COCU
Într-o Duminecă vine Florica lui Chirliuc la mama şi-i cere
voie să mă ia şi pe mine la şcoală unde directorul
cel nou organizează o petrecere populară ca să adune bani
pentru îngrădirea proprietăţii şcolii şi pentru
repararea clădirii principale. Mama s-a
învoit şi am mers cu Florica la şcoală. Şcoala era lângă
casa bunicii din deal şi acolo era muzică mare cu trompete,
clarinete şi tobe şi fetele jucau de tremura pământul sub
picioarele lor. La un moment dat muzica a tăcut şi un domn tânăr,
înalt, blond, cu ochelari „pince nez” pe nas s-a suit pe platforma
muzicii să vorbească mulţimii: „Oameni buni. Eu sunt noul
director al şcolii din satul dumneavoastră şi mă numesc
Florintie Pitpinescu. Am fost trimis aici de Inspectoratul Şcolar să
conduc treburile acestei şcoli. Să nu mă luaţi drept un
strein. Am şi eu copii şi copiii mei vor învăţa în
această şcoală împreună cu copiii voştri!” Lângă
el apăreau o doamnă tânără înaltă şi brunetă,
un băiat cam de vârsta mea şi o fetiţă într-un cărucior
de copii ca la oraş, şi domnul a continuat: „Să punem dar mână
de la mână şi umăr lângă umăr pentru îngrijirea
acestei şcoli şi pentru început să adunăm banii care ne
trebuiesc ca să reparăm clădirea şi să împrejmuim cu
gard de scândură proprietatea şcolii. Scândurile le vom primi fără
plată ca dar de la Statul
Român,
dar noi trebuie să cumpărăm furcile de stejar pentru gard.
Pentru darul primit să ridicăm gândurile noastre cu recunoştinţă
pentru regele nostru şi să strigăm din tot sufletul „Trăiască
Majestăţile lor Regele Ferdinand I şi Regia Maria!” Şi
mulţimea a strigat într-un glas: „Trăiască, trăiască,
trăiască!” Muzica a început să cânte iar Directorul şi
doamna lui s-au aşezat la o masă şi adunau darul de bani de la
oameni. Doamna număra banii iar domnul scria într-o carte numele celui
ce dădea banii şi câţi bani dădea. Banii erau puşi
într-o cutie închisă şi sigilată care avea numai o mică
deschizătură în capac.
Deodată ne-am pomenit cu băiatul
directorului în mijlocul grupului de copii în care eram şi eu. „Hai să
vedem cine aleargă mai repede!” O provocare ca asta nu putea să rămână
fără răspuns. Ne-am prezentat vre-o 5-6 băieţi.
Pentru fete nu era încă moda să participe la întreceri sportive cu
băieţii. Ne-am dus ceva mai departe pe toloacă unde nu
era prea multă circulaţie şi nu-am însemnat linia de
plecare şi linia de sosire, distanţa fiind măsurată bineînţeles
cu pasul, în total o sută de paşi. Băiatul directorului de
explică regulile întrecerii: ne aşezam toţi cu vârful
piciorului drept la linia de plecare, iar piciorul stâng un pas mai înapoi,
comanda: „Pe locuri! Fiţi gata! apoi Foc! Nimeni nu porneşte decât
la comanda Foc! Nimeni n-are voie să îmbrâncească pe vecinul său
sau să încerce cumva să-l împiedice de a alerga liber.” Tot el a
dat comanda şi la cuvântul „foc!” am rupt-o cu toţii la fugă.
El era printre noi. fugea bine. Avea picioarele un pic mi lungi ca ale noastre,
semăna cu părinţii. Pentru cât înainta el din 4 paşi noi
trebuia să facem 5. La un timp câţiva din cei ce s-au văzut
depăşiţi s-au lăsat de întrecere şi s-au dat la o
parte. Eu m-am ambiţionat şi mă ţineam aproape pe urmele
lui. Am ajuns la linia de sosire, el primul eu al doilea şi Petrică
Budnic al treilea. Ceilalţi s-au lăsat toţi. Gâfâiam cu toţii.
După ce ne-am recăpătat respiraţia băiatul
directorului ne-a zis: „Îmi pare bine că v-aţi ţinut până
la sfârşit. De-acum voi veţi fi prietenii mei. Pe mine mă
cheamă Octavian dar acasă toţi îmi zic Cocu şi voi să-mi
spuneţi la fel!” Ne-am jucat apoi împreună toată ziua până
s-a terminat petrecerea şi au început să vină din oraş
domni şi domnişoare pentru balul ce avea să urmeze în timpul
nopţii. M-am întors acasă cu Florica bucuros că mai legasem o
prietenie. De fapt prietenia lui Cocu a fost cea mai mare şi mai sinceră
prietenie pe care am avut-o în toată viaţa mea.
ŞCOALA
Casele din satul Cotenilor erau
case modeste ţărăneşti cu două camere şi o tindă
şi cu pământ pe jos, foarte rar cu podele de scândură. Unele
case erau acoperite cu paie, altele cu draniţă şi mai rar cu
ţiglă sau tablă galvanizată. La data acestei povestiri
biserică nu exista încă. Singura construcţie mai deosebită
era şcoala primară. Da, dar şcoala era una cu care se mândrea
tot satul că nicăieri de jur împrejur nu mai era o şcoală
frumoasă ca aceasta. Ea consta de fapt din două corpuri de clădire
lipite una de alta; clădirea veche numai cu parter şi acoperită
cu draniţă în care se adăpostea apartamentul directorului
şi atelierul de tâmplărie unde făceau lucrul de mână băieţii
cei mari şi clădirea cea nouă, cu parter şi etaj şi
cuprindea patru săli de clasă şi o pivniţă în care
se depozitau lemnele pentru încălzitul şcolii în timpul iernii. Sălile
de clasă erau două la parter şi două la etaj. Din acestea
din urmă numai una servea drept sală de învăţământ,
cealaltă era cancelaria direcţiunii şi locul de depozitare a
materialelor de învăţământ, hărţi, tablouri şi
un aparat cinematografic pe bandă îngustă cu care directorul, în
timpul vacanţelor prezenta de câteva ori pe an câte un film interesant
pentru toţi cetăţenii satului.
Cum păşeai pe uşa de
intrare, aveai în faţă casa scărilor iar la dreapta şi la
stânga cele două săli de clasă de la parter, urcai un rând de
trepte până la un pod de odihnă pe care te întorceai în sens
invers şi urcai al doilea rând de scări până la a doua odihnă,
iar acolo, privind din dreapta, uşa cancelariei directorului iar în stânga
sala de clasă de la etaj. Clădirea cea nouă avea o înfăţişare
suplă cu ferestre mari, înalte şi luminoase, era acoperită cu
tablă zincată şi mai avea deasupra un turn în care era aşezat
clopotul care chema la şcoală copiii satului, pe cei mari clasele 3,
4, 5, 6 şi 7 la ora 7 dimineaţa iar pe cei mai mici din clasele 1-a
şi a 2-a la ora 1 după amiază.
Sala de clasă de sus era folosită
numai dimineaţa pentru clasele a 5-a, a 6-a şi a 7-a care îl aveau
ca învăţător pe directorul şcolii. Tot complexul privit
de departe părea mai mult a fi o aşezare mănăstirească.
Gardul de jur împrejurul proprietăţii era din scânduri late fixate
orizontal pe furci de stejar, numai spre faţada şcolii care dădea
spre drumul principal era un gard de ştacheţi în spatele cărora
se puteau vedea straturi mari de flori.
Dincolo de drumul principal era o toloacă
(teren liber neîngrădit, acoperit cu iarbă) întinsă de-ţi
lua cam un sfert de oră să o parcurgi cu piciorul de la un capăt
la altul un sfert de spaţiu central al satului în care se întâlneau
toate drumurile din toate părţile.
Mai spre răsărit de această
toloacă, dincolo de poarta Jităriei mai era o altă toloacă
şi mai mare decât aceea din centrul satului care cu diferite întortocheri
trecând peste şosea şi peste calea ferată, se întindea până
la malul Prutului unde umblau morile de apă care măcinau porumbul
satului.
Săteniierau
mândri de şcoala lor. Mai târziu s-a construit şi biserica pe
toloaca din faţa şcolii, un motiv în plus de mândrie. Şcoala
avea cinci posturi de învăţători, câte unul pentru clasele
1-a până la a 4-a şi numai unul pentru cursul superior (directorul).
La data când am fost şi eu şcolar,
corpul învăţătorilor era compus din doi bărbaţi
şi trei femei. Bărbaţii erau: directorul Florintie Pitpinescu
şi învăţătorul Ilie Axani. Femeile erau: soţia
directorului, soţia învăţătorulu şi încă o
doamnă sau domnişoară venită din afara satului care
aproape întotdeauna sta în gazdă la bunica din deal, care avea casa cea
mare destul de spaţioasă şi curată şi mai avea un
mare avantaj: casa, era vecină cu şcoala primară.
Fiecare din aceşti învăţători
avea un dar special. Directorul era un povestitor fără pereche
şi ştia o mulţime de lucruri interesante. Domnul Axani făcuse
facultatea de litere dar îmbolnăvindu-se de plămâni a preferat să
se întoarcă în satul natal şi să se facă învăţător.
Avea un dar special de a explica gramatica şi de a trezi interesul
copiilor pentru lectură şi în acest scop foloseade
la bun început Amintirile din Copilărie a lui Ion Creangă pe care
noi şcolarii ajunsesem să le cunoaştem aproape pe de rost. Îmi
aduc aminte că la o inspecţie pe care a avut-o el, inspectorul I-a
cerut unui şcolar să citească pasajul despre umblatul copiilor
cu preotul satului de Bobotează. Şcolarul a citit din carte câteva
propoziţii, apoi a lăsat cartea jos şi uitându-se la inspector
a recitat restul povestirii pe de rost cu atâta acurateţă şi
vioiciune în glas că inspectorul a rămas uimit. Doamna Pitpinescu,
soţia directorului era foarte talentată la explicarea aritmeticii.
Noţiunile despre fracţiile ordinare care le-am primit de la ea mi-au
rămas în minte pentru toată viaţa. Doamna Axani era o excelentă
instructoare pentru cusături.
Erau trei sărbători peste an
care le aşteptam cu multă emoţie căci aduceau cu ele un
suflu nou; Crăciunul cu colindele, Paştele cu ciocnitul ouălor
şi Dumineca Rusaliilor, hramul bisericii din sat cu musafiri veniţi
de prin toate satele vecine şi chiar mai de departe, dar noi copiii mai
mici mai aveam una tot aşa de mare ca celelalte: Sfântul Petru când se
ţinea serbarea sfârşitului de an şcolar.
Toţi locuitorii satului veneau atunci
la şcoală ca să audă cuvântarea directorului despre
rezultatele obţinute de fiecare şcolar şi să admire apoi
expoziţia cu lucruri de mână, în care fiecare din ei avea expus câte
ceva: Fetele aveau expuse cusături de la cele mai simple până la ii
cusute cu aţe colorate pe pânză subţire de aproape că-ţi
vedeai degetele prin ele. Băieţii de prin clasele 1-a până la
a 3-a aveau expuse împletituri din diferite materiale, clasa 1-a din hârtie
iar clasa a 2-a împletituri din răchită. Clasa a 3-a pălării
din paie. Băieţii de la a 4-a în sus expuneau lucrări făcute
din lemn: cociorve, cozi de unelte, greble, vârtelniţe şi jucării,
cărucioare cu două roţi care aveau deasupra o căsuţă
ce se învârtea în jurul unui ax vertical când împingeai căruciorul,
altele aveau o păsărică din lemn care începea să bată
din aripi, îndată ce se punea căruciorul în mişcare. Mai era
o scândurică pătrată pe care erau fixate patru păsărele
din lemn legate cu câte o sforicică, cele patru sforicele se legau de o
bucată de lemn aşezată sub platformă. Când mişcai
platforma în plan orizontal, păsărelele începeau să se aplece
pe rând ciugulind parcă o hrană ce s-ar afla pe platformă. Mai
aerau avioane, automobile şi alte jucării reproduse la scară cu
aşa măiestrie de-ţi părea că sunt puii unor maşini
adevărate. După ce ne-am delectat ochii cu toate minunile acestea,
urma serbarea propriu zisă cu cântece, dansuri, recitări şi în
cele din urmă o piesă de teatru sătesc interpretată de
şcolarii din cursul superior, elevii directorului. Ziua aceasta ne
imprima în minte imagini de neuitat şi dorinţa ca să ajungem
şi noi să facem lucruri din acelea ce le-au făcut copiii mai
mari ca noi.
DOMNUL
SUPERIOR
DomnulFlorintie
Pitpinescu a devenit repede o figură populară în sat. În fiecare
Duminică sau zi de sărbătoare oamenii se adunau în faţa
clădirii care servea ca locaş al primăriei şi al
bibliotecii satului, ca să mai stea de vorbă şi să mai
afle veşti de prin ziarele care veneau la bibliotecă. Noul director
era totdeauna printre ei. În zilele de vară îi vedeai adunaţi roată
afară, în jurul unui individ cu un cap mai înalt ca cei din jurul lui,
ascultând cu gurile căscate la povestirile şi snoavele pe care le
spunea el. Părea într-adevăr ca o barză coborâtă în
mijlocul puilor ei căutând să le împartă la toţi hrana
adusă. Din când în când vedeai scăpărând câte o rază
de lumină reflectată de ochelarii care i se clătinau la orice
mişcare a capului, apoi izbucnea câte un „Hă – hă – hă
– hă – hă!” interminabil şi ceata părea a se împrăştia,
pentru un moment doar căci iar se aduna ciotcă în jurul lui, pentru
altă poveste sau altă snoavă. Oamenii îi ziceau „domnul
suprior” adică învăţător de grad superior cum a fost pe
vremea Austriei un alt director al şcolii cu numele Struţ renumit
mai ales pentru severitatea cu care îşi trata şcolarii dar şi
pe părinţii lor.
Noul „suprior” era însă cu totul
altfel, era omul care revărsa cunoştinţele nu numai asupra
copiilor, ci asupra întregului sat. În timpul zilelor de lucru era mereu
ocupat cu şcoala şi cu gospodăria, avea în grajd o vacă
de rasă, iar mai târziu şi un cal pentru trăsură. Curtea
îi era plină de găini de rasă aduse de la Camera Agricolă
„de la Cultură” cum ziceau sătenii căci Societatea pentru
Cultură se ocupase în timpul trecut şi de îmbunătăţirea
rasei animalelor din satele româneşti, astfel pentru ţărani
tot ce era de rasă era „de la Cultură”, şi directorul avea
găini albe Leghorn bune pentru ouă, găini cu pene brun-roşcate
de rasa Rhode-Island bune şi pentru ouă şi pentru carne ceea ce
primele nu prea aveau, mai erau nişte găini mari porumbace de rasă
Brahmaputra care aveau multă carne dar ouă multe nu făceau, mai
erau apoi nişte raţe Peking, gâşte leşeşti mari,
sure cu un mers şi o atitudine trufaşă, marţială,
apoi curcani şi bibilici.
Printre snoave şi poveşti
directorul, le mai strecura ascultătorilor săi şi cunoştinţe
practice cum să-şi îngrijească animalele şi păsările
şi despre avantajele animalelor de rasă. În curând satul s-a
umplut de găini albe Leghorn şi brune Rhode-Island. Rasa Brahmaputra
a avut şi ea oarecare succes dar mai limitat. Nici câinele directorului
nu era unul obişnuit, Dida era o căţea lup şi directorul
avea grijă ca şi căţeii eisă
fie de rasă pură şi în câţiva ani au început să
apară în sat tot mai mulţi câini lup. Directorul vindea căţeii
oamenilor care îi căutau. Rasa câinilor din sat a început să se
schimbe cu timpul dar asta şi spre dezavantajul directorului care uneori
venea noaptea pe jos din oraş şi căinii aceştia care se
mai dezlegau în timpul nopţii îl atacau pe drum, ambiţionându-se
nici mai mult nici mai puţin să-i schimbe croiala pantalonilor.
Directorul scotea pistolul din buzunar şi trăgea câte un foc pe
deasupra lor şi cât ai clipi din ochi haita se făcea nevăzută.
Admiraţia sătenilor pentru
directorul lor creştea pe măsură ce trecea timpul. Într-o zi
l-am auzit pe Cozma Bujniţă zicând: „Grozav om, supriorul acesta
al nostru. La dânsul toate sunt de la „Cultură” până şi
doamna şi copiii!” Şcoala noastră mai avea un lucru deosebit:
Un aparat de cinematograf cu bandă îngustă. Cum satul n-avea
electricitate, curentul necesar pentru mişcarea şi proiectarea
filmului se producea prin forţă umană cu ajutorul unui mic
dinam construit anume. Manivela acestui dinam trebuia învârtită cu o mişcare
cât se poate de constantă în tot timpul proiectării filmului
şi cerea şi oarecare forţă şi directorul îşi
avea omul lui care nu l-a făcut de râs niciodată, Constantin Micu,
fiul fostului fierar din sat rămas orfan de tată pe la sfârşitul
războiului, tocmai când Constantin începuse a-l ajuta la lucru. Mama
lui fiind săracă l-a dat să lucreze la noul fierar venit în
sat, un polonez cu numele de Zuniu Cluceţchi. Munca la baros în anii de
dezvoltare a trupului i-au dat acestui tânăr o putere deosebită
şi domnul Pitpinescu ştia acest lucru căci îl avuse elev în
ultimii doi ani de şcoală. De aceea îl plătea pentru durata
unui film cu 20 de lei, echivalentul unui zile întregi de lucru la sapă
sau la coasă. Directorul aducea filme speciale pe bandă îngustă
şi le proiecta în sala de la etaj a şcolii unde era şi
cancelaria lui. Intrarea era un leu de persoană dar cine n-avea leul
putea să aducă şi un ou proaspăt şi era admis la
spectacol. În felul acesta se realiza un venit în plus pentru cheltuielile
şcolii.
În curând un alt proiect avea să înceapă:
Fiecare copil de şcoală trebuia să strângă seminţele
de la fructele pe care le mânca în timpul verii. Seminţele de mere
şi pere se adunau separat în cutii goale de chibrituri. O cutie de
chibrituri plină cu seminţe se plătea cu un leu. Sâmburii de
prună se socoteau 30 de bucăţi la leu, cele de vişine
şi cireşe 40 de bucăţi la leu. În felul acesta s-a adunat
o cantitate frumoasă de seminţe.
Casa cea de pe toloacă, în care se
afla biroul primăriei şi Casa de citire „Principesa Elena”, avea
în spate un teren avea o grădină, cam de vreo cincisprezece prăjini
pătrate, şi grădina aceea era necultivată.
În toamnă directorul a obţinut
aprobare de la primărie să folosească terenul pentru lecţii
de practică agricolă. Într-o zi directorul a cerut copiilor de la
clasa 5-a în sus să aducă fiecare de-acasă un hârleţ sau
o greblă. Copiii cei mari au săpat pământul cu hârleţele,
apoi au format nişte straturi lungi unde au fărâmiţat pământul
cu greblele, până l-au mărunţit de tot, în urma lor copiii
mai mici au înfipt seminţele în pământ la intervale regulate după
indicaţiile directorului. Fiecare soi de sămânţă într-un
strat separat. După însămânţare cei mari au netezit bine pământul
cu dosul hârleţelor, ca să se taseze în jurul seminţelor.
În vara următoare au început să
se vadă rezultatele. Şiruri de pomişori tineri au răsărit
din seminţele semănate. După vre-o trei ani, când pomişorii
erau bine dezvoltaţi, directorul a început lecţii practice de
altoit. Lecţiile teoretice au început încă din Martie cu beţe
de răchită. Când seva a început să circule în pomi, fiecare
şcolar din cursul superior, trebuia să-şi demonstreze
priceperea în arta altoitului pe câte un pomişor din fiecare specie. Mlădiţele
pentru altoit şi le culegea fiecare din soiul care îi plăcea lui
mai mult. Modul de recoltare era cel indicat de director. Când pomişorii
legau primele roade, li se legau câte o bucăţică de draniţă
netezită frumos pe care se scria ce fel de fructe a făcut şi în
primăvara următoare era pus de vânzare şi era vândut de
preferinţă elevului care îl altoise pe un preţ de 3-4 lei după
calitatea fructelor şi vigurozitatea pomişorului şi era plantat
în pomătul viitorului gospodar.
Avea directorul câţiva elevi din
primii lui ani de serviciu în satul nostru, de care era foarte mândru şi
pe care ni-i da de bun exemplu şi nouă generaţiilor care am
urmat. Îmi amintesc de doi dintre ei. Gheorghe Rusoi locuia departe de şcoală,
lângă şosea sub dealul de la Arini. Avea de venit la şcoală
o distanţă de un kilometru şi jumătate pe ploaie, pe
viscol şi pe ger dar niciodată nu întârzia şi era foarte bun
la citit, la socoteli şi la lucrări practice. Celălalt era Ilie
Drobotă, fiul agentului veterinar al satului, Gheorghiţă Drobotă,
un ţăran priceput la vindecarea vitelor bolnave. Cunoştea
repede când o vacă sau o oaie e bolnavă de sânge sau de gălbează
şi ştia cum să le vindece. Deasemeni
ştia bolile şi leacurile cailor, ale porcilor şi ale păsărilor
domestice. El era fratele mai tânăr al lui Iluţă a lui Salamac,
vecinul nostru, de aceea mulţi îl cunoşteau şi sub numele de
Gheorghiţă a lui Salamac iar pe fiul său Ilie tot satul îl
ştia de „Iluţă a lui Gheorghiţă” şi era un
copil mândru în toate cele ale şcolii şi directorul se fălea
cu el. Pe Ştefan a Ioanei, care a căpătat de undeva o vioară,
directorul l-a învăţat să cânte cu ea şi la toate serbările
şcolare Ştefan era lăutarul care cânta pentru dansurile şcolarilor.
Satul a mai avut şi alţi elevi străluciţi care însă
au plecat din vreme la şcoală la Cernăuţi şi
directorul nu i-a avut ca elevi ai săi. Aşa a fost Dumitru Axani,
Ilie Antonescu cunoscut în sat sub numele de Iluţă a lui Pintilei a
Lenchii, Florică Costan şi Nicu Trebici. Din aceştia Dumitru
Axani a devenit preot într-o comună vecină, Ilie Antonescu a murit
de meningită înainte de a termina teologia, Florică Costan a murit
eroic pe frontul de Răsărit şi Nicu Trebici s-a întors şi
a slujit satul ca învăţător.
CLASA
I -a
Într-o zi de Duminică, într-o după amiază de vară,
mă întorceam de la uncheşul Tinuţă unde petrecusem o după
amiază foarte frumoasă. Avea uncheşul Tinuţă doi băieţi,
verii mei Ion şi Avram amândoi dezgheţaţi şi foarte buni
la carte. Toată familia lor a Samsonilor era binecunoscută în sat
pentru talentul lor de povestitori, de aceea i-au şi poreclit „Drăncăneală”.
Avram tocmai terminase şcoala primară şi pentru rezultatele lui
la învăţătură a căpătat o carte de poveşti
despre Gruia lui Novac din care citea cu glas tare la o droaie de vecini mai bătrâni
şi mai tineri, mai mici şi mai mari, care mai de care mai atent la
povestire. Mie mi-a plăcut aşa de mult povestea aceasta că
aproape am uitat să mă întorc acasă. Când Avram s-a oprit din
citit, mi-am adus aminte că mama mă va fi aşteptând cam nerăbdătoare
şi am zbughit-o repede pe uşă…
Mergând aşa grăbit după ce
am trecut de cea de a doua cotitură a drumului, numai că aud pe
cineva că mă strigă dintr-o curte:
– Măi Victore, măi Victore stăi
puţin că vreau să te întreb ceva!
Mă întorc. Era Petre Budnic,
prietenul cu care ne întrecusem la fugă împreună cu Cocu.
– Tu când mergi la şcoală?
– La toamnă, când s-o deschide iar
şcoala. Acum e vacanţă.
– Şi eu am să merg tot atunci.
Dar Cocu?
– Pe Cocu l-am văzut alaltăieri
când am fost la bunica. Mi-a spus că şi el va merge începând din
toamna asta.
– Ce bine-mi pare că vom fi iarăşi
toţi trei împreună!
– Şi mie îmi pare bine, Petrică,
o să învăţăm să citim poveşti! Acum mă duc
că o să se mânie mama că am stat aşa de mult ascultându-l
pe Avram care citea din cartea ce a căpătat-o de la şcoală.
Vacanţa a trecut repede şi Ziua
Crucii, când se făcea slujba de început de an şcolar se apropia.
Cu două Duminici mai înainte directorul a înştiinţat pe toţi
părinţii care aveau copii care împlineau 8 ani să vie cu ei la
şcoală să-i înscrie în clasa I-a. M-a luat mama şi pe
mine şi m-a dus la şcoală. Într-o sală de clasă de
la parter directorul stătea la o masă cu primarul satului şi cu
dl. Axani şi avea pe masă o carte mare în care scria. M-am apropiat,
directorul m-a măsurat din priviri apoi m-a întrebat:
– Cum te cheamă?
– Victor Leahul.
– Câţi ani ai?
– Amîmplinit
8 ani în luna Iunie.
– Vrei să vii la şcoală?
– Da.
– Ce ţi-ar plăcea să înveţi?
– Poveşti! A râs puţin
directorul apoi mi-a spus:
– O să înveţi tu şi alte
lucruri mult mai folositoare dar şi poveştile sunt bune.
Am plecat acasă bucuros că acest
prim contact cu şcoala a decurs bine. Unii din copiii mai mari spuneau că
directorul este un om sever şi foarte activ. Cum te vede că nu eşti
atent, din doi paşi ajunge de la tablă până în fundul clasei
şi te prinde că te joci cu ceva şi nu te lasă nepedepsit.
Asta îmi dădea un fel de frică de ce ar putea să mi se întâmple.
De Ziua Crucii ne-am adunat de dimineaţă
în faţa şcolii, am fost puşi în rând câte doi şi am
pornit pe jos la biserică. Noi copiii din clasa I-a eram în frunte, după
noi veneau copiii cei mai mari în ordinea claselor. La biserică s-a făcut
slujba obişnuită iar după aceea o rugăciune pentru noi
şcolarii care începeam un an nou de muncă pe tărâmul învăţăturii.
Preotul a ţinut o predică în care îi îndemna pe părinţi
să-şi dea copiii la şcolile mai înalte ca să se ridice
din starea de sărăcie, iar pe noi ne îndemna să ne sârguim cât
se poate de tare şi să învăţăm tot ce ne oferă
şcoala, pentru că asta ne va ajuta pentru toată viaţa. A
doua zi când a sunat clopotul din turnul şcolii, mama m-a îmbrăcat
curat, mi-a pus după gât trăistuţa în care aveam mâncare
pentru pauza mare, două felii de pâine proaspătă unse cu unt
şi „Hai la şcoală!” Cum am urcat treptele am dat de doamna
Pitpinescu. Întreba pe fiecare şcolar în ce clasă este şi-i
îndruma spre uşa respectivă. Am intrat şi eu în uşa din
dreapta după indicaţiile ei. Cum şedeam cu faţa spre clasă
băieţii erau în băncile din dreapta, fetele în stânga. M-am
aşezat şi eu în banca a 7-a din dreapta că era mai liberă,
dar Cocu m-a văzut. El era în banca 1-a iar în stânga lui era Petrică
Budnic. M-a chemat să vin lângă el dar eu nu îndrăzneam
şi atunci a venit la mine învăţătoarea cea nouă
şi mi-a spus să vin să stau cu Cocu în banca 1-a. aşa am
început şcoala din prima zi şi am rămas cu el în banca 1-a în
toţi anii până a plecat el la şcoală la Cernăuţi
după ce a terminat clasa a 4-a primară, dar până atunci am
fost mereu nedespărţiţi şi la carte şi la şotii.
În curând am primit abecedarele şi
am început-o cu o-i-oi apoi cu -o-m om – până am învăţat
toate literele şi cele de mână şi cele de tipar.
IARNA CU SĂNIUŢA
Iernile, în părţile
noastre erau grele. Foarte rare ori se întâmpla câte un an ca să nu
avem cel puţin o zi cu un ger peste -300 C. şi viscole
care să nu ne lase troieniţi în zăpadă până la brâu,
dar au fost ierni când troienele au ajuns până la streaşina
caselor şi pe alocuri mai mult.
Era un colţ de sat aşezat într-o
depresiune imediat după cresta dealului de la Miază-noapte numită
Găureanca. Acolo viscolele aduceau atâta zăpadă că
acoperea casele de se vedeau pe deasupra numai crestele acoperişurilor
şi hornurile fumegând, iar oamenii îşi făceau tunel prin
troiene ca să poată merge la grajdul vitelor şi la şurile
cu nutreţuri. Mai târziu când bolţile tunelurilor se surpau,
oamenii puteau să circule mai uşor prin curte. Din cauza crivăţului
toate casele din sat erau orientate cu intrarea către Miază-zi,
indiferent de ce parte a drumului erau aşezate şi indiferent de ce
direcţie avea drumul. Casele întorceau spatele Crivăţului.
Peretele de Nord al casei avea o singură ferestruică 25x20 cm prin
care se putea privi afară numai dacă te aflai pe platforma
cuptorului. Foarte mulţi gospodari chiar şi din cei înstăriţi
îşi căptuşeau peretele de Nord al casei cu snopi de strujeni
de porumb.
Pentru un copil cum eram eu, iarna îşi
avea farmecele ei. Când eram ţinut în casă şi afară
ningea îmi plăcea să stau la fereastră să privesc jocul
fulgilor de zăpadă. Veneau de sus mulţi, mulţi, într-un
zbor coborâtor şi lin parcă ar fi vrut să se oprească în
aer. Câte un fulg încerca chiar să se ridice iar în sus şi atunci
fulgii din jurul lui se roteau ca o horă, ca după o clipă sau
două de joc să se aşeze cu toţii la odihnă în timp
ce undeva alături, alt grup de dansatori îşi încerca talentul
şi în tot câmpul de vedere a ferestrei ceva ca o pace tainică,
cobora de sus peste pământ. Când ninsoarea înceta şi venea gerul,
ferestrele îngheţau şi se acopereau cu nişte decoruri
fantastice, păduri de argint din flori arborescente sau coaste pietroase
de munţi pe care oameni încearcă să se urce agăţându-se
cu mâinile de colţurile aspre de piatră. O lume de poveşti
nepovestite încă...
De se întâmpla să fete
vaca în timpul iernii, viţelul nu putea să fie lăsat în
şura cu pereţii de nuiele lipite cu lut. Putea să îngheţe.
Unde să-l duci? Numai în casă. Pe la sfârşitul lui Februarie
mai veneau şi mieii. Cât eau mici şi cruzi şi ei erau ţinuţi
tot în casă. Se aşterneau paie pe pardoseala de pământ în
casă şi viţelul şi un miel sau doi dormeau acolo, iar noi
copiii sus pe pat lângă ei. Ziua ne jucam cu ei. Naivitatea şi
inocenţa ne apropiau.
În nopţile calme şi
senine mama ne scotea pe noi copiii afară la aer curat. Stăteam ore
întregi sub cerul împânzit de stele şi luna luminoasă cu chip de
regină dominând peste ele. Nu ne mai săturam privind toate minunăţiile
acestea. Numai cu greu eram convinşi să mergem la culcare.
Cât despre geruri, mi-aduc
aminte, că în ziua când a fost nunta mătuşii Eughenia a fost
un ger şi un viscol aşa de mare că s-a oprit tenul care circula
de la Cernăuţi la Bălţi în plin câmp în dreptul satului
nostru. Au ieşit oamenii din sat cu săniile şi au adus călătorii
pe la casele lor şi au stat în sat trei zile până s-a desfundat
calea ferată de s-au pus trenurile iarăşi în mişcare.
Începând cu clasa a 3-a primară,
l-am avut ca învăţător pe dl. Ilie Axani. Cu el am învăţat
în mod deosebit gramatica limbii române: anlaliza morfologică, cu cele
zece părţi de vorbire, declinările şi conjugările;
apoi, analiza sintactică, subiect, predicat, atribut, complemet, determinările
circumstanţiale.
După
orele de teorie, când toate acestea se învârteau în minţile nnoastre
obosite, domnul învăţător deschidea câte o carte de poveşti
şi începea să ne citească. Îl ascultam cu multă
curiozitate, învioraţi dintr-o dată, ca şi cum n-ar fi fost
nimic obositor în minţile noastre. Atunci el se oprea la câte-o propoziţie
mai interesantă, o citea din nou şi începea să o analizeze,
care e subiectul, predicatul şi aşa mai departe, şi atunci începea
ca prin farmec să se limpezească toate noţiunile învăţate
anterior. Apoi el continuă să ne citească mai departe, ca să
se oprească la altă propoziţie, cu un alt exerciţiu de
analiză gramaticală.
Alteori,
în loc de poveşti, ne învăţa câte o poezie. Una din aceste
poezii se leagă de o întâmplare deosebire din viaţa mea.