În primele zile după venirea noastră, am început pregătirile de Crăciun. Surorile au decorat sala de mese cu coroane de brad în care erau fixate nişte lumânări roşii. Domnul învăţător Scarlat a înjghebat cu noi un cor mixt şi am învăţat câteva colinde româneşti şi vreo două nemţeşti între care „Stille Nacht” şi „O Kinderlein Komet”, ultimul de Beethoven. În seara de Ajun am cântat colindele în faţa întregului efectiv al lagărului adunat în sala de mese. Corul suna frumos şi când am cântat colindele germane, dar când am trecut la cele româneşti mi se închidea sufletul de emoţie. Ca să simt mai din plin ziua cea mare a sărbătorii Crăciunului mi-am scos din bagaj costumul meu naţional cu cămaşa aceea cusută de Bunica din deal, brâul ţesut de mătuşa Catrina şi bondiţa cumpărată de mama.

       Bucătăreasa pe care noi o numeam Tantchen când m-a văzut îmbrăcat aşa pentru prima dată a exclamat (în nemţeşte): „Ia te uită, tânărul Leahul s-a îmbrăcat azi ca un înger!” desigur, eu nu puteam să fiu ca un înger la chip dar hainele acestea albe împodobite cu negru au produs această impresie neaşteptată.

       În timpul şederii noastre în acest lagăr s-a întâmplat în ţară lovitura de stat a lui Antonescu împotriva legionarilor. Auzeam la radio toate informaţiile şi ni se rupea inima din cauza frământărilor în care se zbătea ţara. Când am auzit că Hitler a dat ordin armatei sale să-l sprijine pe Antonescu m-am revoltat aşa de tare, că am vorbit împotriva lui neţinând seama de locul unde mă găseam. Era pentru a doua oară când acesta se alia cu duşmanul Ţării mele şi a Mişcării Legionare, despre care dintru început se credea că va fi izbăvitorul de comunism al Europei. Un prieten bun m-a tras deoparte şi mi-a atras atenţia să tac înainte ca personalul oficial al lagărului, să înţeleagă ceea ce spun. În acest timp au murit în lagăr trei persoane. Prima a fost domnişoara Gătej bolnavă grav de TBC, în vârstă de 19 ani. A doua a fost bătrâna doamnă Scarlat, mama avocatului şi a învăţătorului cu acelaşi nume de familie. Cel de al treilea a fost domnul Luţa în vârstă de vreo patruzeci şi ceva de ani care de fapt nici n-a cunoscut lagărul pentru că a stat mereu prin spital fiind grav bolnav de inimă, dacă nu mă înşel. N-a putut fi salvat. Hrana în acest lagăr a fost ceva mai bună decât cea din Wartha dar încă nu destul. O parte din oamenii mai rezistenţi ieşeau la muncă la o fabrică de cherestea din apropiere: Irema, Zegrea, Boşneag, Buzilă şi alţii. Doi s-au făcut vatmani la tramvai – Cernuşcă şi Ursache iar familiile fraţilor Cojocaru se ocupau de o menajerie a circului Barnum. Marea majoritate însă rămâneam în lagăr şi luam parte pe rând la corvezile interioare: curăţenie prin curte, pe coridoare şi prin camere şi curăţatul cartofilor pentru mâncare. Eu mi-am îmbunătăţit puţin cunoştinţele de Limba germană şi cu ajutorul colegului meu George Ionaşcu am citit drama Faust de Goethe, iar cu ajutorul domnişoarei Tazica Spânu am învăţat Luceafărul de Mihail Eminescu.

       Un număr select de persoane se ocupau de întocmirea formelor şi listelor acelora care urmau să se întoarcă în România. Bineînţeles cei ce se întorceau acceptau aceasta de bună voie. Listele au fost întocmite şi aprobate încă din Februarie, dar plecarea ne-a fost amânată din cauza conflictului cu Jugoslavia. La 25 Mai 1941 au venit două camioane ale poliţiei şi ne-au transportat cu tot cu bagaje la gară. Am călătorit cu trenul până la Viena, iar acolo am fost urcaţi într-un vas de pasageri pe Dunăre al cărui nume era EMDEN. Pe acest vas au fost îmbarcaţi toţi refugiaţii din cele trei lagăre din Gleiwitz care trebuiau să se întoarcă în România.

       Călătoria pe Dunăre a fost foarte frumoasă. Noi, tineretul de atunci stăteam toată ziua numai pe punte şi nu ştiam în care parte să ne mai uităm. Am trecut prin nişte oraşe frumoase: Viena, Bratislava, Budapesta, Turnu Severin şi m-am oprit la Calafat unde am debarcat  şi Crucea Roşie a României ne-a oferit o masă caldă bună şi pe săturate după care am fost repartizaţi fiecare către un anumit oraş din ţară. Noi trei băieţi copii de ţărani din regiunea Cernăuţilor, Ionică Grigoraş, Marin Popovici şi Victor Leahul am fost repartizaţi la Cooperativa Pietrele Doamnei din Câmpulung Moldovenesc unde am fost luaţi în primire de profesorul Pavelescu, preşedintele Centrului de Îndrumare şi Ajutorare a Refugiaţilor şi în acelaşi timp şi preşedinte al Federaţiei Cooperativelor din această regiune. Era ziua de 3 iunie 1941.

       Profesorul Pavelescu ne-a pus la dispoziţie o cameră dintr-o clădire a cooperativei şi trei paturi – câte unui pentru fiecare din noi – echipate cu tot ce este necesar: saltea, pernă şi două pături curate. Masa o luam în primele zile la un restaurant – care de fapt nu era decât o cârciumă a unui oltean din „Capul Satului”, cum i se spunea acelei părţi din extremitatea oraşului. Olteanul era cam hapsân şi ne-a servit de câteva ori pâine mucegăită la ciorbă. Ne-am plâns profesorului şi acesta ne-a trimis să luăm masa împreună cu nişte salariaţi de la Garda Financiară la un gospodar cu numele Nisoiu. Acesta ne-a tratat omeneşte. Avea şi el un băiat student la o facultate din Iaşi pe care însă nu l-am cunoscut, el fiind plecat la examene.

       Am stat în aceste condiţii până în ziua când s-a declanşat războiul la Prut. În această zi administratorul Cooperativei ne-a anunţat că are ordin să evacueze clădirea căci urmează să fie transformată în spital pentru răniţii din război. La auzul acestor noutăţi noi cei trei băieţi ne-am sfătuit să vedem ce-i de făcut. Judecând după cum s-au petrecut lucrurile în războiul precedent, urmează să se facă mobilizarea generală a armatei şi şcolile se vor închide datorită faptului că profesorii vor fi luaţi în armată. Noi încă nu aveam vârsta de armată, dar n-avea nici un rost să stăm aşa degeaba când armata se luptă pentru eliberarea Bucovinei noastre. Aşa s-ar cuveni: Să mergem voluntari în armată! Zis şi făcut! Am plecat să ne prezentăm la un cerc de recrutare. Cercul de recrutare era la Suceava. Am ajuns până acolo şi ne-am prezentat la plutonierul care conducea acest cerc. Nu ştiu din ce neam s-o fi trăgând plutonierul acesta dar când ne-a văzut îmbrăcaţi în costume naţionale, parcă ar fi văzut pe dracul:

       – Ce cătaţi aici golanilor? Nu vi-i ruşine să umblaţi prin lume aşa numai în izmene? Ce voluntari? Ia căraţi-vă de aici că pun ostaşii să vă deie douăzeci şi cinci la fund! Afară de aici!

       Zăpăciţi de mânia nejustificată a plutonierului, ne-am trezit tustrei în stradă:

       – Acum ce-i de făcut? Da, războiul cere oameni pregătiţi, nu copii ca noi!

       – Hai să ne pregătim şi noi cât se poate mai serios! Să ne facem aviatori!

       – Eu ştiu o şcoală de aceasta şi nu-i departe de aici. E la Tecuci! Trebuie să mergem cu trenul. Călătorim cu legitimaţia de refugiat.

       Am mers la Tecuci la aeroport. Am cerut să vorbim cu comandantul. Ne-a primit comandorul Şerbănescu, un om foarte cumsecade. I-am explicat scopul venirii noastre. Ne-a ascultat foarte binevoitor şi ne-a lăudat pentru faptul că vrem să ne pregătim pentru apărarea ţării dar, era şi aici un dar.

       – Odată cu începutul războiului aeroportul a devenit bază operativă pentru front. Şcoala care acum e în vacanţă, se va deschide în altă parte a ţării şi numai abia prin Septembrie. Trebuie să vă informaţi unde va fi.

       – Acum e seară şi nu trebuie să plecaţi noaptea de la noi. rămâneţi şi veţi dormi o noapte în dormitor cu piloţii şi veţi lua cina la popota noastră, iar dimineaţa veţi pleca mai departe. Am mulţumit domnului comandor pentru ospitalitate, am mâncat că eram lihniţi de foame şi apoi am petrecut câteva ore în dormitorul piloţilor, nişte oameni simpatici şi curajoşi cum vom fi probabil şi noi când vom termina şcoala asta mult visată de băieţii de vârsta noastră. Stând de vorbă cu ei nici nu ştiu când ne-a furat Moş Ene de pe tărâmul realităţilor.

       Dimineaţa comandorul ne-a dat înapoi foile noastre de refugiaţi, ne-a strâns călduros mâna la fiecare şi ne-a lăsat să plecăm.

       În gară Ionică şi Marin şi-au adus aminte că mai aveau nişte rude prin ţară şi s-au hotărât să stea la ele până la începutul cursurilor. Eu n-aveam la cine să mă duc. Am decis să mă duc la Bucureşti să văd dacă nu găsesc acolo o posibilitate de a intra voluntar în armată, ceva tot cu aviaţia. Auzisem că la Bucureşti, undeva pe Calea Griviţei era un regiment de Geniu Aeronautic. Să încerc să intru voluntar. Voi lucra la construcţii de aeroporturi!

       Tot întrebând de unul şi de altul am ajuns la poarta regimentului. Am cerut sentinelei să-mi dea voie să vorbesc cu ofiţerul de serviciu. Ostaşul a trimis pe un camarad de al său să-l cheme pe ofiţerul de serviciu la poartă.

       Acesta a venit să vadă cine-l caută şi i-am spus scopul venirii mele.

       – Trebuie să obţii aprobarea domnului general, comandantul regimentului! Ofiţerul de serviciu m-a dat în primire unui sergent, care era şeful gărzii pe regiment în ziua aceea, ca să mă conducă la biroul generalului.

       Sergentul m-a condus până la birou şi m-a dat în primire unui furier teterist care făcea de serviciu în anticamera generalului.

       – Acum nu te pot anunţa. Domnul general e ocupat cu verificarea unor documente! Am aşteptat preţ de o oră şi mai bine până când a ieşit din birou un ofiţer cu un dosar de hârtii la subţioară. Atunci furierul a intrat să mă anunţe şi cum aflase de la mine cu ce intenţie venisem, l-a pus în temă pe general despre ce era vorba. Am fost chemat înăuntru.

       M-am oprit în faţa biroului generalului şi luând poziţia de „drepţi” i-am raportat generalului cine sunt şi că voiam să intru voluntar în armată şi-l rog să mă primească în regiment.

       – Şi de ce vrei să intri voluntar în armată? Ce crezi că aici e locul tuturor neisprăviţilor din ţară? Ce, armata a ajuns să aibă nevoie de unul ca tine! Nu te mai baţi cu mâna pe piept? Armata română are destui oameni pregătiţi şi n-are lipsă de neisprăviţi ca tine.

       – Sergent, ia-l pe „domnul” până la poartă!

       Tocmai când păşeam pragul biroului urmat de furier, se aud sirenele sunând alarma aeriană: Un grup de avioane sovietice se îndreptau să bombardeze Bucureştiul. Furierul a luat-o la fugă către un adăpost şi eu după el. Am stat în adăpost împreună cu nişte soldaţi şi cu însoţitorul meu. S-au auzit în depărtare câteva pârâituri de mitralieră antiaeriană şi am văzut sclipind pe cer gloanţele trasoare ale acestora. A mai durat un timp şi-apoi a sunat încetarea alarmei. Nu s-au auzit explozii de bombe. Bombele aruncate de cioloveci erau umplute cu nisip. Aşa s-a anunţat la radio. Clasa muncitoare din fabricile de muniţie sabotau Armata roşie. Aşa era la început până când Sovietele au început a primi materiale americane.

       După încetarea alarmei Sergentul furier m-a dus la poartă, m-a scos în stradă şi s-a întors la treburile lui. Eram singur într-un oraş necunoscut şi se însera. Am început a întreba din om în om unde se găseşte un cămin pentru refugiaţi. Din aproape în aproape am ajuns la o casă nu departe de Cercul Militar care fusese înainte o casă de toleranţă şi în timpul exodului din regiunile cedate, casa asta fusese transformată în cămin pentru cei „fără cămin”. Pe peretele casei scărilor, la intrare, mai exista o hartă a României făcută pe un fond de catifea verde cu un contur din lemn gros de 2 cm. În timpul frământărilor din luna ianuarie a acelui an, cineva a sfâşiat catifeaua verde din centrul conturului. Era ca un simbol, o prevestire, a dezastrului ce avea să vină…

       Am urcat scara şi am intrat într-un dormitor. În el am găsit pe fostul secretar al Liceului Mitropolitul Silvestru din Cernăuţi, domnul Dragoş Luţa. Cu el am mers la o cantină a refugiaţilor şi am luat cina. Era prima şi singura mea masă în ziua aceea. După cină am stat mai mult de vorbă cu fostul nostru secretar şi el m-a sfătuit să fac o cerere la Ministerul Învăţământului ca să fiu trimis într-o colonie de vară pentru elevii refugiaţi fără părinţi. Am depus cererea la registratura Ministerului şi mi s-a spus că peste trei zile se va afişa lista acelora care au primit aprobarea pentru audienţă. În ziua hotărâtă am văzut pe lista de la fişier trecut şi numele meu. Mi s-a aprobat să mă prezint a doua zi în audienţă la domnul Director Petru Groza.

       Audienţa era fixată pentru ora 10⁰⁰ a.m. M-am prezentat punctual. În spatele unui birou luxos şedea omul care trebuia să decidă soarta mea.

       – Domnule Director, sunt elevul Leahul Victor refugiat din Bucovina de Nord. Am terminat clasa a 6-a a Liceului Ortodox Mitropolitul Silvestru din Cernăuţi, sunt singur, fără părinţi şi vă rog să mă trimiteţi într-o colonie de vară pentru elevi.

       – De unde eşti de loc?

       – Din comuna Mahala, nu departe de Cernăuţi.

       – Şi eu am crescut la ţară. Eu sunt fiul preotului din Mintiul Gherlei şi am o boală mare pe toţi bogaţii aceştia care exploatează clasa muncitoare şi ţărănimea. Am să te trimit în colonia de la Deva, dar bagă de seamă dacă observi ceva neobişnuit să-ţi ţii gura că altfel o păţeşti.

       Mă gândeam: „Ce-ar putea să fie un secret aşa de mare într-o colonie pentru elevi.” Mi-am adus aminte de hârtia de 2000 de lei pe care mi-i dăduse mătuşa Catrina. Nu-i puteam folosi căci banii se schimbaseră. L-am întrebat pe domnul Director ce să fac cu ei. El a vorbit cu directorul Băncii Naţionale, domnul Victor Vojen şi acesta mi i-a schimbat. Directorul mi-a mai pus câteva întrebări la care am dat răspunsurile cuvenite, apoi mi-a dat o adeverinţă de intrare în colonie şi o foaie de drum pe CFR de la Bucureşti la Deva. Cu ele în buzunar am trecut pe la căminul de refugiaţi de unde mi-am luat bagajul şi am mulţumit domnului secretar Luţa apoi am plecat la Gara de Nord. Am avut noroc să nu aştept prea mult. Trenul pleca peste trei sferturi de oră. La sosirea lui în gară s-a produs o îmbulzeală mare dar am reuşit să mă urc şi după câteva staţii de mers am putut ocupa un loc pe bancă. Am călătorit toată după amiaza şi toată noaptea şi dimineaţă înainte de ora 8 am coborât în gară la Deva. Trenurile circulau încă destul de regulat, nu se resimţea încă efectul războiului. Toată averea mea era geamantanul cu haine. Un rând de haine de lână sintetică de celofibră germană cumpărat în timpul refugiului din Germania, câteva cămăşi groase de cânepă cu care umblasem prin Germania, o pereche de pantaloni golf pentru care nu aveam ciorapi potriviţi, cam asta era tot ce mai aveam. Loc în geamantan mai era dar n-aveam ce să mai pun în el. M-am gândit că e păcat să-mi port hainele cele noi de celofibră în timpul vacanţei. Acestea îmi vor fi necesare în timpul şcolii. Acum ar trebui să port o pereche de pantaloni ieftini cu care să mă pot aşeza pe oriunde fără să-mi fac prea multă grijă de ei.

       Tabăra era organizată în internatul Liceului Decebal. Înainte de a intra acolo am întrebat pe trecători unde pot găsi o prăvălie cu haine. Era una nu departe de Internat „La David Nicolski”. Am intrat şi am întrebat cât mă costă cea mai ieftină pereche de pantaloni. Negustorul m-a măsurat din ochi, a căutat prin rafturile lui o pereche de pantaloni din „aţică”, mi i-a pus în mână şi mi-a spus preţul. Mi s-a părut rezonabil şi am vrut să-i plătesc. Mai trebuia numai să-i încerc.

       – Vreau să încerc pantalonii aceştia!

       – Camera de încercare este aici la stânga.

       – Unde să las geamantanul ca să nu vă stingherească?

       – Pune-l mata acolo lângă uşa camerei de încercare. Da de unde vii cu geamantanul?

       – De la gară.

       – Dar pe unde aţi umblat?

       – N-am umblat nicăieri. Vin pentru prima dată la Deva.

       – Şi unde veţi locui în Deva?

       – Voi locui în colonia de vară pentru elevii refugiaţi în Internatului Liceului Decebal.

       – La Internat?

       – Da!

       – Dar pe Gheorghiţă îl cunoşti?

       – Nu cunosc pe nimeni. Acum vin de la gară şi n-am intrat încă în colonie. Pot să încerc pantalonii?

       – Da, poftim. David a intrat după mine să vadă cum îmi vine.

       – Uite aici trebuie să ajustez puţin! Vrei să aştepţi până-i voi aranja?

       – Da, căci şi-aşa n-am ce face!

       Am stat cam mult până ce-a terminat el toată treaba. Am luat pantalonii. Am plătit şi cu ei puşi peste geamantan am intrat la biroul de înregistrare al coloniei. La registratură lucra secretarul liceului Decebal, domnul Ianu. Mi-a verificat adeverinţa, m-a condus într-un dormitor din clădirea din fundul curţii şi mi-a arătat patul pe care să-l ocup şi unde să-mi las bagajul.

       Ceilalţi elevi erau la sala de mese pentru micul dejun. M-a condus şi pe mine la una din mese şi le-a spus bucătăreselor să mă servească.

       După micul dejun am ieşit în curtea internatului să cunosc elevii cu care urmează să petrec această vacanţă. Majoritatea lor erau din Ardealul cedat Ungurilor de prin judeţele Sălaj, Năsăud, Odorhei ş.a.

       Am cunoscut câţiva elevi ale căror nume mi le amintesc şi acum:

       Anton Coşbuc, nepotul poetului Gheorghe Coşbuc. La serbări ne recita „Regina Ostrogoţilor”

       Gheorghe Sângeorzan, recita poezii patriotice cu foarte mult talent. Specialitate: Aron  Cotruş.

       Dinea, Vasile Târea, Apolzan, viitorul fotbalist, şi un tătar de la Balcic, Halil Midhat.

       Mai exista şi un grup de elevi mai mari care acum trecuseră în clasa a 8-a: Ambruş, Moţet, Simionescu, Cepariu ş.a. m-am rugat de ei să-mi împrumute o carte de algebră din clasa a 7-a. Voiam să mă iniţiez în tainele seriilor, a derivatelor şi integralelor cu care aveam să mă ocup în clasa a 7-a în care trecusem. Dacă nu mă înşeală memoria domnul Ambruş a fost acela care mi-a împrumutat cartea şi tot el a fost acela care mi-a lămurit unele chestiuni mai greu de înţeles. Îi voi rămâne recunoscător toată viaţa.

       Tocmai când începusem să mă dezmorţesc puţin de la căldura acestor suflete tinere apare domnul secretar Ianu şi mă cheamă deoparte:

       – Domnule, avem în infirmerie un elev bolnav şi ar vrea să vorbească cu d-ta. Te rog, mergi până acolo să vezi ce vrea.

       – Unde-i infirmeria?

       – E acolo, clădirea cea mică din curte. Poţi intra, uşa e descuiată.

       Mă gândeam: „Cine o fi şi ce o fi vrând de la mine?„

       Am intrat. În camera de îngrijire a bolnavilor un tânăr cam palid stătea întins în pat. Părea într-adevăr slăbit, ca după o boală prelungită, şi avea în păr două fire albite, „semn de suferinţă”, mă gândeam eu.

       – Dumneata eşti Victor Leahul dintr-a 7-a?

       – Da!

       – Gheorghe Apostu!

       – Îmi pare bine!

       – Domnule, am o rugăminte la mata. Eu am terminat şcoala dar nu m-am prezentat la bacalaureat pentru că m-am îmbolnăvit. Am fost internat la infirmerie şi izolat pentru că eram suspectat că am o boală infecţioasă. Doctorul mi-a luat hainele pentru dezinfecţie şi după ce-au fost trimise înapoi le-a încuiat în cabinetul unde ţine medicamentele. Acum laboratorul de analize medicale a trimis rezultatele analizei probei de sânge trimisă de doctor şi arată că nu sunt bolnav de boala aceea infecţioasă, dar doctorul n-a mai venit să-mi dea hainele, ci a plecat la ţară. Eu am o întâlnire foarte importantă pentru viaţa mea, trebuie să mă prezint la familia aceea numaidecât. Cred că mă înţelegi! dar nu am haine cu care să mă îmbrac. Te rog foarte mult să-mi împrumuţi o pereche de pantaloni! Mă gândeam: Ăsta are de gând să se însoare!

       – Uite ce-i! Eu am o pereche de pantaloni de golf la care nu am ciorapi potriviţi, caută o pereche de ciorapi mai lungi şi ţi-i dau să-i porţi până va veni doctorul.

       – Nu pantalon golf, te rog, eu sunt un om sărac nu mi s-ar potrivi nişte pantaloni golf la o asemenea ocazie. Mai bine mi s-ar potrivi un pantalon mai ieftin şi mai curat.

       M-am gândit: Acesta desigur merge să întâlnească familia fetei cu care ar vrea să se însoare şi ar vrea să apară vorba aceea „sărac şi curat”. El a continuat:

       – Mi-a spus domnul Ianu că a văzut că aveai o pereche de pantaloni de aţică atunci când ai venit. N-ai putea să mi-i împrumuţi pentru o zi ori două?

       – Dar eu i-am cumpărat numai pentru ca să am ceva de purtat cât stau în colonie!

       – Fii bun te rog. Am să ţi-i dau degrabă înapoi!

       M-am gândit iar: Dacă pentru el e un eveniment aşa de important de ce să nu-l ajut? Am mers la dormitor, am scos pantalonii din geamantan unde îi pusesem înainte de a merge la sala de mese şi i-am dus la infirmerie.

       După aceea elevul Gheorghe Apostu din clasa a 8-a nu s-a mai văzut prin colonie timp cam de două săptămâni. Când a apărut din nou, mi-a dat pantalonii înapoi, dar părea cam agitat.

       – Mulţumesc că m-ai ajutat atât de mult!…Dar acum trebuie să-ţi mărturisesc că eu nu sunt elev, ci sunt Gheorghe Apostol, un simplu muncitor şi luptător pentru clasa muncitoare. Am evadat din închisoare şi sunt căutat de poliţie în toată ţara. Pe capul meu s-a pus un premiu, un premiu mare pentru prinderea mea! Mergi şi mă denunţă şi vei primi premiul acesta. Aceasta îţi va fi răsplata pentru ajutorul pe care mi l-ai dat şi te reabilitează în faţa poliţiei.