lampa mai mică şi moţăia câteva ceasuri, apoi făcea o rundă pe la cei din abataj, le mai ajuta să spargă câte un pietroi mai mare dându-i o gaură cu perforatorul şi punându-i un cartuş de dinamită cu capsă, îl exploda şi făcea ţăndări pietroiul. Venea apoi iară în galerie să se mai odihnească la aer. După pensionarea lui ne-a venit ca maistru un moţ Paşca. Făcea stagiul de practică ca student la Facultatea de Mine şi se pare că avea printre noi o rudă apropiată, din satul lui Avram Iancu. După ce şi-a terminat practica ne-a venit în locul lui maistrul Gheorghe Lazăr, un om tânăr care purta o pălărie de năgară cu boruri largi şi de aceea noi neştiindu-i dintru început numele l-am poreclit „Brazilianul”. L-am bănuit de la bun început că era securist şi chiar era, dar cu noi s-a purtat corect. Poate chiar mai mult decât corect. Când m-a întâlnit prima dată pe galerie, m-a oprit şi m-a întrebat:

     – Tu câţi ai? M-am oprit nedumerit: „Nu ştiu despre ce mă întrebaţi!”

     – Câte mortăciuni ai?

– Vorbiţi de muşte sau de şoareci?

     – De oameni!

     – Nu veţi găsi prea mulţi din aceştia printre noi!

     După ce s-a lămurit cu cine are de a face Brazilianul nu ne-a mai suspectat. Ba la un moment dat a salvat pe unul din ai noştri de la pedeapsă: Luther prinsese un deţinut studiind un petec de ziar mânjit de magiun lăsat de un civil la locul de lucru. Caz mare. Deţinutul politic citeşte ziarul! Luther cu ziarul murdar în mână pleacă să reclame cazul lui Vanciu care tocmai atunci venise în inspecţie. Brazilianul află despre toată povestea şi mergând la Vanciu îi spune: „Vedeţi că tovarăşul Kerekeş a descoperit o bucată de ziar murdară în closet şi acum vine să vă reclame dumneavoastră!” Vanciu când l-a văzut pe Luther cu ziarul în mână s-a îndepărtat repede de el şi nu i-a mai ascultat reclamaţia…

     La 12 Est a fost la început un maistru civil Fargo. Din partea noastră, a deţinuţilor era inginerul Dumitru Solcan, şeful lotului absolvenţilor de la Politehnica din Iaşi, un tânăr inginer care din primele zile de serviciu se distinsese lucrând la reconstrucţia după război a podului de cale ferată de la Roman. Într-o noapte vine în mină un inspector de la Direcţia Generală a Penitenciarelor. Trece în control pe la punctele de lucru de la orizontul 12 Est, găseşte totul bine, apoi îl ia pe inginerul Solcan de-o parte: „Spune-mi cine sabotează lucrul aici în mina aceasta!”

     – Domnule inspector, oamenii noştri lucrează toţi în mod conştiincios. Nimeni nu sabotează. Dumneavoastră, să fiţi sănătoşi, vă veţi convinge!

     – Noi ştim că aici cineva sabotează producţia!

     – Domnule inspector, cine v-a informat, v-a dus în eroare.

     – Cum  te cheamă?

     – Dumitru Solcan.

     – Nu eşti bun de maistru. La munca de jos!

     Maistrul civil Fargo care surprinsese ultima fază a discuţiei vine în ajutorul lui Solcan: „Tovarăşe inspector, oamenii de la Braţe Speciale lucrează mai bine decât minerii de meserie!”

     – Te voi schimba şi pe tine pentru că te asociezi cu bandiţii!

     Aşa se face că s-a schimbat deodată ambii conducători de la 12 Est.

     În timpul iernii din 1951-52 s-au selecţionat din rândurile noastre o serie de oameni inapţi pentru munca în subteran. Au fost puşi să lucreze la suprafaţă, încărcau steril cu vagoneţi basculanţi: transportau vagoneţii pe un fel de cale ferată suspendată mult deasupra terenului şi basculau de sus materialul transportat. S-a realizat astfel un rambleu în valea dinspre Miază-zi a coloniei iar pe acest rambleu au început a se construi noi barăci. Se plănuia extinderea coloniei. Civilii ne spuneau că se plănuieşte să ne încredinţeze nouă lucrul în întreaga mină. Vom mai primi în curând noi efective iar bolnavii inapţi vor fi trimişi înapoi la Aiud. Inapţii au plecat. Era cel de al doilea lot de inapţi care părăsea mina. Primul lot de inapţi a fost trimis înapoi la Aiud la două luni după ce am început lucrul în subteran, între aceştia îmi amintesc câteva nume: Mircea Hanţcu grav bolnav de inimă, fost coleg al meu de liceu, învăţătorul Ion Lazăr, Remus Daniş, ş.a. Se apropia primăvara. Pădurea din jurul coloniei prinsese o culoare brună-roşcată. Creşteau mugurii. Într-o zi politrucul dă ordin să ne adunăm în careu în curtea coloniei. Când toţi erau adunaţi şi erau de faţă şi directorul Vanciu şi toţi gardienii, politrucul a scos din buzunar un plic lung şi din plic o scrisoare. A dat ordin să luăm poziţia de drepţi apoi ne-a citit:

     – Din partea Înaltului Prezidium al Republicii Populare Române. Se aduce pe această cale mulţumiri Braţelor Speciale de la mina Baia Sprie pentru aportul deosebit pe care l-au adus în introducerea metodelor moderne de lucru în mină. Semnat doctor Parhon.

     – Aţi văzut măi? Se eliberează cineva? Nu v-am spus eu? Nimeni nu se va elibera până nu veţi da dovadă de reeducare! Face o scurtă pauză să vadă efectul cuvintelor lui apoi întreabă: „Cine are ceva de raportat?”

     Preotul Şerban Radu iese în faţă: „Eu, domnule locotenent!”

     – Ce vrei?

     – Domnule locotenent, vă rog să binevoiţi a lua la cunoştinţă că sunt grav bolnav de inimă şi când intru la lucru în subteran nu mai pot respira. Mă sufoc. Vă rog respectuos să mă trimiteţi şi pe mine când va fi posibil înapoi la Aiud, iar până atunci să-mi daţi un lucru oricât de greu la suprafaţă.

     – Nu se poate! Trebuie să intri în mină.

     – Domnul locotenent, vă rog, credeţi-mă! Nu pot! Mă sufoc!

     – Doctorul care ţi-a spus că eşti bolnav de inimă este un bandit sabotor ca şi tine. Ai să intri în mină aşa cum îţi spun eu!

     – Domnule locotenent, am să mor!

     – Şi ce dacă mori? Moare un bandit!

     Vanciu se repede la preotul Şerban, îl ia din piept şi-l zgâlţâie:

     – Ai să intri în mină aşa cum ţi s-a ordonat!

     – Nu pot!

     Politrucul decide:

     – Bine! Rămâi la suprafaţă. Ziua lucrezi la pavarea aleilor din curte iar noaptea dormi la carceră! Apoi încheie: „Aţi văzut măi, cu reabilitarea numai prin muncă v-aţi lămurit iar cu popa vom vedea noi ce vom face!”

     De atunci timp de o săptămână politrucul n-a mai dat prin colonie ci era mereu la cazarma ostaşilor securişti.

     Şi dormea părintele Şerban la carceră iar dimineaţa când ne întorceam noi din mină el târa după el o targă din acelea care se folosesc la construcţii pentru transportul mortarului şi însoţit de un miliţian intra printre barăci şi aduna pietre. Când targa era aproape plină, o târa în mijlocul curţii şi aşeza pietrele pe alei unde erau necesare. Dar asta nu era de ajuns: în fiecare dimineaţă îl vedeam cu faţa tumefiată şi cu vânătăi la ochi. Venea noaptea la el la carceră un miliţian sadic – Hegheduş – şi-l bătea până nu mai putea şi apoi îi mai bătea pe pereţii carcerei sârmă ghimpată ca să nu se poată rezema de ei şi să doarmă. Şi asta se întâmpla în fiecare noapte. Mai avea părintele şi un prieten bun pe domnul Costică Drăgoi învăţătorul din satul unde el îşi avea parohia. Amândoi se împăcau de minune căci îi unea acelaşi crez. Acum domnul Drăgoi făcea ce făcea şi căuta să-şi ajute camaradul la suferinţă. Se apropia când nu-l vedea miliţianul – sau unii se făceau că nu-l văd – şi-i strecura în mână câteva pătrăţele de zahăr sau câţiva biscuiţi de la cantină căci primisem dreptul să avem o cantină cu plată de unde cumpăram unele lucruri care ne mai îmbunătăţeau viaţa. Nea Costică îi mai spunea părintelui câte o vorbă bună de la noi ceilalţi şi uneori mai primea şi de la el câte un gând bun pentru noi. Într-o dimineaţă venisem din mină printre ultimii. Am mâncat apoi m-am întins în pat să dorm. Afară oamenii încă mai umblau prin curte încolo şi încoace. Nu se culcaseră toţi. N-am apucat nici eu să aţipesc când aud afară două focuri de pistol „poc, poc” apoi imediat un vaiet: „Aoleu, mi-a rupt şira spinării!” Apoi altă voce: „Nu trage tovarăşe că acesta-i cu mine!”, căreia i s-a atras atenţia: “La o parte că trag şi-n tine!”

     Curând după aceea a trecut chiar pe lângă geamul meu părintele Şerban dus de subţiori şi de picioare de patru deţinuţi către infirmerie. I-am auzit glasul din ce în ce mai stins: „Iertaţi-mă fraţilor! Iertare! Iertare! Iertare!” N-am mai putut dormi. Am pus pe mine ce haine mi-au căzut la îndemână şi am ieşit în curte. Vestea s-a dus ca fulgerul prin barăci. Toţi oamenii s-au adunat în curte şi-au început să urle: „Ne omorâţi în curtea închisorii, canaliilor. Pentru asta ne-aţi adus aici ca să ne omorâţi neştiuţi de nimeni? Sunteţi nişte bestii! Criminalilor, nu respectaţi nici o lege pe lumea asta!” Am strigat tot ce ne trecea prin minte atunci. „Nu mai intrăm în mină! Intraţi voi să daţi producţie. Noi stăm în închisoare ca să nu ne mai omorâţi. Nu intrăm în mină până nu vine procurorul să stăm de vorbă cu dânsul.”

     Deodată au năvălit în colonie Vanciu cu miliţienii cu pistoalele în mâini şi ne-au dat ordin să intrăm în barăci şi au încuiat barăcile. După vreo două, trei ore a venit procurorul. A intrat pe poartă însoţit de Şteanţă care îi relata cum s-au petrecut faptele… Nici un alt deţinut n-a fost întrebat o vorbă. Nimănui nu i-a fost îngăduit să-i zică ceva procurorului numai lui Şteanţă. Asta ne-a înfuriat şi mai mult. S-a procedat apoi „reconstituirea faptelor.” Comisia s-a deplasat spre colţul barăcii sălii de mese. Targa cu pietre şi balta de sânge era lângă ea. O văzusem şi eu în timpul revoltei. Afara era noroi căci plouase toată noaptea până aproape de timpul ieşirii din mină. Bucătarii nu fuseseră închişi în barăci şi urmăreau prin ferestrele sălii de mese „reconstituirea.” Şteanţă le spunea că el l-a văzut pe deţinutul Şerban că a sărit cu mâinile pe gard ca să evadeze şi procurorul I-a cerut să arate „cum”. Şteanţă şi-a băgat mâinile în noroi şi apoi a mers şi le-a pus pe gardul de scândură şi procurorul a fotografiat urmele de noroi de pe gard ca dovadă cu preotul Şerban a voit să evadeze.

     Aşa s-a încheiat ancheta iar noi fierbeam de nu ne mai găseam locul. Eram absolut hotărâţi să refuzăm să intrăm în mină, dar au intervenit unii dintre ai noştri cu mai multă autoritate şi ne-au cerut să nu le facem greutăţi civililor care au fost întotdeauna alături de noi. să fim şi noi acum alături de ei şi să le cerem sprijinul. Cu greu ne-am lăsat convinşi iar civilii s-au arătat şi acum de partea noastră cerând prin organele lor schimbarea conducerii coloniei. De la ei am aflat că ostaşul care a tras în părintele Şerban se numea Vasile Drăgan şi era din comuna Tinca, că a fost avansat la gradul de sergent şi că a primit concediu şi 2000 lei ca răsplată pentru fapta lui. De la oamenii care erau pe la latrină în timpul întâmplării am aflat că în momentul când a fost împuşcat părintele Şerban era cu spatele la ostaş şi nu cu coasta stângă cum ar fi trebuit să fie dacă era lângă gard. Faptul că a fost împuşcat direct în spate a fost confirmat şi de preoţii care l-au spălat, îmbrăcat şi prohodit în magazia de lemne unde a stat până la scoaterea pe poartă pentru înmormântare. Oamenii de la latrină spun că după ce ostaşul l-a ameninţat pe miliţian „că trag şi-n tine” au auzit vocea politrucului: „Ajunge mă!…” Era sub prepeleac. Ca întotdeauna cel ce pune la cale lucruri rele mai scapă din vedere câte ceva care se întoarce împotriva lui. Şi, de data asta politrucul a uitat că regulamentul închisorii prevedea ca mai înainte de gardul înalt de 4 m. (de scândură) să mai fie un gard mai mic – din sârmă – care delimitează „zona interzisă”. Acest gard mai mic lipsea la colonia Baia Sprie în momentul împuşcării. „Zona interzisă” nu era delimitată şi procurorul n-a scăpat-o din vedere. Stâlpişorii despre care s-a scris în alte cărţi n-au existat atunci. Numai aşa se explică faptul că mult mai târziu atât Alexandru cât şi Vanciu au fost schimbaţi. După această „descoperire” a procurorului, comandantul gardienilor Fcheir şi cu doi deţinuţi au lucrat o săptămână să instaleze gardul mic de sârmă ghimpată paralel cu gardul de scândură ca să delimiteze zona interzisă cu împuşcarea fără somaţie. Abia atunci s-au instalat la Baia Sprie, „stâlpişorii”. În dimineaţa înmormântării când am ieşit din mină am văzut sicriul şi crucea dăruită de mină pentru fostul miner Şerban Radu. Am mers la sala de mese. Acolo Nea Costică Drăgoi a început a povesti câte ceva din viaţa părintelui Şerban, prietenul lui:

– Copil de ţărani săraci Şerban Radu n-a putut să meargă pe la şcoli prea înalte. A făcut şcoala primară şi după aceea a mers la seminar. După terminarea studiilor s-a căsătorit şi apoi a fost sfinţit ca preot şi trimis la o parohie dintr-un sat din judeţul Constanţa. De soţie n-a avut parte prea multă vreme căci a murit de tânără şi părintele s-a hotărât să nu se mai însoare ci să-şi dedice viaţa parohiei sale. Aflase între timp că unii din enoriaşii lui aveau probleme mari. Existau fraţi şi surori sau cumnaţi care nu-şi mai vorbiseră de ani de zile şi nici nu s-au împărtăşit de atunci şi părintele se simţea vinovat faţă de Dumnezeu că în parohia lui există astfel de cazuri. Degeaba se ruga fierbinte în timpul liturghiilor, degeaba vorbea cu aprindere la predici, căci aceasta avea efect numai în ziua aceea. El avea nevoie să stea de vorbă mai mult timp cu oamenii împricinaţi… Era vremea sapei. Într-o zi Nea Costică îl întâlneşte pe prietenul lui mergând pe drum cu sapa în spate.

     – Unde mergi părinte cu sapa?

     – Ia, mă duc şi eu în ogorul Domnului.

     Şi se ducea la unul din împricinaţi la care se gândise el să-l convertească: „Bună dimineaţa, Ioane!”

     – Bună dimineaţa, părinte!

     – Măi Ioane, uite am venit şi eu să-ţi dau un pic de ajutor la sapă, ştiu că ai nevoie şi eu nu prea am ce face la birou astăzi. Mă primeşti?

     – Păi să vedeţi părinte, dumneavoastră n-aţi învăţat carte ca să lucraţi în rând cu noi ţăranii!

     – Lasă asta, tu ştii că şi eu sunt fiu de ţăran şi n-am uitat de unde m-am ridicat. Hai să încercăm cum merge! Şi părintele începe să tragă vârtos cu sapa dar în acelaşi timp mai îngână şi o priceasnă la care s-a mai gândit el încă de aseară. Prăşitorii lucrează cu urechea la cântecul lui. După priceasnă popa care nu conteneşte deloc să tragă şi cu sapa mai zice ceva din psaltire şi oamenii se simt răpiţi între pământul pe care-l lucrează şi cerul lui Dumnezeu de care le vorbeşte acum preotul. Părintele prinde momentul şi se apropie de Ion: „Uite Ioane ce m-am gândit eu. Sunt atâţia ani de când tu şi cumnatul tău Vasile v-aţi certat pentru o viţică pe care ai primit-o tu de la socrii tăi… N-ar fi timpul să vă împăcaţi cumva, cum veţi crede voi mai bine?”

     – De, părinte, eu aş vrea, dar nu ştiu dacă şi el vrea să se împace…

     – Lasă că eu am să vorbesc şi cu el şi am să-ţi spun! Bine?

     – Bine, părinte! Şi ca să întărească hotărârea omului preotul îşi petrece toată ziua alături de el muncind şi vindecându-i sufletul cu psalmi şi cântări înălţătoare. Azi l-a convins pe Ion şi e sigur de el. A doua zi îl va găsi pe câmp pe câmp pe Vasile şi va lucra în acelaşi fel. Pentru fiecare plănuieşte dinainte cum să înceapă şi cum să ajungă la deznodământ. Nu greşeşte pentru că îşi cunoaşte oamenii şi oamenii au încredere în el.

     În Duminica următoare lumea din biserică rămâne mirată: cei doi cumnaţi care nu şi-au vorbit de ani şi ani se îmbrăţişează plângând în faţa altarului şi vin să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului. Şi părintele Şerban este „în ogorul Domnului” şi la timpul secerişului şi la cositul fânului şi la culesul porumbului şi la toate muncile câmpului şi certurile şi supărările dintre oameni se topesc şi parohienii văd în el un trimis al lui Dumnezeu şi duşmăniile se sting.

A venit războiul şi au plecat şi din satul lui oameni pe front. Curând după aceea a venit vestea că unul din ei a şi murit acolo departe. Nevasta lui s-a dus la Constanţa cu ceva de vânzare, a prins-o un bombardament şi a murit şi ea… A rămas fără părinţi o fetiţă de doi anişori. Cuine să-i poarte de grijă? Părintele  a înfiat-o şi avea ca îngrijitoare o femeie din sat care o spăla, o îmbrăca cu hăinuţele pe care i le cumpărase părintele şi-i făcea şi de mâncare. S-a terminat războiul dar odată cu aceasta a venit dominaţia sovietică şi comunismul impus cu forţa de armatele lui Stalin. Sătenii nemulţumiţi. Mai ales cei care făcuseră frontul în Răsărit povesteau despre viaţa mizerabilă a ţăranilor din colhozurile ruseşti. „Nu-i vrem!” Într-o zi au sosit la biserica preotului Şerban doi luptători din Babadag, Gogu Puiu şi Bujgoli. După slujbă au rămas la sfat în biserică cu câţiva săteni. Au discutat un timp apoi au depus un jurământ în faţa preotului. Securitatea a aflat. L-au arestat pe preot şi au început să-l bată: „Să ne spui banditule cu cine s-au întâlnit în biserica ta Gogu Puiu şi Bujgoli…

     – Cu toţi oamenii din parohie! Biserica este deschisă pentru toţi oamenii şi nimeni nu poate fi oprit să intre!

     – Ascultă banditule, nu face pe prostu. Tu eşti popă şi n-ai voie să ne minţi că nu ştii. Spune-ne cu cine au rămas în biserică după slujbă Puiu şi Bujgoli!

     – Domnule locotenent, cu adevărat eu sunt preot şi n-am să vă mint! Ştiu , dar n-am să vă spun!

     Cum ar fi putut el să trădeze încrederea acestor oameni pe care îi învăţase el căile aspre şi drepte ale Domnului? Anchetatorul s-a înfuriat. L-a bătut împreună cu alţii până a leşinat. Au aruncat apă peste el şi l-au trezit şi l-au luat iar la bătaie să spună tot ceea ce ştie. N-au scos un cuvânt de la el. În cele din urmă au început să-l bată cu bâta în cap… Când l-am întâlnit la Baia Sprie capul lui tuns era acoperit peste tot de locuri fără păr de mărimea unor monezi de 3 centimetri diametru. L-au bătut în cap până când au crezut că l-au omorât apoi l-au aruncat  într-o cameră mică goală cu ciment pe jos unde să rămână până la înmormântare. Dar pe înnoptate când trebuia să-l scoată să-l ducă la groapă „mortul” bate la uşă: „Scoateţi-mă de aici. De ce mă ţineţi în camera asta?” A fost dus într-o cameră locuită unde fraţii de suferinţă l-au spălat şi l-au bandajat cu ce-au putut şi ei. Turnătorii politrucului arătau la capul lui plin de răni şi ziceau: „L-au bătut în cap şi s-a ţăcănit!” Dar preotul Şerban a înţeles că asta îl scuteşte de orice declaraţie de azi înainte. Când era scos la anchetă şi era întrebat, el vorbea în dodii. N-aveau ce să-i mai facă. Aşa l-au caracterizat şi turnătorii lui Alexandru de la Baia Sprie dar el şi-a văzut de treburi cu seninătate. Pentru el ce era alb rămânea alb pentru totdeauna şi ceea ce era negru nu putea fi niciodată alb. Şi nea Costică continuă povestea: „În dimineaţa acelei ultime zile a lui, îl păzea miliţianul Gheorghiţă care era mai îngăduitor şi m-a lăsat să vorbesc două minute cu el. Era luminat ca de o taină ascunsă: „Astnoapte am visat-o pe fetiţa mea. Era ea, dar era mai mărişoară parcă şi a venit la mine cu doi trandafiri roşii şi mi i-a dat: ”Uite tăticule ce ţi-am adus eu ţie!” Dar cei doi trandafiri roşii erau să fie cele două gloanţe care i-au curmat firul vieţii. Părintele Şerban a scos din mină destul minereu ca să se facă din el două gloanţe de plumb de 9 miligrame fiecare…”

     Ascultând povestirea lui nea Costică am simţit deodată că un nod mi se opreşte în gât şi ciorba aceea cu carne de oaie nu-şi mai are rost în lingura mea. am părăsit sala de mese cu ochii în lacrimi.

     – Doamne, Dumnezeule, în nemărginita Ta înţelepciune Tu Ţi-ai ales ucenicii şi martirii Tăi mai întotdeauna din oameni simpli ca acesta. Cu ei ai biruit împăraţii şi ai cucerit lumea!

     Lucram de mai mult de un an numai schimb de noapte şi trebuia să dormim ziua. Simţeam că somnul de zi nu este destul de odihnitor, dar somn de noapte nu aveam decât o dată pe săptămână sâmbătă spre duminecă deoarece atunci nu intram în mină, dar şi atunci ostaşii securişti din prepeleci aveau grijă să nu ne lase să dormim. În noaptea când rămâneam noi la suprafaţă făceau atâta larmă că nu puteam închide ochii. Strigau, cotcodăceau, somau încontinuu „Stai! Cine vine peste mine!” De undeva dintr-o baracă o voce chinuită de nesomn a răspuns: „Vine dracul să te ia!” A fost anchetă pe tema aceasta dar nu s-a ajuns la nici un rezultat. Să nu fi fost nici un turnător în dormitorul respectiv? Politrucul era mereu nemulţumit. La fiecare adunare ne spunea: „Ce, n-aţi văzut pe uşa biroului meu o cutie pe care scrie „Reclamaţii”. Ce, n-a văzut nimeni niciodată un deţinut citind ziarul? N-a auzit nimeni niciodată pe cineva discutând sau întrebând ştiri politice de la civili? Nu vreţi să ne informaţi voi, ne vom informa şi fără ajutorul vostru, dar atunci va fi prea târziu pentru voi…”

     Oricât de supărătoare erau urletele şi cotcodăcelile ostaşilor, rod al „muncii de lămurire” a politrucului noi aşteptam ziua aceea de duminică când puteam să stăm de vorbă pe îndelete cu cei din alte barăci şi orele de la „Închidere” până la „Stingere” de sâmbătă seara ca pe nişte evenimente importante căci atunci se organizau spontan în toate dormitoarele şezători şi conferinţe. Am auzit cu astfel de ocazii multe lucruri interesante. Domnul Luca Dumitrescu a povestit într-un ciclu de 4 conferinţe toată domnia lui Mihai Viteazu, domnul Wilhelm Popescu a povestit întâmplări înfiorătoare din drumul cu „etape” spre lagărele de prizonieri din Rusia şi viaţa din acele lagăre. Spunea de starea jalnică de deznădejde a prizonierilor nemţi: când se ajungea la un loc de oprire a convoiului numit „etapă” şi „nacialnicul” rus cerea să se prezinte doi voluntari nemţi, se prezentau câte cinci-şase. Care era voluntariatul? Doi erau puşi să sape o groapă. Când groapa era gata cei doi erau întorşi cu spatele spre ea, li se punea pistolul în ceafă, câte un foc şi cei doi îşi găseau odihna de veci în groapa săpată de ei. Oamenii erau aşa de înfometaţi şi frânţi de oboseală că preferau să iasă „voluntari” la moarte la următoarea etapă. În lagărele din regiunile împădurite unde rămâneau peste o noapte oamenii au mâncat toată frunza şi ghinda şi acum mâncau şi scoarţa de pe trunchiul copacilor. Cei care se îmbolnăveau şi nu se puteau ţine de convoi erau împuşcaţi şi lăsaţi în urmă… Mi-ar trebui zeci de pagini ca să scriu toate câte le-am auzit atunci, dar acestea n-ar avea multă importanţă că sunt povestiri la versiunea a doua şi n-ar avea crezare. Unul din conferenţiarul cei mai neobosiţi şi cu audienţa cea mai mare şi mai variată era „Moş Albină” poreclit tot aşa pentru că era un pasionat apicultor şi tot timpul liber ce l-a avut cât a lucrat la Baia Sprie a ţinut conferinţe despre albine şi albinărit. Moş Albină pe numele lui adevărat Gheorghe Băieşu era ţăran autodidact dintr-un sat, Teregova, din Banat. De la colegii lui Şvabi din şcoala primară învăţase limba germană şi pentru că încă de tânăr prinsese mare interes de viaţa albinelor, s-a abonat la mai multe reviste germane despre albinărit. S-a abonat şi la cele româneşti şi le studia cu mult interes. Aşa a ajuns să cunoască toate problemele legate de viaţa şi activitatea acestor fiinţe. Acasă şi-a construit o stupină cu stupi sistematici şi unii din ei pe peretele dinspre Nord, sub peretele „mobil” din scândură mai avea şi un perete din sticlă. Când soarele nu era prea puternic ca să deranjeze viaţa albinelor, omul scotea peretele de scândură şi sta ceasuri întregi să studieze ce se petrece înăuntrul stupului. Avea o mulţime de observaţii foarte interesante şi vorbea cu atâta pasiune că toţi care îl ascultau rămâneau convinşi că cea mai frumoasă ocupaţiune pentru viitorul lor este albinăritul. I se puneau tot felul de întrebări şi nimeni n-a rămas fără un răspuns precis. Cunoştea toate bolile de care se pot îmbolnăvi albinele şi leacurile ce se foloseau. Ştia la precizie de milimetru toate dimensiunile de la toţi stupii sistematici cunoscuţi pe plan internaţional: Dadan Blat, Lyons Standard (românesc), etc. Ştia dimensiunile camerelor de rezervă ce se puneau în timpul recoltelor şi dimensiunile exacte ale ramelor. Ştia toate maşinile ce se folosesc pentru extragerea mierii, a polenului şi orice altă problemă care ar fi putut să-l intereseze pe cineva. L-am auzit la un moment dat pe inginerul agronom Nicolae Stupu: „Am avut la Facultate profesori universitari care mi-au ţinut cursuri speciale despre Apicultură dar om ca acesta aşa de bine pregătit şi să-mi vorbească cu atâta pasiune despre acest subiect n-am avut niciodată.”

     Un alt om dăruit de Dumnezeu cu multe daruri era părintele Antal Valeriu de la Topliţa Năsăud, absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, părintele avea un dar deosebit pentru muzică. Cunoştea bine folclorul românesc din toate regiunile ţării. Cunoştea cântece din compozitori clasici ca Mozart, Schumann, Beethoven, Ceaikovschi şi Ciprian Porumbescu şi era şi un bun organizator de coruri.

     Părintele era şeful echipei de vagonetari din 12 Vest şi echipa lui de vagonetari era formată în cea mai mare parte din preoţi şi teologi. Şi pentru ca munca să li se pară mai uşoară i-au dat şefului lor titlul de „tartorul vagonetarilor” şi linia ferată dublă unde veneau ei să se schimbe în haine de lucru seara şi în uniforme vărgate la terminarea lucrului i-au zis „Hanul vagonetarilor.” Locul meu de lucru, lada cu fiare vechi era la capătul acelei linii duble. Eram aşa de aproape de parcă ar fi fost unul dintre ei. În fiecare seară după ce şeful de echipă îi împărţea pe fiecare în locul unde-i venea rândul să lucreze în noaptea aceea, urma echiparea fiecăruia în zdrenţele care se potriveau cu locul lui de lucru apoi se adunau cu toţii în faţa unui bolovan mare pe care şedea ca pe un tron tartorul lor cu săpăliga de curăţat canalul în mână în chip de sceptru. La un semn toată lumea aceea de „zdrenţăroşi” se apleca cu mare respect în faţa tartorului îngânând cu umilinţă: -„Omoară-ne stăpâne!” iar tartarul ridica săpăliga în mod ameninţător: „La treabă ciracilor, că amuşi vă cotârjesc!” ş-apoi toată adunarea trăgea un hohot de râs şi pleca fiecare încotro.

     În pauza mare de la miezul nopţii vagonetarii se adunau iar la hanul lor să mai îmbuce ceva şi să mai înveţe niscaiva cântece, mai ales din folclorul Maramureşean căci doar în Maramureş eram: parcă-l aud pe Lăzărică (Lazăr Urcan) care nu era preot sau teolog dar se aclimatizase aşa de mult între ceilalţi că de nu-l mai puteai detecta.

Bagă-mă Doamne-n pământu

Bagă-mă Doamne-n pământu de trei metere de-afundu

Numa-o brâncă-mi lasă-afară

Numa-o brâncă-mi lasă-afară să iubesc pe mândra iară.

Rău m-o blăstămat măicuţa

Rău m-o blăstămat măicuţa că tare-i neagră mândruţa

Da-am nădejde c-o dălbi, măi

Da-am nădejde c-o dălbi, măi, odată cu bivolii, măi!

                   Sau alt cântec:

     Mândro când o-i muri eu

     Nu mă-ngroape în tămeteu

     Ci mă-ngroape-n făgădău

     Cu capu lângă hârdău

     S-aud vinul ciorcioind – bis – bis

     Şi pe mândra mea jelind – bis

                    Şi altul:

     Sărută-mă Văsălie,

     Nu te pot de pălarie

     Pune pălăria jos

     Şi mă sărută frumos!

 

     Şi încă multe alte cântece le-au învăţat vagonetarii şi de la ei şi ceilalţi mineri şi când auzeai câte un cântec în bezna aceea şi mai vedeai câte o lampă agăţată de un vagonet parcă bezna din mină nu mai era beznă. Dimineaţa înainte de ieşirea de la lucru vagonetarii se adunau iar în faţa tartorului lor aşezat pe acelaşi cloţan de stâncă şi cu săpăliga în dreapta sa. Se închinau din nou până la pământ: „Ne-ai omorât, stăpâne!…”

     În postul mare, cu două săptămâni înainte de Paşti părintele a început să ne cheme pe rând unul câte unul de-o parte, ne-a spovedit şi ne-a împărtăşit pe toţi cei care am vrut să ne împărtăşim şi nu cred că a fost cineva din ortodocşi care să refuze.

     În toate sărbătorile mari, de Paşti şi de Crăciun minerii civili refuzau să lucreze în mină, chiar dacă li se tăiau din plată trei zile în loc de una nelucrată. Dar noi „Braţele Speciale” eram totdeauna la discreţia organelor puşcăriei şi la fiecare mare sărbătoare noi eram băgaţi în mină să lucrăm în schimb dublu 16 ore de lucru plus o oră pauză la Miezul nopţii, total 17 ore de muncă subterană.

     În anul acela părintele Antal Valeriu ne-a pregătit o surpriză: A fost momentul cel mai înălţător pe care l-am trăit noi la mină.

     Când am intrat în mină ni s-a comunicat următoarele din partea coloniei: „Nu veţi fi scoşi la suprafaţă până nu iese pe puţ producţia pentru ambele schimburi. Nu se lucrează decât la rulat şi la transport (vagonetari). Perforatorii şi echipa tehnică se vor încadra în una din aceste activităţi.” Am fost şi eu încadrat la vagonetari. Locul meu de lucru era de la rostogolul 26 până la rostogolul 17. De fapt eu îl dublam pe un vagonetar obişnuit. De la rostogolul 26 mai înainte lucrau vagonetari care ştiau cum să încarce minereul în vagoneţi. Noi numai împingeam vagoneţii încărcaţi spre puţ şi cei goi spre încărcare. Mai pe la ora 11 noaptea omul cu care lucram îmi încredinţează un Secret: „În pauza de la Miezul nopţii ne vom urca în abataj unde se pregăteşte ceva special. Oare ce-o fi?”

     A sosit momentul pauzei şi s-a dat semnalul prin ciocănituri în ţeava de aer comprimat. Lucrul s-a oprit şi îndată a început să vină oameni mulţi la suitorul de la rostogolul 17 şi să urce în abataj. Acolo era suitorul pentru Abatajul Mare. Şi oamenii veneau mereu unul după altul de la noi din orizontul 12 Vest şi de la Est şi chiar de la orizontul 11. Am urcat şi noi. când am ajuns sus am văzut o mulţime de oameni cu lămpile în mână, formând un semicerc cu deschiderea către Răsărit în centrul căruia se afla un grup mai mic format din preoţi şi teologi, majoritatea din echipa de vagonetari a părintelui Antal Valeriu. El însuşi era între ei cu un ştergar alb atârnat în faţă în chip de patrafir. Într-o margine a grupului mare Marin Ţucă şi Năstase Dionisie cei doi sfredelari îşi făceau de lucru cu nişte sfredele mai lungi şi mai scurte agăţate de nişte cozi de lopată fixate în crăpăturile rocii din perete. Se vorbea în şoaptă. Când urcatul prin suitor a încetat grupul mic din centru a stins lămpile şi grupul cel mare i-a urmat exemplul. A rămas aprinsă numai lampa părintelui Antal care a strigat cu voce puternică:

     – Veniţi de luaţi lumină! Lumina Domnului Hristos luminează lumea!

     În perfectă ordine şi tăcere am venit şi ne-am aprins lămpile de la lampa părintelui, apoi semicercul s-a format la loc şi a început slujba de Paşti cu ectenia înainte de Evanghelie şi un cor perfect – grupul din mijloc – dădea răspunsurile potrivite. După ectenie părintele Valeriu a început să recite pe de-a rostul fără nici o carte sau o însemnare Evanghelia de la IOAN:

– Cu înţelepciune, drepţi! Să ascultăm Sfânta Evanghelie. Pace tuturor.

– Şi duhului tău.

– Din Sfânta Evanghelie de la IOAN cetire.

– Mărire Ţie Doamne, Mărire Ţie!

– Să luăm aminte.

– „La început a fost CUVÂNTUL şi Cuvântul era de la DUMNEZEU şi Dumnezeu era Cuvântul.

El era de la început la DUMNEZEU. Toate lucrurile s-au făcut prin EL şi nimic din ceea ce s-a făcut nu s-a făcut fără EL. În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o pe ea…”

La auzul acestui vers o undă caldă mi-a inundat sufletul: „Da, niciodată întunericul nu va birui lumina pentru că ea este puterea lui Dumnezeu.!” Şi părintele Valeriu a continuat Evanghelia fără greş până la versul al 17-lea. Şi după fiecare vers se oprea puţin şi cei doi sfredelari loveau ritmic cu câte un fier în sfredelele suspendate care scoteau din ele sunete ca de clopote de biserică. Apoi părintele a încheiat:

– „Căci Legea a fost dată prin Moise dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.”

Şi părintele Valeriu a strigat cu glasul lui puternic: „Hristos a înviat!” şi un tunet de voci i-a răspuns: „Adevărat a înviat!” iar corul a izbucnit imediat: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” Eram cuprinşi cu toţii de o emoţie irezistibilă şi am început să cântăm şi noi împreună cu corul, un cor uriaş făcea să răsune abatajul cel mare de la 12 Vest şi cântând ne-am întors înapoi la locurile de lucru şi am continuat să cântăm toată noaptea până când corfa ne scotea la suprafaţă.

     La suprafaţă ne aştepta Vanciu mânios:

     – Noi v-am trimis în subteran să daţi producţie şi voi faceţi şedinţe religioase! Toţi preoţii la carceră!” Unde putea găsi loc la carcere pentru toţi preoţii : a  trebuit să renunţe la pedeapsă şi lucrurile s-au potolit. Ne-a ţinut doar o oră încuiaţi în barăci apoi ne-a deschis dar încrederea în Dumnezeu ce ne-am câştigat-o atunci ne-a ţinut tari pentru multă vreme. În seara următoare l-am întâlnit pe părintele Valeriu. Pentru faptul că ne cunoscusem demult de când era el student la Cernăuţi iar eu elev prin clasa a 2-a de liceu, acum ne simţeam mai apropiaţi.

     – Părinte, ştergarul acela alb cu care aţi înlocuit epitrafirul nu este un fel de sacrilegiu?

     – Nu! El este ţesut cu urzeală de in şi cu băteală din lână de miel alb care simbolizează oaia cea pierdută pe care Păstorul cel bun o readuce la Turma sa. Un simbol asemănător îl poartă şi episcopul în timpul liturghiei. Mi l-am pregătit din timp aşa ca să-l pot trece prin percheziţii… Ştiam ce mă aşteaptă.

     – Şi împărtăşania?

     – Da, şi împărtăşania mi-am cusut-o într-un loc secret în căptuşeala hainei. Aici numai am înmulţit-o prin bunăvoinţa civililor noştri.

 

#

 

     Corfa, cabina liftului cu care se băgau şi scoteau oamenii şi materialele în mină avea un acoperiş metalic în două ape care se putea demonta atunci când se băgau în subteran lemne lungi căci ele trebuiau aşezate în picioare. În una din aceste ocazii corfagii n-au mai avut timp să monteze acoperişul de protecţie şi a trebuit să fim coborâţi în mină fără el. Operaţia era cam periculoasă. O piatră căzută pe puţul de extracţie ne putea răni grav. Chiar şi picăturile de apă dacă ne nimereau în ochi ne puteau produce mari neplăceri. De aceea mai toţi căutau să-şi pună ceva pe cap de obicei haina vărgată şi se fereau să se uite în sus în timpul coborârii.

     Eu primisem recent de la mină o pereche de ochelari de protecţie şi m-am gândit să mă folosesc de ei şi să mă uit să văd cât de adânc coborâm noi în pământ, şi în piatră. Sus la gura puţului lumina acestuia forma un cerc – nu chiar regulat – cu un diametru mai mare de opt metri în care se înscriau compartimentele celor două corfe (când una coboară, cealaltă urcă) şi un compartiment cu scări pentru cazuri de urgenţă. Mi-am pus ochelarii de protecţie şi mă uitam la lumina aceasta care pe măsură ce coborâm se tot strângea mereu, tot mai mică şi mai mică… Când am ajuns la orizontul 12 şi ne-am oprit, lumina aceea de sus se vedea aşa de mică de puteam s-o acopăr cu vârful degetului celui mic. M-am înfiorat. Atâta munte de piatră deasupra capetelor noastre! Doamne, oare Tu ne ştii, oare Tu ne vezi, oare Tu ne auzi când ne rugăm noi Ţie de sub mormanul ăsta enorm de piatră? Am zis asta în gândul meu şi nimeni nu-mi putea să-mi cunoască gândul, numai El. Am ajuns la lădoiul meu cu fiare vechi. Domnul Niculiţă Goga mă aştepta: „Du-te până la Est. echipa de acolo a primit nişte materiale de instalaţii pentru noi şi pentru ei. Mergi şi adă partea noastră aici”.

     Era o bucurie deosebită pentru mine să mă întâlnesc cu băieţii din Est. Am plecat.

Domnul inginer Ion era undeva la un loc de lucru. Pop Grigore avea în menghină un aparat de perforat pe care-l repara. Dumitru Creangă robotea ceva  în fundul atelierului. Grigore îl întreabă pe Dumitru:

– Măi Dumitre, tu ce părere ai, să-i arătăm lui Victor grădina noastră?

Rămân năuc.

     – Grădină? Ce? Visaţi? N-aţi dormit bine azi în colonie? Vreţi să mă păcăliţi?

     – Nu măi! intervine Dumitru. Nu-i nici o păcăleală. Avem o grădină de flori.

     – Măi fraţilor aş crede orice dar o grădină de flori în piatra şi întunericul acesta nu pot crede în ruptul capului.

     – Măi Dumitre, îi zice Grigore. Du-te tu cu Victor în abataj şi arată-i grădina noastră, că eu, uite, sunt ocupat cu aparatul acesta! De data asta credeam că eu visez sau că nu sunt cu mintea acasă. Suitorul era chiar acolo la doi paşi de menghina lui Grigore. A urcat întâi Dumitru apoi eu. Două scări nu mai mult. Abatajul era în filonul de cupros. Era după o împuşcătură proaspătă şi spaţiul era plin de pietre de toate dimensiunile îngrămădite claie peste grămadă. Mă uit să văd undeva flori. Nimic.

     – Măi Dumitre, văd că m-aţi păcălit! Astea sunt florile din grădina voastră?

     – Nu măi, de ce nu mă crezi? Te-am minţit eu pe tine vreodată? Uite, vezi colea pe peretele din dreapta o crăpătură mai mare şi sub ea o teşitură de piatră aşa ca o policioară şi pe o piatră mai sus puţină urmă de fum? Du-te şi pune lampa ta pe policioara aceea şi uită-te înăuntru în crăpătura din perete. Am pornit călcând cu băgare de seamă pe pietrele care se clătinau sub picioarele mele.

     Am pus lampa pe policioară şi m-am uitat înăuntru. Ce-am văzut acolo m-a lăsat suspendat între pământ şi cer. Cristale de piatră de toate culorile şi nuanţele curcubeului străluceau luminate de lumina lămpii într-un amestec armonios de culori cum nici într-o grădină de flori naturale nu este posibil. Şi revărsarea asta de culori se prelungea până la infinit spre fundul crăpăturii geodă. Stăteam aşa cu sufletul în extaz şi nici nu mă sinchiseam pe unde o fi Dumitru. Deodată răsună glasul lui chiar acolo lângă urechea mea: „Vezi, măi Victore, Dumnezeu şi aici a făcut flori şi minuni!” Am simţit ca şi cum un trăsnet m-ar fi lovit în cap. M-am poticnit şi era să cad jos. Dumitru m-a apucat în braţe: „Victore, Victore ce ai? Ce te doare? Te-ai făcut alb ca varul!”

     – Măi Dumitre, tu nu ştii ce vorbe mi-ai spus acum nu demult! Cine ţi-a trimis în gând tocmai vorbele acestea?

     Mi-am revenit cu greu şi coborând scările în atelier le-am spus la amândoi povestea cu lumina puţului de extracţie. Mi-am luat materialele şi am plecat smerit înapoi la locul meu de lucru, dar întâmplarea asta mi-a rămas în gând pentru toată viaţa.

 

#

 

     Flotaţia de la Firiza era o instalaţie de separare a minereurilor cu ajutorul unor răşini la care aderă în formă de spumă minereul specific al unui metal pentru o anumită răşină. Ca să nu se risipească aceste răşini flotaţia trebuia să lucreze continuu şi cu o anumită cantitate de minereu de selectat. Fiecare mină care alimenta flotaţia trebuia să contribuie cu o anumită cantitate de minereu la bunul ei mers. Puţul de extracţie al minei Baia Sprie nu putea asigura cantitatea cerută. S-au încercat îmbunătăţiri care n-au dus la rezultatele necesare.

     S-a făcut un studiu al procedurii de scoatere a vagoneţilor plini şi a introducerii celor goi. Prea multe manevre pe macazurile din faţa corfelor, la orizontul 12, centrul principal de producţie. Soluţia. O galerie de ocol a vagoneţilor goi care să permită să se facă în acelaşi timp încărcarea vagonetului plin pe o parte şi scoaterea vagonetului gol pe cealaltă parte a corfei. Galeria trebuia făcută într-un timp rapid. Să se lucreze în ambele schimburi pe acelaşi front: un schimb minerii civili, un schimb Braţele Speciale. Maistrul nostru civil de instalaţii şi mecanizare Josef Bauer a primit ordin să pregătească un aparat de perforat nou cu toate cele necesare: coloană, furtunuri de aer comprimat şi apă, ungător ş.a.m.d. De la civili va lucra minerul cel mai bun. Are şi el un aparat nou şi tot dichisul. Din partea noastră biroul tehnic îl numeşte pe Gheorghe Zotu. S-a întâmplat ca în noaptea dinainte de începerea lucrului la „Galeria de Ocol” să trec pe la băieţii din Est. Amândoi, Grigore şi Dumitru erau supraocupaţi. Zotu era prietenul lor vechi. Lucraseră împreună la grădina de la Galda şi acum era pus la încercare grea. Să se compare cu cel mai bun din minerii civili. Aparatul cel nou era demontat şi fiecare din ei căuta să-i aducă toate îmbunătăţirile ce putea să şi le imagineze. Grigore îi şlefuia pistonul şi-l tot pipăia când pe cilindri, când pe caneluri iar Dumitru care era ajustor de mecanică fină îi şlefuia valva care schimbă jocul jetului de aer când din spatele când din faţa pistonului. O şlefuia apoi astupând cu degetele anumite orificii trăgea cu gura aer prin altele să se convingă cât de uşor alunecă valva de la o poziţie la alta. Au lucrat amândoi toată noaptea numai pentru prietenul lor. Rezultatul se va vedea mai târziu. Şi în ziua următoare a început lucrul la perforat. Înaintarea fiecărui schimb se măsura exact la intrarea schimbului următor. Înainte de intrarea noastră venea cineva de la suprafaţă şi măsura înaintarea minerului civil. La intrarea schimbului de zi acelaşi personaj măsura înaintarea lui Zotu. Civilul Săpunaru avea zilnic de obicei 70-75 cm înaintare, Zotu 110-120 cm pe tot frontul. Fiecare din cei doi perforatori îşi ţinea aparatul şi celelalte scule într-o ladă mare de lemn încuiată cu lacăt. S-a întâmplat ca într-o zi aparatul civilului s-a defectat. A cerut să i se aducă alt aparat dar cei de la suprafaţă întârziau. Enervat a desfăcut fundul lăzii lui Zotu, a luat aparatul lui şi… când am intrat noi la lucru civilul avea 110 cm înaintare pe tot frontul. Aparatul pregătit de cei doi prieteni din Est făcuse şi minunea asta, dar echipa aceea minunată nu mai era acolo. Politrucul a avut grijă să o disperseze pe unde numai el ştie, probabil pe la alte mine. Asta mă face să mă asociez şi eu cu părerea domnului Niculiţă Goga: se urmărea discreditarea noastră în câmpul muncii. La atelierul de reparaţii a aparatelor de perforat am fost numit eu şi la data aceea eu care nu eram mecanic de meserie pozam ca şef reparator

     Când  venea cineva cu un aparat de perforat la mine îi ziceam în glumă:

     – Adă-l încoace la mine ca să-i fac nişte vrăji! Civilul Săpunaru, a auzit de la cineva vorba acesta şi de aici s-a pornit scandalul. S-a dus la biroul tehnic al minei mânios ca focul: „Să ne daţi şi nouă ingineri care să repare perforatoarele şi să le facă vrăji, aşa cum au cei de la Braţe Speciale. Ei au aparate descântate şi noi n-avem decât numai rable!…” Dar eu eram cea mai nevinovată victimă din toată povestea aceasta. Înaintarea forţată de la galeria de ocol s-a continuat cu acelaşi randament zilnic de mai înainte, 75 cm Săpunaru, 120 cm Zotu. Norocul meu era că politrucul ne interzicea să reparăm aparatele civililor. Separaţie completă! N-aş fi putu să fac ceea ce au făcut Dumitru şi Grigore. A venit însă maistrul Bauer cu un aparat în una din nopţi şi m-a rugat: „Domnu injiner asta miner preten la mine! Rog face la el perforator.” L-am făcut şi în noaptea următoare Bauer mi-a zis:

     – Preten la mine zis: „Foarte mulţumesc!”

     Cei care au plecat de la Baia Sprie la alte mine au auzit de rezultatele ciudate de la această lucrare povestite din gură în gură ca şi folclorul, au înţeles că Zotu şi civilul respectiv au făcut „o întrecere socialistă” şi au lucrat într-un singur schimb unul lângă altul pe acelaşi front undeva în abataj sub supravegherea politrucului şi Zotu s-ar afirmat ca stahanovist din dorinţa de a se reabilita şi evidenţia în faţa acestuia. Toate acestea sunt neadevăruri. Altul a fost deţinutul care a vrut să se arate stahanovist cu acest aparat, dar aceasta s-a întâmplat după ce s-a terminat lucrul la Galeria de ocol, când şi Zotu a fost trimis pe alte meleaguri. Deci teoria cu „compromiterea noastră în câmpul muncii” a domnului Niculiţă Goga s-a mai verificat încă odată. După aceea Rusu Vladimir, un văr de-al meu de gradul 2 s-a dus la politruc şi a făcut pariu, că el este în stare într-o singură noapte să dea şaptezeci (70) de metri liniari de gaură în abatajul de la Cupros cu următoarele condiţii:

     1. Să i se dea aparatul fost a lui Zotu.

     2. Să i se dea sfredele cu cap Widia – nou introduse atunci

     3. Echipa tehnică să stea lângă el, să-l ajute la caz de nevoie.

     Şi într-o singură noapte Rusu Vladimir a dat 70 de metri lineari de gaură. Politrucul a cerut minei să ne mărească normele de perforat pe baza rezultatelor lui Rusu, dar direcţia minelor a refuzat spunând că minerii civili nu pot realiza nici normele existente şi dacă ne măresc nouă normele vor trebui să le mărească şi ale lor. Aceasta este povestea adevărată a aparatului lui Zotu rămas în cărţi ca o poveste răsucită de imaginaţia celor ce n-au cunoscut decât parţial realitatea ultimă. Am avut şi eu ocazia să examinez acest aparat. Dacă celelalte aparate de perforat aveau – cel puţin teoretic – 90 de bătăi pe minut, apoi aparatul cel „descântat” de Dumitru şi Grigore avea cel puţin 120 de bătăi pe minut. Când îl auzeai aveai impresia că auzi un motor de avion din cele de pe vremuri.

     În ceea ce priveşte aparatele „ruseşti” am avut altă descoperire: maistrul Bauer mi-a adus de la suprafaţă un perforator şi m-a rugat să-l desfac şi să văd ce este în el. El dorea să folosească pistonul din acel aparat. L-am desfăcut şi înăuntru arăta exact ca aparatele noastre, cu o mică deosebire; pe toate piesele era imprimată inscripţia: J. A. Paterson, Chicago, Illinois, USA, PATENT Nr… 1921. Va să zică patent american vechi de 31 de ani. Ruşii însă nu respectau nici un patent străin. Maistru voia ca eu să scot şi să folosesc pistonul într-unul din aparatele noastre. Am observat însă că pistonul american avea o îmbunătăţire. Avea în cap o bulină de oţel special nedeformabil care făcea ca acest piston să fie mai lung cu 5 mm decât pistoanele ruseşti ceea ce ar fi făcut să distrugă toate sfredelele care erau ajustate pentru aparatele ruseşti.

Când  au început oamenii noştri să perforeze pentru prima dată, atelierul de reparaţii pentru maşini era la orizontul unsprezece. Acolo lucrau doi mecanici de-ai noştri, Bileca Vanglele şi Duţă Ion, dar în curând noi am fost izolaţi de civili şi s-a înfiinţat un atelier de reparaţii la 12 Est într-o breşă (galerie scurtă perpendiculară pe galeria de transport) unde mai înainte a fost o magazie de scule. Cu câteva zile înainte de desfiinţarea echipei din Est, mă întâlnesc pe galerie cu domnul inginer Ion Constantin şi-mi spune:

     – Am făcut o descoperire: cele mai bune arcuri pentru sistemul de învârtire se fac din sârmă de oţel de jumătate de milimetru grosime. Se înfăşoară sârma pe un cui de 10 mm şi se folosesc unsprezece spire. Arcurile originale cu care ne vin aparatele nu sunt bune pentru roca în care lucrăm noi. Sunt prea moi. Avem la atelier sârmă de aceasta şi putem să vă dăm şi vouă. Mă întreb şi azi: „O fi presimţit el ceva, sau a făcut-o din prea multă bunăvoinţă?” Nu ştiu! Ştiu doar atât că informaţia aceasta mi-a folosit grozav de bine doar câteva zile mai târziu. Plecase un lot de la Baia Sprie. Cu el au plecat şi Dumitru şi Grigore. Domnul inginer Ion Constantin a fost repartizat la o altfel de muncă. Echipa a fost pulverizată. Lucrase prea bine! Am primit ordin ca în noaptea următoare să trec eu să lucrez la atelier. Nu ştiam mai nimic despre aparatele de perforat. Când atelierul era la orizontul unsprezece maistrul Bauer ne-a adunat pe toţi cei de la echipa tehnică la atelier să ne explice ce are înăuntru un astfel de aparat. Dar maistrul nostru nu ştia limba română atâta cât era nevoie ca să ne poată explica. A luat un aparat în braţe şi a zis: „Asta perforator.” A prins perforatorul cu mânerul în menghina cea mare, a desfăcut piuliţele de la tijele care leagă cei doi cilindri şi fundul perforatorului, a scos cilindrii la o parte şi ne-a arătat piesele interioare: „Asta maţe la el.” A mişcat pistonul: „Asta merge aşa!” Ne-a arătat şi sistemul de învârtire: „ Asta merge aşa!” După aceea i-a zis lui Vanghele să monteze aparatul la loc. Acum am ajuns „Şef de atelier”. Mă simţeam ca şi cum aş fi căzut într-o baltă. Cum să mă descurc? Am desfăcut un aparat aşa cum făcuse maistrul atunci şi am început să-l studiez. Băgam o sârmă prin diferitele orificii să văd unde corespund, pe unde merge aerul comprimat şi ce mişcă atunci. Mişcam o piesă într-un sens şi invers şi mă străduiam să-mi imaginez cum se mişcă toate. Nu m-am lămurit prea bine şi iată că-mi vine o „invitaţie” prin vagonetari: Du-te la înaintarea galeriei secundare că nu ştiu ce problemă au cei ce perforează acolo. Am mers. Când m-am apropiat aud de la distanţă: Poc! Pâr! Poc! Pâr! Mihai Samson un băiat tânăr tot zgâlţâia de aparatul lui de perforat şi Traianică ajutorul lui tot lovea cu un sfredel vechi în sfredelul din perforator ca să meargă. Amândoi erau leoarcă de sudoare şi frânţi de oboseala.

     – Ce-aţi păţit fraţilor?

     – Uite, nu ne merge perforatorul. De peste un ceas ne chinuim cu el şi uite n-am dat nici zece centimetri de gaură şi am tot bătut şi l-am zgâlţâit doar, doar s-a porni dar degeaba. Nu-i lucru uşor să tot legeni în mâini 50 de kilograme de fier mort! Iar gaura uite-o e în formă de stea!

     – Puneţi-l pe un vagonet plin cu minereu şi hai cu el la atelier!” Ajunşi acolo îi scot cilindrii şi-i încerc sistemul de învârtire cu mâna. Se blochează. Verific arcurile. Erau din cele originale – prea moi! Fabric repede două arcuri după reţeta domnului inginer Ion Constantin şi le pun în locul arcurilor vechi. Încerc iar. Nu se mai blochează! Să dea Dumnezeu să fie numai acesta! Spăl piesele cu motorină, le pun la loc. Îl ung şi-l dau lui Trăienică care stătea şi aştepta. „Gata vrăjeala!” Şi Trăienică a plecat. Peste un timp altă „invitaţie”.

– Mai mergi odată la cei din galeria secundară”

     – Ce mai au?

     – Nu ştiu! Merg la ei din nou.

Samson mă ia în primire:

– Noi nu mai lucrăm!

M-am speriat:

     – De ce?

     – Ai să vezi!

Se apucă el şi aranjează bine toate furtunele, coloană apă apoi aşează aparatul cu sfredelul în gaura care era începută. Aparatul merge. Samson lasă din mâini aparatul şi-l apucă de mână pe Traianică şi încep să ţopăie amândoi jucând în ritmul sforăitului aparatului iar acesta sforăia şi se învârtea parcă să le facă lor cheful. Râdeam de ei şi-mi curgeau lacrimi de bucurie din ochi. A doua oară când eram fericit în mina de plumb.

     În timpul şederii noastre la Baia Sprie s-au petrecut nişte întâmplări deosebite. Unii le numesc chiar „minuni ale lui Dumnezeu”. Una din acestea i s-a întâmplat sanitarului Popescu Gheorghe care venise şi el cu echipa administrativă a inginerilor şi doctorilor cu care a venit şi Leonida Lupaşcu. Pentru fiecare orizont era repartizată o trusă de prim ajutor deservită de un cadru calificat sau doctor. Dintru început la orizontul 12 era doctorul Cornel Şercăianu şi la orizontul 11 sanitarul Gheorghe Popescu. Considerând că funcţia lui Popescu este o favoare pentru care el şi că ar trebui să mai facă şi alte servicii „speciale”, politrucul l-a chemat la birou la el şi i-a cerut „pe şleau” să dea informaţii. Dar sanitarul Popescu nu era din categoria care să se preteze la asemenea acţiuni. – Era legionar – . A refuzat categoric. Ca pedeapsă politrucul l-a schimbat de la trusa de prim ajutor şi l-a făcut rulător şi ca această pedeapsă să fie şi mai aspră l-a trimis să ruleze de unul singur într-un loc numit „La Putegai”. I se spunea aşa pentru că în locul acela roca era moale, copturile nu pârâiau şi nu pocneau înainte de a cădea. Cădeau fără să dea de veste. De aceea locul acela era considerat de mineri foarte periculos şi nu era permis să fie trimişi la lucru oameni singuri acolo. Dar politrucul tocmai aceasta voia, să bage spaima în sanitar. Şi Popescu s-a dus cu o roabă, o lopată şi o covăţică şi a rulat din materialul acela căzut din cerime până la pauza de la miezul nopţii. În jurul lui mai cădeau din când în când pietroaie din cerime… În pauză s-a aşezat şi el pe roaba lui de lemn, şi-a scos merindea din traistă şi s-a ospătat ca de obicei. Când a terminat de mâncat s-a ridicat de pe roaba pe care stătuse şi a făcut un pas să pună mâna pe cofa de apă ca să bea. Dar abia a făcut pasul acela şi „o balenă” – o coptură de câteva tone – a căzut exact peste roaba lui de lemn şi a făcut din ea numai scobitori. Dacă omul mai rămânea pe ea numai o jumătate de minut, îl făcea şi pe el piftie. Lampa i s-a stins de vântul produs de căderea copturii iar el speriat nu mai putea nici măcar să strige după lumină. Au sărit imediat nişte oameni care lucrau în vecini şi au auzit bubuitura să vadă ce s-a întâmplat cu omul de pe roabă. L-au găsit pe Gheorghe Popescu palid şi speriat dar fără nici o zgârietură. Doar o nojiţă de la opincile de cauciuc fusese atinsă şi ruptă. Oamenii i-au raportat cele întâmplate maistrului civil şi acesta l-a scos pe Popescu de la locul acela periculos şi l-a mutat într-un loc mai sigur.

     Altă întâmplare la fel de ciudată i s-a întâmplat lui Ilie Ghimboaşă, căoaciul din Teregova. Ilie era perforator la 12 Est şi cum era regula, îndată după sosirea la locul de lucru s-a apucat de copturit.

     Trăgea din greu de o coptură mai mare şi nu putea să o doboare. Ranga i se înţepenise în crăpătura în care o înfipsese şi acum se străduia să o scoată. Dar  iată că tocmai atunci o lespede de piatră se desprinde de lângă coptura cea mare şi alunecă pe rangă în jos drept înspre ochii lui Ilie. Acesta nu mai avea timp să se ferească. Aştepta cu ochii închişi lovitura dar când a ajuns lespedea la nasul lui Ilie alunecând pe rangă s-a rupt în două şi a căzut de o parte şi de alta la picioarele lui. Lui Ilie i-a lăsat ca amintire o zgârietură ca de pisică pe creasta nasului… Maistrul l-a trimis pe Ilie să se odihnească la atelier. Parcă-l văd şi acum: îşi făcea cruce şi zicea mereu: „Doamne – Doamne – Doamne – Doamne!” Doctorul i-a pus un plasture peste zgârietură să nu i se infecteze. A doua zi Ilie era fără plasture… Aceste două întâmplări ale lui Gheorghe Popescu şi a lui Ilie Ghimboaşă sunt considerate ca accidente-minune, dar am avut şi accidente grave, accidente mortale dar numai după ce au trecut doi ani de la intrarea noastră în mină şi primul a fost chiar a doua zi după ce omul a intrat prima dată în subteran. Dinu Butoianu a venit la Baia Sprie cu primul lot de la Canal unde lucrase sub presiunea şi ameninţările brigadierilor. Se zice că mai primise şi nişte veşti rele de acasă. Când a ajuns în colonie şi a văzut aşezarea ei şi a auzit că se lucrează în subteran a zis: „Noi de aicea nu mai scăpăm!” Şi lui aşa i s-a şi întâmplat. A doua zi a fost repartizat ca rulător la orizontul 11. La terminarea lucrului întorcându-se către puţul de extracţie, la corfă, pe drum a nimerit într-un rostogol neacoperit care ducea la orizontul 12. A picat în el.

La ieşirea din mină era un om lipsă la numărătoare. A intrat securitatea cu câini ca să-l caute. L-au descoperit mort într-un rostogol de la Orizontul 12 Vest. Unii ziceau că Dinu Butoianu singur şi-a pus capăt zilelor în urma ştirilor primite. Numai Dumnezeu ştie!

     Dinculescu Gheorghe, zis „Goanţă”, lucra ca perforator la o galerie de înaintare împreună cu ajutorul său Zbera Artemie, tânăr ca şi el. Într-o seară la intrarea în mină au observat că de la împuşcătura precedentă a rămas la talpa galeriei un prag. După ce au curăţat bine locul şi s-au convins că nu mai există nici un pericol de copturi iar pragul acela stă acolo solid, nezdruncinat de explozie s-au apucat să perforeze. Prima gaură s-au gândit să o dea pentru curăţirea tălpii. După un minut sau cam aşa ceva au nimerit în gaura veche care era încărcată cu dinamită şi cu capsa în ea. Un fulger de explozie. Pe Artemie care încă ţinea de sfredel l-a trântit jos leşinat cu trupul plin de pietrele aruncate de foc. Goanţă a rămas în picioare la aparat. Lămpile s-au stins. Goanţă a strigat după ajutor. Când a venit doctorul să asiste pe cei accidentaţi l-au luat pe Artemie leşinat, cu tot trupul împroşcat cu pietre mărunte dar viu. Goanţă însă era mort. O singură pietricică de mărimea unui bob de mazăre îi perforase artera jugulară (de la gât) şi pierderea de sânge i-a provocat moartea. Trei zile în şir doctorii de la cabinetul medical au tot scos cu penseta pietricele împlântate în pielea lui Artemie de explozia aceea dar nici una din ele nu i-a fost fatală. Pe Goanţă l-a lovit o singură pietricică. Bietul Goanţă era orfan de război şi-şi petrecuse copilăria într-o cazarmă încă de când nu putea să zică cuvântul „gloanţe” şi le zicea “goanţe” şi de acolo i se trăgea porecla.

     Părintele Teodor Codilă la plecarea de la Aiud a fost repartizat în aceeaşi echipă administrativă cu mine, cu învăţătorul Dumitru Spânoche, Nicolae Pârvulescu şi Constantin Iuruc. În primele zile după începerea lucrului în subteran, în pauză, trecea pe lângă lada noastră cu fier vechi, căuta pe galerie un loc mai retras, se aşeza acolo şi începea să se roage. Mai târziu s-a făcut perforator şi în pauze se ruga în abataj. Era tânăr sub treizeci de ani dar ajunsese la o trăire interioară adâncă. Lucra atent şi făcea tot posibilul să asigure locul de lucru pentru cei din jurul lui. Îl supăra un lucru. În ultimul timp nu mai vedea bine. A făcut cerere la conducerea coloniei, respectiv locotenentul Alexandru să i se aprobe ca din banii câştigaţi pentru cartelă să-şi cumpere o pereche de ochelari. Asta presupunea o vizită la doctorul oftalmolog şi politrucul n-avea chef să i-o aprobe. A continuat să lucreze fără ochelari. Într-o noapte pe când copturea a tras cu ranga de o piatră care susţinea cu marginea ei o coptură mai mare, coptura cea mare a căzut peste el strivindu-i mijlocul. S-a dat alarma. A fost scos afară din mină să fie dus la spital. Trebuiau să vină ostaşii de gardă cu un camion. Accidentul s-a întâmplat pe la 10 seara. Camionul a venit după 6 dimineaţa. Părintele Codilă a murit în drum spre spital. Avea hemoragie internă şi o intervenţie chirurgicală rapidă îi putea salva viaţa.

     Gheorghe Coşeriu în viaţa lui de om liber fusese „gagist” cum îşi zicea el, adică instrumentist într-o fanfară militară. Era şi el un copil al cazarmei ca şi Goanţă. Rămăsese orfan de părinţi îndată după Primul Război Mondial. Rudele l-au crescut până la vârsta când putea să fie primit „copil de trupă” şi apoi l-au dat în primire la regiment. Copilul avea ureche muzicală şi a fost repartizat la fanfară. La început a bătut o tobiţă, apoi s-a făcut „eufonist”, cânta la instrumentul tenor din familia tubei. Mai avea şi o voce bună şi când se forma câte o orchestră să cânte la vreo nuntă sau altă petrecere Gheorghe Coşeriu era nelipsit. La mină ne cânta:

Eu sunt Ghiţă Răsucilă

     Poreclit şi basamac

     Beau şi vinul beau şi ţuica

     Să nu stric al meu stomac.

Gâl gâl gâl gâl, gâl gâl gâl gâl

     Dimineaţa pe răcoare

     Beau o ţuică şi-un vin mic

     Mai târziu mai beau o ţuică

     Şi-apoi, zău, nu beau nimic!

Gâl gâl gâl gâl, ş.a.m.d.

 

     A lucrat mai întâi ca perforator şi mai apoi datorită simţului lui de disciplină, a ajuns maistru la orizontul 11 Vest. Cu oamenii se purta corect. Dar în sectorul lui s-a întâmplat ceva deosebit: S-a ajuns cu împuşcătura deasupra unui rostogol şi din împuşcătură a căzut un morman mare de minereu exact deasupra rostogolului, ocazie de a scoate zeci şi zeci de tone de minereu cu un minimum de efort dar după ce s-au încărcat numai câţiva vagoneţi minereul s-a oprit. În interiorul rostogolului bolovanii de minereu s-au încleştat între ei sub forma unei bolţi naturale înţepenită în pereţii rostogolului şi nu mai curgea nici un pic de minereu. Bolta s-a format la 10-12 metri deasupra gurii de descărcare şi nu se putea ajunge la ea cu nici o rangă. S-a încercat să se deblocheze pe deasupra băgând în mormanul de minereu o ţeavă cu un cartuş de dinamită până aproape de boltă. Nu s-a reuşit nici aşa. Rămâneau două posibilităţi: ori să intre cineva prin gura rostogolului şi să pună un cartuş de dinamită cu un fitil lung într-un punct din boltă şi ieşind din rostogol să dea foc fitilului. Ori să aştepte până bolta va ceda de la sine. Coşeriu a fost chemat la politruc:

     – De ce nu curge minereul la rostogolul X?

     – Pentru că s-a blocat prin formarea unei bolţi naturale şi bolta este departe sus şi nu se poate debloca cu ranga. Maistrul civil la încercat să-l deblocheze pe deasupra cu ajutorul dinamitei dar n-a reuşit.

     – Coşerule, îţi dau ordin să deblochezi rostogolul!

     – Înţeles! La data aceea erau trimişi miliţieni şi în mină ca să ne controleze toată vremea ce facem noi. Coşeriu a stat de vorbă cu maistrul civil. Cum să deblocheze rostogolul pe dinăuntru? Au chemat miliţianul şi sub controlul lui Coşeriu a primit un cartuş de dinamită cu capsă şi fitil, au fixat dinamita în capătul unei prăjini şi Coşeriu a intrat înăuntrul rostogolului să bage dinamita între bolovanii boltei. Prăjina era prea scurtă. I-au băgat în rostogol o scară şi Coşeriu a reuşit de pe scară să plaseze cartuşul de dinamită între bolovani.

     A dat foc fitilului şi a ieşit din rostogol. Dar explozia nu a zdruncinat destul bolta şi minereul n-a pornit să curgă. Alt cartuş cu capsă şi fitil şi Coşeriu a mai intrat o dată cu scara şi cu prăjina să deblocheze rostogolul. Nici de data asta n-a avut succes. A primit şi un al treilea cartuş de dinamită şi Coşeriu a intrat a treia oară în rostogol. Maistrul civil şi miliţianul aşteptau afară la gura rostogolului. Îndată ce s-a urcat Coşeriu pe scară cu prăjina în mână, s-a văzut căzând de sus ca un pumn de material mărunt. Maistrul civil şi-a făcut semnul crucii!… Un tunet puternic s-a auzit înăuntrul rostogolului şi tonele de minereu s-au pornit să curgă. S-a dat alarma. S-au adus imediat vreo zece vagoneţi goi şi cu grijă au început să descarce minereul din gura rostogolului. Printre bulgării care formaseră bolta au scos şi trupul atletic al lui Coşeriu cocoloşit ca un ghem împreună cu bucăţi de scară şi de prăjină… S-a făcut anchetă asupra cazului. Nimeni nu trebuia să iasă vinovat, numai Coşeriu, mortul. El singur din proprie iniţiativă s-a băgat în rostogol să-l deblocheze. De ce? Dar dinamita? Dar maistrul civil şi miliţianul de la gura rostogolului? Eram în dormitor cu pictorul Chira Aurel… El a primit ordin să facă un tablou cu acest subiect pentru anchetă. Dar Coşeriu a rămas şi mai departe singurul vinovat. Adevăr? Dreptate omenească! A deblocat bolta de rostogol cu miliţianul şi maistrul lângă el.

     Arhitectul   Nicolae (Nichi) Frâncu. Un om în care Ţara Făgăraşului şi-a pus parcă toate darurile sale: o minte limpede, un suflet îndrăgostit de frumos şi un trup clădit după toate regulile armoniei. Când îl vedeai îmbrăcat sumar cum erau nevoile lucrului în mină, nu se putea să nu te opreşti o clipă. „Iată corpul proporţiilor ideale!” Părea copiat după chipul de pe manualul de arhitectură al lui Vetruviu. În tinereţe practicase sportul şi mai ales schiul în timpul iernii, dar a avut un ghinion. La o coborâre pe o vreme cam ceţoasă a nimerit într-o cioată şi şi-a zdrobit rotula piciorului drept. A şchiopătat un timp dar s-a vindecat. Acum încă nu putea să umble prea repede. În ultimul timp lucra ca perforator la Intermediar, într-un susrupt care trebuia să ajungă sus la orizontul 12. Intermediarul era un fel de orizont între 11 şi 12 pe o ramificaţie a filonului de plumb care n-avea corespondent la nici unul din cele două orizonturi principale. Intrarea în acest loc se făcea de la orizontul 11 cu ajutorul unei corfe pe un plan înclinat. Într-o noapte, după ce a terminat de perforat tot frontul au venit artificierii civili ca să ia în primire găurile făcute şi i-au spus perforatorului că în noaptea aceea nu vor putea împuşca frontul pentru că nu au dinamită specială pentru sus rupt, o dinamită care nu produce prea mult monoxid de carbon. Dinamita obişnuită este periculoasă în susrupt căci produce mult monoxid de carbon şi acesta se adună în golul susruptului ca într-un clopot. Nichi Frâncu a zis „Bine!” şi se pregătea pentru noaptea următoare să lucreze undeva în altă parte. A intervenit însă miliţianul căpos din sectorul respectiv.

     – Să se împuşte frontul! Şi artificierii l-au împuşcat cu dinamită ordinară. În noaptea următoare arhitectul Frâncu a venit cu toată echipa să-şi ia sculele ca să lucreze în alt punct de lucru. Au văzut material de împuşcătură căzut pe scară. Au crezut că împuşcătura s-a făcut cu dinamită specială şi Nichi s-a urcat pe scară să deschidă ventilul de aer pentru aerisirea susruptului aşa cereau regulile de protecţia muncii. S-a urcat dar aerul comprimat ieşind din ventil nu se auzea. Alarmaţi s-a repezit ceilalţi doi pe scară după el, ţinându-şi respiraţia. L-au tras jos de picioare. Era mort. L-a chemat repede pe doctorul Gorjinschi care era de serviciu cu trusa de prim ajutor. Între timp i-au făcut respiraţie artificială să-l poată reanima. Totul a fost zadarnic. L-au spălat cu apa din bidoanele lor cu apă de băut apoi au făcut din nişte bucăţi de lemn un fel de cadru de care l-au legat ca să-l poată trage în sus cu vinciul de la corfă. Au legat două lămpi aprinse de-o parte şi de alta a trupului său aşa de armonios. Au început să-l ridice. Privit de jos, părea un arhanghel care se ridică spre înălţimi purtat de două limbi de foc.

     Accidentul lui Radu Cornea: Avocatul Radu Cornea în una din seri mergea pe galeria orizontului unsprezece. La un moment dat lampa i se stinge în mod neaşteptat şi la pasul următor se prăbuşeşte în golul unui rostogol ce mergea din galerie până la orizontul 12. Capacul rostogolului era ridicat şi curentul de aer ce venea de jos i-a stins lampa. Radu Cornea nu şi-a pierdut cumpătul şi a încercat să se ţină cu mâinile de pereţii rostogolului. Şi-a julit toată carnea de pe palme şi de pe degete dar şi-a frânat mult căderea. Cel ce deschisese capacul – un vagonetar – tocmai aruncase în rostogol un vagonet de material mărunt şi Radu Cornea a avut norocul să aterizeze în el ca într-o groapă de nisip. Nici acum omul nu şi-a pierdut conştiinţa ci a început să strige după ajutor. Vagonetarul care descărca vagoneţii în rostogolul respectiv era Dumitru Ploscaru, un om cunoscut că era cam tare de ureche care-şi pierduse auzul din cauza unei explozii pe front. Acum venea cu un alt vagonet să-l descarce în rostogol. Acesta ar fi însemnat Sfârşitul pentru omul căzut în el. Dar Dumnezeu n-a vrut să fie aşa! Surdul a auzit strigătul disperat al lui Cornea şi a alergat şi a dat alarma că un om a căzut în rostogol. Pe Cornea l-au scos leşinat din mină şi l-au dus îndată las spital. Civilii ne dădeau zilnic veşti despre el. Erau şi ei miraţi de un om cu atâta prezenţă de spirit. După 10 zile Radu Cornea s-a întors în colonie. Era încă plin de cicatrici pe tot corpul dar cu trupul şi spiritul încă viu.

     Au fost multe accidente mai uşoare în mină, aşa de exemplu perforatorul Rădulescu a fost prins şi lovit de o piatră în timp ce copturea şi i-a rupt femurul piciorului drept. A stat luni de zile în infirmerie cu în aparat de tracţiune pe picior până i s-a prins osul la loc şi au mai fost şi altele ca acesta care i-au lăsat pe unii din noi cu câte un beteşug pentru toată viaţa, dar un accident mai înfiorător ca acel al nepotului lui Kerekeş (Luther) nu s-a mai întâmplat.

     Tânărul Kherekeş (nu ştiu dacă e numele lui adevărat) s-a întors din armată şi şi-a reluat lucrul său de corfagiu pe care îl avusese mai înainte. Şi lucrul lor se îmbunătăţise. Nu mai trebuiau să se agaţe cu ambele mâini să tragă de sârma aceea semnalul de mişcare a corfei. Acum erau semnalizatoare electrice. Trăgeai de un mâner şi semnalul se producea imediat. În seara aceea eram adunaţi la punctul de control gata să intrăm la lucru în subteran. Roţile de la puţul de extracţie se învârteau când încolo când încoace cu iuţeală deosebită, repede ca prâsnelul.

Deodată s-au oprit şi nu s-au mai mişcat. Am mai stat ce-am stat şi am primit ordin să mergem la dormitoare. Mai târziu au venit gardienii, ne-au numărat şi ne-au încuiat barăcile.

     A doua seară am fost înştiinţaţi că nu vom intra în mină. Pe de o parte eram bucuroşi de o noapte în plus de odihnă, pe de lată parte nu ştiam cum să interpretăm întâmplarea. Nici în a treia noapte n-am lucrat în subteran. În tot timpul acesta roţile turnului de extracţie s-au tot învârtit dar încet, încet de tot. Abia în a patra noapte am fost băgaţi la lucru şi civilii ne-au povestit întâmplarea.

Trebuiau să se introducă în subteran nişte lemne lungi care se încărcau din galeria de la suprafaţă la orizontul 4 şi se coborau la orizontul unsprezece. Timpul era scurt căci se apropia ora când trebuiau să intre la lucru Braţele Speciale. Tânărul Kerekeş încărca lemnele pe corfă iar jos la unsprezece colegul său le descărca. Ca să nu întârzie coborârea noastră, corfagiul a vorbit la telefon cu mecanicul de la maşina de extracţie (maşina care ridică şi coboară corfele) ca să lucreze repede şi să mişte corfa îndată ce primeşte semnalul. Aşa se face că noi vedeam graba aceea cu care se mişcau moletele (roţile) acelea de pe turn. Când s-au terminat lemnele, Kerekeş a vrut să iasă şi el la suprafaţă şi a dat semnalul de ridicare: „tang – tang – tang” (trei bătăi adică sus!) dar a uitat ca înainte de acest semnal să dea mai întâi „stai” adică o singură bătaie. Semnalul trebuia să fie tang!, tang– tang tang! (întâi un „stai” apoi un „sus”) care însemna că mecanicul trebuie să aştepte întâi să se urce cineva în ea şi apoi să ia corfa sus. Mecanicul a lucrat conform telefonului primit anterior şi a luat repede corfa sus. Kerekeş a sărit să prindă corfa dar a fost prea târziu şi a căzut în golul puţului – de vreo 700 de metri – printre lemnele acelea care consolidau compartimentele corfei de sus şi până jos. Şi a fost zvârlit din lemn în lemn până a ajuns în fundul puţului cam 10 metri sub orizontul 12. Colegul lui care era la orizontul 11 a văzut ceva ca o haină căzând pe puţ în jos. A scoborât pe scări până la fundul puţului să vadă ce-i. A găsit trupul lui Kerekeş în hainele lui, ca un sac de oase sfărâmate, dar fără cap. Capul a fost despărţit de trup. Trei zile şi trei nopţi la rând câte doi mineri civili cu lămpile aprinse au circulat cu corfa în sus şi în jos căutând capul mortului ca să-l îngroape împreună cu trupul, abia în a treia noapte l-au descoperit aruncat din repeziciunea căderei în spatele unor grinzi. Ne întrebam după aceea: „Să fie aceasta o simplă întâmplare sau pedeapsa lui Dumnezeu pentru cine ştie ce faptă din viaţa lui de ostaş securist?” Numai Dumnezeu ştie! Noi n-am avut nimic cu el!

     Eu avusesem în facultate un prieten mai tânăr cu numele Eugen M. care la tot pasul îşi manifesta marea lui simpatie pentru mine. Într-o seară mergând spre corfă dau cu ochii de un securist exact chipul său şi-i aud vocea lui binecunoscută: „Ce te uiţi la mine, banditule! Poate vrei să mă recunoşti? Vezi să nu-ţi trag un glonte în c… şi să te trimit pe lumea cealaltă!” Halal de limbaj ingineresc! Asta era simpatia de altădată a prietenului meu Eugen M.!

     Într-o zi l-am auzit pe domnul Bujoiu discutând cu inginerul Mişu Teodorescu. Îi spunea că i s-a cerut să dea în primire toate hârtiile şi că va trebui să plece undeva – o destinaţie necunoscută – ca toţi deţinuţii de altfel. Se plângea că e bolnav şi nu va mai avea posibilitatea să se trateze. După eliberare am aflat că a fost dus la Interne şi acolo a murit. O fi murit din cauza bolii netratate sau din cauza anchetei?

     După plecarea domnului inginer Bujoiu toată organizarea echipelor de lucru în mină şi repartizarea lor la punctele de lucru o făcea Gică Petrescu, zis Muftiul. Omul care îi redacta politrucului Alexandru toate rapoartele cerute de Direcţia Penitenciarelor în cuvinte şi termeni juridici pe care asta nu le prea înţelegea, bineînţeles că Muftiul nu putea să schimbe esenţa lucrurilor pe care Alexandru voia să le spună. Cert este că politrucul depindea de el în privinţa lucrului de birou. Ghinionul a făcut ca de Crăciunul acelui an să mă aflu chiar în dormitorul 9, dormitorul muftiului. Şi a venit seara ajunului şi s-a întâmplat ca în seara aceea să nu fim băgaţi în subteran – singura mare sărbătoare când n-am petrecut în subteran 16 ore în şir. Cred că la data aceea flotaţia de la Firiza era în reparaţie. Nu lucra. După închidere au început să se audă colinde prin toate dormitoarele. Numai în dormitorul nostru domnea linişte de mormânt. Fiecare din noi căuta să-şi facă ceva de lucru ca să uite evenimentul şi să nu dea ceva de bănuit omului politrucului. Şi starea asta s-a prelungit cam un sfert de oră şi starea era apăsătoare când deodată îl auzim pe Petrescu zicând:

     – Dar noi nu cântăm?

     – Nu cântăm, domnule Petrescu, că aude domnul ofiţer politic şi ne pedepseşte.

     – Nu vă va pedepsi, lăsaţi că am eu grijă de asta! Iau toată răspunderea asupra mea! Hai să cântăm colindul meu preferat „O, brad frumos de Radu Gyr!”

     După o scurtă ezitare am început domol şi parcă plin de vis:

 

     O, brad frumos, ce sfânt păreai

     În altă sărbătoare

     Mă văd copil cu păr bălai

     Şi ochii de cicoare

     Revăd un alb şi scump cămin

     Şi chipul mamei sfinte

     Imagini de crăciun senin

     Îmi vin şi azi în minte.

    

Muftiul cânta şi el cu noi furat de cine ştie ce amintiri din trecutul său şi cântecul continuă:

     Un brad cu daruri şi lumini

     Din amintiri s-arată

     Frumos zâmbeşte ca un crin

     Copilul de-altă dată.

     Întregul cer părea deschis

     Deasupra frunţii mele

     Azi strâng doar pulbere de vis

     Şi numai scrum din stele.

Lacrimi mari izvorau din ochii acestui om pe care noi îl ştiam atât de ticălos şi el nu şi le mai putea stăpâni. S-a desprins dintre noi colindătorii, s-a dus la patul lui şi şi-a tras pătura peste cap să plângă acolo liniştit. Noi am continuat mai departe colindul tot cu lacrimi în ochi, şi am cântat apoi pe rând tot repertoriul nostru de colinde. Petrescu n-a mai revenit, nici nu ne-a mai deranjat cu nimic. De câte ori îmi amintesc de acest incident mă gândesc cu înmărmurire, ce talent a avut acest mare poet de a putut să trezească un ecou aşa de puternic într-un suflet infectat de atâtea răutăţi.

#

 

     Aparatele de perforat cu care se lucra în mină, ne erau furnizate de Sovietici, cu toate că modelul său, patentul era american. Ruşii nu ne vindeau însă şi piese de schimb. Se strica o piesă din el, cumpără alt aparat sau scoate piesa care-ţi trebuie din alt aparat! Direcţia Minelor avea un atelier de fabricat piese de schimb la Baia Mare. Au comandat oţelul special pentru piese de schimb de la Ruşi, dar aceştia au refuzat să ne spună secretul de călire al oţelului.

     Conducerea atelierului se dădea în vânt să afle temperatura la care trebuiau călite piesele de schimb. Aveau cuptor de călire electrică de mare precizie, singurul lucru care lipsea era cunoaşterea temperaturii. Maistrul meu Josef Bauer era cumnat cu şeful secţiei de călire de la atelierul din Baia Mare. Eu n-aveam de unde să ştiu una ca asta, dar el mă tot ruga să ţin evidenţă care din piesele venite de la acel atelier a fost mai bine călită. În general piesele acestea erau mizerabile. Ori se spărgeau ca sticla de dure ce erau, ori se turteau de parcă ar fi fost de mămăligă fiind călite prea moi. Şeful secţiei de călire voia să afle secretul pe încercate şi folosea toată gama de temperaturi posibile dar îşi nota de fiecare dată seria piesei şi temperatura la care a fost călită. Într-o noapte mi-a venit la atelier un aparat care se blocase din cauza unui sfredel ce se spărsese în el fiind prea dur călit. Am desfăcut aparatul şi am scos pistonul să văd ce-i cu el. Pistonul era bun şi era din cele ce le primisem de la atelierul de piese de schimb şi lucrase mult timp, nici nu-mi aminteam de când l-am pus în aparat. I l-am arătat lui Bauer: „Domnule maistru, iată un piston bun de la atelier.” Maistrul meu a luat repede pistonul, l-a pus în servietă şi dus a fost cu el. Până la sfârşitul schimbului nu l-am mai văzut, dar a doua noapte mi-a adus pistonul şi l-am pus înapoi în aparat.

     La sfârşitul acestei luni maistrul meu vine la lucru bucuros, bucuros cum nu l-am mai văzut niciodată:

     – Domnu injiner, mina dat la mine o preme!

     – Îmi pare bine domnule maistru! Felicitări!

     – Da preme acela vine dinspre dumneavoastră!

     – Da cum aşa?

     – Pentru piston care dumneavoastră arătat la mine!

     – Îmi pare bine!

     – Eu lucrat mină când fost şasesprezece ani şi niciodată n-a avut preme, dar acum mina dat la mine preme mare. (Mi-a spus suma dar am uitat-o, reprezenta salariul lui cam pe două luni).

     M-a mişcat bucuria şi sinceritatea omului acestuia deşi nu puteam vorbi cu el prea multe căci el nu ştia nici limba părinţilor săi germana, iar eu nu ştiam ungureşte nici măcar atât cât ştia el româneşte. în româneasca lui cuvântul lemn se declina cam aşa: „o lemne, doi lemnu”. Dar m-am înţeles cu el mai mult fără cuvinte. Când mi se făcea rău în mină, lucra el în locul meu, numai să mă fac mai degrabă bine!

Da, e adevărat alimentaţia pe care o aveam la Baia Sprie era foarte bună în comparaţie cu orice altă colonie de muncă penitenciară, dar pericolele muncii din subteran ne făceau să ne întrebăm în fiecare seară „Oare dimineaţa care vine cum ne va găsi?” Intram la mină parcă ne-am fi dus pe front în timpul războiului. „Oare azi cine va mai cădea?” Dar tribunalele condamnau mereu noi contingente şi partidul ne-a trimis la lucru în mină şi copii minori. Pe Victor Puia colonia a trebuit să-l ţină la suprafaţă vreo două luni până să împlinească vârsta de optsprezece ani, iar Ludovic Desmeri abia împlinise şaisprezece ani când a fost trimis să lucreze cu noi la Baia Sprie. Directorul Zoltan l-a trimes înapoi la închisoarea de minori.

     Era  prin martie 1953. La baraca militarilor securişti a apărut într-o dimineaţă un steag mare îndoliat. Ne întrebam: oare cine să fi murit? Ce să însemne doliul acesta. Şi iată că nu trece mult şi pe galeria de la 12 Est unde lucram la atelierul de reparat maşini trece nea Costică Cojocaru, fostul chestor al Poliţiei din Cernăuţi împingând repede vagonetul cu nămol de la curăţirea canalului de ape uzate şi cântând cu foc: „Ia vam scajiu adin secret tavarăş Stalin bolşe niet!” Da, secretul era dezvăluit şi multe speranţe zadarnice s-au legat şi de el şi totuşi nimic nu s-a schimbat.

     Trecuse un an, poate chiar ceva mai mult de la moartea părintelui Şerban. Colonia se mărise cu încă trei barăci de locuit. Politrucul Alexandru încă mai era cu noi dar se apucase să facă garduri de sârmă despărţitoare în jurul fiecărei barăci, probabil şi ca răzbunare pentru raportul făcut de procuror, cu lipsa gardului mic de desemnare a zonei interzise. Ne-am plâns civililor. El a aflat: „Vă plângeţi civililor că vă izolăm barăcile cu garduri de sârmă ghimpată. O să construim garduri de despărţire oricâte va fi nevoie, ca să rupem odată solidaritatea asta care există între voi. Vom face gard de sârmă în jurul fiecăruia din voi!” Curând după aceea atât el cât şi Vanciu au dispărut. În schimb au apărut Pintea Cioară şi Căscănel, iar ca director administrativ a venit Zoltan. Acesta a inaugurat un alt sistem de alimentare a deţinuţilor mineri. Raţia de pâine era aceea a deţinuţilor de la munci grele din penitenciar – 800 de grame pe zi. Carnea ce se punea în cazan, nu mai era carne de oaie controlată din punct de vedere sanitar de doctorii deţinuţi ci numai deşeuri de la abator… copite, urechi şi burţi de vită. Mina continua să dea raţia de pâine cuvenită minerilor. Zoltan da o parte din pâine surplus la masa ostaşilor iar o parte o vindea pe sub mână având descărcarea lui Şteanţă. Se pare că mina a prins de veste ce se petrecea cu alimentele noastre că am auzit pe unii deţinuţi care au rămas după scoaterea legionarilor de la mină că Zoltan şi Şteanţă au fost arestaţi pentru furt de alimente… Nu ştiu. Noi nu eram acolo. În colonie ne-a mai venit un alt miliţian al dracului (primul a fost Hegheduş). Noul venit era mic de stat şi venea la serviciu „abţiguit” adică cu rachiul în cap. De aceea l-am poreclit „Poşircă”. Îl cunoşteam după poziţia cozorocului. Când cozorocul şepcii era la ora doisprezece şi zece minute poşircă era în forma lui obişnuită. Avea un fluier cu ţuruitoare şi toată ziua fluiera cu el după oricine îl vedea prin curte şi-l striga cât îl ţineau bojocii: „Măi ăla, vino încoace la mine! Raportează!” Trebuia să iei poziţia de drepţi în faţa lui şi să-i zici: „Să trăiţi domnule şef, sunt deţinutul cutare şi cutare.” Când i se părea că nu vorbeşti destul de tare, te punea să repeţi câţi poţi tu de tare. După aceea începea să te chestioneze că de ce te plimbi şi nu dormi şi câte îi mai treceau lui prin cap, după care îţi dădea ceva de lucru. Când era el în colonie nimeni nu mai reuşea să se odihnească din cauza lui:

– Domnule şef, mai lăsaţi odată fluierul acela şi lăsaţi-ne să dormim că la noapte trebuie să mergem în mină să lucrăm.

– Ce, mă, voi aţi venit aicea ca să lucraţi? Nu, voi aţi venit aicea ca să muriţi, mă! Uitaţi-vă aici la mine. Ştiţi voi de ce m-a ales şi m-a trimis pe mine partidul aicea? Pentru că sunt mic şi al dracului şi până nu vă voi mânca vouă capul să ştiţi că eu nu plec de aici.

     Canalia avea un motiv să se mândrească. Partidul l-a ales ca să distrugă pe alţii.

     Cum a  plătit Poşircă chinurile care ni le-a produs zilnic atâta vreme cât a stat cu noi, nu ştiu dar despre Hegheduş am auzit veşti speciale: s-au produs evadări la cele două mine la Valea Nistrului şi la Cavnic. Îndată ce s-a dat alarma după fuga celor de la Cavnic s-au luat măsuri drastice de pază. Între altele nimeni dintre civili sau din cadrele de pază militare sau miliţie n-avea voie să iasă pe corfă neanunţat prin telefon. La gura puţului stătea instalată o puşcă mitralieră iar servantul ei stătea cu degetul pe trăgaci, gata să tragă fără somaţie în oricine iese pe corfă neanunţat prin telefon. Nici un deţinut nu avea voie să circule de la corfă la colonie sau invers decât însoţit de un miliţian şi sub controlul gărzii militare. Gardianul Hegheduş este trimis să păstreze ordinea în mină şi îndată ce a coborât are norocul să-şi găsească un muşteriu. Un deţinut sta pe galerie în locul unde trebuia să fie cabinetul medical, ca să ceară să fie scutit de la lucru în ziua aceea că era bolnav, dar medicii evadaseră. Cabinetul era gol. Hegheduş îl găseşte acolo şi-l ia la întrebări că de ce nu e la locul de lucru. Omul îi spune că e bolnav şi a venit să raporteze la doctori.

     – Ce doctori? Eu sunt doctor azi şi-ţi ordon să mergi la lucru.

     – Sunt bolnav, domnule şef !

     – Eşti bolnav, lasă că te vindec eu în colonie!

     Bucuros că are pe cine să bată Hegheduş fuge repede la corfă ca să ceară un ostaş de însoţire pentru „clientul său”, dar uită să anunţe prin telefon paza că el vine cu corfa. Când corfa iese la suprafaţă soldatul deschide foc conform consemnului. Când vine sergentul de zi să verifice cine a mai încercat să evadeze, se vede că „evadatul” a fost de data asta gardianul Hegheduş. Aşa i-a răsplătit Dumnezeu toate chinurile pe care i le-a pricinuit preotului Şerban. Între miliţienii de la Baia Sprie era unul care părea cam sărac cu duhul. Era înalt şi avea figura unui om care ar vrea să pară inteligent şi nu prea reuşeşte. Se zicea că e fiu de chiabur dintr-un sat ardelenesc şi ca să-şi scape familia de belele, s-a înscris în partid şi s-a făcut miliţian. Noi l-am poreclit „moacă”. După evadările menţionate mai sus, s-au luat măsuri de severitate şi în colonia noastră. Lămpile de mineri ni s-au oprit la poartă dincolo de Punctul de control într-o baracă special construită numită „Lampistărie”, ca să nu ascundem dinamită în ele. Eram ţinuţi mai tot timpul încuiaţi în barăci şi când aveam de circulat în curte, la cabinetul medical sau în altă parte trebuia să parcurgem curtea în pas alergător. În curte era întotdeauna un gardian care avea grijă să alergăm oriunde ne duceam.

     Într-o zi, de serviciu în curte era Moacă. De la cabinetul medical iese un deţinut cu un picior pansat de la gleznă până la genunchi. Fusese rănit de la nişte schije de minereu de plumb sărite din loviturile de la baros şi doctorii i-au curăţat rănile şi l-au pansat. Pe pansament se vedeau chiar urme de sânge. Moacă îl vede:

     – Fuji, mă! Nu ştii că trebă să fuji?

     – Dacă nu pot, domnu şef! Nu vedeţi că sunt rănit la picior?

     – Fuji, mă, batâr trei!

     – Aş vrea să pot, domnu şef, dar mă doare!

     – Fuji, mă, batâr doi!

     – Nici atâta nu pot, domnule şef !

     – Atunci fuji mă batâr unu, da fuji!

     Şi omul a făcut o săritură pe piciorul sănătos, iar Moacă a zâmbit mulţumit că şi-a făcut datoria. Bineînţeles, povestea a făcut înconjurul coloniei de am auzit-o şi eu.

     Politrucul Alexandru avea un dinte special împotriva legionarilor. Ei au format majoritatea primului lot de mineri deţinuţi şi au imprimat populaţiei acelea de deţinuţi un spirit de demnitate şi corectitudine deosebită. Au urmat apoi un lot de poliţişti şi jandarmi din care politrucul îşi recrutase câţiva informatori dar cu timpul şi aceştia au părăsit meseria aceasta care îi făcea de ruşine în ochii celorlalţi oameni. Într-adevăr era o ruşine să te vadă cineva intrând sau ieşind din biroul lui special sau punând ceva în cutia lui cu „Reclamaţii” şi politrucul s-a plâns în faţa întregului careu că acestei cutii nimeni nu-i dă atenţia cuvenită. Era pe când în America se dădeau mari lupte electorale. Candidatul Eisenhower declarase că sub administraţia lui, se vor elibera de comunism ţările din Răsăritul Europei. Şi Eisenhower a reuşit la alegeri. Politrucul era fiert. Curajul unor oameni nu mai avea margini. Maiorul Gheorghe Scurtu, acela care făcea cu noi primii sosiţi gimnastică de înviorare a mers la politruc şi i-a spus în faţă:

     – Fac pareu cu dumneavoastră că până în luna septembrie noi vom fi liberi!

     Toate astea şi multe altele erau puse în mintea politrucului numai pe seama legionarilor, ei erau instigatorii şi au corupt civilii, ei erau reacţionarii din cauza cărora el nu mai avea control asupra mulţimilor. Rapoarte peste rapoarte să-i scoată pe legionari de la munca din mină. Până la urmă a trebuit să aibă şi el ceva rezultate din toată zbaterea lui. Grefa a primit ordin să verifice şi să separe dosarele legionarilor de la Baia Sprie. Într-o zi suntem scoşi afară din barăci. În curte Kerji şi Şerban de la grefă cu două mese pline cu dosare. Şerban anunţă:

     – Atenţiune, se face verificarea dosarelor acelora care aţi fost condamnaţi ca legionari. Cei chemaţi să vină la mese şi să răspundă la întrebări. Acestea erau cam următoarele: Numele, Prenumele, Data naşterii, Numele părinţilor şi Profesiunea.

     – Cei ce nu sunteţi legionari sunteţi liberi!

     A ajuns şi la rândul meu. Toate au mers uşor, când am mers la profesiune am zis „absolvent al Facultăţii de Construcţii.”

     – Deci eşti inginer!

     – Nu sunt, că nu mi-am dat examenul de diplomă.

     – Atunci absolvent ai să mori! mi-a zis Şerban, dar lucrurile nu s-au întâmplat după voia lui.

     Au chemat ei dosar după dosar până s-au terminat toate dosarele de pe masă, dar în faţa meselor mai aştepta încă un grup de vreo 20 de oameni.

     – Dar voi, ce mai aşteptaţi aici?

     – Suntem şi noi legionari!

     – Cum te cheamă?

Unul îşi spune numele. Şerban caută dosarul în grupul celor ce nu erau chemaţi.

     – Tu eşti condamnat pentru trecere de frontieră!

     – Da, dar eu sunt legionar!

     – Ai fost legionar la data condamnării şi n-ai declarat?

     – Nu! Am devenit acum!

     Aşa s-a pomenit politrucul cu un număr mai mare de legionari decât ştia el după datele de la grefă. Şi-a venit timpul când Eisenhower în loc să ajute ţările din Estul Europei să se elibereze a reuşit SĂ LE DEZILUZIONEZE. A cerut părerea şefului sindicatelor muncitoreşti George Meany, dacă muncitorimea îl va urma în luptă şi Meany a zis „Nu”. Kenan a venit cu teoria convieţuirii paşnice şi Eisenhower n-a făcut nimic pentru Europa de Est.

     Politrucul triumfător ne-a adunat în careu şi ne-a spus: „Aţi văzut voi, măi, deştepţii lui Codreanu? Război nu va fi căci clasa muncitoare VA DEPUNE ARMELE!…” Şi de atunci a început America să facă Rusiei concesii după concesii la toate întâlnirile diplomatice la nivel înalt. Şi-l auzeam pe Grigore Brandenburg, analfabetul şef de sindicat al hamalilor din portul Brăila tânguindu-se prin abataj: „Mauser – Mauser – Mauser – Mauser”. Aşa înţelesese el numele lui Eisenhower = Mauser – Mauser.

De acest Grigore mă leagă nişte amintiri stranii. În clasa 1-a de liceu, mai exact într-a 1-a B, eram în total 43 de colegi. Şi anume:

  1. LAZAROVICI AUREL

  2. LEAHUL VICTOR

  3. LENCU EPIFANIE

  4. MACOVEI NICOLAE

  5. MARIN CONSTANTIN

  6. MENGA SEVERIN

  7. MIHAILIUC ION

  8. MUNTEANU ION

  9. NACONECINII NICOLAE

  10. NEAMŢU MIRON

  11. NESTOROVSCHI LEONID

  12. OPREA ION

  13. OPREA MIHAI

  14. OSTAFI ADRIAN

  15. PALADE LEONIDA

  16. PAULIUC MIRCEA

  17. PIHULEAC MIHAI

  18. PIHULEAC PETRU

  19. POPELNIŢCHI ALEXANDRU

  20. PRECUP PETRU

  21. RĂILEANU LEON

  22. REPCIUC LEANDRU

  23. MOSES ROSEN

  24. SASSU VICTOR

  25. SCUTELNICU ALEXE

  26. SENIC ANATOLIE

  27. SMOLINSCHI ALEXANDRU

  28. SOCOLOVSCHI VICTOR

  29. SOFRONIUC ADRIAN

  30. STAHI GHEORGHE

  31. STANCEA MIHAI

  32. ŞERBENIUC GHEORGHE

     33. ŞTEFANIUC ALEXANDRU

     34. ŞTEFUREAC GHEORGHE

     35. TAUDE EDMOND

     36. TELEAGĂ RADU VIOREL

     37. TURTUREANU DRAGOŞ

     38. URBAŞEC PAUL

     39. VLAD MIRCEA

     40. VOITANOVICI ALFRED

     41. VOLOSCIUC OCTAVIAN

     42. VRĂJITOAREA DUMITRU

     43. ZAHARIA PETRU.