TATA
PLEACĂ ÎNAPOI
Mama
a fost chemată la
consulatul american de la Cernăuţi. Ne-am întocmit toate actele
şi aveam paşaportul gata pentru viză. (Noi fiind copii minori o
însoţeam pe mama şi eram fotografiaţi împreună cu ea.)
Mai lipsea un singur lucru: Tata să facă dovada că are de lucru
şi că are un salariu din care să-şi întreţină
familia: Ghinion! Tocmai atunci începuse „Depresiunea” şi tata nu
mai avea de lucru. Timpul a trecut, termenul pentru obţinerea vizei a
expirat şi noi am rămas pe loc.
Mama văzând că plecarea în
America nu are şanse de realizare s-a apucat de treabă pe loc. A început
să construiască casa cea nouă, mai spaţioasă, cu
pivniţă sub casă, patru camere de locuit şi o magazie,
toate sub acelaşi acoperiş. Camerele de locuit aveau ferestre mari
şi duşumele de scândură. Plafoanele erau din scândură
brută căptuşită cu plasă de trestie şi tencuită
cu ipsos amestecat cu pastă de var. Vopseaua interioară – lapte de
var. Când interiorul casei noi a fost gata, ne-am mutat în ea şi casa
cea veche a fost dărâmată. Din lemnul recuperat din casa veche
şi cu ceva lemn cumpărat nou, mama a început construcţia unui
grajd pentru vite. Era încăpător. Avea spaţiu pentru doi cai
şi 3-4 vaci, dar n-am apucat să umplem noul grajd până la
capacitate căci situaţia s-a schimbat iar.
În 1939 mama a primit iar acte ca să
plece la tata în America. În timpul care a trecut, noi copiii am crescut
şi am devenit elevi de liceu. Eu frecventam clasa a 6-a iar fratele Ionică
clasa a 3-a de liceu.
Mama se gândea să meargă la
tata să-l convingă să se întoarcă în sat la gospodăria
proaspăt înjghebată. Să lucreze alături de el un an, cel
mult doi până îşi vor face bani de drum, apoi să vină
acasă să-şi vadă de gospodărie.
Ca să ne întrerupă pe noi de la
şcoală nu părea a avea vre-un rost, aşa că noi am rămas
să ne vedem de învăţătură iar mama s-a dus la tata să-l
convingă să se întoarcă în sat. Mama a ajuns la destinaţie
în Joia Mare 1939. Sovieticii au ocupat Cernăuţiul şi Bucovina
de Nord în 29 Iunie 1940. Orice încercare a noastră de a relua legătura
cu părinţii din America a fost zadarnică. Sovieticii nu
permiteau legături familiare în afara graniţelor lor. Am reuşit
să le dau un semn de viaţă abia în 1947 după încetarea războiului,
dar între timp s-au petrecut lucruri înfiorătoare şi fratele meu
Ionică nu mai era în viaţă.
Dupăplecarea tatei eu me-am
urmat mai departe şcoala, mereu alături de prietenul meu Cocu. În
clasa a 2-a am avut ca învăţătoare pe domnişoara Reus,
care locuia şi ea la bunica din deal. Am început să învăţăm
tabla înmulţirii. Domnişoara Reus nu prea ştia cum să ne
apropie acest subiect şi ne cerea pur şi simplu să învăţăm
pe de rost câte o tabelă ca de exemplu săptămâna asta înmulţirea
cu cinci, peste două săptămâni înmulţirea cu şase
şi aşa mai departe. Lecţiile de aritmetică deveneau
obositoare şi domnişoara nu făcea nimic altceva decât să
ne întrebe mereu tabelele din trecut, dar repetiţiile acestea nesfârşite
au avut şi ele avantajul lor. După o vreme am început să fac
mai puţine greşeli la răspunsuri. Într-o zi domnişoara
m-a întrebat cât fac de şapte ori şapte şi n-am ştiut. Când
a întâlnit-o pe mama i-a spus. Mama s-a supărat şi nu mi-a mai dat
voie să ies la joacă până nu voi şti înmulţirea cu
7 ca pe apă. Aşa mai de frica mamei, mai de ruşinea faţă
de domnişoara învăţătoare, am ajuns la sfârşitul
anului să ştiu toată tabla înmulţirii. Odată hopul
acesta trecut, aritmetica în început să fie uşoară.
Unul din evenimentele care ne tulbura
programul zilnic de şcoală era venirea în inspecţie a
doctorului de circumscripţie. Doctorul Lindenbaum era un om cam mic de
stat. Făcuse Facultatea de Medicină la Viena cu puţin înainte
de terminarea primului război mondial. Acum locuia în Boian şi avea
în raza circumscripţiei lui satele Boian, Cotul Ostriţei, Mahala
şi Buda şi târgul Noua Suliţa. Ca mijloc de deplasare avea o
şaretă cu un cal. Câteodată venea însoţit de agentul
sanitar Olinic. Atunci ne vaccina împotriva vărsatului (variolei), venea
în timpul lecţiilor şi nu ne mai lăsa să ieşim din sălile
de clasă până nu ne vaccina, apoi ne lăsa în pauză.
Când venea în inspecţie numai,
atunci venea în seara din ajunul inspecţiei. Dormea în odaia de
musafiri a şcolii şi a doua zi începea inspecţia clasă cu
clasă. Regulamentul şcolar cerea ca băieţii să poarte
părul scurt. Lege la care mulţi din băieţii de şcoală
era infractori. Cu intra doctorul în clasă, îşi fixa privirile pe
câte unul mai buhos (ciufulit, pletos) dintre băieţi:
– „Mata de se nu se tunsí?” Chema îndată pe frizerul satului şi
i-l da în primire, apoi pe altul şi pe altul după cum era cazul. Când
termina cu băieţii, venea rândul fetelor. Cu ele lucrurile erau mai
complicate. Ne trimitea pe noi băieţii în recreaţie pe toloaca
din faţa şcolii iar pe fete le punea să se dezbrace la piele
şi să treacă la inspecţie prin faţa lui şi a
doamnei Pitpinescu soţia directorului. După ce termina de inspectat
toate clasele dintr-un
sat, doctorul se urca în şaretă şi pleca în alt sat ca să
înceapă a doua zi aceeaşi procedură.
Eram prin clasa a 3-a. Aveam învăţător
pe dl. Ilie Axani cu care doctorul era bun prieten. Cocu ne-a spus într-o zi
că aseară a sosit doctorul Lindenbaum şi l-a auzit cum vorbea
cu părinţii săi că de data asta are de gând să ne
controleze şi pe noi băieţii la pielea goală ca pe fete.
Am rămas cu toţii foarte revoltaţi! Cum se poate oare una ca
asta! Să ne controleze pe noi copiii cum se controlează şi se măsoară
flăcăii când merg la recrutare? Asta nu se poate noi suntem încă
copii. Poate el să le controleze pe fete, că ele nu au destulă
voinţă să protesteze, dar cu noi nu va reuşi! Cocu era tot
aşa de aprins ca fiecare din noi. Ce să facem? Când ne dă
pauza ca să le controleze pe fete noi vom dispărea. Aşa am
şi făcut. Doctorul a tuns pe vreo doi apoi ne-a spus să ieşim
din sala de clasă. Am ieşit pe toloacă şi am început să
ne jucăm de-a prinsul şi încetul pe încetul ne-am îndepărtat
tot mai mult de şcoală, apoi ne-am topit în câteva uliţe care
dădeau de pe toloacă în sat. Din când în când câte unul din noi,
se apropia pe brânci de capătul uliţei să iscodească ce
se mai întâmplă la şcoală. Când a ieşit nea Ilie cu
talanga să ne cheme în clasă, ia băieţii de unde nu-s.
Cocu era mereu atent: „Nu pleacă nimeni de aici până nu vedem
şareta doctorului ieşind din curtea şcolii!” Când a plecat
şareta am venit şi noi înapoi la şcoală. Directorul ne aştepta.
Era târziu să mai învăţăm în ziua aceea ceva. Ne-a
ţinut o morală aspră, apoi ne-a trimis acasă. Nu ne-a întrebat
nimic dar când a plecat îl ţinea pe Cocu de braţ. Ştia
directorul ceva şi nici Cocu nu ne-a mai spus ce s-a întâmplat când au
ajuns acasă.
CIREŞULLUI COZMA
Am copilărit într-o lume binecuvântată pentru copii.
Bunicii noştri au plantat pomi roditori în toate grădinile din
spatele caselor lor.
De fapt lotul de pământ din spatele
ogrăzii era întotdeauna împărţit în două jumătăţi,
una pentru straturi de ceapă, pătrunjel, mărar, usturoi şi
alte legume necesare în bucătărie, cealaltă jumătate cu
pomi fructiferi, meri, peri, vişini, cireşi, pruni, piersici şi
gutui pentru desfătarea nepoţilor. Toată vara o petreceam urcaţi
prin pomi ca maimuţele şi unele fructe începeam să le mâncăm
încă înainte de a se coace.
Cele dintâi veneau cireşele şi
cu ele începeam bucuriile verii. E drept, bunica ne mai aducea cireşe
şi din târg chiar mai devreme decât se coceau cireşele din sat,
dar cireşele din târg nu erau aşa bune ca cele din pom. Dintre toţi
pomii din sat cireşul lui Cozma era cel mai renumit. Era un pom mare
crescut în spatele şurii de nutreţ al omului. Făcea nişte
cireşe gălbui pe o parte şi roze pe alta, nu erau prea mari,
dar cireşele acestea erau dulci şi aromate şi se coceau cu cel
puţin o săptămână mai devreme decât toţi ceilalţi
cireşi din sat. Când cireşele erau coapte pomul părea
înflorit.
Când se cocea cireşul lui Cozma era sărbătoare pentru toţi
copiii din împrejurimea casei lui. Uncheşul Cozma, aşa îi ziceam
toţi copiii, îi chema pe toţi să vie să culeagă cireşe.
El însuşi aducea două scări lungi şi le muta din loc în
loc, după cum era nevoie. Pe ele se urcau doi copii mai mari care adunau
în trăistuţe cireşe pentru copiii mai mici care aşteptau
aşezaţi pe iarbă. Alţi copii cei mai mulţi, se urcau
pe crengi în pom şi culegeau din interior. Fiecare avea bineînţeles
grijă şi de gura lui, căci doar de aceea şi era chemat.
Cireşele culese de copiii mai mari erau date în primire lui uncheşul
Cozma şi el ne împărţea cu pumnul celor ce aşteptau pe
iarbă şi se încingea un praznic cum nu s-a mai văzut altul. Când
copiii plecau pe la casele lor, cireşul era ca o pasăre zbârlită.
Numai frunze şi nici un pic de culoare pe crengi. Aceasta era pomana pe
care o făcea Cozma în fiecare an în amintirea unui alt fapt care s-a
petrecut cu ani înainte.
Când a început primul război
mondial Cozma era copil de 14 ani. La 17 ani a fost luat în armată
şi instruit gata să fie trimis pe front dar tocmai atunci s-a
terminat şi războiul şi Cozma a scăpat de pericol ca prin
urechile acului. Bucovina a revenit statului Român şi Cozma s-a întors
în sat teafăr, sănătos. Îndată s-a însurat cu Ileana,
fata cu care vorbise mai înainte de a merge în armată şi s-au
apucat amândoi de gospodărie. Au avut în curând o fată şi
asta le dădea parcă mai mult curaj la lucru, dar într-o seară
de primăvară, din nu se ştie ce întâmplare li s-a aprins casa
şi a ars toată până în temelie. Au sărit vecinii cu găleţile
de apă şi cu ciubare dar a fost zadarnic.
Cozma era un om sărac şi întâmplarea
asta a fost o lovitură grea.
Se
gândea bietul om ce să
facă. Cum va reuşi să se adăpostească la iarnă
cu soţia şi cu un copil mic. Iernile erau grele prin locurile
noastre. Primarul satului, Nichita Axani, a înţeles durerea tânărului
gospodar şi cu autoritatea şi trecerea pe care o avea la sătenii
lui, a început să-i îndemne să-l ajute fiecare cu ce poate să-şi
înjghebeze un adăpost pentru iarnă, şi oamenii au venit unii
cu materiale de construcţie, lemn, chirpici, păpuşi de paie
pentru acoperiş. Alţii au adus lut galben şi paie şi l-au
frământat pe loc şi au făcut chirpici nou iar alţii au
venit cu bani ca omul să-şi mai cumpere materialele care lipseau, alţii
însă neputând să contribuie cu materiale, s-au înscris să
facă zile de lucru cu palmele sau cu căruţa. Până în
toamnă Cozma avea casa ridicată şi acoperită cu acoperiş
de paie, tencuită şi văruită în interior cu uşi
şi ferestre noi, cu geamuri de sticlă. De Sfinţii Arhangheli
omul s-a mutat cu soţia şi copilul în casa cea nouă. Bucuria
lui nu putea fi mai mare ca în ziua aceea. La exterior casa a rămas
netencuită până-n vara următoare, dar asta nu mai avea nici un
caracter de urgenţă. Principalul era faptul că avea unde să
stea în timpul iernii. De atunci Cozma era întotdeauna primul care să
sară în ajutorul oricui avea nevoie de vre-un ajutor de orice fel şi
tot satul vorbea de el numai de bine.
Ce putea să facă ca să-şi
arate recunoştinţa faţă de oamenii care l-au ajutat atunci
la greu? Cozma n-avea avere din care să facă petreceri sau pomeni,
dar avea cireşul acesta cum nu exista altul în tot satul; şi atunci
s-a gândit că tocmai acesta va fi lucrul cu care el ar putea să
arate în fiecare an că el n-a uitat gestul oamenilor la vremea când el
era la mare strâmtoare.
Cocu
pleacă la liceu
Într-o zi de vară după
ce am terminat clasa a 4 a primară am venit la bunica din deal şi de
acolo am trecut pe la şcoală să mai vorbesc cu Cocu. De câte
ori ne vedeam aveam atâtea să ne spunem că parcă n-am fi
terminat niciodată… La semnalul meu i-am
auzit paşii în curte apoi poarta cea mică s-a deschis şi în
ea am apărut un domnişor îmbrăcat într-un costum kaki întocmai
ca al ofiţerilor.
Nu mai era băiatul acela cu pantaloni
scurţi cu care mă jucam pe toloacă în pauzele dintre ore.
Avea pantaloni lungi călcaţi la
dungă şi un chipiu cu nişte litere scrise cu fiu auriu pe fond
albastru închis. Era foarte elegant. Am rămas surprins.
Aproape că nu mai aveam curajul să
vorbesc cu el, dar el s-a arătat tot aşa de prietenos ca mai înainte
şi mi-a explicat că aceasta este uniforma şcolii din oraş
unde are să înveţe el începând din toamnă, din Septembrie.
Şcoala se chema Liceul Ortodox de Băieţi şi aceasta este
semnificaţia celor trei litere de pe chipiu L.O.B. A început apoi să-mi
spună că mai înainte cu câteva săptămâni a fost la
examenul de admitere la şcoala aceasta şi a dat examen în scris la
limba română şi la aritmetică. Că la fiecare obiect e
profesor de specialitate. Apoi profesorul de Română l-a mai întrebat
şi la examenul oral. Mi-a spus apoi ce subiecte a avut la examenul scris
şi ce l-a întrebat la oral profesorul de Limba română. Ascultând
vorbele lui Cocu mi se părea că poate şi eu aş fi putut răspunde
la întrebările la care la care a răspuns el, dar acum era prea târziu
şi mama avea alte planuri pentru mine. Ea voia ca eu să termin
şcoala primară apoi să mă dea la o şcoală
agricolă specială din care să ies un tehnician agronom sau un
agent zootehnic aşa cum era Gheorghiţă a lui Salamac, fruntaş între gospodari pentru că
se pricepea aşa de bine la bolile animalelor domestice.
Au
fost vreo şaptezeci de băieţi
candidaţi la examenul de admitere din care au reuşit numai douăzeci
şi doi şi Cocu era unul dintre ei. De bucurie tată-său s-a
dus şi i-a cumpărat uniformă şi i-a căutat şi o
gazdă unde va locui în timpul cât vor dura cursurile şcolii,
şi gazda era o doamnă foarte bună care stă în oraş
nu prea departe de şcoală,
e văduvă şi are şi ea un băiat care acum e mare
şi învaţă la Universitate să se facă profesor de
matematică. Da, asta e într-adevăr o meserie bună, m-am gândit
euîn
sinea mea. Să ştii atâta matematică ca să poţi
rezolva orice problemă oricât de grea, asta desigur că trebuie să
fie o meserie deosebită!
– Aşadar, începând cu toamna
aceasta nu vom mai fi împreună la şcoală pe aceeaşi bancă,
a zis Cocu într-un târziu căzut pe gânduri.
– Da, o să-mi fie urât la şcoală
când nu eşti şi tu alături.
– Şi mie are să-mi pară rău
că tu nu eşti alături de mine, dar vor veni acasă în
vacanţe şi am să-ţi povestesc multe, multe de tot despre
cele ce am să văd şi să învăţ în oraş.
Ne-am mai văzut de câteva ori după
aceea, apoi Cocu n-a mai apărut la semnalul meu.
Pe Cocu nu l-am mai văzut până
în vacanţa de Crăciun, în schimb Luţi,
sora lui trecuse în clasa a 3-a şi umbla la şcoală cu noi de
dimineaţă. O căutam în pauze şi o întrebam ce a mai
aflat despre el de la părinţii ei. Îmi spunea că este foarte
ocupat, că are mult de învăţat
şi învaţă lucruri interesante.
Într-o zi m-a căutat ea pe
mine să-mi spună că Dumineca a fost la oraş cu părinţii
ei şi l-a văzut pe Cocu şi el i-a întrebat despre mine.
Au fost împreună la gazda
unde locuieşte el acum, o doamnă mai în vârstă, foarte
cumsecade, care are un fiu student la litere, şi stă foarte aproape
de şcoala lui Cocu. Şcoala asta este aproape de Catedrală,
biserica aceea mare din centrul oraşului, şi este o şcoală
mare, mai mare, mult mai mare decât şcoala noastră şi are două
etaje, nu unul, ca a noastră. Şi Cocu are foarte mult de învăţat.
Învaţă la zece obiecte, şi fiecare obiect are tot alt profesor.
La Istorie învaţă despre
regii care au domnit pe pământul acesta acum multe mii de ani, în Egipt,
în China şi în multe alte locuri.
La Zoologie învaţă
despre tot felul de animale şi de fiinţe care trăiesc pe pământ,
de la fiinţe microscopice, până la elefanţi şi balene, nişte
animale mari de tot, care trăiesc în apă ca peştii.
La Matematică trebuie să
faci multe probleme şi, dacă nu ştii tabla înmulţirii, nu
ştii să le rezolvi.
Profesorii sunt foarte pretenţioşi
şi nu le pasă dacă mai ai de învăţat şi la alte
obiecte. Fiecare vrea să înveţi la obiectul lui şi îţi dă
nota după cum îi răspunzi la examen. Dacă ai media rea la sfârşit
de an rămâi corigent şi trebuie să înveţi în timpul
vacanţei ca să treci examenul. Dacă nu-l treci rămâi
repetent. Dacă rămâi corigent mai mult decât la două obiecte,
iarăşi eşti repetent. Fiecare învaţă de frica notei.
Profesorul este stăpân pe
obiectul pe care îl predă şi nimeni nu are dreptul să se
amestece în materia lui.
Şi Luţi mi-a spus multe
alte noutăţi de prin oraş de care nu-mi aduc aminte acum, dar
ştiu că eram foarte impresionat de toate câte le auzeam. Parcă
şi ea avea un fel de a povesti care te făcea să o asculţi
şi să vrei să afli multe, tot mai multe lucruri de la dânsa.
O ascultam uimit şi, fără
voia mea, ochii mi s-au oprit pe cerceii mici pe care îi purta în ureche.
– Luţi, de unde ai cerceii
ăştia aşa de frumoşi?
– Mi I-a dat naşa de la
botez ca să-mi poarte noroc.
– Sunt ca nişte floricele
vii… Ştii cum se cheamă ele?
– Nu-mă-uita. A spus-o într-u
fel deosebit, parc-ar fi aşteptat dinadins să mi-o spună…
De atunci, când mi-aminteam de ea
o numeam în gând „fata cu cercei de nu-mă-uita”
În vacanţa de Crăciun
Cocu a venit acasă. Şi, într-o zi, când am venit la bunica din
deal, el m-a zărit printre scândurile de la gard şi a venit la
poartă să stea de vorbă cu mine. Mi-a povestit alte lucruri
minunate.
Profesorul lui de Ştiinţe
Naturale, Cozac, este comandant de cercetaşi şi adună grupuri
de elevi şi face cu ei excursii în jurul oraşului, la pădurea
Horecea, la Ţeţina, la Codrii Cosminului, la Crisciatic, la Grigore
Ghica-Vodă şi multe alte locuri interesante şi le explică
la faţa locului importanţa acestor localităţi. Cocu s-a înscris
la cercetaşi şi merge în
excursii atunci când nu are de învăţat pentru tezele de la sfârşit
de trimestru, căci trebuie să dea câte un examen scris la sfârşitul
fiecărui trimestru, şi acest examen se numeşte „teză”.
În vacanţa de Paşti,
mi-a povestit că şcoala lui are la etajul doi o sală în care
încap toţi elevii şi toţi profesorii. Aceasta se cheamă
„Sală de festivităţi”. În toate duminicile se adună
în această sală toţi elevii şi preotul principal al
şcolii le explică Evanghelia ce se citeşte în Biserică în
duminica aceea. Iar acum, înainte de Paşti, le vorbeşte în trei
după-amiezi la rând, despre Patimile Domnului şi le spune lucruri
foarte frumoase.
În vacanţa mare Cocu a venit
îmbrăcat ca cercetaş. Avea o pălărie cu boruri largi
şi drepte, de culoare maronie şi o bluză de culoare asemănătoare,
dar ceva mai deschisă, iar pe umăr un petec de culoare albastră
cu o stemă. La gulerul bluzei avea un fular care se strângea în faţă
într-un inel, iar culoarea fularului arăta unitatea cercetăşească
din care făcea parte. Purta nişte pantaloni scurţi, încinşi
cu o curea care avea o pafta rotundă, cu stema cercetăşiei,
care era ca o floare de crin. Aceştia erau dintr-o stofă foarte
tare, despre care Cocu mi-a spus că se cheamă „piele de drac”.
La curea mai avea agăţat un toc de piele, în care era adăpostit
un cuţit cu lamă de vreo doisprezece centimetri, care putea să-l
ajute să facă multe lucruri în timpul excursiilor.
Cocu era fosrte mândru de uniforma
lui, dar pe mine nu m-a impresionat prea tare, în schimb mi-a plăcut
mult „Imnul cercetaşilor” pe care mi l-a cântat: