COROANA

       În Duminicile şi sărbătorile din post, când nu se făcea horă în sat, flăcăiandrii şi feciorii mai tineri organizau întreceri sportive la care se aduna uneori tot atâta lume ca şi la horă. Întrecerile se făceau cu jocurile tradiţionale regiunii noastre, dintre cel mai important joc era coroana. Jocul este o întrecere între două echipe cu un număr egal de membri şi foloseşte ca unelte o minge de păr şi un băţ puţin mai gros cu care se bate mingea.

       Cei care vor să joace se adună şi se numără între ei să fie numai număr cu soţ. Doi jucători care se ştiu a fi mai abili ca ceilalţi se proclamă împăraţi, apoi începe alegerea membrilor din echipa fiecăruia. Cum? Întâi trebuie să se afle cine din împăraţi are întâietate de a-şi alege pe cel dintâi membru din echipă (ofiţerul). Pentru aceasta se foloseşte băţul. Unul din împăraţi îi aruncă celuilalt băţul în poziţie verticală. Celălalt îl prinde cu o singură mână, de unde îl poate apuca. Primul împărat pune mâna pe băţ deasupra mâinii cu care celălalt a apucat băţul, cel de al doilea pune mâna lui deasupra primului şi aşa mai departe până când unul nu mai poate prinde băţul deloc. În acel moment cel care mai are băţul în mână are dreptul la prima alegere, dar ca să demonstreze că într-adevăr este stăpân pe băţ, trebuie să-l arunce din partea în care îl ţine la o distanţă de cel puţin zece paşi. Dacă nu reuşeşte, întâietatea îi revine celuilalt. Câştigătorul îşi alege din candidaţi omul lui preferat, celălalt îşi alege pe cel mai bun din cei rămaşi şi aşa fiecare la rândul lui îşi alege un jucător până s-au împărţit toţi la cele două echipe.

       Acum se marchează terenul. Se stabileşte o „bază de bătaie” care constă din două găuri rotunde (cam 10 cm în diametru) aşezate la o distanţă de 11 paşi între ele. De la această bază se numără apoi patruzeci de paşi şi se trage o linie perpendiculară pe direcţia de mers. Linia este „plazul”, dincolo de ea este „locul de scăpare.” Una din echipe trebuie să fie „la bătut” şi alta „la păscut”. Echipa de la păscut serveşte mingea acelora de la bătut, dar în acelaşi timp caută să-i scoată din joc pe cei de la bătut şi să intre între ei în locul lor. Cum? – Doi din echipa de la păscut se aşează în bază şi ţinând mereu un picior în una din găurile marcate, aruncă mingea de la unul la altul. Între ei intră un om din echipa de la bătut cu băţul de bătut mingea şi caută să lovească mingea din zbor. Trebuie să lovească mingea cât mai bine, ca să aibă cât mai mult timp să fugă până la plaz şi eventual înapoi, până când un om din cei de la păscut, poate prinde mingea şi să o arunce şi să-l lovească cu ea pe cel care fuge, dacă n-a ajuns încă din nou la bază sau la scăpare.

       Dacă jucătorul ce fuge până la plaz şi înapoi la bază şi n-a fost lovit cu mingea de cei de la păscut, atunci el poate întra din nou la bătut cu numărul de bătăi ce i se cuvine. Pasarea mingiei de la un om de la păscut din bază la celălalt este o bătaie. Împăratul echipei de la bătut are dreptul la 7 bătăi, ofiţerul la 5 bătăi ceilalţi toţi câte trei bătăi. În timpul acestor bătăi jucătorul de la bătut caută să lovească mingea cât se poate de departe, aşa fel ca cei de la păscut să nu o prindă degrabă şi el să aibă timp să fugă cel puţin până la plaz ori poate şi înapoi, în zona de siguranţă. El şi eventual alţii vor aştepta o ocazie ca să se întoarcă iar la bază la bătut. Echipierii de la păscut în afară de cei doi care servesc mingea se răspândesc pe teren între bază şi plaz pândind ocazia de a prinde mingea lovită şi a lovi cu ea pe unul din jucătorii adverşi (de la bătut) care încearcă să fugă şi se afla în terenul dintre bază şi plaz. Dacă unul din jucătorii de la bătut a fost lovit cu mingea când fugea prin această zonă, toată echipa de la bătut trecea la păscut şi echipa de la păscut trecea la bătut. Dacă echipa de la bătut şi-a consumat toate bătăile la care are dreptul şi nici un jucător n-a reuşit să se întoarcă la bază, acea echipă se va muta cu toţi membrii ei dincolo de plaz iar echipa de la păscut va servi mingea în faţa plazului.

       Timp de zece bătăi toată echipa trebuie să fugă la bază şi dacă nici unul din membrii ei nu este lovit cu mingea, începe bătutul de la început. Dacă unul din membri a fost lovit, se face inversarea echipelor cum am arătat mai sus.

       Era într-o Duminecă în postul Sânpetrului şi, bineînţeles, nu era horă. Vreo şaisprezece băietani se adunaseră pe toloacă, lângă Casa de cetire, gata să înceapă jocul. Împăraţii erau Ionică a lui Simion a lui Niţu şi Victor a lui Tănase Pascal, doi jucători foarte buni. S-a hotărât de la început ca acela care câştigă proba cu băţul are dreptul să aleagă să fie primul la bătut sau să-şi aleagă primul dintre jucători. Cel care a putut prinde ultima porţiune de băţ a fost Victor Pascal şi a zvârlit băţul la paisprezece paşi şi ceva şi s-a grăbit să-şi aleagă primul jucător căci mai era în mulţime un alt jucător de mâna întâia, Ionică a lui Carp a Bandasoaiei. S-au ales apoi rând pe rând ceilalţi jucători şi s-au format două echipe de câte opt. S-au făcut măsurătorile şi s-au însemnat pe tren baza şi plazul, apoi a început jocul.

       Victor Pascal şi Ionică a Bandasoaiei căutau să servească mingea în momente şi pe trasee cât se poate de neaşteptate. Ionică a lui Niţu se tot aţinea să o lovească. La început nu prea reuşea dar cam pe la a patra bătaie a prins-o odată bine, a lovit-o de s-a dus sfârâind printre doi jucători de la păscut. Ionică a reuşit să ajungă până la plaz dar mingea era acum în mâinile unuia de la păscut. Fără să se sinchisească prea mult, Ionică porneşte înapoi spre bază, de data asta în pas domol şi cu ochii la mâna celui cu mingea. Acesta n-a aşteptat decât să-l vadă pe Ionică păşind dincolo de plaz şi sfârrr! cu mingea să-l lovească în dreptul mijlocului. Ionică s-a plecat în joc paralel cu pământul şi mingea a zburat pe deasupra lui. A alergat câţiva paşi dar un jucător de la păscut din partea opusă avea acum mingea. Ionică a domolit iar pasul. Jucătorul cu mingea îl ocheşte să-l lovească în dreptul pulpelor dar Ionică sare tare în sus şi mingea trece în partea cealaltă fără să-l atingă. Alţi câţiva paşi de fugă şi iarăşi o încercare, alt jucător stă gata cu mingea în mână. Se preface că o va arunca la picioare, dar schimbă brusc mişcarea şi o aruncă în dreptul pieptului. Ionică I-a observat trucul, sare repede un pas înapoi şi mingea trece iar pe lângă el.

       Din câteva sărituri repezi Ionică a lui Niţu era din nou dincolo de linia de bază, primit cu ţipete de admiraţie de noi cei de la „galerie”

       Când eram mai absorbit de joc, mă pomenesc că mă prinde cineva de mână. Mă uit. Era Petrică Budnic prietenul cel mai bun ala mei şi al lui Cocu.

       – Ce-i?

       – Vină cu mine că te aşteaptă cineva la noi acasă. Vrea să-ţi vorbească:

       – Cine?

       – Ai să vezi! Mi-a spus să nu-ţi pun. Să ţin secret.

       Când Petrică spunea că ceva e secret, nu puteai să scoţi de la el o vorbă mai mult măcar să-l pici cu ceară.

       Când am ajuns la casa lor, la poartă era Luţi sora lui Cocu. Venise să-şi vadă prietena ei bună şi colega ei de bancă, Aniţa sora lui Petrică. Şi-a îmbrăţişat prietena într-un mod deosebit şi parcă avea ochii umezi. Petrică şi Aniţa au intrat în ogradă şi Luţi a venit la mine:

       Eu te-am chemat! Voiam să-mi iau rămas bun şi de la tine. Te-am văzut pe toloacă la jocul de-a coroana dar n-am vrut să mă bag în mulţime că era prea mare agitaţia din cauza jocului…

       – Unde pleci?

       – Plec la o altă şcoală, la Cernăuţi. Am dat examenul de admitere la liceu şi au reuşit şi începând de la toamnă din Septembrie voi învăţa acolo. Plec cu toată familia.

       Tata şi mama au primit post într-o comună la marginea oraşului. Căruţa cu toate lucrurile noastre stă gata încărcată. Mâine dimineaţă pornim.

       La şcoală voi merge cu autobuzul. Am autobuz care pleacă din faţa casei şi mă duce până în faţa şcolii unde voi învăţa. Şcoala se cheamă Liceul Ortodox de Fete „Elena Doamna”. Tata zice că e cea mai bună şcoală de fete din oraş. Ochii ei păreau umbriţi de o tristeţe. Oare ce să fie?

       – Are să fie frumos acolo şi voi învăţa lucruri interesante, dar eu aş vrea să nu plec… Să rămân mereu aici… cu tine… Să stau toată viaţa lângă tine! Mâinile noastre s-au strâns ca pentru despărţire.

       – Luţi, şi eu aş vrea să fiu toată viaţa mea lângă tine, să nu mă despart de tine niciodată… N-am să te las să pleci singură la şcoală la oraş. Voi veni şi eu să învăţ la şcolile acelea mari de la Cernăuţi.

Cât suntem copii părinţii hotărăsc drumul pe care trebuie să mergem şi trebuie să-i ascultăm căci ei ne vreau binele. Când vom fi mari atunci vom hotărî noi singuri ce vrem să facem. Atunci ne vom cununa şi vom fi nedespărţiţi pentru toată viaţa. Ai încredere în mine că n-am să te fac de ruşine. Vreau să fiu vrednic de tine!

       – Acum trebuie să plecăm. Tata mi-a dat de grijă să nu întârzii după ora 5 şi timpul se apropie!

       Ne-am alăturat şi cu paşi înceţi am pornit la drum. Mâna mea stângă a rămas în mâna ei dreaptă şi degetele noastre s-au împletit. Umărul ei drept s-a atins uşor, uşor de umărul meu şi mergeam aşa mai mult plutind decât atingând pământul, ea domnişoară îmbrăcată ca la oraş cu o rochiţă albă cu floricele şi săndăluţe negre cu şosete albe, eu un pui de ţăran desculţ cu cămăşi de cânepă, cu brâu de lână ţesut cu modelul „turtă dulce” şi o pălărie de culoare verde-închis pusă puţin cam pe ceafă. Drumul acela prunduit cu pietriş de râu n-avea nici o asperitate pentru noi pentru că pluteam mai mult în vis. Simţeam doar că din atingerea uşoară a ei izvora ca un fel de căldură lină care mă înfiora şi cobora uşor în inima mea… Nici unul din noi nu îndrăznea să spunem vreun cuvânt ca să nu risipim vraja care a pus stăpânire pe sufletele noastre şi viitorul părea o oază de lumină.

       Am ajuns la răscrucea de unde ea trebuia s-o ia la dreapta şi ei la stânga, dar am rămas mereu împreună şi ne-am trezit la poarta casei noastre. M-a întrebat dacă poate să intre să se odihnească puţin. Parcă nu avea putere să plece mai departe. Uşa era încuiată şi cheia era la mama care era dusă la bunica din deal. Lângă casa noastră în partea de răsărit era un strat de flori din familia narciselor care tocmai atunci erau în plină floare şi erau aşa de multe de apăreau ca un ştergar alb, lung, întins la soare. Am adunat un buchet de flori şi i l-am dat lui Luţi, apoi cu paşi domoli ea s-a îndreptat spre poartă. Cu fiecare pas al ei o greutate se lăsa peste inima mea. Să fi fost o presimţire?… Fata cu cercei de nu-mă-uita pleca departe.

       Aş fi vrut să o însoţesc dar ea mi-a spus că n-ar vrea ca părinţii să ghicească legământul pe care l-am făcut noi azi şi că e mai bine să se întoarcă singură. La despărţire îmi simţeam inima ca strânsă într-un cleşte, dar din această durere creştea în mine hotărârea să lupt pe viaţă şi pe moarte cu toate greutăţile care-mi vor sta în cale şi să biruiesc pentru dragostea ei.

       După o oră şi ceva s-a întors mama acasă cu sacul plin de noutăţi: La Coţmani era o şcoală în care se învăţa despre creşterea şi îngrijirea vitelor şi a păsărilor de casă.

       – Uite la Ionică a lui Sidor, cu şapte vaci, a ajuns cel mai bogat om din sat. uite la Gheorghiţă a lui Salamac cu priceperea ce o are la vindecarea vitelor, îi unul din fruntea satului. Dacă urmezi şcoala asta, cu pământul care-l avem ai să fii un om de vază peste toate satele dimprejur cum a fost moş-tu Nichita.

       – Eu m-am hotărât acum! Nu mă duc la nici o altă şcoală, numai la una ca aceea la care merge Cocu, la Liceu.

       – Bine, dar şcoala aceea e scumpă şi eu n-am atâţia bani ca să te pot ţine într-ânsa. Şi-apoi tu eşti cam bătrân acum, au să te mai primească. Cocu s-a înscris acum doi ani, tu ai rămas în sat. Mai ai un an şi termini şcoala primară. Ce ai de gând să faci?

       – Eu vreau să mă duc la şcoală la liceu.

       – Nu ştiu dacă ai să poţi, dar am să întreb şi eu de cei ce ştiu mai bine. Eu te las să încerci, dar dacă nu reuşeşti treaba ta. La prea mult ajutor de bani de la mine nu te poţi aştepta, că nu am.

       Şi mama a început să întrebe. S-a întâmplat că tocmai atunci îşi petrecea vacanţa la noi în sat un profesor de liceu, Teodor Vasilache. Şi profesorul Vasilache locuia la Mihai a lui Isac, socrul lui Uncheşu Traian. Mama s-a dus şi a vorbit cu profesorul şi acesta a convins-o că pot să intru în şcoala aceea dacă reuşesc la examenul de admitere. Cam peste o lună va avea loc un alt examen şi profesorul a îndemnat-o pe mama să mă înscrie. Îl cunoştea pe Cocu căci îi era elev. I-a spus mamei că dacă voi învăţa bine pot să capăt o bursă şi în felul acesta cheltuiala ei cu şcoala va fi mai mică. Mama a prins un pic de curaj şi s-a dus şi m-a înscris la examenul de admitere şi ca să-mi dea şi mie mai multă siguranţă la rugat pe domnul Trebici să mă pregătească un pic până la ziua examenului care trebuia să fie peste trei săptămâni. Eu mai aveam cartea de limba română pe care mi-o dase Cocu şi o gramatică de Vicol din care încercasem să desluşesc tainele gramaticii. Toate la înţelegeam dar la un loc nu reuşeam să mă lămuresc destul: deosebirea între prepoziţiune şi conjuncţiune. L-am întrebat pe domnul Trebici cum pot să le disting şi el mi-a explicat apoi, am făcut împreună mai multe exerciţii de dictat şi de analiză gramaticală care se cereau pentru examen. Probleme de matematică am făcut mai puţine pentru că dl. Trebici ştia că la obiectul acesta eram sigur pe situaţie.

       A venit şi ziua examenului. Mama m-a sculat cu noaptea în cap şi am pornit pe jos pe cărări de-a dreptul către oraş. Trebuia să fim la şcoală la ora 8 dimineaţa, mergeam pe jos şi desculţ, ca să pot merge mai repede, mama luase în traistă ghetele pe care nu le mai încălţasem de astă primăvară. Când am ajuns la marginea oraşului pe deal la Horecea aproape de Cimitirul oraşului, ne-am oprit la o pompă de apă, m-am spălat pe picioare şi mi-am pus ghetele, dar numai după câţiva paşi am văzut că nu le voi putea purta. Se uscaseră şi mă rodeau îngrozitor. Pielea de pe pintenul călcâiului se rosese şi a ieşit sânge. M-am descălţat iar şi am continuat drumul până la şcoală. Era cam târziu. Candidaţii la examen erau adunaţi în Amfiteatrul sălii de Chimie de la parter de lângă Sala profesorilor şi vizita medicală se terminase. Doctorul încă nu plecase şi am avut noroc de profesorul Vasilache care l-a rugat pe doctor să mă vadă şi pe mine, altfel nu puteam să mă prezint la teza de limba română, care trebuia să aibă loc imediat. A venit doctorul, mi-a spus să mă dezbrac. M-a ascultat un pic la piept cu aparatul acela special şi m-a întors pe o parte şi pe alta apoi m-a trimis la loc: „Bun!„

       A intrat apoi profesorul de limba română. Un om bine făcut, proporţionat, cu o figură distinsă. Ne-a dat la fiecare câte o coală de hârtie şi câte o etichetă, apoi ne-a spus să ne scriem fiecare numele în colţul stâng de sus, să îndoim colţul respectiv peste nume şi să lipim eticheta. A trecut apoi pe la fiecare, a verificat felul cum s-a executat sigilarea şi a pus pe etichetă ştampila şcolii, după aceea s-a dus la catedră, a scos din geantă nişte hârtii şi ne-a zis:

       – Din clipa aceasta începe examenul. Nu mai aveţi voie să vorbiţi unul cu altul sau să vă faceţi semne. Cine greşeşte o păţeşte. Va fi eliminat de la examen. Acum scrieţi ce vă dictez eu: Ne-a dictat apoi câteva propoziţiuni. În unele apăreau probleme de linioară şi apostrof, litere mari, virgule, puncte şi semne de întrebare şi de mirare. Ultima propoziţiune să o scrieţi cuvânt cu cuvânt unul sub altul şi să faceţi analiza sintactică şi morfologică a acestor cuvinte.

       Am scris cu multă atenţie vorbele dictate de domnul profesor, apoi am scris pe marginea din stânga a foii cuvintele ultimei propoziţiuni unul sub altul şi am început analiza gramaticală. Aveam foarte mult de scris şi când am terminat, din cei aproape şaizeci de candidaţi câţi eram la început mai rămăseseră în sală doar vreo şapte, opt, ceilalţi toţi predaseră lucrarea. Profesorul tocmai începea să ne grăbească: „Terminaţi că timpul de examen a trecut!” Am predat foaia şi am ieşit pe coridor. O mulţime de părinţi şi de preparatori aşteptau acolo în faţa uşii. Două doamne şi u plutonier de grăniceri, stăteau de vorbă cu un băiat care ieşise mai înainte. Una din ele văzându-mă desculţ şi cu straie ţărăneşti n-a mai putut răbda şi a izbucnit: „Ia uite, Madam Goreac, şi ţărănoiul ăsta desculţ vrea să se facă domn! Dacă el s-o face domn, apoi copiii noştri unde să se mai ducă?” Am tăcut amândoi şi eu şi mama dar am văzut că ei nu i-au picat bine vorbele care le auzise. S-a auzit apoi o sonerie şi îndată după aceea au ieşit din sală ceilalţi candidaţi şi profesorul. Discuţii… Îngrijorare… Aşa a mai trecut o jumătate de ceas. Ni s-a ordonat apoi să intrăm iar în sală pentru examenul de scris la matematică. A apărut profesorul de matematică zvelt cu părul negru, tuns scurt ca la boxeri, cu mustăcioară subţire neagră ca a lui Clark Gable. Se mişca repede. Ne-a împărţit file de hârtie şi ne-a cerut să scriem numele în colţul stâng de sus şi apoi să sigilăm numele cum am făcut şi la teza de Română. Ne-a dictat textul unei probleme de amestec: Două cantităţi de aliaj una cu titlul de … şi cealaltă cu titlul de … Se topesc şi se amestecă. Care este titlul materialului rezultat? Profesorul de matematică se mişca încoace şi încolo prin faţa băncilor şi se întorcea brusc din mers să surprindă pe oricine ar încerca să facă vreun semn altuia sau să facă cine ştie ce lucru nepermis. Asta ne producea un fel de frică. Am rezolvat problema aceasta şi am terminat-o printre primii. La urmă am scris rezultatul şi în cuvinte. Am dat hârtia profesorului apoi am ieşit. Examenul scris se terminase, mai aveam de dat examenul oral la Română.

       Examenul oral trebuia să înceapă după amiază la ora 3⁰⁰. Am părăsit clădirea şcolii şi am intrat în parcul Arboroasa care era chiar în colţul şcolii de partea cealaltă a străzii drept în faţa Catedralei. Acolo am stat pe o bancă şi am mâncat din merindea pe care o adusese mama în traistă, apoi am băut apă de la cişmeaua din apropiere. Ne-am mai odihnit puţin, apoi văzând că unii din copii cu părinţii lor, se întorc la şcoală am intrat şi noi. În timpul acesta a apărut şi profesorul Vasilache şi i-a spus mamei că am făcut bine la teza de la română. După o scurtă aşteptare am fost chemaţi să intrăm în sală şi profesorul care ne-a dat tema scrisă a venit la catedră intrând printr-o uşă ce era camuflată după tabla de scris…

       A scos în faţă cinci candidaţi în ordinea alfabetică şi a început să le pună întrebări. Dacă unul nu răspundea bine la o întrebare o repeta pentru următorul, dacă nici unul din cei cinci nu găsea răspunsul corect, întreba: cine ştie şi câţiva din cei din bănci ridicau mâinile. Profesorul arăta pe unul şi pe altul până ce se găsea cineva să dea răspunsul corect. M-a întrebat şi pe mine de câteva ori şi n-a mai mers mai departe. Semn bun!

       Mi-a venit rândul să ies în faţă cu alţi patru. Eram al doilea din şir. Profesorul se uita la picioarele mele cu un zâmbet.

       – De ce eşti desculţ? N-ai ghete?

       – Ba am!

       – Unde ţi-s ghetele?

       – La mama în traistă. Le-am lepădat că mă rodeau!

       – Bine ai făcut!

       Au început întrebările. Nici una n-a trecut de la mine fără răspuns.

       Profesorul zâmbea mereu. Mă miram de ce e aşa de voios…

       S-a terminat şi oralul apoi a urmat o perioadă lungă de aşteptare ca să ni se comunice rezultatele.

       Cam pe la ora şase, a apărut un domn nu prea înalt cu părul alb şi o bărbuţă albă ca neaua. „Aista-i directorul şcolii!” i-am auzit vorbind pe unii. El era. Ne aducea rezultatele. Am intrat cu toţii în sală copiii şi părinţii de-a valma. Directorul s-a dus la catedră ţinând în mână două coli de hârtie bătute la maşină.

       – Vă comunicăm rezultatele! Sunt cât se poate de slabe! Nu putem admite la înscriere, pe cei ce n-au trecut de media 5³⁰.

       A început apoi să citească alfabetic numele şi media. O mulţime de 5. Pe aici şi colo câte un 4³⁰, apoi câte un 6⁰⁰, un singur 7⁰⁰.

       Aşteptam cu un fel e tremur în suflet să-mi vină rândul la alfabet, directorul  însă a citit două nume de la litera mea şi apoi a trecut la litera următoare şi a mers fără să se mai oprească până la litera Z. Eram zdrobit. Nu mai ştiam ce să cred, ce să fac? Să mă ridic să zic că pe mine nu m-a citit? Nu mai aveam curaj…

       Directorul şi-a scos tacticos ochelarii de pe nas ca şi cum treaba s-ar fi terminat dar a început să vorbească iar:

       – Şi acum un rezultat excepţional. Un singur candidat se plasează cu mult deasupra rezultatelor celorlalţi; Victor Leahul cu media 9⁶⁶. Îl felicit călduros pe acest copil şi-I doresc să aibă acelaşi rezultat la studii şi în anii care vor urma. Toată lumea a început să bată din palme. Mamei îi jucau ochii în lacrimi.

       La ieşirea din sală numai ce o aud iar pe plutoniereasă:

       – Ai văzut, Madam Goreac, ţărănoiul dracului! El a luat examenul primul iar băiatul meu a căzut! Mama a zâmbit cu un fel de sfială şi nici de data asta n-a zis nici o vorbă.

       Era seara târziu când ne întorceam acasă de la examen dar mai erau pe ici colo săteni de-ai noştri care se întorceau de la târg. O vedeau pe mama umblând pe drum la o oră cam târzie şi o întrebau:

       – Da unde aţi zăbovit aşa de mult de vă întoarceţi abia acum?

       – Am fost cu băietul la examen.

       – La ce examen?

       – La şcoală, la liceu!

       – Şi cum? A reuşit?

       – Daa, a reuşit bine!…

       Eu mă gândeam la Luţi. Desigur că va fi mândră că am luat acest examen ca să o urmez pe ea… Şi Cocu va veni pe la şcoală, va vedea rezultatele afişate la intrare şi îi va spune…

       Poate că şi domnul Suprior va fi bucuros de rezultatul meu…  

 

#  

 

       Succesul meu la examenul de admitere a fost pentru mama o ocazie de mare bucurie, dar a găsit-o complet nepregătită pentru zilele ce vor urma căci pentru înscrierea la şcoală şi traiul în oraş trebuiau o mulţime de acte şi bunuri de primă necesitate. Unele hârtii trebuia să le primim de la primăria din sat, altele din comuna vecină Boian şi altele de la reşedinţa de plasă Sadagura.

       Mi-aduc aminte că într-o zi venind cu mama de la târg ea mă tot zorea:

       – Hai mai repede să prindem trenul la Boian să-ţi scot de la doctor certificatul de vaccinare! Am ajuns la Boian cam la ora 3 după amiază şi am tot umblat prin sat întrebând unde stă doctorul Lindenbaum. Am găsit casa dar doctorul era dus undeva la un bolnav şi a trebuit să-l aşteptăm. A venit cam pe la ora 6 după amiază şi până ne-a făcut hârtia a mai trecut un timp. Ne-am întors acasă pe jos şi până am ajuns se înnoptase.

       Cele zece zile după examen până la începerea cursurilor au trecut repede ca fulgerul. Duminecă la 14 septembrie trebuia să fim prezenţi la serbarea de inaugurare a anului şcolar. Mama m-a sculat iar cu noaptea în cap, a pus în tristă câteva schimburi curate, nişte ciorapi, nişte batiste şi m-a îmbrăcat şi pe mine curat „cum se cuvine” şi „hai la şcoală!” am plecat iarăşi pe jos şi am ajuns la şcoală prea târziu. Nu mai era nimeni acolo. A doua zi, luni trebuia să fiu în clasă la ora 8 dimineaţa. Nu mai puteam să dorm acasă. Trebuia să dorm în oraş. Mama n-avea nimic aranjat. Am mers la Internat. Am vorbit cu administratorul. Toate locurile erau ocupate. Am pornit înapoi pe drumul pe care venisem.

       Mama s-a oprit la cârciuma lui Rudich de pe strada Romană nu departe de locul unde se desparte spre stânga drumul care duce pe lângă poarta cazărmii Regimentului de Artilerie spre Podul de peste Prut de la Horecea spre satul nostru. La cârciuma asta poposeau de obicei sătenii noştri la un pahar de rachiu când se întorceau acasă de la târg.

       Mama a vorbit câteva minute cu soţia cârciumarului şi i-a lăsat ei lucrurile din traistă iar cârciumăreasa mi-a arătat o masă într-un colţ al salonului unde îşi servea clienţii: „Acolo îţi vei scrie temele!„

       Mama m-a luat în oraş cu gândul să-mi cumpere câteva caiete, un creion şi o gumă de şters plus ceva de mâncare până va putea veni iarăşi la oraş.

       Umblând pe stradă, după ce am trecut podul peste calea ferată ne-am întâlnit faţă în faţă cu doamna Goreac şi cu băiatul ei, Mircea. Veneau de la serbarea d inaugurare. Au mai umblat şi ei un pic prin oraş şi acum se întorceau acasă. Ne cunoşteam bine de la examenul de admitere.

       – Bună ziua!

– Bună ziua. Da voi pe unde aţi umblat de nu v-am văzut la serbare?

       – Am ajuns prea târziu şi nu mai era nimeni la şcoală!

       – Şi acum unde mergeţi?

       – Mergem să-i cumpăr lui Victor câteva caiete, un creion şi ceva de mâncare.

       – Apoi, în afară de mâncare nu veţi găsi nimic, pentru că azi e duminecă şi librăriile sunt închise. Dar gazda nu-i dă de mâncare?

       – Deocamdată încă nu i-am găsit gazdă! Are să steie la Rudich până una-alta…

       – Care Rudich?

       – Acela cu cârciuma din strada Romană, nu departe de aici.

       – Vai de mine, chiar la cârciumă vrei să-l laşi?

       – Altă cunoştinţă în târg nu am unde să-l pot lăsa!

       – Apoi decât să stea într-o cârciumă, mai bine adă-l să stea în gazdă la mine. Eu stau mai încolo sus pe deal! Uite şi Mircea are nevoie de cineva cu care să se mai îndemne la învăţătură. În ceea ce priveşte plata ne vom înţelege că doar suntem oameni!

       – Foarte bine!… Şi am pornit la drum cu toţii. Ne-am abătut pe la Rudich şi mama a intrat şi a vorbit iar cu cârciumăreasa. A luat lucrurile pe care le lăsase acolo şi am pornit pe drumul care începea din faţa cimitirului, pe lângă gardul cazărmilor, în sus, paralel cu strada Romană, Strada Mitropolit Veniamin Costache. Am mers şi-am mers până am ajuns în vârful dealului la numărul 70. Acolo era casa familiei Goreac. De acolo numai la trei case mai înainte era hotarul satului Horecea.

       Acasă o mai aşteptau pe mama lor două fete de şcoală primară: Valerica în clasa a treia şi Lenuţa care abia începea clasa întâia. Soţul doamnei Goreac fusese plutonier la regimentul de artilerie, a murit cu vre-o trei ani mai înainte şi a lăsat-o văduvă de tânără cu trei copii. Mircea era cel mai mare. Cele două mame au discutat şi s-au înţeles cât lapte, câtă brânză, smântână, mălai şi pâine de casă trebuia să aducă mama în fiecare săptămână şi câţi bani să dea în fiecare lună. Banii necesari pentru rechizite şcolare şi alte cheltuieli mi-i va da mie.

       Mama a plecat şi eu am rămas în oraş în mijlocul unei alte familii cu care trebuia să mă acomodez. Simţeam în suflet un fel de gol dar eram hotărât să nu mă las abătut din drumul meu.

       Casa nu era prea mare. Avea trei spaţii, două terminate şi al treilea numai tencuit cu pământ pe jos şi cu intrare direct de afară. Prima din camerele terminate era bucătăria şi era în acelaşi timp şi dormitor. Acolo dormeam cu toţii. Din bucătărie se intra în camera de zi. Aceea era mobilată frumos şi servea drept cameră de învăţat pentru noi băieţii de liceu. Dar colaborarea noastră la învăţat avea nişte obstacole serioase: E drept, eram amândoi în clasa întâia dar nu aveam acelaşi program şi nici aceiaşi profesori căci Mircea era în clasa întâia A iar eu în întâia B. Când el învăţa la Zoologie, eu învăţam la Istorie. Când învăţa el la Istorie, eu trebuia să învăţ la Geografie şi niciodată nu puteam învăţa împreună. Pe de altă parte distanţa de acasă până la şcoală era mare şi făceam drumul pe jos pe orice vreme ar fi fost şi ne lua vreme de o oră bună bătând talpa pe străzile cele mai directe. O oră la dus, alta la întors, iar când aveam repetiţie la cor sau altă activitate de după amiază, pierdeam patru ore pe zi numai cu drumurile. Dintre colegii de clasă care locuiau mai aproape de noi şi cu care ne puteam consulta la caz de nedumerire, Mircea avea pe unul Galenzovschi la o jumătate de kilometru, iar eu pe Marin Constantin (Titi), care locuia într-un apartament din cazarma Regimentului de Artilerie la distanţă de aproape un kilometru, iar sentinela de la poartă nu mă lăsa să intru, ci trebuia să-l chem pe el să vină la mine.

       Pe lângă toate acestea am mai avut încă un ghinion: Chiar din primele zile am început să învăţăm Limba franceză. Domnul profesor Rusu ne explica totul foarte clar şi învăţatul părea că merge bine, dar după o lună de zile, profesorul s-a îmbolnăvit grav de cancer şi a murit iar noi am rămas mai mult de un trimestru fără de profesor. La sfârşitul trimestrului doi ne-a venit ca profesoară domnişoara Onciul şi ca să recuperăm timpul pierdut ne dădea pe lângă lecţia ce o făceam în clasă să mai facem noi singuri acasă o lecţie din carte. Pentru mine Franceza a devenit o limbă păsărească a cărei pronunţare nu izbuteam s-o mai ghicesc. Colegii mei care aveau preparatori nu simţeau acest neajuns dar pentru mine Franceza era un calvar. M-am chinuit mult şi rezultate strălucite n-am avut. La celelalte obiecte n-aveam probleme, numai la Muzică. Dacă mi-ar fi dat să cânt o melodie cu cuvinte aş fi prins-o îndată chiar şi de la prima audiţie, dar profesorul ne dădea solfegii care mi se păreau nişte exhibiţii fără nici o noimă. Totuşi la Muzică am descoperit mai repede secretul: Toată cheia era gama. Începeam cu nota de bază şi mergeam până la nota de pe hârtie pe care o memoram bine. Începeam iară cu nota de bază şi mă opream la a doua notă de pe hârtie şi după ce mi-o fixam bine şi pe aceasta, cântam cele două note de pe hârtie fără să mai utilizez gama. Aşa încetul cu încetul îmi descâlceam acasă tot solfegiul. În cel mult o oră de lucru eram gata.

       Mai existau în clasa noastră nişte elevi care cântau la diferite instrumente. Aceştia n-aveau probleme cu muzica. Unul din ei era Sofroniuc Adrian. Cânta la vioară şi era înscris şi la Conservator. Pe el profesorul de muzică îl punea să repete cu noi solfegiile înainte de venirea lui (profesorului) în clasă. El mai avea şi preparator la Franceză şi era cel mai bun elev din toată clasa noastră şi nimeni n-ar fi cutezat să-i contesteze meritul căci Adrian era şi un foarte bun camarad, un suflet ales.

       Profesorul Bujdei de Matematică era fiu de ţăran din Bucovina şi la primele lui lecţii a venit îmbrăcat în costum naţional. Îndată ce suna clopoţelul el era între noi. Urca pe scări câte două-două aşa de harnice era. Explica bine şi lucra cu toată clasa deodată că punea mereu întrebări când unuia, când altuia şi nu exista elev să nu fie întrebat la o lecţie cel puţin de două ori. M-a întrebat şi pe mine de multe ori şi nu i-am rămas dator niciodată. De aceea m-a pus să controlez exerciţiile făcute acasă de elevii de pe rândul meu.

       Clasa noastră era la primul etaj, cu ferestrele îndreptate către Catedrala oraşului de care ne despărţea strada Principele Nicolae străjuită de o parte şi de alta de către un şir de castani mari. În clasă erau trei rânduri de bănci câte doi elevi într-o bancă. Pe rândurile de lângă uşă erau câte şapte bănci, iar pe rândul de către ferestre erau 8 bănci. Total 22 de bănci pentru 43 de elevi. Aşezarea noastră în bănci nu se putea schimba.

       La catedră exista o oglindă a clasei, un fel de plan cu locul fiecărui elev.

       Locul meu era în banca a cincia din rândul din mijloc şi aveam drept coleg de bancă pe unul Mozes Rosen pe care la început eu îl credeam italian.

       Profesorul de geografie se numea Constantin Ţopa. Era un om foarte corect şi ne cerea să vorbim întotdeauna concentrat şi numai la subiect.

       „Nu bate câmpii, spune exact ceea ce ai de spus!” El însuşi vorbea numai aşa. Avea o ţinută corectă fără podoabe de lux şi avea o barbă neagră bogată, tunsă scurt. Într-o zi Titi mi-a spus un secret: Profesorul Ţopa este legionar! Nu ştiam ce înseamnează acest cuvânt dar Titi mi-a explicat. El era ajutat la lecţii de nişte teterişti din regiment şi aceştia erau oameni foarte buni şi corecţi întocmai ca şi profesorul nostru…

       Cam pe la mijlocul trimestrului trei, profesorul ne-a cerut să facem din materialele pe care le avem fiecare la îndemână o reprezentare a formelor de relief învăţate în clasă – o problemă în care imaginaţia fiecăruia era pusă la încercare – şi jocurile din copilărie mi-au ajutat mult de data aceasta.

       Am discutat cu Titi ce am putea face. Titi îmi zice:

       – Eu cred că profesorul ne cere să facem un relief ca acela din Sala de Festivităţi a liceului care reprezintă harta României.

       – Da, cam aşa ceva, dar noi nu trebuie să facem toată harta ci numai o parte unde să se cuprindă toate formele de relief pe care le-am învăţat.

       – Bine, dar din ce să-l facem?

       – Cred că putem să-l facem din lut, dar avem nevoie de o scândură mai subţire pe care să-l aşezăm ca să-l putem duce la şcoală.

       – Eu am nişte placaj, nu crezi că ar fi bun?

       – Cred că da, numai să fie destul de mare.

       – E lat cam cât o foaie de hârtie pentru cerere şi lung cam cât două. Am să-l tai în două. Ne ajunge pentru amândoi.

       – Rămâne să luăm de undeva nişte lut fără prea mult nisip ca să fie plastic…

       – Am să găsesc eu şi nişte pământ galben. Este o grămadă în curtea din spate a cazărmii. Cât lut ne trebuie?

       – Cam cât o minge de fotbal pentru fiecare. Mai trebuie şi apă ca să muiem lutul. Dacă tu aduci materialele, eu am să fac reliefurile.

       – S-a făcut!

       Am aşteptat cam un sfert de oră la gardul cazărmii şi Marin a venit cu materialele şi o sticlă cu apă. Am muiat lutul şi l-am împărţit în două pe cele două bucăţi de placaj. L-am frământat bine până am obţinut o pastă consistentă din care am fasonat nişte mogâldeţe care să reprezinte munţii apoi câteva încreţituri ceva mai joase în chip de dealuri, între munţi am prevăzut şi un podiş, iar la poalele dealurilor o câmpie nu prea netedă. Cu un beţişor am adâncit un şănţuleţ care să reprezinte albia unui râu care coboară din munţi până la câmpie unde placajul a rămas gol ca să reprezinte marea. Apa o vom reprezenta cu cerneală albastră, fiecare din noi pe cont propriu. Am făcut cele două sculpturi în lut în aşa fel ca să nu semene una cu alta să nu ne acuze profesorul de „plagiat”, iar în vârful unuia din munţi din fiecare sculptură am făcut o adâncitură ca să reprezinte craterul unui vulcan. Când toate erau gata l-am invitat pe Titi să-şi ia una din ele iar eu am plecat acasă cu cealaltă. Am luat o călimară cu cerneală albastră şi am vopsit marea şi râul şi mă uitam la toată treaba. Prea semăna a pustie. Munţii au păduri. Cum să reprezint pădurea? În spatele casei era un loc unde creşteau nişte muşchi care priviţi mai de aproape semănau cu nişte brazi în miniatură. Am ieşit cu modelul mei în spatele casei şi mi-am acoperit munţii cu pădure de muşchi. Am lăsat golaş numai vârful vulcanului. Câmpia am presărat-o cu pământ negru ca să pară arată iar dealurile le-am marcat cu nişte ace de pin ca să apară ca nişte araci de viţă de vie. Dar am văzut în cartea de Geografie o fotografie a vulcanului Etna din care se înălţa un sul de fum. Ce să-i fac vulcanului meu ca să fumege? Jocurile din copilărie mi-au dat inspiraţia. Purtam în spate o bondiţă din piele de oaie cu miţe lungi. Am tăiat cu foarfeca o miţă chiar de lângă piele. Am legat-o strâns de tot cu un fir de aţă apoi am scărmănat miţa bine de tot ca să semene cu un smoc de fum. Am înfipt fumul în vârful vulcanului şi tabloul era gata.

       În ziua următoare prima oră era aceea de Geografie şi era ziua fixată de profesor pentru aducerea „operelor” noastre. Profesorul a intrat în clasă şi s-a oprit la primele bănci să vadă cum s-a descurcat fiecare. A pornit apoi printre rândurile de bănci uitându-se în stânga şi în dreapta. Când a ajuns mai aproape a zărit năstruşnicia mea:

       – Ia te uită aici! Munţii împăduriţi şi vulcanul care fumegă mereu! Bravo! A luat lucrarea mea şi a pus-o pe catedră ca s-o vadă toată clasa iar la sfârşitul lecţiei a luat-o cu el în sala profesorilor să le arate şi lor ce a putut născoci imaginaţia unui pui de ţăran.