Profesorul Loghin ne preda despre scriitorii şi poeţii din epoca Modernă a Literaturii române: Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Filimon etc. etc. dar ne nai aducea şi reviste literare din care ne citea poezii de Radu Gyr şi Nichifor Crainic.

       Era timpul să mă decid dacă în clasa a 7-a voi urma secţia literară sau cea ştiinţifică. Era timpul să scap de Latină dar în anul acela făceam poeziile poetului Ovidiu Naso care şi-a petrecut a doua parte a vieţii lui exilat în regiunea Dobrogei de azi. Aici a scris „Trisia”, „Pontica” şi „Metamorfosae”. Profesorul Carp era tot aşa de sever ca şi mai înainte dar mie a început să-mi placă poeziile acestea.

       Profesorul ne cerea să cunoaştem toate cuvintele noi şi să recunoaştem repede toate formele gramaticale ce le întâlneam, în plus scandarea unor pasagii întregi din aceste poezii. Mie îmi plăcea frăgezimea şi prospeţimea imaginilor. Aveam un fel de plăcere să prind ritmul versului latin.

       Într-o bună zi profesorul m-a scos la examen. Am venit la catedră cu toate cele necesare şi el m-a întrebat aşa ca de obicei, mai întâi câteva cuvinte noi apoi formele gramaticale; „acuzativul cu infinitivul”, „ablativus absolutus”, un „ut final”, un „cum temporar” şi în cele din urmă am ajuns la scandare!

       El a început: Ill' ubi Narcisum… Şi eu am pornit imediat:

                         Ill' ubi Narcisum per devia rura vagantem

                         Respicit, voluit blandis accedere dictis

                         Et moles adhibere preces, natura repugnat… etc., etc.

       Eu am tot scandat şi profesorul a ascultat, pe măsură ce înaintam în versuri, prindeam tot mai multă siguranţă pe mine şi profesorul nu voia să mă întrerupă. Accentele cădeau uşor, fără sforţare, parcă ar fi fost poezia unui poet contemporan, iar cronometrul de pe catedră înregistra un timp care de mult nu mai era timpul pentru examen; profesorul uitase să-l mai oprească. Am terminat tot pasagiul care ni-l dăduse el de învăţat în trimestrul acela şi l-am văzut atunci pe profesorul Carp punându-şi mâna la gură ca să nu-l vadă elevii când zâmbea în faţa lor, apoi a zis:

         -Poftim la loc!

Alt lucru extraordinar care, nu s-a mai întâmplat în lumea asta. Clasa era înmărmurită. Nimeni nu mai fusese invitat la loc cu asemenea formulă. M-am întors liniştit la locul meu. Profesorul n-a mai scos alt elev la examen. Ne-a explicat o lecţie nouă şi clopoţelul a sunat de ieşire. Când a ieşit el pe uşă m-am ridicat din bancă să-mi iau carnetul de elev de la catedră, dar n-am apucat să pun mâna pe el. Un alt coleg care sta într-o bancă mai aproape de catedră l-a luat, l-a deschis şi a făcut odată – „Ăăă!” şi a dispărut pe uşă. După câteva minute am auzit paşi mulţi duduind pe scări în jos de la etajul doi unde erau clasele a 7-a şi a 8-a şi clasa noastră s-a umplut de ei de nu mai era loc pe unde să treci:

       -Care-i acela, măi, căruia i-a dat Carp nota nouă? Atunci am aflat şi eu ce notă aveam. Printre cei din clasa a 8-a era şi prietenul meu Cocu. El m-a felicitat şi m-a îmbrăţişat: -„Ai făcut ceva ce nimenea n-a mai făcut până acum. L-ai mişcat pe Carp. După amiaza asta o vom sărbători cu toată familia!…„

       Şi profesorul Carp s-a ambiţionat şi mi-a dat încă o serie de nouă după aceea şi la sfârşitul anului am avut la el media opt treizeci şi trei.

       Şi am început să mă gândesc mai mult: „N-ar fi mai bine să mă înscriu la secţia literară şi apoi să urmez Medicina?„

       Da, poezia lui Ovidiu m-a pus la mare încercare, la mare dilemă.

       Mi-ar fi plăcut să învăţ Medicina să pot ajuta pe oamenii în suferinţă şi să-i fac sănătoşi, dar nu puteam suporta să văd sânge şi-apoi un coleg care avea un frate mai mare care urma medicina mi-a povestit că fratele lui învaţă despre anatomia corpului omenesc făcând disecţii pe oameni morţi. Noutatea asta m-a speriat de-a binelea.

       Dealtfel chiar de la începutul şcolii înclinam mai mult spre Matematică. Dacă mă întreba cineva ce-aş vrea să mă fac? răspunsul era: „Profesor de Matematică!„

       Şi soarta a vrut ca un alt succes să-mi consolideze drumul spre Matematică aşa cum am pornit de la bun început.

       La sfârşitul trimestrului în care am studiat Economia Financiară, profesorul nostru Wolski ne-a dat o teză specială de acumulare de capital cu dobândă compusă. Formula dezvoltată la demonstraţia din clasă era pentru depunerea de rate egale la începutul lunii. Problema dată de profesor cerea să calculăm datele pentru un salariat care depune ratele totdeauna la sfârşitul lunii când primeşte el salariul. Pentru aceasta trebuia să aflăm noi o formulă nouă cu care să calculăm datele cerute. Cei mai mulţi colegi n-au sesizat deosebirea şi au aplicat formula demonstrată în clasă – greşeală! Alţii au încercat să găsească formula cea nouă dar au greşit formula – altă greşeală. Am fost singurul care am dedus corect formula cea nouă şi am obţinut rezultatul corect. Pentru asta profesorul Wolski m-a lăudat în faţa clasei şi eu am decis în mod definitiv să urmez secţia ştiinţifică.

 

#

 

       Degrabă după plecarea mamei am împlinit 18 ani şi am devenit premilitar. Se zicea că facem „instrucţie militară” două după amiezi pe săptămână.

       Făceam de fiecare dată acelaşi lucru: La stânga, la dreapta, înainte marş, fuga marş şi exerciţii de defilare, boala regelui Carol al II-lea, uniforme şi defilări. Deşi purtam şi la aceste exerciţii costumul naţional ca şi la şcoală, m-a obligat să port pe cap o bască kaki cu insignă premilitară.

       Ca să ştim cum să defilăm şi să dăm onorul cu arma, Vodă ne-a pus pe umăr nişte „arătări” din lemn, nişte pari care nici măcar brumă de formă de armă nu aveau şi parcă ar fi semănat mai mult cu o leucă de la căruţă. Arme adevărate nu ni se puteau da căci Vodă se temea de acest tineret care avea idei legionare şi ar putea prezenta un pericol pentru concubina sa, în schimb făcea cu noi parăzi şi defilări purtând ciomege pe umăr în timp ce sovieticii stau gata să ne înghită la prima oportunitate ce s-ar ivi.

       Zilele acelea prezentau o ocazie minunată pentru jaf. Pericolul era evident dar armata era neînarmată. Carol a făcut apel la sentimentele patriotice ale Românilor. Fiecare salariat să depună într-un an echivalentul unui salariu pe o lună în Fondul de înzestrare a armatei şi toţi banii adunaţi s-au vărsat apoi în Fondul C (Fondul Carol). Din aceşti bani regele a cumpărat pentru amanta lui Elena Lupescu cele mai scumpe giuvaeruri ce se găseau pe piaţa mondială, făcând-o mai bogată decât cele mai bogate regine. Când a venit ziua socotelilor şi Sovieticii cu Ungurii şi cu Bulgarii s-au repezit toţi deodată cu pretenţii teritoriale de la România. Carol a constatat că ţara este neînarmată, nepregătită pentru război şi că nu are nici o şansă să se apere.

       Molotov a cerut retrocedarea Basarabiei şi să mai dăm şi Bucovina de Nord ca recompensă că am ţinut Basarabia timp de 20 de ani.

       În noaptea când a primit ultimatumul lui Stalin, Carol al II-lea a adunat Consiliul de Coroană compus din toţi miniştrii Frontului Renaşterii Naţionale ca să hotărască „ce-i de făcut? Cedăm teritoriile cerute sau ne luptăm cu Sovieticii?” Desigur demnitatea noastră ca popor ne cerea să ne opunem, dar cu ce? Ţara era nepregătită pentru război. Regele care acum întreba „Ce ne facem?” a jefuit-o de banii adunaţi din sacrificiile populaţiei, ca să-i cumpere amantei sale Elena Lupescu giuvaeruri cum reginele altor neamuri nu aveau.

       Nu ne putem opune unui colos ca Uniunea Sovietică cu mâinile goale. La întrebarea: „Luptăm?”, tot Consiliul de Coroană a votat „Nu”, cu o singură excepţie, savantul acela rătăcit printre ei pentru „mărire” care acum se vedea înglobat între pigmei, Nicolae Iorga care o votat pentru opunere, fie chiar fără nici o şansă de reuşită. Trezirea i-a venit prea târziu!

       Şi, pentru ca regele să nu mai aibă timp să se răzgândească, Armata Roşie a trecut imediat graniţa şi populaţia acestor regiuni şi chiar şi o parte din unităţile militare au fost încercuite în noile graniţe şi Ruşii nu s-au oprit nici măcar la graniţa de Sud a Bucovinei ci au ocupat şi o bună parte a judeţului Dorohoi aşa numitul „Ţinutul Herţa”. Păreau cu nici gând n-au să se oprească şi zi de zi provocau noi incidente de frontieră căutând mereu motive pentru o nouă invazie.

       Ruşii nu s-au oprit din provocările lor decât atunci când au întâlnit la graniţa României unităţi ale Wehrmacht-ului german.

       Populaţia n-a mai avut timp să fugă şi armata care a fost surprinsă pe teritoriul cedat a fost dezarmată şi dezbrăcată. Ostaşii români au fost lăsaţi să se retragă desculţi şi în indispensabili. Cu armamentul luat de la ostaşii români Sovieticii au înarmat grupuri de Evrei care i-au primit pe ei cu braţele deschise şi Ruşii au format din ei Gărzi Patriotice. Aceste gărzi s-au repezit asupra ostaşilor români ce se retrăgeau dezarmaţi, demoralizaţi şi aproape goi, i-au bătut până la leşin şi apoi şi-au făcut necesităţile pe ei. Când s-au trezit din leşin, în halul de batjocură, în care se aflau unii din aceşti ostaşi au jurat să se răzbune. Voi reveni în alt capitol asupra acelor ce s-au petrecut mai târziu.

       Intrarea armatelor Sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord ne-a surprins pe noi, cei doi fraţi, acasă în satul nostru. A venit la noi un vecin:

       – Aţi auzit că noi de azi nu mai suntem ai României ci a Uniunii Sovietice? Armata română trebuie să se retragă şi în locul ei să vină Armata roşie.

       – De unde ştii lucrul acesta?

       – A fost anunţat la radio în noaptea aceasta. Regele Carol şi Consiliul lui de Coroană au hotărât să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia şi Nordul Bucovinei.

       M-am gândit că s-ar putea ca Sovieticii să ocupe partea din Bucovina care este în prelungirea Basarabiei adică pe cea de pe malul stâng al Prutului şi că partea de pe malul drept ar putea rămâne României. Aşadar satul nostru ar fi de partea cedată iar satul Mihalcea unde erau mătuşa Măriuţa şi unchiul Ion Oţel să fie de partea liberă. Am fugit repede la ei să văd ce se poate face. Drumul meu trebuia să treacă prin Cernăuţi. Lumea alerga nebună în toate părţile. Trăsuri, tramvaie, căruţe şi oameni cu bagaje se înghesuiau pe străzile ce duceau la gara de Nord la trenurile care plecau din jumătate în jumătate de oră. Populaţia neromânească jubila. Se pregătea cu steaguri roşii să întâmpine pe „eliberatori”. Din tot freamătul oraşului am înţeles că nu e vorba să se cedeze numai malul stâng la Prutului, ci ambele maluri.

       Am stat de vorbă cu unchiul Ion. El credea că nu este bine să fugim acum în timpul mişcărilor de trupe ci mai târziu când riscul de a te confrunta cu ostaşi mânioşi se va potoli.

       M-am întors acasă îngrijorat. Nu puteam accepta să rămân sub comunişti. Profesorul de Filosofie ne spusese multe lucruri despre acest sistem de viaţă şi-l repugnam. Am aflat că Sovieticii au deschis în Cernăuţi un „Centru de Repatriere a Populaţiei Româneşti din Bucovina de Nord” undeva lângă intrarea în Parcul Dominic din spatele Mitropoliei. Am mers să văd ce se întâmplă.

       Am stat o jumătate de zi în faţa unei case destul de modeste cu uşa încuiată aşteptând să vină comisia. Strada aceasta pe care altă dată vedeai doar din când în când câte o pereche de tineri intrând în parc la o plimbare acum era înţesată de oameni. Foarte mulţi ţărani din satele de prin-împrejur unii pe jos, alţii cu căruţele, aşteptau să depună cereri de plecare…

       Târziu după amiază a apărut un civil care s-a oprit în cadrul uşii încuiate zicând:

       – Plecaţi-vă acasă! Azi comisia nu se lucrează!

       Am venit şi a doua zi şi lucrurile s-au petrecut la fel. Întrebând de unii şi de alţii am înţeles că civilul era în acelaşi timp şi şeful comisiei şi toată comisia.

       Am găsit în mulţime un om din satul meu care ştia limba ucraineană şi l-am rugat să mă ajute să mă înţeleg cu reprezentantul noii stăpâniri. Am mers la civil.

       – Suntem doi copii ai unor părinţi care sunt cetăţeni americani şi locuiesc în Statele Unite şi vrem să ne întoarcem la părinţii noştri.

       – Ce vârstă aveţi?

       – Eu am nouăsprezece ani şi fratele meu va împlini şaptesprezece ani în Septembrie.

       – Voi sunteţi tineri şi în curând veţi fi buni de armată. Nu mai aveţi nevoie de părinţi. Uniunea Sovietică are grijă de copiii ei. Avem şcoli, avem cămine pentru tineret, avem instructori, profesori şi doctori care se ocupă de pregătirea şi de sănătatea voastră. Nu aveţi nevoie de părinţi. Voi sunteţi ai Uniunii Sovietice! Apoi mi-a făcut semn că audienţa s-a terminat.

       Am mai venit pe la comisie. Voiam să văd cel puţin cum pleacă alţii. Era tot mai clar că această „comisie” nu avea alt scop decât să informeze „autorităţile” asupra stării de spirit a populaţiei.

       Un ţăran din satul nostru, foarte îngrijorat, s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:

       – Când te întorci acasă, treci prin piaţa din faţa primăriei oraşului. Ai să vezi ceva!

       M-am abătut din drum pe acolo. Monumentul Unirii era tot acoperit cu un fel de cutii mari de scânduri, iar lângă aceste cutii erau întinşi pe pavaj o femeie şi un bărbat ambii îmbrăcaţi civil, morţi împuşcaţi şi plini de sânge. La capătul lor pe scândura lăzii un afiş în ucraineană şi în română: „Aşa vor păţi toţi trădătorii care vor încerca să treacă în mod ilegal graniţa Uniunii Sovietice!” M-am gândit:

       Capcana s-a închis! Cine a rămas înăuntru nu mai are scăpare!…

       În sat se vorbea într-un timp că în târg la Lipcani s-au ieftenit foarte mult caii pentru că nimeni nu-i mai cumpără. Lipcanii sunt un târg din Basarabia foarte apropiat de hotarul cu Bucovina. Şoseaua ce leagă Cernăuţi de Lipcanii trece pe lângă satul nostru şi după Noua Suliţă mergea paralel cu apa Prutului care era graniţa între Basarabia ocupată de Sovietici şi România care la ora aceea era liberă de comunism. Între Noua Suliţă şi Lipcani era punctul unde cobora graniţa nouă de pe uscat pe apa Prutului. Într-o dimineaţă am plecat pe şosea către Lipcani. Era vara. Eram îmbrăcat ţărăneşte ca la noi în sat şi desculţ ca să par un om sărac. La Noua Suliţă am întâlnit o unitate de grăniceri. Patrulau călări pe şosea cu uniformele lor cu chipiul verde şi nişte săbii agăţate de coburii şeilor. Aici începea Zona de siguranţă a graniţei. Am mai parcurs câţiva kilometri şi au început să apară în dreapta buncăre de artilerie şi de mitralieră făcute din lemne rotunde şi acoperite cu pământ. Erau răspândite în nişte lanuri de porumb. Am mai mers o bucată de vreme şi am văzut gardul de sârmă ghimpată şi fâşia de arătură care îl însoţea coborând pe un mal mai înalt – ca un fel de deal – al Prutului, către apa acestuia, care se vedea sclipind puţin mai aproape. Am domolit pasul cu ochii într-acolo. Fâşia arată se întrerupea mai înainte de a ajunge la râu din cauza unei bălţi. Un ochi de apă înconjurat de trestii şi păpuriş. Încercam să mă ridic pe vârfuri ca să văd mai bine. M-am pomenit înhăţat pe la spate de un ostaş ca lucra în apropiere.

       – Document!

       – Nema!…

       – Davai! Mi-a arătat cu mâna şoseaua în sens opus şi m-a împins să pornesc, el ţinându-se după mine. Am întâlnit o patrulă de grăniceri pe jos şi însoţitorul meu m-a predat şefului patrulei dându-I nişte explicaţii din care am înţeles un singur cuvânt „şpigon”. Şeful patrulei a dat ordin unui ostaş de-al său să mă ducă mai departe la Centrul Grăniceresc Noua Suliţă. Acolo m-a introdus în Biroul de Anchetă. Un ofiţer care avea pe guler trei stele m-a luat în primire:

       – Vorbeşti ruseşte sau ucraineşte? m-a întrebat el pe limba lui.

       – Ştiu numai româneşte! am răspuns şi eu în limba mea. A chemat un translator.

       – Ce cauţi pe graniţă şi unde ţi-s actele?

       – N-am călcat pe graniţă. Mergeam pe jos la Lipcani.

       – Dar cum ai trecut din România fără să calci peste graniţă? Eşti spion de aceea ai venit de acolo.

       – N-am venit din România, eu sunt din comuna Mahala, satul Cotul Ostriţei, de lângă Cernăuţi.

       O să verificăm noi şi dacă minţi o păţeşti. Cum te cheamă? I-am spus numele. Cu ce treburi te afli în locul acesta?

       – Mergeam pe şosea către Lipcani!

       – Ce treabă aveai la Lipcani?

       – Mâine e târg acolo. Voiam să cumpăr un cal.

       – Şi unde ţi-s banii? Unde ţi-s actele de identitate?

       – Le-am pierdut!

       – Unde le ţineai?

       – Uite aici! Îi arăt brâul.

       – Aşa se ţin banii şi actele?

       – Aşa le ţin de obicei.

       – „Durnoi!” Dar de ce te-ai oprit acolo să vezi ce lucrează soldaţii noştri?

       – Nu mă uitam la ceea ce fac ostaşii. Mă uitam pe jos să văd dacă nu-mi găsesc banii şi actele.

       – Eşti arestat până la lămurirea lucrurilor. Dacă ai minţit, glonţul!

       – Tot ce am spus este adevărat!

       Mi-a făcut semn să ies din birou şi a ieşit după mine. La uşă m-am întâlnit cu un alt ofiţer, cu figură mongolică şi nişte ochi negri sfredelitori. Şi-a fixat privirea în ochii mei şi îndată m-am împiedicat. Aveam senzaţia că pic pe spate. Cred că a fost şi aceasta o verificare a sincerităţii. Am ieşit în stradă însoţit de căpitanul anchetator. Acolo era un civil cu o căruţă. Cred că era şi el ofiţer de grăniceri deghizat în căruţaş. Anchetatorul m-a dat în primire să mă ducă la închisoare. Căruţaşul mi-a atras atenţia să nu fug că mă împuşcă fără somaţie. M-a dus la clădirea închisorii şi m-a băgat într-o cameră goală cu duşumea de scânduri care avea într-un colţ un bârlog de paie ca pentru vite şi lângă uşă o oală mare de lut ars – cred că pentru necesităţi.

       Mi-a făcut o percheziţie şi mi-a descoperit în brâu un briceag mic cu lama numai de 5 cm. şi prăselele din plastic cu petecele de diferite culori. Cu ajutorul lui făcusem în şcoală nişte sculpturi fine în lemn. Mi-a confiscat briceagul şi brâul apoi a încuiat uşa. Am petrecut o noapte fără somn în camera rece. A doua zi a venit anchetatorul şi mi-a spus ceva din care am înţeles că datele mele au fost verificate şi voi pleca acasă dar trebuie să-l aştept pe căruţaş să-mi dea înapoi lucrurile confiscate. Mai târziu a venit şi căruţaşul şi mi-a dat înapoi brâul, dar briceagul nu mi l-a mai dat. Îi plăcuse prea mult. După ce m-am împodobit iar cu brâul, m-a însoţit până la şosea şi mi-a zis: „Până acasă să nu te opreşti!” Şi aşa am ajuns iarăşi acasă cu pielea negăurită. Mare noroc am mai avut!

       În una din zilele care au urmat au fost expuşi în piaţă în faţa primăriei din Cernăuţi profesorul de Religie de la Liceul de Fete Oltea Doamna, preotul Rezuş cu fata lui de 18 ani, amândoi împuşcaţi mortal pe graniţă. Viaţa nu mai era viaţă. Devenise un coşmar. Doream cu tot dinadinsul să scap să fug dar nu puteam. Eram ţintuit pe loc. Aveam picioarele înrădăcinate în pământ, ca în visul acela cu balaurul roşu… Oraşul era invadat de salariaţii stăpânirii celei noi veniţi din Galiţia şi din regiuni mai depărtate. Nu înţelegeau o vorbă românească. Erau jerpeliţi şi hămesiţi de multe lipsuri de unde veneau, dar când auzeau vorbă românească te sfidau. Ei erau biruitorii, tu erai învinsul. Pe străzi treceau cântând soldaţi cu gâturile nespălate de săptămâni. Cântece de slavă lui Voroşilov şi Molotov. Cu câţiva ani înainte îngenuncheaseră Finlanda. Eram străin în locurile mele natale. Seara când intra duba neagră prin sat, oamenii fugeau şi se ascundeau pe câmp. Ziua se aduceau noi împuşcaţi în piaţa de la primăria oraşului. Mergeam în fiecare zi la comisie cu speranţa zadarnică că voi vedea măcar pe unul că a primit „propuska” şi pleacă bucuros că se poate duce în ţară. Ţara era visul celor daţi de pomană fiorosului Stalin. N-am văzut să plece nici unul.

       Toţi proprietarii de aparate de radio aveau ordin să le predea la primăria localităţii respective. Ascultarea posturilor de radio străine era considerată delict de răzvrătire împotriva Uniunii Sovietice. Au pus difuzoare la toate răspântiile oraşelor şi toată ziua urlau cântece de slavă comunismului. Totuşi unii cetăţeni nu s-au grăbit să predea aparatele lor. Într-o după amiază întorcându-mă spre casă pe una din străzile mai dosnice, undeva dintr-un subsol am auzit un semnal de radio slab, înăbuşit de parcă ar fi venit din adâncul pământului: „Deş-teap-tă-te Ro-mâ-ne!” M-am oprit cu inima zvâcnindu-mi cu putere.

       Era glasul neamului care mă chema. Era glasul pământului sfâşiat al ţării. Era chemarea lumii rămasă încă liberă. Mi-am dat seama că toată strădania mea de până atunci, toată şcoala şi toate succesele mele la învăţătură nu mai aveau nici o valoare. Limba oficială s-a schimbat. Şcolile s-au transformat, profesorii au plecat. Toate le-am pierdut. Nimic nu mai aveam. Mi-a rămas numai dorinţa de a lupta pentru neamul meu nedreptăţit şi batjocorit.

       Într-o zi l-am văzut printre oamenii adunaţi în faţa comisiei, pe profesorul meu de filosofie, Claudiu Usatiuc. Îl respectam foarte mult pentru că era un om de înaltă ţinută morală şi ne învăţa şi pe noi să fim adepţi ai acestor principii. Ştiam că locuieşte undeva pe lângă Parcul Dominic.

       – Să trăiţi domnule profesor!

       – Bună ziua! Ce faci? Ce cauţi pe aici?

       – Încerc să văd dacă nu pot scăpa să plec în ţară…

       – Nu-i nici o nădejde. Sovieticii îşi păzesc robii cu pistolul. Cine încearcă să fugă, să scape, face cunoştinţă cu glonţul.

       – Nu există nici o scăpare?

       – Va fi una dar ceva mai târziu. Vino pe aici mâine la zece dimineaţa să mai vorbim.