Cu manualele şcolare problema s-a rezolvat destul de uşor. Liceul nostru avea o bibliotecă de manuale şcolare „Biblioteca Pauperum” şi cuprindea câteva serii complete de manuale pentru toate clasele. Ele erau procurate de „Fondul Bisericesc”, o instituţie a Bisericii Ortodoxe din Bucovina care subvenţiona liceul nostru şi Liceul Ortodox de Fete din oraş plus alte şcoli din ţară. Elevii cei mai lipsiţi de mijloace materiale împrumutau manualele necesare pentru clasa lor pe timp de un an şcolar, cu condiţia să le păstreze în bune condiţiuni. La sfârşitul anului le predau şi ele erau folosite în anul următor de seria de elevi cu un an mai tânără. Aşa au fost ajutaţi cu manuale vreo cinci elevi numai din clasa noastră, printre care şi colegul meu de bancă Mozes Rosen. Dintre toate manualele care ne trebuiau era lipsă de manuale de Muzică de N. Dima şi Sabin Drăgoi. Pentru Muzică exista numai un singur manual. Dirigintele nostru profesorul Teodor Vasilache era şi profesor de muzică şi a decis să dea acest singur manual de muzică lui Mozes Rosen şi Mozes când a ajuns şi el mare mai târziu i-a arătat recunoştinţă.

       O carte de muzică costa la vremea aceea douăzeci de lei, ceea ce reprezintă plata pe o zi de muncă a unui muncitor agricol. Mama mi-a dat douăzeci de lei ca să-mi cumpăr cartea. În drumul meu spre librărie m-a întâlnit cu un grup de derbedei care m-au înconjurat, m-au îmbrâncit, mi-au luat banii pentru carte şi au fugit. Aşa am rămas fără carte, dar m-am folosit de cartea lui Mircea că el n-avea nevoie de ea când aveam eu oră de Muzică.

       Camera a treia, cea neterminată a casei gazdei mele nu putea să stea mereu goală. Doamna Goreac era femeie cu suflet bun şi în oraş erau multe fete sărace care lucrau ca servitoare pe la casele mai cu dare de mână pe un salariu modest şi fără asigurare de sănătate. Atâta vreme cât sănătatea le permitea să lucreze toate lucrurile mergeau bine, dar dacă se întâmpla să capete o gripă sau altă boală infecţioasă stăpâna n-o mai primea în casă de teamă să nu-i infecteze familia. Unde să stea până se va face sănătoasă? Doamna Goreac îi oferea un loc unde să doarmă şi să se trateze. Avea pus în camera aceea un pat cu o saltea, o pernă şi o pătură. Alte lucruri de trebuinţă şi le aducea fata singură. Camera aceea era infirmeria fetelor sărace. Nu ştiu dacă doamna Goreac avea vre-un câştig din toată treaba aceasta şi nu cred că ar fi avut căci de la nişte fete sărace ce ar putut ea să mai ceară? Cât am stat eu la ea în gazdă mi-aduc aminte de trei fete care au trecut prin camera infirmerie: Prima a fost o nemţoaică Miţi Baumgarden care a stat în ea de mai multe ori; a mai fost apoi Maria, o fată a cărei nume de familie nu mi-l mai amintesc. A treia a fost Minodora Nichiforciuc şi asta a fost o figură de excepţie: o femeie cu totul dezgustătoare.

       Avea un trup greoi, mare, butucănos şi un mers lălâu. Faţa îi era turtită şi nasul la fel, dar acesta mai avea vârful întors în sus dând întregii feţe forma unui cap de scroafă. Cât priveşte caracterul cred că şi scroafă s-ar fi ruşinat să şi-l însuşească. Era o femeie de moravuri uşoare care din cauza hâzeniei ei nu şi-a putut găsi loc nici într-un bordel ordinar ci îşi vâna clienţii de pe maidanul din spatele cârciumii lui Rudich aşteptându-i pe aceştia când ieşeau să-şi deşerte surplusul de lichide înghiţite. Pe aceştia Mina îi provoca cu limbajul ei vulgar şi fără perdea. Nu ştiu cum s-a făcut că doamna Goreac a adus-o într-o după amiază să o instaleze în camera infirmerie şi îndată ce s-a văzut instalată acolo, drept recunoştinţă pentru ajutorul primit, a venit să ne vorbească nouă băieţilor despre secretele meseriei ei. Nu i-a mers! Eu am ameninţat-o că am s-o denunţ la poliţie că vorbeşte lucruri nepermise cu copiii minori, iar Mircea s-a plâns în seara aceea mamei lui. A doua zi dimineaţă când plecam la şcoală am văzut-o pe madam Goreac cum îi făcea vânt pe poartă lui Mina cu bocceaua în braţe.

       În vacanţa mare care a urmat, într-o seară am văzut-o pe Mina trecând pe uliţa principală a satului nostru urmată de doi jandarmi cu baioneta pe armă. A fost prinsă într-un sat ucrainean vecin împărţind manifeste comuniste. Fusese arestată şi era trimisă de jandarmi din post în post pentru identificare în comuna de obârşie ca să fie dată în judecată.

       Trebuia să rămână în satul nostru peste noapte, dar la noi în sat nu era post de jandarmi şi, ca să rămână sub pază, jandarmii care o escortau au închis-o în arestul care era la primărie, au pus un lacăt al uşă şi i-au dat cheia primarului dându-i de grijă să puie un paznic la arest în timpul nopţii. Era în vremea aceea când regele Carol al 2-lea cerea ca în fiecare sat să se organizeze un serviciu de strajă de noapte de cel puţin doi oameni înarmaţi cu un fel de ţepuşe din lemn cu vârful de fier, ca un fel de suliţă. Pe înserat primarul a venit în inspecţie să vadă încă o dată dacă toate sunt în bună ordine. Mina s-a dat la el şi a început să-i propună să o facă scăpată în schimbul favorurilor pe care era ea dispusă să i le acorde…

       Primarul Vasile Magdalin nu era omul de care avea ea nevoie, şi i-a zis după obraz: „Ascultă cucoană, văd că te-ai îmbrăcat ca o doamnă, poartă-te domneşte! Pe mine nu mă-i cumpăra cu amăgeli din acestea, că eu îs om însurat şi am o femeie cinstită şi curată şi tu eşti o târfă scârboasă pe lângă ea şi nu valorezi nici cât degetul cel mic pe lângă Măriuca mea! Şi pentru că te-ai obrăznicit şi-ai vrut să mă faci de batjocură îţi pun acum doi oameni de pază la uşa ta!„

       Aşa era Mina şi eu avem să mă întâlnesc de câteva ori în viaţă cu ea.

       Locuinţa aceasta prea îndepărtată de şcoală nu-mi lăsa destul timp pentru învăţătură.

       Dirigintele clasei noastre a văzut lucrul acesta şi i-a spus mamei, dar ea nu mai avea mijloace să mă mute la altă gazdă.

       După cum am mai spus, liceul nostru era subvenţionat de Fondul Bisericesc al Mitropoliei Bucovinei şi era considerat ca unul din cele mai bine dotate licee din această regiune. Liceul Aron Pumnul era cel mai vechi şi mai mare dar nu era aşa de bine înzestrat. Şcoala noastră, în timpul împărăţiei Austriei fusese „Real Schule” un fel de liceu tehnic care pregătea elevii care urmau să studieze la Politehnică. Aveam un amfiteatru special pentru Chimie şi anexat la acesta un laborator foarte bine dotat cu substanţe şi aparate de tot felul. Aveam un amfiteatru de Fizică şi un depozit de tot felul de aparate necesare pentru studiul acestei ştiinţe între care şi o locomotivă mică de vreo 40 kg. Această locomotivă miniaturală era pusă în mişcare de aburii care se produceau cu ajutorul unei lămpi cu spirt. Aveam Sală pentru Ştiinţele Naturii înzestrată alăturat cu un muzeu în care erau tot felul de animale şi păsări împăiate, insecte şi reptile conservate în spirt, printre acestea un urs brun.

       Mai aveam săli speciale pentru Desen şi pentru Muzică dotate cu câte o anexă în care să păstrau obiectele legate de astfel de studii. La ultimul etaj exista o sală mare în care ne adunam la anumite ocazii toţi elevii şi profesorii numită Sală de Festivităţi. Aici pe peretele din faţa băncilor era o icoană mare care m-a impresionat mult care reprezenta „Ora nouă, după Răstignire”. Se vedea în ea Domnul Nostru Iisus Hristos mort, răstignit pe cruce în întunericul care a cuprins tot pământul în acel moment şi numai un singur fascicol de lumină străbătea printre nouri ca să lumineze ca un reproş de sus nelegiuirea săvârşită de oameni. Şi Domnul era singur, singur, singur… De câte ori intram în sala aceasta privirea mi se oprea la acest tablou şi de fiecare dată mi se părea că-l văd pentru prima oară.

       În Sala de Festivităţi se intra prin două uşi mari duble iar în interior, mai către fund, după cea de a doua uşă era fixat pe peretele de la intrare un basorelief, harta fizică a României turnată din gips şi colorată cu un lac special în culorile convenţionale ale hărţilor. Şi nu ştiu de ce coroana munţilor din centrul Ţării mi se părea că seamănă cu coroana de spini de pe capul Mântuitorului. De unde mi-a venit în gând lucrul acesta nu pot să-mi dau seama.

       Clădirea principală avea sus deasupra acoperişului un observator astronomic în care se găsea un telescop. Nici o altă şcoală din oraş n-avea observator astronomic.

       Sala de gimnastică era o clădire aparte construită în mijlocul grădinii din spatele clădirii principale. Avea şi ea o dependinţă în care se păstrau materialele şi aparatele mobile, un birou pentru profesor care avea spre interior o fereastră şi o uşă prevăzută cu geamuri de cristal gros incasabil. Toate aparatele de gimnastică ce nu erau transportabile, scări, inele, funii, zburători, etc. se rabăteau pe pereţi sau se ridicau pe plafon şi sala rămânea liberă pentru jocuri şi alergări. Imediat la intrare era sala de dezbrăcare cu cuiere pentru haine şi nişte lăzi în formă de bancă în care elevii îşi păstrau papucii de gimnastică şi echipamentul personal pentru sport. Ne era interzis să intrăm în sala cu linoleum pe jos cu bocancii de pe stradă. Sala asta era cea mai modernă sală de sport din tot oraşul.

       Dată fiind sursa de finanţare a şcolii era natural ca majoritatea elevilor să fie fii de preoţi şi de învăţători dar nu lipseau nici copiii de militari şi de ţărani şi era iarăşi normal ca şcoala această să aibă la Religie pe unii dintre cei mai buni preoţi din oraş şi aşa şi era. Aveam doi preoţi care se ocupau de educaţia noastră religioasă. De elevii mai mari se ocupa părintele Costea Erast, doctor în Teologie care după ce i-a murit soţia s-a călugărit şi şi-a luat numele de Eftimie. De noi cei mai mici de ani se ocupa părintele Cilievici, care avea un dar al vorbirii foarte frumos şi curgător şi noi elevii lui îl admiram şi aşteptam orele de Religie cu mare bucurie.  

 

#  

 

       Vacanţa  mare a trecut repede. Mama m-a înscris în clasa a doua şi când a venit timpul să mă duc iar la şcoală mi-a pus toată zestrea pregătită în căruţa lui Uncheşul Traian şi m-a dus la Internatul de Băieţi Români din Strada Mărăşeşti Nr. 24, colţ cu strada Banatului unde staţionează căruţele cu care vin la oraş elevii din localităţile apropiate aşa ca mine. Poarta de intrare este pe laturea aceasta a curţii internatului şi curtea este închisă cu un gard înalt de scânduri de nu poţi să vezi nimica nici dinăuntru spre afară şi nici de afară spre înăuntru iar poarta este din acelaşi material de nu poţi s-o observi numai că ea are într-ânsa o gaură rotundă prin care bagi mâna ca să apeşi pe butonul soneriei să vină portarul şi să-ţi deschidă. Acolo în partea dreaptă este o clădire mai mică şi aceasta este locuinţa portarului. Butonul soneriei este aşezat pe zidul acestei locuinţe. Portarul este un om voinic cam între cincizeci şaizeci de ani şi are o pereche de mustăţi răsucite şi cu vârful în sus, fapt pentru care elevii l-au poreclit „Bismark”

       Clădirea principală a Internatului este în formă de L cu latura lungă în lungul străzii Mărăşeşti şi latura scurtă aşezată perpendicular în capătul din partea opusă străzii Banatului. Dormitoarele în număr şapte se află la etajul clădirii principale. La parter, începând cu latura mărginită de strada Banatului se află: locuinţa directorului, biroul contabilităţii şi două săli de meditaţie. A treia sală de meditaţie este pe latura scurtă dar înainte de a ajunge la ea treci pe un coridor care are pe partea stângă WC-ul şi lavabourile. La subsol se succed în aceeaşi ordine, magazia de alimente, bucătăria şi sala de mese, apoi pe latura scurtă spălătoria de rufe şi brutăria. Brutăria este o construcţie anexă demisol iar deasupra ei este infirmeria la care te urci pe o scară exterioară din scânduri de lemn şi are două camere. Prima este cabinetul medical unde vine doctorul Dranca să verifice periodic starea sănătăţii elevilor sau în cazuri mai urgente elevii care s-au îmbolnăvit. În cea de a doua cameră se internează elevii cu afecţiuni necontagioase care au nevoie de îngrijire specială timp de câteva zile. Când doctorul pleacă acasă îngrijirea bolnavilor o fac doi elevi „sanitari” Hadârcă şi Ionescu. Aceştia locuiesc permanent în infirmerie.

       Sălile de meditaţie au câte un pedagog – un elev din clasa a şaptea sau cel puţin a şasea ajutat de doi sau trei subpedagogi de obicei din clasa a cincia sau a patra. Mai târziu am avut pedagogi studenţi şi subpedagogi din clasele a şaptea şi a opta. Clasa a opta s-a introdus în anul 1937-1938. În curtea internatului mai există o clădire mai veche cu săli de meditaţie şi dormitoare unde locuiau elevi din ultimele două clase. Aceştia nu aveau pedagogi şi nici şefi de dormitor, de aceea clădirea se numea „Republica”

       Intrarea în clădirea principală se făcea numai din curtea interioară şi treceam printre două grădini: late de aproximativ cinci metri, întinse pe toată lungimea clădirii, semănate cu flori şi străjuite de trei brazi înalţi cât clădirea, curăţiţi de crengi până la jumătatea înălţimii.

       În partea opusă se întindea curtea în care ne jucam în timpul pauzelor, care avea în fundul ei un gard înalt de 6 metri din ştacheţi care o despărţeau de o movilă în formă de trunchi de con. Pe această movilă cercetaşii centuriei a douăsprezecea organizau şezătorile în jurul focului. La dreapta ei lângă gardul spre strada Banatului era „villa porcus” unde hălăduiau din resturile de la bucătărie şi din cele de la masa elevilor un număr de şase până la zece porci de diferite mărimi.

       Imediat la intrarea în clădirea principală dădeai de o scară cu câteva trepte ce duceau în partea stângă la coridorul sălilor de meditaţie şi la dreapta o scară ce cobora la sala de mese. Deasupra acestei scări pornea din coridor scara ce ducea spre dormitoare şi se termina sus cu o uşă mare dublă care ni se descuia numai când mergeam la culcare. Sala de meditaţie unde îmi făceam eu lecţiile avea uşa exact în faţa intrării principale iar dormitorul unde mi-am dus plapuma şi perna era la capătul coridorului pe stânga către strada Banatului, dormitorul Numărul 6. Şeful de dormitor era domnul Botezatul din clasa şaptea a liceului nostru. la sala de meditaţie aveam ca pedagog pe domnul Ştefănescu din clasa şaptea de la liceul Aron Pumnul iar ca subpedagogi pe Gheorghe Mihalceanu şi pe Hovco Vitalie. Seara, cu o jumătate de oră înainte de culcare subpedagogii ne controlau dacă ne-am învăţat temele pentru a doua zi şi ne examinau să vadă dacă ne-am învăţau lecţiile. Cei ce nu le aveau pregătite pe toate erau pedepsiţi cu lovituri de beţe la palmă. Mihalceanu nu lovea tare, dar Hovco dădea cu putere şi ne feream de el. Mihalceanu era fiu de ţăran din Boian, comună vecină cu satul nostru şi avea un suflet bun şi mă ajuta întotdeauna când aveam o nelămurire mai ales la Franceză. Cum a venit frigul au început şi îmbolnăvirile. La sfârşitul lui noiembrie m-am pomenit cu amigdalele umflate de nu mai puteam respira. A venit doctorul şi ne-a chemat la control pe toţi cei care eram răciţi. Înaintea mea au fost depistate două cazuri de scarlatină. Doctorul m-a încadrat şi pe mine cu ei şi ne-a trimis pe toţi trei la spitalul „Izolarea” din oraş. Acolo ceilalţi doi au făcut febră înaltă şi au avut aiureli. Mie mi s-au dezumflat gâlcile şi după două zile de spitalizare nu mai aveam nimic. Mă rugam de doctorul spitalului să mă trimită înapoi ca să pierd lecţiile la şcoală dar el n-a fost de acord temându-se să nu mă fi îmbolnăvit de la ceilalţi în starea de răceală în care eram când am intrat. După ce le-a trecut temperatura colegii mei Buzelan Dumitru şi Popovici Veaceslav au devenit zburdalnici şi se zbenguiau tot timpul sărind pe somierele cu arcuri ale paturilor libere iar pielea de pe degete a început să li se jupoaie. Sora medicală care se îngrijea de secţia noastră văzându-mă mai liniştit m-a mutat într-o altă cameră în care era o mamă cu doi băieţi care făcuseră şi ei boala şi acum erau în afară de orice pericol. Am mai stat cu ei încă zece zile şi doctorul s-a convins că eu n-am fost bolnav de scarlatină când am fost trimis la spital şi nici nu m-am infectat stând cu ceilalţi bolnavi la un loc şi s-a  hotărât să mă externeze. În ziua hotărâtă a venit mama la Spitalul Izolarea cu o găină pentru sora şefă de secţie unde fusesem internat şi m-a luat acasă căci am ieşit din spital în ziua când s-a dat vacanţa de Crăciun. Înainte de plecare doctorul mi-a dat un sfat: „Să nu-ţi mai înfăşori fularul în jurul gâtului că te înfierbânţi şi apoi la cea mai mică adiere de vânt răceşti şi ţi se umflă gâlcile.” L-am ascultat şi de atunci n-am mai avut nici o supărare de acest fel.

       După 7 ianuarie m-am întors la şcoală şi la internat. Colegii mei de clasă aveau mediile pe trimestrul întâi încheiate. Eu aveam doar câteva note. Am început să învăţ serios ca să-i ajung din urmă. Treptat, treptat mi-am luat toate examenele restante şi cu ajutorul domnului Mihălceanu am ajuns printre elevii buni chiar şi la Limba Franceză căci domnul profesor Petroaie, de Franceză, era un om care nu glumea cu elevii nepregătiţi.

 

#

 

       Cam pe la sfârşitul lunii Ianuarie 1936, într-o dimineaţă am auzit un zvon: La Catedrală, alături de şcoala noastră, au fost aduse de la gară sicriele cu corpurile celor doi legionari care au murit în Spania pe frontul contra comuniştilor. În pauza mare am fugit din şcoală toţi elevii şi ne-am dus la Catedrală să-i vedem. N-a rămas un singur elev în toată şcoala. La intrarea în biserică stăteau de gardă studenţii de la Junimea şi de la Bucovina şi Moldova în uniformele lor colorate cu chipiuri şi cu săbii în poziţie de onor. Lume multă intra şi ieşea în tăcere şi perfectă ordine de parcă ar fi fost observată de cel mai sever ochi de poliţist. Dar nimeni nu dirija mulţimile şi totuşi era atâta ordine, atâta bunăvoinţă în toată mulţimea aceasta de parcă toată mişcarea ei ar fi fost studiată şi pregătită cu ani de zile înainte. Cuminţenia asta a mulţimii m-a impresionat şi deşi venisem cu gândul să mă strecor printre toţi prin orice posibilitate, m-am încadrat şi eu împreună cu un coleg de şcoală în şirul ordonat care păşea domol spre interior.

       În biserică cele două coşciuge erau aşezate unul lângă altul pe nişte catafalcuri înalte înconjurate de coroane de flori. Păreau aşezate pe un munte de flori. La cap şi la picioare făceau de gardă – în cele patru puncte câte un legionar în uniformă cu cămaşă verde şi centură cu diagonală ca aceea a ofiţerilor. Aveau pantaloni negri şi cizme negre şi stăteau aşa de nemişcaţi în poziţie de onor de parcă ar fi nişte stane de piatră.

       O doamnă bătrână, intrigată de nemişcarea legionarilor din gardă, s-a apropiat cu sfială şi s-a atins de spatele unuia dintre ei:

       – E om viu, maică! A zis bătrâna, făcându-şi semnul crucii.

       În biserică se observa numai un şuvoi în mişcare de afară spre înăuntru şi altul dinăuntru înspre afară. Cei ce intrau în şiruri de câte doi sau trei se opreau o clipă în faţa celor două catafalcuri, îşi făceau semnul crucii şi-şi ştergeau o lacrimă apoi se pierdeau în mulţimile din abside unde rămâneau cei ce aşteptau să ia parte la slujba prohodului iar cei ce nu puteau rămâne se încadrau în şuvoiul ce se îndrepta spre ieşire. Nu se auzea absolut nici o şoaptă. În atmosfera aceea ce plutea în biserică simţeam un fel de tărie, un fel de încredere care mă îndemna să stau şi eu acolo pe loc dar minutele pauzei treceau repede şi trebuia să mă întorc în clasă. M-am încadrat în şuvoiul care ieşea. Din uşa bisericii am observat pe trotuarul opus al străzii în partea Grădinii Arboroasa o mulţime de oameni îmbrăcaţi civili aranjaţi în rânduri regulate şi aliniaţi. Erau legionarii veniţi în delegaţie din diferite părţi ale ţării. Nemişcaţi aşteptau ceva. Când am ajuns şi eu pe trotuarul din faţa lor am văzut venind dinspre centrul oraşului un tânăr înalt cu părul castaniu învolburat în şuviţe. Un legionar din capul coloanei se desprinde dintre toţi, vine şi se opreşte în faţa lui şi-i dă raportul: „Să trăiţi, Căpitane, delegaţiile sosite din ţară sunt gata şi aşteaptă ordinele Dumneavoastră!” Căpitanul a început să vorbească: „Camarazi, fac apel la disciplina voastră. Ni-i sufletul copleşit de durere pentru jertfa camarazilor noştri Moţa şi Marin. Purtaţi-vă aşa fel ca să fiţi la înălţimea cuvenită, cu disciplină perfectă. Nu vreau să aud nici cea mai mică plângere din partea cuiva cu privire la purtarea voastră!” Trăiască Legiunea! Şi-au răspuns toţi într-un glas: „Să trăiţi Căpitane!„

       M-a impresionat mult figura şi personalitatea Căpitanului şi aş fi vrut să fiu şi eu ca unul din cei ce-l aşteptaseră disciplinaţi în front dar eram prea mic. Trebuie  să aştept până voi creşte mai mare. Acum trebuie să mă ţin de carte!

       Am intrat în clasă. Profesorul de Română Bâcu Paul era la catedră dar în bănci erau numai vreo cincisprezece elevi. Profesorul a ţinut să ne atragă atenţia:

       – E frumos să ne cinstim eroii care şi-au dat viaţa pentru apărarea creştinismului, dar la orele de clasă trebuie să fiţi punctuali!„

       N-a trecut mult şi locurile s-au umplut toate. Profesorul s-a arătat mulţumit.

 

#

 

       Şcoala noastră împlinea 75 de ani de existenţă şi evenimentul ne impunea să-l sărbătorim în mod corespunzător. Rolul principal în aceste împrejurări îi revenea profesorului de Muzică, dar domnul Vasilache era grav bolnav, internat în spital unde i se scosese un rinichi. Înlocuitor nu aveam. Doi elevi din ultimul an, Voronca şi Velehorschi au pregătit cu noi, corul liceului, câteva cântece între care unul în Limba latină „Dies irae”. Nu făcusem încă latina dar am învăţat aşa de bine cuvintele că mi le amintesc şi acum:

 

       Dies irae, dies illa

       Teste David cum Sybila

       Quantus tremor est futurus

       Quando Judex est venturus

       Cuncta stricte discusurus!

 

       Era o piesă tumultuoasă şi grea în special pentru noi copiii de la soprano şi alto care nu ştiam deloc Limba latină dar la serbare ne-am achitat cu brio şi am fost lăudaţi de toţi vorbitorii care au urmat după programul corului. Au mai fost apoi câteva recitări în care şi-au demonstrat talentul elevii cei mai mari dar centrul artistic al evenimentului a fost profesorul Spânu de la Facultatea de Teologie care a cântat şi ne-a încântat cu multe cântece populare de prin toate regiunile ţării. Peste vreo trei ani am aflat cu mare părere de rău că profesorul Spânu a murit.

 

#

 

       Atunci când m-a înscris la examenul de admitere la liceu, mama mi-a spus clar că ea nu are destui bani ca să mă ţină la o şcoală aşa de scumpă şi că va trebui să mă descurc singur. Cel mai bun mijloc să mă descurc singur era să obţin o bursă. Bursele se obţineau prin concurs. Se dădea un examen. Cine reuşea mai bine acela primea bursa.

       Am făcut cerere pentru bursă şi m-am prezentat la examen şi am avut norocul să mă calific pentru bursa întreagă. Mai era una pe jumătate pe care a luat-o un elev din clasa 1-a. Acum mama era mulţumită, nu mai avea decât să se îngrijească de haine pentru mine. La obiectele de învăţământ aveam note bune şi credeam că în viitor nu voi mai avea probleme. Dar chiar în anul următor în clasa a 3-a am trecut printr-un moment când era să le pierd pe toate:

       Sala noastră de gimnastică era închiriată în orele libere de o altă şcoală Liceul Nr. 3, un liceu pentru copii de evrei care mai târziu s-a numit şi Liceul Mihail Eminescu. Întâmplarea făcuse că atunci când clasa noastră ieşea din sală, o clasă a lor cam de acelaşi nivel cu noi (a 3-a sau a 4-a) să aştepte să intre ei înăuntru. Într-o zi cum ieşeam din sală printre ultimii aud pe cineva strigând tare: „Clasa a 3-A intraţi repede în clasă!” Era pedelul şcolii. Am alergat repede sus să văd de ce suntem chemaţi în timpul pauzei. Nu durează mult şi intră în clasă directorul şcolii domnul Alexandru Vitencu împreună cu un elev de la Liceul Nr. 3.

       – Arată-mi care e acela!

       Elevul cel străin s-a uitat peste toată clasa şi s-a oprit cu degetul arătător îndreptat spre mine.

       – Acesta!

       Eram singurul din clasă care purtam costmul naţional.

       Directorul mânios îi porunceşte pedelului care-l însoţise din ordinul său:

       – Adă-mi imediat catalogul clasei a 3-a A. Pedelul a plecat imediat. Directorul mi se adresează mie:

       – De ce l-ai lovit pe colegul tău acesta?

       Am rămas ca lovit de trăsnet.

       – Eu nu l-am lovit. Îl văd acum pentru prima dată.

       – De ce minţi? Era la uşă când ai ieşit tu din sala de Gimnastică şi l-ai lovit.

       – Nu este adevărat! Nu l-am lovit!

       Clasa a început să vocifereze: „Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!„

       Directorul era din ce în ce mai furios:

       – Huliganilor! Am să vă învăţ minte!

       A sosit pedelul cu catalogul şi directorul l-a deschis la pagina mea.

       – Eşti eliminat definitiv din şcoala aceasta şi voi face propunere la Inspectoratul şcolar şi la Minister să te elimine din toate şcolile din ţară!

       Exact în momentul când directorul scosese stiloul din buzunar să scrie eliminarea în catalog apare pe uşă un domn tânăr îmbrăcat într-un costum sport şi se adresează direct elevului de la Liceul 3:

       – Ce cauţi aici Haplern?

       – Am venit să reclam că am fost bătut!

       – Şi cine te-a bătut?

       – Acesta! Şi mă arătă cu mâna pe mine.

       – Haplern, de ce eşti ticălos? Eu am alergat după derbedeul acela care te-a lovit pe tine şi l-am prins şi l-am dat pe mâna poliţiei iar tu vii şi te legi de un elev nevinovat! De ce faci un lucru murdar ca acesta?

       – Pentru că şi eu am suferit nevinovat.

       – Şi dacă tu ai suferit pe nedrept şi faci şi tu nedreptate altuia, ai îndreptat lucrurile?

       – Da, trebuie şi altul să sufere o nedreptate pentru nedreptatea mea.

       – Haplern, cere-i iertare colegului tău pe care l-ai reclamat pe nedrept!

       – Eu n-am de ce să-mi cer iertare căci eu am suferit primul nedreptatea.

       – Atunci va trebui să cer eu pedepsirea ta!

       Eu nu sunt vinovat pentru că eu am suferit primul. N-am de ce să cer iertare!

       Tânărul profesor mi se adresează mie:

       – Tu vrei să-l ierţi pe colegul tău acesta care a vrut să-ţi facă rău?

       Mi s-a făcut lehamite de toată povestea, am oftat şi am zis:

       – Îl iert!

       Au plecat toţi ca să-l lase pe profesorul Corneliu Tarnavschi de Matematică să-şi facă lecţia căci tocmai intrase în timpul discuţiilor.

       Profesorul mă avea de elev bun. N-a zis nimic, ci doar a dat aprobativ din cap.

 

#

 

       Ziua de 6 Decembrie e o zi importantă pentru elevii care locuiesc în Internat. Este ziua Sfântului Nicolae, patronul Internatului. În anul trecut deşi am locuit şi eu în Internat n-am fost prezent la acest eveniment deosebit pentru că eram în spital suspectat de Scarlatină, dar anul acesta voi vedea şi eu cum e sărbătorit Sfântul Nicolae. Din nu ştiu ce motive în ziua aceea nu s-au ţinut cursuri şi încă de dimineaţă au început pregătirile.

       În sala de mese, în partea din dreaptă a intrării s-a înjghebat o scenă. Cortina şi pereţii scenei erau făcuţi din cearşafuri curate suspendate pe nişte şipci de lemn. Pentru iluminat lucra cu sârguinţă pedagogul nostru Ştefănescu, electricianul autorizat al Internatului. Artiştii îşi repetau în secret rolurile. Din cauza restrângerii spaţiului am stat la mese mai înghesuiţi în ziua aceea dar mâncarea a fost mai bună iar seara s-au servit sarmale de post şi imediat după cină a început programul artistic.

       Un cor improvizat sub conducerea unui elev din ultimul an a cântat Imnul regal, Hora unirii şi apoi câteva cântece populare bine cunoscute, Pe carare sub un brad, Ce vii bade târzior, Cucule, pasãre surã şi, altele. Au urmat colindătorii câte doi sau trei, unii dintre ei cu stele, alţii fără stea, apoi o echipă cu pluguşorul, una cu capra şi un grup de irozi, toţi interpreţii străduindu-se să fie la mare înălţime. La sfârşit trebuia să apară şi Sfântul Nicolae cu darurile lui. Ca să-l întâmpine cum se cuvine a reapărut pe scenă corul şi i-a cântat:

 

       Bucură-te, Nicolae Sfinte,

       Celor lipsiţi îndurat părinte

       Îndreptător de credinţă

       Ajutor la neputinţă

       Sfinte Nicolae, Sfinte Nicolae!

 

       Şi Sfântul Nicolae apare din fundul scenei cu plete albe şi barba colilie îmbrăcat în haina lui roşie tradiţională târând după ele un coş mare plin cu pachete învelite în staniol roşii, verzi şi aurii care mai de care mai frumoase. Sunt pachetele trimise de părinţii mai cu dare de mână a unora dintre elevi.

       Impersonalizatorul Moşului este pedagogul Nicolae Baranceanu, un om cu spirit şugubăţ fără pereche. Şi Moşul dă în mod cuviincios „Bună seara” la toată lumea şi începe să facă o prezentare a situaţiei generale a elevilor: Acte de indisciplină, întârzieri la întoarcerea din oraş, note sub aşteptări, ş. a. m. d. Apoi începe să ia pachetele din coş unul câte unul şi să le înmâneze destinatarilor cu câteva cuvinte pişcătoare pentru fiecare spre hazul întregii asistenţe şi fiecare pachet este însoţit de un beţişor aurit. La unii pachetul este mai mare şi beţişorul ceva mai subţirel, la laţii din contra băţul e mare şi pacheţelul e mai mic iar Moşul devine şi el mai darnic cu criticile. Ba din când în când mai scapă şi câte o „vorbă” despre conducerea Internatului căci în seara asta nimeni nu are voie să se supere şi dreptul la critică este liber.

       Atunci când darurile cu pachete multicolore s-au epuizat urmează o altă serie de daruri de care nimenea nu va fi lipsit, darul general din partea Societăţii pentru Cultură din Bucovina, susţinătoarea Internatului, pentru fiecare elev care locuieşte aici.

       Moşul mai merge o dată în spatele scenei şi de acolo vine cu alt coş, şi mai încărcat, plin cu pungi mari de hârtie. Fiecare elev va primi una. În pungă se găsesc două gogoşi umplute cu magiun, un măr, câteva nuci şi câteva bomboane.

       Toate aceste bunătăţi le vom savura fericiţi cu gândul la vacanţa de Crăciun care se apropie. Ea ne face să ne fie somnul mai dulce.