LATINA

 

       În clasa a 3-a am început să învăţăm Limba latină. Profesorul nostru, Emilian Carp era cunoscut în tot oraşul ca un om de o severitate excepţională. El era în acelaşi timp şi asistent universitar al profesorului Radu Sbiera de la Facultatea de Teologie şi membru permanent al Curţii cu Juri care judeca procesele penale cele mai grele. Cu elevii se purta aspru, aş putea spune chiar dur şi dădea note foarte mici. Se spunea că pentru el nota maximă pe care putea să o primească un elev era şapte. Nota opt era pentru profesorii de Latină, nouă era pentru profesorii universitari, iar zece numai pentru Dumnezeu şi de când era el profesor la liceul nostru nu s-a pomenit să fi dat cuiva o notă mai mare ca şapte.

       Profesorul Radu Sbiera de la Teologie a cărui asistent era el publicase o carte de Gramatică a Limbii latine şi Emilian Carp ştia toată cartea aceasta pe dinafară. Când te încurcai la o întrebare de gramatică numai îl auzeai:

       – Aşa! Nu ştii! Deschide Gramatica profesorului Sbiera la pagina… aliniatul… rândul… şi citeşte! Ai să afli răspunsul!

       Dar profesorul nostru mai avea un dar: Era un foarte bun psiholog. Cum intra în clasă cu paşi automaţi şi punea catalogul pe catedră, arunca o privire peste toată clasa şi ştia imediat cine a învăţat şi cine nu şi-a învăţat lecţia. Scotea din buzunar o bucată de hârtie gata pregătită şi nota pe cei ce voia să-i scoată la examen. Noi elevii lui cei mai proaspeţi îngheţam în bănci numai când îl vedeam şi dacă erai nepregătit puteai fi sigur că te are pe listă. Începea examinările cam în felul următor:

       – Ieşi afară Alexandru Ionescu! Cel chemat trebuia să iasă pe podiumul de la catedră cu trei lucruri: Caietul de cuvinte latine cu traducerea lor, carnetul de elev în care profesorul îţi va trece nota şi cartea pregătită ţinută întredeschisă cu degetul la ultima lecţie învăţată. Profesorul şi-a scos ceasul cronometru din buzunar şi l-a pus în faţa lui pe catedră. Se uită la caiet şi citeşte un cuvânt:

       – Columba. Răspuns: „porumbel.” Cronometrul controlează să nu întârzii mai mult de trei sec.

       – Habeo. Răspuns: „am.„

       – Conjugă! Răspuns: „habeo, habes, habet, habemus, habetis, habent.„

       -Corpus humanus tres partes habet… Acesta e semnul că trebuie să citeşti din carte textul care începe cu cuvintele citite de profesor şi să continui până îţi face semn să te opreşti.

       Cronometrul îţi controlează timpul acordat pentru fiecare răspuns. Nu răspunzi la timp, urmează altă întrebare. Răspunzi cu întârziere la prima, răspunsul nu se mai potriveşte la întrebarea cea nouă şi te trezeşti într-o învălmăşeală de întrebări şi de răspunsuri greşite de nu te mai poţi descurca.

       – 'stul! Asta vrea să zică „destul!” Profesorul e lămurit de cunoştinţele tale. Trebuie să-ţi iei caietul de cuvinte şi cartea şi să te duci la locul tău în bancă. E rândul altuia. Profesorul îţi trece nota în carnet şi carnetul rămâne la catedră până pleacă el din clasă.

       Învăţam de frică. Eram hotărât ca atunci când voi ajunge în clasa a şaptea să urmez secţia ştiinţifică ca să scap de Latină, dar până atunci vor trebui să mai treacă clasele a patra, a cincea şi a şasea…

       Când făceam cu profesorul Cozac la Caligrafie în clasa a 2-a „Scrierea rapidă” acesta ne-a dictat câteva articole dintr-o lege nouă care apăruse atunci:

       Regele Carol al doilea desfiinţa toate organizaţiile de tineret din ţară – inclusiv Cercetăşia – şi înfiinţa în schimb „Straja Ţării”. Ea trebuia să cuprindă tot tineretul ţării începând cu cei de la grădiniţele de copii şi până la 18 ani. Tinerii de la 18 ani în sus intrau în organizaţia Paramilitarilor. Orice alte organizaţii de copii sau tineret erau interzise.

       În vacanţa mare a anului 1936 s-au organizat tabere speciale pentru pregătirea primilor comandanţi străjeri. De la fiecare şcoală trebuia să participe cel puţin un profesor la aceste tabere de pregătire. De la liceul nostru a plecat profesorul Jemna de Limba română. Unul din cei mai severi profesori din şcoala noastră. Profesorul Jemna avea un fiu elev în clasa a şaptea la liceul nostru. Unul din elevii foarte buni la carte şi bine pregătiţi pentru viaţă. Dar tatăl lui îl ţinea foarte din scurt cu învăţătura şi nu-i permitea să ia contact cu alţi colegi în afară de programul de şcoală. Şi tânărul Jemna făcea parte dintr-o organizaţie pe care regele o desfiinţase recent. Era legionar. Lupta între concepţiile de viaţă ale tatălui şi ale fiului a devenit atât de gravă, a ajuns atât de departe că fiul într-un gest de disperare s-a sinucis. Vestea morţii tânărului Jemna a produs consternare între elevi. Mulţi îl considerau pe profesor ca un fel de căpcăun.

       Cum Carol al doilea nu vedea organizaţiile de tineret decât sub formă de uniforme şi parăzi, Srăjeria nu putea fi decât ceva de acest gen.

       În prima lui zi de activitate comandantul străjer Jemna ne-a adunat în curtea liceului ca să ne explice cum să mergem în pas de defilare. După ce ne-a dat toate explicaţiile posibile despre treaba asta atât de importantă, comandantul străjer ca încheiere ne-a zis. -„Aşadar să pornim la organizarea Străjii Ţării cu dreptul!” Când a dat el ordinul „Înainte marş!” eu care eram în flancul drept, al coloanei – deoarece eram îmbrăcat în costum naţional – am pornit literalmente cu piciorul drept. Speriat de isprava mea, Jemna a oprit pe loc tot marşul:

       – Ascultaaţi, ascultaaţi! Unul din elevi, acela din flancul drept, a început defilarea cu adevărat cu dreptul!” Aşa am intrat eu cu dreptul în Straja Ţării.

 

#

 

       Oamenii din satul nostru munceau din greu, arau, prăseau şi adunau recolte frumoase. Toate erau bune în toţi anii, iar în zile de sărbătoare petreceau. În Dumineca de Rusalii era hramul bisericii noastre şi a celor două sate vecine Mahala şi Buda. Cu ocazia asta veneau în satele acestea oaspeţi din toată împrejurimea, din toate comunele de jur împrejur şi mâncau şi beau şi se veseleau şi flăcăii organizau jocuri cu muzici cu alămuri ca fanfarele militare ca să audă şi să poată juca toată mulţimea adunată. Dar mai înainte de a începe petrecerea în fiecare parte a satului, se adunau toate muzicile şi toţi sătenii mici şi mari cu „hrămerii” lor pe toloaca cea din mijlocul satului de lângă biserică şi cu toate muzicile adunate la mijloc cântau şi dansau „Moldoveneasca” adică „Hora Unirii” şi se prindeau în dans cu toţii, de la copiii de 4-5 ani până la moşnegii cu pletele albe ca neaua.

       Şi aşa se veseleau şi petreceau oamenii şi nu bănuiau ce surpriză mare le pregătea soarta, dar seara când forfota şi muzicile se potoleau, şi în fiecare seară fie zi de sărbătoare sau zi de lucru, câinii satului începeau să urle sinistru şi nu urla numai unul sau doi, urlau toţi deodată şi de atunci au continuat să urle noapte de noapte.

       Şi oamenii bătrâni din sat îşi făceau cruce şi ziceau: -„Doamne ai milă de noi şi fereşte-ne de ziua cea rea, că aista nu-i semn bun!„…

       Şi-n anul 1937 s-a terminat construcţia bisericii din satul nostru Cotul Ostriţei şi se pregătea sfinţirea ei. Şi uncheşul Simion şi mătuşa Paraschiţa din Canada au trimis bani şi au cumpărat clopot pentru biserica cea nouă. Într-o zi de vară, de Sfânta Maria, s-a adunat iară în satul nostru o mulţime mare de lume din satele dimprejur şi s-a făcut sfinţirea bisericii. Şi oamenii şi femeile din Oastea Domnului au venit şi au adus icoane pentru biserica cea nouă, iar gospodinele din sat au pregătit mâncăruri alese pentru oaspeţii din alte sate şi au ieşit cu ele pe toloaca de lângă biserică şi s-au ospătat cu toată lumea la iarbă verde. Mama mea a pregătit şi ea o oală mare de supă de găină cu tăiţei, nişte friptură şi nişte plăcinţele cu brânză dulce şi cu stafide şi în timp ce ea servea pe alţi musafiri eu am găsit prin mulţime pe domnul Mihălcean şi mama lui din satul Boian, vecin cu al nostru. I-am invitat să vină în locul unde era mama mea şi ea i-a servit cu mare plăcere şi cele două mame s-au cunoscut şi s-au împrietenit. Aşa am petrecut împreună o zi senină şi frumoasă şi nimic nu părea să tulbure pacea oamenilor şi buna lor dispoziţie decât numai urletul sinistru al câinilor din timpul nopţii.

      

#

 

       În una din zile coboram treptele de marmură albă ale liceului de la etajul unu la parter. Pe palierul de la mijloc m-am întâlnit cu un elev din clasele mai mari care tocmai urca scările. Era domnul Danciu Agenor, care era cunoscut de toţi elevii sub numele de Bob Danciu. Era un elev foarte bun la carte şi distins în purtări şi cunoscut mai ales pentru faptul că era membru al Mişcării Legionare.

       M-a oprit cu un semn:

       – Tu eşti Victor Leahul?

       – Da!

       – Te ştiu din povestirile colegilor tăi şi vreau să te felicit pentru modul corect în care te comporţi în toate împrejurările şi pentru succesele pe care le ai la învăţătură!

       – Mulţumesc! Eu trebuie să mă zbat ca să obţin rezultate bune la carte, ca să-mi pot continua studiile că mama nu mă poate ajuta prea mult.

       – Uite ce-i! Tu ai stofă de legionar. Vino în mijlocul nostru ca să lupţi pentru neamul din care te tragi!

       – Acum nu pot. Sunt copleşit de problemele şcolii şi de cele economice-financiare, voi veni şi eu mai târziu.

       – Vezi numai să nu amâni prea mult, să nu fie prea târziu!

       – Voi căuta să nu întârzii! Ne-am despărţit prieteni.

 

#

 

       La Matematică în clasa a 3-a am avut ca profesor pe Savin. Frecventa şi el tabăra de pregătire a comandanţilor străjeri de la Bucşoaia şi era acum comandant asistent al lui Jemna. La Matematică studiam Geometria Plană. Tot el ne era şi profesor la Fizică. La Fizică profesorul nostru era destul de tare dar la Geometrie nu era prea sigur pe el.

       Într-o zi ne-a dat o problemă să o rezolvăm acasă. Era vorba de diagonalele unui trapez, de modul lor de întretăiere, în ultima esenţă o problemă de asemănare a triunghiurilor ce se formează între diagonalele şi laturile trapezului. M-am apucat de ea seara târziu şi n-am avut timp să o rezolv căci eram obosit că mă pregătisem pentru teza ce o aveam de scris a doua zi la prima oră din program la Limba franceză. Datele problemei mi-au rămas în memorie şi cu ele în gând am adormit.

       În timpul nopţii, în vis, am aflat soluţia problemei şi dimineaţă mi-am scris-o pe caietul maculator căci nu mai aveam timp să o scriu cu cerneală pe curat. După teza la Franceză a urmat ora de Matematică şi în pauză a trebuit să controlez temele de rezolvat acasă la ceilalţi colegi. Am constatat că nici unul nu a rezolvat problema diagonalelor trapezului. Nici eu nu o aveam scrisă pe curat deci nu făceam mare deosebire.

       A venit profesorul şi ca de obicei a întrebat cine nu şi-a rezolvat problema dată pentru acasă? Am răspuns toţi: „– Toţi!„

       – Cum aşa? Imediat a scos un elev la tablă, a citit textul problemei din carte, a cerut elevului să deseneze datele problemei pe tablă şi apoi au început tatonările. S-au muncit amândoi timp de o jumătate de oră dar n-au găsit soluţia. Profesorul a zis atunci că ne va aduce soluţia la lecţia următoare dar a mai adăugat o întrebare: „Vede cineva din clasă care ar fi rezolvarea?” Am făcut greşeala să răspund: „Eu!„

       – Să te vedem! Am ieşit la tablă, am arătat ce triunghiuri trebuiesc luate în considerare şi am demonstrat asemănarea lor. am scris relaţia între laturile corespunzătoare şi problema era rezolvată. Profesorul s-a mâniat pe mine:

       – Dacă ai văzut soluţia de ce ne-ai lăsat să pierdem atâta vreme în zadar?

       – Pentru că nu voiam să vorbesc neîntrebat când la tablă era un alt coleg care trebuia să găsească soluţia!

       Pentru problema asta profesorul mi-a purtat mânie dar n-a putut să-mi facă nici un neajuns căci la Matematică şi la Fizică mă descurcam uşor în toate problemele. Da, chiar şi atunci mă gândeam să mă fac profesor de Matematică. În anul următor profesorul Savin s-a mutat la o altă şcoală şi am scăpat de supărarea lui.

       În schimb Latina şi profesorul Carp îmi produceau coşmaruri deşi n-aveam note rele nici la el.

 

#

 

       În vacanţa mare a anului 1936 am avut o bucurie specială. Au venit din Basarabia cei doi veri ai mei Aspasia şi Anatolie ca să dea examenul de admitere la liceu; Aspasia la Liceul Ortodox de Fete şi Anatolie la Aron Pumnul. Zilele ce au urmat au fost pline de emoţii. Ca unul care trecusem prin încercările acestea trebuia să-i ajut şi să-i încurajez, dar deoarece amândoi eram dotaţi cu inteligenţă de la natură, lucrul a fost o plăcere. A trebuit numai să le spun mai întâi cum se desfăşoară examenele, Severitatea controlului în timpul probelor scrise, ce subiecte se dau la Matematică şi cum decurge proba scrisă la Limba Română, întâi un dictat apoi o analiză gramaticală a unei propoziţiuni. Cum se face această analiză. După ce le-am arătat un model drept exemplu, le-am dat lor să facă alte propoziţiuni şi au prins repede secretul.

       Timpul disponibil până la data examenelor a trecut repede. Eram convins că vor reuşi amândoi dar doream să aibă rezultate cât se poate de bune pentru avantajele pe care le vor avea mai târziu.

       Mi-aduc şi-acum aminte cum mă plimbam pe coridorul liceului Aron Pumnul aşteptând să iasă Anatolie de la examenul scris la Română să-mi spună cum s-a descurcat. Şi amândoi au trecut examenul cu brio. A venit apoi începutul cursurilor. Pentru ei clasa întâia, pentru mine a patra. Din fericire pentru ei, părinţii lor unchiul Ion şi mătuşa Măriuţa n-au fost surprinşi nepregătiţi cum a fost surprinsă mama la începutul cursurilor. Anatolie a venit să locuiască în Internat chiar din clasa întâia şi eu eram acolo ca să-l ajut la nevoie, dar n-a fost nevoie de prea mult ajutor decât doar ca să-l consolez în primele zile căci plângea că s-a despărţit de părinţi. Era prima lui experienţă de acest fel, să fie singur fără ei… Aspasia a locuit la Internatul Logoteti unul din cele mai bune din oraş; aş putea spune chiar cel mai bun.

       Fratele meu, Ionică, a dat şi el examenul de admitere şi l-a luat. Dar el nu s-a prezentat la acelaşi liceu cu mine ci la Seminarul Pedagogic Universitar (S.P.U.). Nu ştiu cine a sfătuit-o pe mama să-l dea pe el acolo, dar lucrurile s-au întâmplat aşa şi cred că a fost mai bine pentru amândoi căci el era o fire foarte independentă şi i-ar fi fost prea greu să asculte de sfaturile mele. El voia să facă toate după voia lui şi dacă-i spuneam eu să facă ceva mai bine, făcea contrariu decât să mă asculte. Firea aceasta independentă i-a fost fatală mai târziu.

       Pentru început lucrurile i-au mers bine. Datorită vocii lui excepţionale a ajuns repede să fie cunoscut de directorul Seminarului profesorul universitar Narly şi se bucura de ocrotirea lui. La toate serbările şcolare Ion era răsfăţatul publicului din asistenţă. Iată unul din cântecele lui preferate:

 

Cucule, vai nu-mi cânta                     Cântă-mi mai încetişor

Că mă doare inima                             Că nu pot de-atâta dor

Că nu-i lumea cum doresc                Şi să-mi cânţi cu glas blajin

Şi de dor mă prăpădesc                     Că nu pot de-atâta chin…

 

       În clasa a 4-a am avut ca profesor de Matematică pe Cornel Tarnavschi, un fost student al Institutului Politehnic de la Jena care datorită unui accident în urma căruia a rămas paralizat pentru o bucată de timp, a fost nevoit să renunţe la cariera lui de inginer şi s-a făcut profesor de Matematică.

       Cu el am studiat în acel an Corpurile de rotaţie şi geometria în spaţiu. A remarcat repede uşurinţa cu care înţelegeam demonstraţiile matematice şi de fiecare dată când ne explica o lecţie nouă mă punea să o repet ca să se convingă că lecţia a fost înţeleasă.

       Avea o vorbă cu care îşi lua în zeflemea elevii care se încurcau la examene:

       – Daa, daa, şi dumneata eşti un geniu pustiu!

       la sfârşitul clasei a 4-a trebuia să dăm un examen special pentru a trece în cursul superior – examenul numit „Mica Maturitate”. La acest examen Tarnavschi ne-a dat ca problemă să calculăm volumul şi suprafaţa unui corp rezultat din rotaţia unui triunghi dreptunghic în jurul ipotenuzei sale. Am reuşit să rezolv toată problema în timpul acordat iar la sfârşitul anului profesorul mi-a dat o carte care m-a ajutat mult să înţeleg problemele matematice din clasa a 5-a „Înveţi singur algebra” de I. Ţicăloiu. Cu ajutorul acelei cărţi m-am iniţiat în tainele algebrei şi în anul care a urmat n-am avut nici o dificultate ca să înţeleg secretele acestui obiect.

       Şi la Limba română am reuşit bine şi la scris şi la oral iar la celelalte obiecte, Franceza, Chimia şi Fizica am avut numai examen oral şi am scăpat mai uşor. eram fericit că la Limba latină nu era prevăzută pentru Examenul de Maturitate. La Desen profesorul D. Bărgăuanu face cu noi Geometrie Descriptivă unul din obiectele cele mai dificile care se studiază la Arhitectură şi la Politehnică. Acum ni se pare o treabă întortocheată dar când vom ajunge la aceste şcoli mai înalte vom aprecia mult meritele profesorului nostru pe care îl consideram un om plin de originalităţi şi ciudăţenii.

       Până şi la Muzică avem ceva deosebit: Am început să studiem gamele cu diezi şi cu bemoli la cheie.

       La Srăjerie, în timpul orelor de gimnastică nu mai eram lăsaţi să jucăm „hand ball” cu mingea şi trebuia să ne pregătim pentru „baletul” de 8 Iunie, serbarea în cinstea zilei când Carol al 2-lea şi-a detronat fiul – pe Mihai Întâi, şi s-a proclamat el rege al României – „Ziua Restaurării”

       În preziua acestei serbări nu se ţineau cursuri la şcoală ci se făceau repetiţii cu toate şcolile din oraş pe stadionul Dragoş Vodă pentru serbarea de a doua zi. Punctul la care trebuie să se găsească fiecare elev este marcat cu un mic cerculeţ alb pe terenul acoperit de gazon. Programul se executa în ritmul muzicii militare şi fiecare elev trebuia să-şi cunoască poziţia lui fixă şi mişcările pe care trebuia să le facă la anumit moment al cântecului. Liceul Ortodox de Fete şi-a terminat programul şi noi trebuia să-i luăm locul. Mişcarea se făcea prin spatele terenului marcat şi era un loc unde mişcarea într-un sens şi celălalt nu se putea face decât câte unul spre ieşire şi unul spre intrare.

       Întâmplarea a făcut ca tocmai când am ajuns eu să trec prin această strungă din partea cealaltă a venit să treacă Luţi. Am profitat de această clipă şi ne-am atins mâinile ca din întâmplare dar atingerea aceasta de o clipă a fost ca un foc din cer pentru sufletul meu.

       În  satul nostru bucuria terminării şi sfinţirii bisericii mai dăinuia încă. Echipa de studenţi care a ajutat la turnarea duşumelei de beton din interior s-a întors să ne ajute iar. Acum trebuia să se facă platforma pe care se va face sfinţirea Aghiazmei celei Mari de Bobotează căci râul Prut este la o distanţă prea mare de sat (cam 2 km) şi apa este murdară. Studenţii au vorbit cu oamenii din sat, au adunat bani pentru betoane şi s-au hotărât să facă şi o troiţă frumoasă sculptată din lemn.

       Executarea lucrării a fost încredinţată meşterului celui mai bun din sat Moş Tănase Budnic care a făcut această troiţă exact după desenul pe hârtie aprobat de juriul care conducea lucrarea. Când troiţa de lemn a fost gata, au adus pietriş de la râu şi ciment, au făcut fundaţia pentru platformă şi au pus în această fundaţie şi un uric – o hârtie scrisă închisă într-un vas ermetic – în care se arăta cine au fost iniţiatorii şi donatorii pentru troiţă şi pentru platformă. Au aşezat troiţa în capătul de Răsărit al platformei şi au completat lucrarea cu beton. Peste câţiva ani când au venit Sovieticii au tăiat troiţa, au dărâmat platforma şi au deportat oamenii care mai erau în viaţă din cei care au dăruit bani sau materiale pentru această lucrare.

       Petru Trişcău, un văr de gradul doi al mamei mele şi mult mai tânăr decât ea era un fecior falnic la vremea aceea. De aceea l-au recrutat la Garda Regală. Când a venit timpul să-l încorporeze, la cazarma Gărzii nu s-au găsit nici haine, nici cizme pe măsura lui căci nimeni până atunci nu avusese asemenea statură omenească şi a trebuit ca plutonierul cu cazarmamentul să-l ţină o săptămână sănătos în infirmerie până i-au făcut haine şi cizme ca să-l încapă şi pe el. Omul acesta pe cât de falnic pe atâta de cuminte şi cinstit, când a venit într-un concediu acasă îmbrăcat în uniforma Gărzii Regale a început să povestească despre treburile pe care el ca ostaş de pază le vedea la palat: destrăbălarea regelui şi lipsa lui de înţelegere pentru nevoile ţării. orgiile ce se petreceau în palat şi purtarea oamenilor lui de încredere încât oamenii din sat erau revoltaţi de toate câte le auzeau. – „O să-i vină rândul şi ticălosului celui mare!„

       Regele Carol al II-lea desfiinţase toate partidele până la data aceea şi înfiinţase un partid unic de conducere a ţării: Frontul Renaşterii Naţionale şi prima grijă pe care o are este ca să-i îmbrace pe toţi aleşii lui în uniformă. Ofiţerilor li se introduce o nouă uniformă de paradă cu „leduncă” un fel de cutie aurită în felul aceleia în care pe vremuri se purta muniţia (bineînţeles acea leduncă iniţială nu era aurită). Şi la Străjerie în anul acela s-a schimbat iar uniforma şi cea de anul trecut nu mai era bună. Uniformele pentru toată lumea se fabricau la Textila Buhuşi proprietatea tatălui Elenei Lupescu amanta regelui.

       Sunt  fericit că nu trebuie să port uniforma de străjer, impusă şi schimbată de rege în fiecare an ca să-şi îmbogăţească socrul neoficial în plină desconsiderare de nevoile cu care se luptă părinţii copiilor, părinţii unor colegi de-ai mei. Carol ar fi în stare să ne îmbrace şi pe noi, fii de ţărani din Bucovina în uniforme, dar aici a rămas ca tradiţie ca să se considere costumul naţional ca uniformă de şcoală. Chiar şi în timpul Austriecilor această tradiţie a fost respectată. Mătuşa Măriuţa sora mai mare a mamei a trebuit să-şi termine studiile la Viena în timpul războiului şi avea o fotografie de la şcoală de atunci şi era îmbrăcată în costum naţional. Eu sunt mândru că port la şcoală haine lucrate de mâna mamei sau a bunicii mele şi asta îmi dă un motiv în plus să mă port cu mai multă vrednicie şi în materie de învăţătură.

       Bunica din deal, mama mamei, văzând acum că are doi nepoţi la liceu s-a apucat şi ne-a cusut la amândoi – lui Ionică şi mie – câte un costum cu modele naţionale cu „pui” cu aţă neagră pe guler, mâneci şi pe la poale. Când veneam în vacanţe acasă şi mergeam la biserică de sărbători îmbrăcaţi curat cu cămăşile acestea, toată lumea din sat ne oprea pe drum să ne întrebe cine ni le-a cusut. Când le spuneam că bunica toţi ziceau: „Mare meşteră e Dochiţa asta a lui Nichita!„

       Combinaţia asta de culori alb şi negru dă costumului nostru o distincţie deosebită. Eu încă mai păstrez la data acestor scrise costumul acela cusut de mâna bunicii iar fratele meu Ionică a murit purtându-l pe al lui.

       În cursul anului 1938 Carol desfiinţează toate partidele politice şi instaurează dictatura regală. Decretează un împrumut pentru înzestrarea armatei la care trebuie să subscrie toţi salariaţii din ţară cu o sumă echivalentă cu salariul pe o lună a respectivului salariat. Toate contribuţiile se adună într-un fond special FONDUL C (FONDUL CAROL). Din acest fond regele îşi înzestrează amanta cu cele mai scumpe juvaeruri aflate pe piaţa mondială. Profesorul Nicolae Iorga se înscrie în Fondul Renaşterii Naţionale şi devine membru al Consiliului de Coroană. Regele are nevoie de o unealtă cu care să lucreze la discreditarea Mişcării Legionare şi Iorga începe să devină această unealtă. Începe să scrie tot felul de insulte şi invective în revista lui „Neamul Românesc” la adresa Mişcării şi a iniţiatorului său Corneliu Zelea Codreanu. Acesta răspunde plin de indignare la adresa articolelor duşmănoase ale profesorului iar Iorga îl dă în judecată pentru „insultă” în calitatea lui de consilier regal. Cum Carol desfiinţase inamovabilitatea judecătorească, a fost uşor să i se dea lui Codreanu o pedeapsă de 6 luni T.G. şi să-l aibă astfel la dispoziţie pentru pregătirea unui alt proces şi mai infamant decât acesta.

       La şcoală nu s-au observat prea multe schimbări în afară de uniforma străjerească. În fiecare luni făceam ridicarea pavilionului şi în fiecare sâmbătă îl coboram. La ridicare, în program se făcea şi interpretarea unui text din Biblie şi părintele Costea m-a delegat pe mine să vorbesc despre textul biblic în una din aceste ocazii. Bineînţeles, comentariul era scris de părintele. Un alt punct din programul de ridicare era „Cuvântul comandantului” la care ne vorbea unul din profesori, fie că era sau nu comandant străjer. Într-o ocazie ca aceasta ne-a vorbit profesorul Claudiu Usatiuc despre care eu nu aflasem încă prea multe. Ne-a vorbit despre viaţa oamenilor de rând în Uniunea Sovietică şi ne-a arătat mizeriile şi abuzurile la care erau supuşi cu atâta claritate, că mi-au rămas întipărite pentru toată viaţa.

       Pentru mine s-a mai întâmplat un lucru important în clasa a 5-a; n-a mai apărut la Latină profesorul Carp. A fost înlocuit de profesorul Dugan. Era şi Dugan un profesor sever dar nici pe departe nu era ca Emilian Carp. Începusem să studiem literatura latină cu „De bello Galico” de Iulius Cezar. La gramatică aveam de învăţat funcţiunile diferitelor prepoziţii latine; „cum”, „ut” şi altele şi deoarece toate puteau avea mai multe înţelesuri ca să le pot cuprinde pe toate mi-am luat o foaie mare de hârtie şi mi-am făcut pe ea o schemă cu toate înţelesurile posibile pentru fiecare din ele. Cu această foaie în faţă făceam analiza cazurilor pe care le întâlneam în lectura din carte. În felul acesta mi-am deprins urechea cu descifrarea textului de tradus. Profesorul Dugan a apreciat pozitiv munca mea, dar eu n-am putut să dobândesc prea multă plăcere pentru această disciplină. În acest an verişoara mea Aspasia a început să studieze în paralel cu celelalte materii şi vioara iar mătuşa a convins-o şi pe mama să ne dea la amândoi fraţii lecţii de vioară. Dintre toţi cel mai avantajat a fost fratele Ionică pentru că el a primit o vioară mai bună un „Şteiner” cu un grad mai avansat de cântare ceea ce îmbunătăţeşte calitatea sunetului. Era dealtfel un fel de drept al lui, căci doar el era „artistul” familiei şi lua lecţii de la un profesor mai bun.

       Profesorul nostru, al Aspasiei şi al meu era un polonez Ludinschi, profesor de vioară dar fără vioară. Avea o mamă bolnavă şi ca să o poată ajuta s-a împrumutat de nişte bani şi şi-a pus ca amanet vioara. Până la urmă a fost nevoit să o vândă pentru că nu putea să-şi plătească datoria. Ca să ne explice cum să cântăm exerciţiile ne zicea din gură: „Dui, dui, dui-dui-dui, dui; du-i, du-i, du-i – du-i – du-i, du-i!„

       Eu trebuia să-mi găsesc în internat un loc unde să-mi pot face exerciţiile la vioară fără să-i stânjenesc pe ceilalţi elevi de la lecţiile lor.

       Domnul profesor Cârdei, directorul Internatului a fost aşa de înţelegător că m-a lăsat să exercitez în dormitorul în care îmi aveam patul. Ceream cheia de la portar şi mă urcam sus în dormitor. Într-o zi profesorul Ludinschi a venit ceva mai devreme când eu tocmai îmi făceam exerciţiile. S-a oprit în coridor şi m-a ascultat. Când am terminat a intrat în dormitor şi mi-a zis: „Ai simţ artistic de interpretare. Dacă vei depune stăruinţă vei ajunge să dai concerte!” Îmi plăcea într-adevăr vioara dar instrumentul de care mă foloseam era nou şi nu avea un sunet prea clar. Îmi plăcea să găsesc în fiecare exerciţiu o melodie, un joc de imagini sonore şi exerciţiile ce le făceam mă ajutau să-mi concentrez mai bine atenţia la semnele de pe hârtie căci în general aveam pe atunci o atenţie cam dezordonată. În anul acela şi mai ales în anul următor am avut cele mai bune rezultate la învăţătură tocmai din cauza exerciţiilor de la vioară.

       Prin luna August mama a primit de la tata din America o scrisoare cu nişte acte ca să plecăm cu toţii la el. Eu trecusem în clasă a 6-a şi aveam bursă şi toţi profesorii din liceu mă ştiau de elev sârguincios. Voiam foarte mult să-mi termin liceul şi lucrul acesta nu părea prea departe. L-am rugat pe tata să se intereseze cum aş putea să-mi termin şcoala acolo în America?

       – Trebuie să o ia de la început de la clasa întâia! Aici şcoala are un alt sistem decât acela din România. Lucrul acesta nu mă încânta deloc. „Să pierd eu atâţia ani de şcoală?!„

       Pe de altă parte mama zicea că ea vrea să meargă în America numai pentru un an ca să-l ajute pe tata să-şi facă suma de bani necesară şi să-l determine să vie acasă la gospodăria pe care mama o înjghebase aşa după cum o doreau amândoi în prima lor tinereţe.

       Eu m-am gândit: „Ce rost are ca să mă duc în America pentru un an şi să-mi întrerup şcoala? Dacă va fi cazul să mă duc mă voi putea duce mai bine după ce voi termina liceul!„

       Fratele meu Ionică, mereu încântat de atenţia de care se bucura la şcoala lui s-a hotărât să rămână şi el. Nimic nu părea a tulbura pacea locurilor noastre.

       Mama a plecat în primăvara anului 1939. Joi înainte de Paşti (în Joia Mare) a ajuns în Detroit după o călătorie cu trenul şi cu vaporul de zece zile.

       La plecarea ei, mama a aranjat toate lucrurile destul de bine. A lăsat cei doi băieţi de şcoală în grija surorii celei mai mari Măriuţa care avea şi ea doi copii în şcoală iar grija pământului şi a gospodăriei în seama surorii celei mai mici Eughenia cu soţul ei Traian Budnic. Casa era plină cu toate cele din zestrea ei de când era fată, covoare, lăicere, pălitare … şi toate albiturile şi păturile pentru pat. Lada de zestre plină cu cămăşile ei cusute cu mătase şi cu mărgele era pusă bine în podul casei. Pentru o lipsă de un an de zile cât trebuia să stea ea în America lucrurile păreau perfect de bine aranjate dar realităţile acelea atât de clare erau amăgitoare. Din Răsărit se ridica o primejdie mare de moarte şi de nenorocire pe care numai câinii satului o presimţeau şi urlau sinistru toată noaptea de se înfiorau şi sufletele oamenilor şi se întrebau. – „Oare ce prevestesc, oare ce presimt câinii aceştia?” Şi nimeni nu bănuia ce vremuri teribile se apropiau ca o furtună năprasnică.

       În anul 1940 în ziua de Sfântul Petru au venit armatele Sovietice. Au intrat în Bucovina de Nord şi ne-au prins pe noi acolo.

       Când a auzit mama vestea aceasta şi a încercat îndată să ne scoată din mâinile Sovieticilor şi când a primit un „niet” categoric a cuprins-o o disperare vecină cu nebunia. Umbla pe străzi plângând în neştire. Nu mai ştia ce să mai facă şi la cine să mai intervină. Totul era zadarnic! Ar fi vrut să se întoarcă să împărtăşească soarta copiilor ei dar trebuia mai bine să rămână să facă ceva de acolo pentru salvarea lor. Însă Sovieticii nu aveau nici un respect pentru legile internaţionale ale familiei.

       În perioada aceea de câteva luni de zile care au urmat după plecarea mamei şi în anul şcolar următor noi copiii ne-am continuat şcoala fiecare cu partea lui de sârguinţă. Vacanţa mare am petrecut-o cu verii noştri iar în anul şcolar următor eu m-am înscris în clasa a 6-a completând singur formularele de înscriere iar pe Ionică l-a înscris mătuşa Măriuţa în clasa a 3-a. Am împrumutat manualele şcolare de la „Biblioteca Pauperum” ca de obicei şi am început cursurile.

       La Matematică aveam de învăţat Trigonometria dar în trimestrul întâi făceam un calcul de Economie Financiară cu dobânda compusă şi alte chestiuni asemănătore. Ca profesor îl aveam pe domnul Wolski unul din cei mai buni profesori din ţară. A ajuns mai târziu profesor universitar în Germania. La ora aceea el preda Matematica la Liceul Militar Ştefan cel Mare din oraş şi la liceul nostru unde avea un băiat cu o clasă în urma noastră şi din această cauză urmărea mai mult clasa băiatului său; dar fiind vorba de Trigonometrie un obiect mult deosebit de celelalte discipline matematice, nu s-a găsit alt profesor care să ni-l predea şi domnul Wolski a avut amabilitatea să ne accepte. La limba Română aveam ca profesor pe domnul Constantin Loghin, autorul unei serii de manuale şcolare de la clasa întâia până la a opta plus Istoria Literaturii Române de la începuturi până la sfârşitul Primului Război Mondial în două volume plus Antologia Literaturii Române cu exemplificări din toţi scriitorii şi poeţii în 12 volume.

       La Latină a revenit profesorul Emilian Carp, spaima noastră.

       La Filosofie aveam profesor pe domnul Claudiu Usatiuc, acela care ne impresionase aşa de mult cu povestirea despre viaţa oamenilor în Uniunea Sovietică.

       În ciuda numelui său ucrainizat profesorul nostru era un român neaoş din moşi strămoşi, bun patriot şi a luptat intens în timpul stăpânirii austriece în strânsă legătură cu tinerii din Ardeal pentru Întregirea Ţării Româneşti. Acum profesorul nostru este încadrat în tineretul care luptă împotriva pericolului comunist. Este legionar.

       Cu aceşti patru profesori şi cu părintele Costea viaţa şcolară a dobândit o profunzime pe care parcă niciodată n-am mai simţit-o pentru studiu.

       Starea aceasta de deplină şi adâncă euforie mă încânta, dar nu bănuiam că acesta nu era decât „Cântecul lebedei”

       Era primăvară şi din cartea de Muzică de Constantinescu învăţam un cântec care mi-a încălzit sufletul pentru toată viaţa: