A doua zi am venit la comisie cu speranţe înnoite. Am fost punctual căci profesorul cerea totdeauna punctualitate. Exact la ora zece a trecut prin mulţime şi mi-a făcut un semn discret să-l urmez. M-am strecurat printre oameni ca şi cum aş fi căutat pe cineva şi l-am urmat pe profesor la o oarecare distanţă înapoi spre oraş, apoi am luat-o pe o stradă la dreapta şi la primul colţ iarăşi la dreapta. După ce am mai parcurs vreo două sute de metri pe strada aceea, profesorul a intrat într-o curte lăsând poarta mică deschisă. Am trecut pe lângă ea înainte şi după o altă distanţă de aproximativ o sută de metri m-am oprit căutând parcă un număr de casă, dar observând strada în urma mea. Era pustie. M-am întors şi am intrat pe poarta deschisă din partea opusă de unde intrase profesorul. El mă aştepta.

       – Te-a văzut cineva intrând?

       – Nu! Am intrat în sens invers de unde venim şi am tras cu coada ochiului peste tot.

       – Mi-ai spus cu vrei să ajungi în ţară şi m-ai întrebat dacă este vreo posibilitate. Va fi una atunci când vor pleca nemţii dar trebuie să aşteptăm până se va organiza comisia mixtă germano-sovietică care va lucra pentru repatrierea nemţilor din Bucovina şi Basarabia. Până atunci Ruşii deportează mereu. Trebuie să încercăm să aflăm să avertizăm şi pe cei ameninţaţi. Aş avea nevoie de un curier care să-mi ţină legătura cu centrul din Boian. Te încumeţi să o faci. E vorba de un risc…

       – Abia aştept să fac şi eu ceva! Mă sufoc stând neputincios cu mâinile în sân!

       – Bine! Trebuie să lucrezi cu inteligenţă. Să nu te afişezi prosteşte nici să te arăţi fricos. Trebuie să apari cât mai natural pentru ochii tuturor.

       – Am înţeles!

       Mi-a dat două foiţe de hârtie. Pe una erau trei nume de oameni necunoscuţi mie. Pe alta era un mesaj care îi privea pe cei trei. „Dacă rişti să fi prins le înghiţi!” Le-am luat şi m-am întors imediat acasă. Aveam un vecin, om de încredere care cunoştea centrul legionar din Boian. Am ales dintre cei trei un nume pe care îl mai auzisem din gura lui. L-am întrebat pe vecin cum pot să-l găsesc. M-a întrebat ce treabă am cu el. I-am spus că un profesor al meu vrea să vorbească cu el. Vecinul a înţeles şi n-a mai întrebat nimic. Mi-a dat un punct de legătură care să mă pună în contact cu el. Trebuia să intru noaptea pe o cărare prin cimitirul satului şi să ajung la un atelier de fierărie. Fierarul mă va duce la casa omului căutat. Aşa am făcut. Când s-a făcut noaptea am bătut la uşa fierarului. Un om tânăr foarte voinic.

        Dumneata eşti fierarul N.M.?

       – Da!

       – Vin de la Cernăuţi şi trebuie să vorbesc cu R.S. Vecinul meu I.D. te roagă să mă ajuţi.

       A intrat înapoi în casă, a vorbit ceva cu nevasta apoi a ieşit din nou afară:

       – Hai!

       Am pornit pe uliţele satului vorbind de una şi de alta, oprindu-ne de vorbă din când în când să vedem ce se petrece pe drum în jurul nostru.

       Am ajuns cu bine şi am predat mesajul. Pentru mesajul următor R.S. va fi punctul meu de legătură. Mi-am notat bine locul unde va trebui să vin în orice condiţii de vizibilitate.

       A doua zi am mers la profesor şi i-am raportat de împlinirea misiunii. Am primit alt mesaj pentru S.M. N-am mai întrebat de nimeni nimic. M-am prezentat după înnoptate la R.S. şi i-am cerut să mă conducă la S.M. Acesta locuia la marginea satului pe malul pârâului Hucău. După ce a primit mesajul şi l-a citit, l-a băgat în gură, l-a mestecat bine şi l-a înghiţit.

       – Dragă Camarade, mesajul acesta pentru mine vine prea târziu. Aştept din moment în moment să vină duba neagră să ne ridice. Trebuie să te conduc imediat până nu vine NKVD-ul să înconjure casa căci ai putea să cazi odată cu noi! Am ieşit din casă şi n-am mai mers la poartă ci am mers la pârâu şi am parcurs prin apă cam 30 de metri apoi am ieşit în drum. Pe S.M. nu l-am mai văzut de atunci. A doua zi când mergeam la Cernăuţi într-un anumit punct obligator de trecere, mi-a ieşit în drum un om care mă cunoştea.

       – Să nu mai dai pe la casa lui S.M. că a fost ridicat. NKVD-ul a lăsat iscoadă în casa lui. Cei ce vor intra în casă vor fi imediat arestaţi.

       Omul a dispărut în porumbul din care mi-a ieşit în drum.

       Am povestit profesorului meu cele întâmplate şi el m-a sfătuit să nu mai trec pe la S.M. Înainte de a mă întoarce acasă am trecut prin piaţa vitelor. Acolo se afla închisoarea. Voiam să văd dacă nu pot observa vreun semn de la S.M. Am văzut că toate ferestrele închisorii erau acoperite cu scânduri bătute una lângă alta aşa fel ca să nu se poată vedea nimic nici de afară înăuntru, nici dinăutru în afară. Un ţăran care era cu căruţa aproape de mine a observat nedumerirea mea şi mi-a zis încet:

       – Vezi, domnule, Sovieticii iştea nici lumina soarelui nu le-o lasă bieţilor oameni!

       Vorba acestui om aveam să mi-o amintesc de multe ori în viaţa mea!

       Într-o Sâmbătă, a trecut pe uliţele satului toboşarul primăriei bătând toba şi a anunţat: „Mâine după amiază la ora patru să fie adunaţi în faţa bisericii din Mahala, toţi capii de familie sau cel puţin un locuitor din fiecare casă, căci va veni din Cernăuţi un tovarăş important de la partid care ne va comunica veşti importante despre viaţa în Uniunea Sovietică!„

       Am mers şi eu la locul şi ora stabilită să văd despre ce e vorba. Biserica era încuiată. În ograda bisericii nu era nimeni, însă în piaţa din faţa bisericii acolo unde era platforma aceea cu cruce de piatră unde se făcea Aghiazma cea Mare de Bobotează se aduna mereu tot mai multă lume, aşteptând să apară persoana aceea importantă anunţată în ajun de către toboşarul satului. Şi iată că apare o femeie îmbrăcată într-o roche de mătase cenuşie şi pantofi galbeni. Era însoţită de un scripcar cu vioara la subţioară. Când s-a apropiat mai bine am recunoscut figura de porcină a Minodorei Nichiforciuc, scârba aceea de pe maidanul din spatele cârciumii lui Rudich. O mai bună prezentatoare a vieţii din Uniunea Sovietică nici că se mai putea! Mina s-a urcat sus pe platforma de la cruce şi a strigat tare în limba ucraineană să o audă toţi:

       – Am nevoie de un traducător! Cine şie bine limba ucraineană?

       După oarecare ezitare şi foială s-a apropiat de platformă un om de vreo 35 de ani. Mina i-a cerut să se urce pe platformă alături de ea şi a început povestea. Ea spunea câte o propoziţiune apoi cerea „perevocicului” să o traducă în româneşte.

       – Uniunea Sovietică este ţara cu cel mai înalt nivel de trai din toată lumea! Aţi auzit poate că America are cel mai înalt nivel de trai. Nu-i adevărat! Uniunea Sovietică a şi început să depăşească America în foarte multe privinţe. Aşa, de exemplu, şcolile din Uniunea Sovietică sunt organizate după modelul american; în bănci sunt aranjaţi tot un băiat şi o fată, aşa ca tinerii să se cunoască mai bine. Când o fată are problemele ei, colegul ei să ia cunoştinţă…iar mai târziu când sunt căsătoriţi şi soţia are nevoie de bărbat soţul ştie ce are de făcut. Dacă se întâmplă ca o fată să trebuiască să nască în timpul când este încă în şcoală, statul îi vine în ajutor, înainte şi după naştere şi are grijă şi de toată dezvoltarea şi educaţia copilului. Dacă fetele încep a avea copii de la această vârstă, multe vor ajunge să facă câte doisprezece copii sau mai mulţi şi în Uniunea Sovietică mamele care au 12 copii sau mai mulţi sunt cinstite ca „mame eroine” şi se bucură de multe avantaje materiale.

       În America părinţii trebuie să cheltuiască sume enorme de bani pentru ca feciorul sau fata lor să poată urma şcolile înalte. În U.R.S.S. şcolile sunt toate gratuite!

       În Agricultură, Uniunea Sovietică a depăşit America: avem o sămânţă de grâu care are paiul ca pirul. Creşte viguros ca acesta dar produce boabe ca a grâului. Vă vom aduce şi vouă sămânţa aceasta de grâu. Avem vaci care produc 40 de litri de lapte pe zi. Vă vom aduce şi vouă vaci de rasă ca acestea. Avem cartofi care produc 10 kilograme de tuberculi în fiecare cuib. Vă vom aduce şi vouă din aceştia…

       În Uniunea Sovietică omul trăieşte liber de orice îngrădire religioasă, nestingherit de obscurantismul religios. Ce-i aduce lui Biserica, ce-i ajută Dumnezeu? Dumnezeu nu există şi dacă a existat cândva, atunci a murit de bătrâneţe. Tot ceea ce vedem noi este numai materie. Lumea e făcută din materie şi materia a existat şi va exista întotdeauna. Iisus Hristos a fost un nebun care se credea că el este Dumnezeu iar Maria, mama Lui, o femeie desfrânată care se culca cu toţi bărbaţii pe care îi întâlnea în drumul ei. Aici Mina s-a oprit o clipă în culmea gloriei ei, căci a atins un domeniu în care ea avea o experienţă de netăgăduit. Avea impresia că ea este cea sfântă şi arunca asupra Sfintei Fecioare toată murdăria sufletului ei adunată într-o viaţă de desfrâu.

       Bietul traducător din ce în ce mai des se oprea uluit şi zicea: „Asta nu v-o mai pot traduce. E prea de tot!„

       Eu ascultam înmărmurit de ceea ce era în stare să debiteze această scorpie şi aşteptam din moment în moment să văd fulgerul din cer căzând peste această stârpitură, dar nimic nu s-a întâmplat. Am rămas tare descumpănit! „Cum rabdă Dumnezeu o asemenea blasfemie?„

       Şi Minodora a continuat să-şi verse mai departe toate scârboşeniile ei până ce tot bagajul ei de expresii pornografice a fost epuizat şi nu mai avea ce să spună şi a trebuit să-şi încheie „prelegerea” cu glorificarea „Armatei Roşii Eliberatoare” după care a apucat-o o poftă nebună să danseze împreună cu populaţia eliberată de concepţii obscurantiste religioase.

       A cerut scripcarului să cânte „Krakaviak” şi a început să joace de una singură, căci nimeni nu voia să se înhaite la dans cu dânsa; degeaba tot făcea semne cu mâinile în toate părţile. Prea se întrecuse cu batjocura.

       În cele din urmă scripcarul cu care venise s-a prins să danseze cu dânsa trăgând în acelaşi timp cu arcuşul pe strune, iar poporul s-a împrăştiat pe nesimţite fiecare la casa lui. Acesta a fost actul de acreditare al Uniunii Sovietice în comuna noastră.

       Am ajuns acasă scârbit, uluit, dezamăgit. Îmi sunau mereu în urechi vorbele scârboase ale Minodorei aruncate asupra Maicii Domnului, lângă crucea din faţa bisericii celei vechi din Mahala.

       Plin de revoltă şi de repulsie i-am povestit fratelui meu cele întâmplate şi i-am zis:

       – Măi Ionică, aici nu mai e de stat! Trebuie să plecăm cu orice preţ! A venit împărăţia lui Satan pe pământ. Dacă femeia asta neruşinată vorbeşte aşa în numele stăpânirii celei noi, atunci iadul nu-i departe!

       Uite eu am vorbit cu un profesor de-al meu care ne poate scoate de aici, nu chiar acuma ci peste câteva săptămâni. Vino cu mine odată ca să te cunoască şi el! Probabil că ceea ce i-am putut povesti eu n-a reuşit să-l impresioneze sau poate că el a vrut să-şi manifeste încă o dată independenţa faţă de mine căci mi-a răspuns:

       – Pe mine să mă laşi în pace şi să nu mă amesteci în treburile şi drumurile tale. Tu du-te unde vrei că eu rămân să am grijă de casă şi de pământ. Dacă vei pica în capcană să nu spui că eu am ştiut de ceea ce faci tu, că vezi cum vine în fiecare noapte duba neagră şi-i ridică pe cei suspectaţi. S-ar putea să te văd expus în piaţa de lângă primăria din Cernăuţi…

       – Măi Ionică, omul despre care îţi vorbesc este absolut sigur, un om de onoare!

       – Vezi-ţi de treabă şi nu mă forţa, să nu fiu obligat să fiu eu acela care te pârăşte!

       Am tăcut. Situaţia devenea periculoasă. Mă temeam să nu-l expun la pericol pe profesor. De altfel, auzisem că în Uniunea Sovietică e la modă să se vândă între ei prietenii cei mai buni şi membrii aceleiaşi familii.

       A fost o seară plină de apăsare. Cea mai ordinară târfă şi-a bătut joc de Dumnezeu, de Hristos şi de Preacurata Fecioară Maria, iar fratele meu nu are nici o încredere în mine şi în ceea ce-i propun ca să scăpăm din acest iad.

       Noaptea aduce duba neagră pe uliţele satului iar ziua oamenii împuşcaţi pe graniţă sunt expuşi în faţa primăriei oraşului…

       A venit noaptea şi trebuia să mă culc, dar parcă mai repede îmi venea să fug şi nu putem să-mi smulg picioarele din pământ, căci îmi erau înrădăcinate ca în visul acela oribil din copilărie cu balaurul roşu…

       Trebuia să-mi fac rugăciunea obişnuită înainte de culcare…

       M-am aşezat în faţa celor două icoane dar nu mă puteam ruga. Groaza şi revolta parcă mă înnebuniseră. Tot haosul din ziua aceea îmi răvăşea mintea.

       – Doamne, de ce mi-ai pus încrederea la o încercare aşa de grea? De ce ai lăsat femeia aceea să-mi batjocorească toată credinţă mea şi n-ai împiedicat-o defel? Oare care este adevărul? Nemărginita Ta Sfinţenie şi toate suferinţele nedrepte cu care te-au răsplătit oamenii pentru binefacerile Tale aşa cum ne spunea părintele Erast Costea sau vorbele acestea de ocară pe care le aruncă cu toată obrăznicia această târfă ordinară?

       – Doamne eu cred în Tine dar credinţa mea se clatină… Am nevoie de un semn care să mă întărească!… M-am oprit brusc. Am cerut un semn, dar am fost inconştient… Cine m-a împins să fac lucrul aceasta căci nu sunt pregătit ce semn să cer?

       Desigur, e o obrăznicie din partea mea. cine eu sunt eu să-i cer un semn lui Dumnezeu? Pentru aceasta merit să fiu bătut!… Da! Dar, ca să fie totuşi un semn, să fie bătaie fără mănă omenească!…

       Nu! Acesta nu-i un semn pentru un păcătos ca mine. Mai bine să fie un semn pe care să-l văd şi să-mi aduc aminte şi să nu mai greşesc cât voi trăi.

       Să fie un semn discret pe frunte, dar ca să fiu sigur că e semnul cerut şi nu o întâmplare, să fie pe partea dreaptă a capului…deasupra ochiului drept.

       Nu! Nici acesta nu-i un semn bun! Tot mai poate fi confundat cu o întâmplare… Mai bine să fiu zidit între pietre fără de mortar până la înălţimea şoldurilor şi fără să mi se frângă vre-un os, ori să rămân cu vreo infirmitate…

       Bine, dar semnul? Da, un semn deasupra femurului piciorului drept cam la jumătatea distanţei între genunchi şi sold.

       Nu! Nici unul din aceste semne nu e un semn bun care să-mi înlăture toate îndoielile. Cel mai potrivit ar fi un semn pe mână. Da! Pe mâna dreaptă aproape de încheietură ca pe unde se pune brăţara pe faţa mâinii de către corp. Acesta va fi semnul care îmi va spune toată viaţa că ceea ce am învăţat la Religie de la Părintele Erast Costea este adevărul adevărat. Încetul cu încetul am reuşit să-mi calmez furtuna din gânduri şi am adormit.

       Mai târziu în viaţă, atunci când nu mă mai gândeam deloc la ceea ce s-a întâmplat în seara aceea, Dumnezeu mi-a dat semnul cerut, şi nu numai unul singur, ci rând pe rând toate semnele ce mi-au trecut atunci prin minte, dar nu deodată, ci la anumite intervale de timp, ca să mi le amintesc mai bine şi să le pot distinge unul de altul.

       Ca să-mi fac de lucru prin oraş, m-am prezentat într-o zi la cancelaria liceului meu şi am cerut să mi se elibereze un certificat din care să se vadă anii de studii care i-am absolvit. Noul director, un ucrainean care fusese profesor şi în vremea românilor mi-a eliberat un certificat în limba ucraineană scris cu litere chirilice. Ca să pot pleca mai neobservat printre orăşeni îmi trebuiau şi nişte haine civile, dar eu până la data aceea am umblat numai în costum naţional. Am rugat-o pe mătuşa Eughenia care avea grijă de partea financiară a noastră, a lui Ionică şi a mea să-mi cumpere nişte „straie nemţeşti”. Ea a găsit în oraş un costum mai puţin purtat care se potrivea cu statura mea, dar mai aveam lipsă de nişte cămăşi. Material pentru cămăşi nu se prea găsea în oraş. Sovieticii au curăţit toate depozitele şi le-au cărat în Rusia. Pe tema asta circula şi un banc: Când pleacă trenurile din Bucovina locomotiva se mişcă greu obosită. „Ştoff! Ştoff! Ştoff!„*. Când vine trenul din Uniunea Sovietică locomotiva aleargă veselă: „Spiciki! Spiciki! Spiciki!„**.

       Căutând şi negăsind altceva mai bun mătuşa mea a luat nişte pânză de casă din aceea de cânepă din care se fac cămăşile naţionale ţărăneşti şi a dat unei croitorese din sat să-mi facă cămăşi după croiala de la oraş. Echipat cu costumul acela uzat şi cu cămăşile acelea groase de cânepă aveam aspectul unui ţăran neamţ mai sărac de prin Banat.

       Mătuşa Catrina, sora mai mare a tatei care ţinea foarte mult la mine se întâmplase să vândă o vacă tocmai în preziua venirii Sovieticilor. Acum sta cu banii în casă – o hârtie de două mii de lei – şi nu mai avea ce să facă cu ei. Într-o zi când eram numai eu cu ea în casă mi-a zis: „Nepoate, am să-ţi sun ceva dar să nu mi-o iei în nume de rău, nici ca o ispitire din partea mea, uite eu am vândut vaca aceea chiar înainte de SânPetru şi am rămas cu două mii de lei româneşti pe care nu-i pot folosi. Ştiu că pentru tine nu-i loc ca să stai sub Sovietici şi mai devreme ori mai târziu ai să ajungi iar în România. Eu vreau să-ţi dau ţie banii aceştia poate că ţi-or prinde bine dacă vrei să-i iei!„

       – Mătuşă, eu nu ştiu dacă voi încerca şi dacă voi izbuti să ajung acolo dar dacă mata nu poţi folosi banii aceia şi vrei să mi-i dai mie, eu îi primesc cu mare mulţumită pentru dragostea pe acare mi-o arăţi. Şi am luat hârtia de 2000 lei. Câteva zile mai târziu profesorul mi-a zis: „Se apropie timpul să pleci! Trebuie să-ţi iei bagajul şi să dispari din sat şi din oraş fără să dai ceva de bănuit. Acest lucru este cel mai important din tot ceea ce trebuie să faci: Să ajungi cu bagajul aici la mine fără să trezeşti suspiciunea cuiva. Te aştept să vii mâine după amiază.” Trebuia să-mi iau de acasă toate lucrurile cu care mergeam altădată la şcoală. Actele mele de identitate la avem puse deoparte într-un plic mai rezistent. Acestea aveau să ajungă la Bucureşti pe o altă cale. Aşa mi-a spus profesorul. Păstrasem de o parte certificatul în limba ucraineană.

       A doua zi am împrumutat de la mătuşa Eughenia, căruţa şi calul, mi-am pus bagajul în căruţă şi am spus la toată lumea că mă duc la o şcoala tehnică la Harcov. Am oprit căruţa în faţa primăriei şi cu certificatul de studii în limba ucraineană în mână am intrat în biroul secretarului. Secretar era Broniu, un polonez de origine care vorbea şi scria bine în limba ucraineană şi ştia şi româneşte căci era născut în sat la noi. Pe el l-au pus Sovieticii secretar la primărie.

       Eu i-am arătat certificatul de la liceu şi l-am rugat să-mi dea o recomandare de la primărie ca să mă înscriu la o şcoală tehnică din Harcov al cărei anunţ apăruse într-un ziar din Cernăuţi cu câteva zile înainte la începutul lui Septembrie. Am primit recomandarea, am pus-o în buzunar şi am plecat la şcoală…

       În oraş m-am oprit într-un loc cotrobăind mereu prin bagaje şi trăgând cu coada ochiului dacă nu sunt supravegheat, apoi m-am îndreptat repede spre casa profesorului, am descărcat bagajele şi m-am întors cu căruţa înapoi la podul peste Prut de la Horecea unde mă aştepta mătuşa Eughenia să-şi ia în primire căruţa. Mi-am luat rămas bun de la ea şi pe alte căi am ajuns iar la profesorul meu. Mi-am schimbat hainele ţărăneşti în haine civile şi am stat închis în casă trei zile fără să mă ştie nimeni. Familia profesorului era plecată pentru o săptămână la nişte rude de la ţară. La 12 Septembrie a venit un camion încărcat cu tot felul de bagaje şi a luat şi bagajul meu. Mi s-a dat pentru el un număr de înregistrare, cu care îl voi recupera când va fi cazul.

       La 15 Septembrie am plecat de acasă cu profesorul. Am luat tramvaiul până la staţia de mărfuri CFR „Grădina Publică”. Gara era plină de lume. Se forma primul transport de nemţi (Volks Deutsche) care se repatria în Germania. Profesorul m-a dus la o familie ce se afla grupată mai departe: „Acesta este elevul meu pentru care v-am rugat!” Fiecare membru de familie avea atârnată la gât o legitimaţie, un cartonaş pe care erau scrise datele personale şi pe care era aplicată ştampila comisiei de repatriere. Şeful familiei mi-a agăţat şi mie de gât o legitimaţie de aceasta şi mi-a dat de grijă să nu vorbesc cu nimeni nici un cuvânt până nu vom trece graniţa în Germania.

       A început îmbarcarea în vagoane. Se citea numele de familie, capul familiei răspundea „Here” apoi toată familia se urca în vagonul de persoane. În drum treceam pe lângă vagonul de bagaje unde doi oameni voinici se străduiau să aranjeze ultimele baloturi în spaţiu ce mai rămăsese în vagonul ticsit până sus. În vagon, ajunşi la locurile care ne erau rezervate, presupusul meu tată mi-a dat nişte reviste germane pentru tineret şi mi-a spus pe şoptite să mă uit mereu la ele şi să le răsfoiesc ca şi cum le-aş citi cu mult interes.

       Cam pe la ora trei p.m. trenul a pornit. Profesorul meu care aştepta pe peron ne-a urat drum bun şi s-a întors acasă. Am călătorit toată după amiaza şi o bună parte din noapte. Cam după miezul nopţii am făcut o oprire mai lungă la Cracovia. După ce am plecat din gară şi am făcut câţiva kilometri dincolo de ultimul semafor, cineva a tras semnalul de alarmă. Şeful transportului nostru care cunoştea linia a observat că Biroul de Mişcare a staţiei îndrumase trenul spre Siberia. Porniserăm şi noi pe drumul deportaţilor. Lumea a strigat şi a protestat şi tenul s-a întors înapoi în „marşarier” până în gară de unde a fost îndrumat pe linia cea corectă. Direcţia de mers s-a schimbat şi acum vagonul nostru era imediat după locomotivă. Treceam printr-o regiune muntoasă. Eram sensibilizat de rătăcirea aceea către Siberia şi de ploaia de scântei ce cădea de sus în faţa geamului nostru şi aburul care se condensa în picături pe geam şi se prelingea în jos ca nişte picături de lacrimi. Am avut la un moment dat impresia că la geamul meu în partea de afară s-au ivit doi ochi negri care plâng. Or fi fost plânsul celor rămaşi în urmă fără nici o nădejde, or fi fost ochii celor duşi în deportare?

       Am continuat călătoria toată noaptea şi a doua zi cam pe la ora 8 am ajuns la graniţă. Graniţa era un râu peste care trecea un pod de cale ferată. Aici era partea din fosta Polonie luată de Stalin, dincolo era Polonia luată de Hitler.

       Aici am făcut un popas mai lung. Grănicerii ruşi controlau legitimaţiile fiecăruia şi strigau mereu: „Gurdin? Gurdin?” Era vorba de un învăţător român „Gordună” care fusese denunţat de cineva că se refugiază cu acte false. Nu l-au găsit, căci mecanicul locomotivei a reuşit să-l ascundă bine. Pe mine însă, incidentul acesta m-a băgat în groază: „Dacă s-a găsit cineva ca să mă pârască şi pe mine?” Grănicerul s-a uitat şi la legitimaţia mea şi a trecut mai departe…

       Cam un ceas mai târziu trenul a trecut de partea cealaltă a podului. O bucurie nemărginită a cuprins toată suflarea. Mie îmi venea să sărut pământul. La prima gară la care ne-am oprit după aceea, Crucea Roşie germană ne-a servit o mâncare caldă, pâine şi ceai. Eram bucuroşi şi de mâncare, dar mai ales că scăpaserăm de teroarea Sovietică. În timpul popasului presupusul meu tată m-a luat de mână şi am mers amândoi la Poliţia Gării. El a raportat că m-a scos din Uniunea Sovietică în locul fiului său case se află într-o colonie de vară pentru elevi din România. Şeful biroului de Poliţie a ataşat la legitimaţia mea un cartonaş verde cu datele mele personale, declarate de mine şi traduse de salvatorul meu. Pe acest carton şeful şi-a pus semnătura şi ştampila şi cu aceasta am redevenit eu însumi şi am călătorit, tot timpul până m-am întors în ţară.

       Primul lagăr în care ne-am oprit a fost „Kloster Neubau” din Wartha bezirk Breslau. Acesta era un lagăr de triere unde se despărţeau nemţii care se împământeneau în această regiune de acei ce trebuiau să plece mai departe. Eram cazaţi peste o mie de oameni copii, tineri şi bătrâni, singuri şi familişti, într-o clădire nouă, mare cu parter şi două etaje, dotată cu toate instalaţiile moderne şi o bucătărie cu cazane mari de fierbere cu suprapresiune. În jurul acestei clădiri era un câmp cultivat de călugări cu napi şi cu gulii, care acum toamna erau ajunse la maturitate şi cum mâncarea de la cazan era cam insuficientă am văzut pe mulţi refugiaţi înfruptându-se din guliile şi napii de pe câmp. Dar în acelaşi timp proprietarii au început recoltarea şi transportul produselor lor din calea flămânzilor. Transportul se făcea cu o căruţă mare trasă de doi cai mari Pintzgau de toată frumuseţea.

       În luna decembrie, cu o săptămână înainte de Crăciun am fost transferat împreună cu alţii care urmau să se întoarcă în România, în oraşul Gleiwitz din Silezia care astăzi este numit Glidice în Polonia. În acest oraş au fost trei lagăre de refugiaţi destinaţi să se întoarcă în România. Cel mai mare era lagărul „Kaltbadschule”, al doilea era „Redemploristenkloster” şi al treilea „Albertinum”. Eu am locuit în Lagărul 19, Redemtoristenkloster, Raudenerstrasse Nr. 2.

       Dau mai jos componenţa pe familii a lagărului aşa cum mi-o mai pot aminti: Îmi cer anticipat scuze dacă voi greşi cumva numele vreunei persoane sau voi omite pe cineva. După o trecere de 61 de ani întâmplări ca acestea mai sunt posibile. Un prieten din copilăria mea le numea „memo-râie”

       Umsietlung Lager Nr. 19, Redemptoristen Kloster, Raudenerstrasse Nr. 2 Gleiwitz.

       Bacaliuc Otto, brutar, s-a căsătorit cu fata brutarului Peşak din oraş şi a rămas în Gleiwitz.

       Fam. Boşneag. Tatăl era brigadier silvic, în lagăr era împreună cu Oltea, fiică, 18 ani şi Paul, fiu, 12 ani.

       Fam. Buzilă. Tatăl era brigadier silvic, avea o fată Veronica, 20 ani.

       Fam. Traian Cantemir era cu soţia şi un băiat, Lorin de aprox. 6 ani.

       Fam. Carabarovici – mecanic de întreţine, împreună cu soţia.

       Fam. Ceahoreanu – tatăl şi o fiică de 21 de ani.

       Cernuşcă Vasile – singur, 23 de ani – A lucrat ca vatman de tramvai cât a fost în lagăr.

       Fam. Chisăliţă. Tata pensionar avea cu el două fete Elena şi Viorica.

       Cojocaru Dumitru – singur.

       Fam. Cojocaru Mihai – domnul cu soţia şi o fată de 5 ani.

       Fam. Cojocaru Teodor – Tata actor era împreună cu soţia Elena şi o fată Cuca (16 ani). Cei trei Cojocaru erau fraţi.

       Comarniţchi Petre – Singur – aprox. 30 ani.

       Fam.  Cârsteanu George cu doamna Gertude şi un băiat în leagăn Şerban.

       D-ra Crâşmaru Iulia – Învăţătoare – aprox. 35 ani – singură.

       Dumitriu – Lăutar viorist – singur – a cânta la Cernăuţi la un restaurant numit „La Dracul”

       Fam. Gorcea, domnul şi doamna.

       Fam. Gătej. Mama şi o fată Emilia care a murit în lagăr de t.b.c. Aprox. 19 ani.

       Fam. Ionaşcu. Mama cu un băiat, Gheorghe (19 ani) şi o fată Silvia (17 ani).

       D-na Iordache (Kerl) Maria – Singură, soţul dentist era în ţară.

       Fam. Irema. Tatăl poştaş era cu soţia şi doi băieţi de şcoală primară.

       Fam. Jurumia – domnul magistrat era cu soţia şi doi feciori mari ajunşi la majorat.

       Leahul Victor – elev – singur.

       Fam. Luţa – fratele bolnav a murit în spital. Sora Livia aprox. 20 ani a rămas în Germania.

       D-l Marcu Ion – singur. – Aprox. 34 de ani.

       Marinescu Angela– singură. Aprox. 14 ani.

       Fam. Mitric Teodor. Tatăl cu soţia şi un băiat Ţucu (14 ani).

       Fam. Molotiuc – fratele Dumitru (20 ani) şi sora Elena – (18 ani).

       Fa. Nichiteanu – mama şi o fată aprox. 17 ani.

       Fam. Ostafi. Tatăl în vârstă şi două fete de peste 40 ani.

       Fam. Piţul – mama Elena şi o fată Viorica, secretara comisiei de repatriere în România.

       Fam. Pobihun. Domnul şi doamna părinţii unui aviator român.

       D-l Popescu Dumitru poreclit „Dumnezeu” – singur – aprox. 48 de ani.

       Fam. Preot Rusu Teodor era cu doamna profesoară Eleonora.

       Fam. Saftencu – Soţ şi soţie din com. Roşia.

       Fam. Scarlat – avocat, era cu soţia şi o mamă în vârstă înaintată care a murit în lagăr.

       Fam. Scarlat – învăţător, domnul şi doamna.

       Fam. Sfinţischi – Domnul, doamna şi un băiat Dragoş (5 ani)

       Fam. Spânu – mama cu trei copii Eutazia (18 ani), Gicu (15 ani), Ricu (13 ani). Aceasta era famiilia fostului profesor de le Teologie care se delctase la serbarea aniversară a Şcolii noasre de 75 de ani..

       D-na Stamatiad – singură, aprox. 60 ani.

       Fam. Tămâiagă – fost ministru – tatăl şi o fată – aprox. 17 ani.

       Fam. Preot Nicolae Tăutu, părintele şi doamna preoteasă.

       Ursache Mihai – singur, a lucrat ca vatman de tramvai cât a stat în lagăr.

       Fam. Ulida. Tata funcţionar la poştă cu doamna şi un fiu, Lolo, 18 ani, care a murit mai târziu pe front.

       Fam. Zegrea – tata muncitor industrial cu soţia şi doi băieţi de şcoală primară.

       Acei care doresc să afle mai multe detalii despre viaţa locatarilor acestui lagăr sunt sfătuiţi să ia legătura cu acei ce mai sunt în viaţă dintre cei numiţi mai sus, mai ales aceia ce erau la o vârstă mai tânără şi capabili să înregistreze faptele în mod corect.

       Lagărul era condus de un „Lagerfűhrer” care era de obicei un plutonier din trupele SS.

       Îngrijirea sănătăţii refugiaţilor o făceau trei surori sanitare, şefa lor se numea Swester Anelise Bűrger, celelalte două se numeau Herta şi Lenny. De prepararea mâncărilor se ocupau două bucătărese pe care refugiaţii le numeau, pe cea mai în vârstă „Műtchen” şi pe cea mai tânără „Tantchen”. Lagarfűrerii s-au schimbat de vreo patru ori în timpul şederii noastre. Am reţinut numele numai a trei dintre ei. Unul se numea Baumgarten, altul Novac şi altul Ioan.