Învăţam de zor ca să-mi iau ultimele examene, iar ca să-mi mai odihnesc puţin memoria treceam de la învăţat la lucrul la proiecte. Într-o duminică vine un coleg de cameră şi-mi spune:

– Te caută la Cantină un ofiţer de grăniceri.

Mă gândeam: „Ce treabă am au cu grănicerii? Hai să văd!” Era un om pe care îl preţuiam mult, din timpul liceului, pentru corectitudinea lui faţă de noi, colegii mai mici, d-l Mihălceanu. Terminase liceul şi acum se întorcea de la o şcoală de specializare din cadrul armatei, de la Moscova, cu gradul de sublocotenent de grăniceri. M-a rugat să-l însoţesc puţin pe stradă. Am ieşit cu el şi am stat împreună între două coloane ale clădirii Fundaţiilor. După ce s-a asigurat că nu există aparate de ascultare camuflate pe undeva, mi-a spus că vrea să discute cu mine ceva foarte important:

– Ceea ce se pregăteşte la Moscova pentru ţara noastră e ceva groaznic, de neînchipuit. Va curge foarte mult sân­ge. E timpul să fugim chiar acum, până nu e prea târziu.

Voia să treacă graniţa împreună cu mine. Am stat greu la cumpănă. Voiam şi eu să fug, dar mai aveam două examene şi terminam cel puţin cu acest capitol. Proiectele se apropiau şi ele de sfârşit. I-am răspuns că mai am puţin şi voi fi gata. Să vină peste două luni.

– Atunci va fi prea târziu! Momentul este acum!

Aceasta a fost a doua mare greşeală din viaţa mea, pen­tru care m-au prins vremurile grele. D-l Mihălceanu nu a mai venit peste două luni, când aveam eu toate examenele luate.

Şaisprezece ani mai târziu l-am revăzut, dar n-am pu­tut sta de vorbă cu el. Eram cu un grup într-o excursie pe Dunăre. El, în uniformă de căpitan de grăniceri, venise să verifice aprobarea de circulaţie în zona de graniţă a grupului nostru. În maşina pe care o conducea el, era şi mama lui, prietena mamei mele, pe care o cunoscuse la sfinţirea Bisericii din satul nostru. De atunci a curs mult sânge pe graniţă şi pentru asta aveam şi eu partea mea de vină. Dar dacă ar fi fost altcineva în locul lui, oare ar fi curs mai puţin? Nu pot crede aşa ceva.

 

#

 

În Mai 1948 s-a produs marele val de arestări. Au fost luaţi mai mulţi dintre colegii şi prietenii mei. Securitatea se afirma peste tot, cu tot mai multă îndrăzneală şi arogan­ţă. Noi, absolvenţii anului 1948, şi toţi cei mai mari decât noi, nu mai eram primiţi nici la cămine, nici la cantine. Ce să fac: unde să mănânc, unde să dorm?

M-am rugat de trei colegi de loc din Piatra Neamţ, ca­re locuiau la o gazdă, lângă Universitate, să-mi primească cel puţin bagajele în locuinţa lor. Au fost aşa de buni şi de înţelegători, că m-au primit şi pe mine să locuiesc împre­ună cu ei. Costică Covrig, Aurel Vicol şi Victor Zavate m-au salvat într-un moment de mare criză. Dacă nu-mi ve­neau ei în ajutor, trebu­­ia să dorm în gară sau în Grădina Co­pou. Am locuit cu ei la d-na Petrescu, din strada Veronica Micle nr. 3. La terminarea sesiunii de examene ei voiau să plece acasă şi trebuia să-mi fac rost de alt loc de dormit după aceea.

Mai aveam nevoie şi de patru luni de practică de şan­ti­er pentru ca să mă pot prezenta la examenul de diplomă. M-am gândit, deci, să las lucrul la proiecte mai încet şi să-mi fac practica, pentru ca să am o mică rezervă financiară. Am depus cerere la CFR ca să fiu primit ca inginer prac­ticant. Aprobarea trebuia să mi-o dea Ion Nicula, secreta­rul organizaţiei de partid de la CFR Iaşi. Am mers cu ce­rerea la el. Deşi nu aveam nici o activitate anticomunistă cunoscută şi nici nu m-am remarcat cu nimic în oraş, omul a ţinut să-şi arate importanţa, şi nu mi-a dat aprobarea. Abia când am venit la el a doua oară, mi-a reproşat mai întâi atitudinea generală a studenţilor împotriva partidului, şi după aceea şi-a pus apostila de aprobare ca să lucrez la şantierul Economatului CFR, un complex de construcţii ce se executa în zilele acelea: o clădire mare din beton armat pentru depozitarea pieselor metalice grele, o altă clădire pen­tru depozitarea de uleiuri şi alte clădiri cu funcţii bine determinate urmau să se execute în anii următori.

La hala de materiale grele eram doi practicanţi: Vaslie Bumbăcea, care era în al doilea an la această clădire, şi eu, ca începător. La depozitul de uleiuri lucrau doi ingineri tineri din seria cu un an înaintea noastră: Ion Carp şi Ion Ma­xim, doi oameni cumsecade.

Hala noastră consta din do­uă tronsoane; primul tron­son fusese turnat anul trecut, cel de-al doilea se pregătea pentru turnare anul acesta. La tronsonul unu se executa zidăria, din cărămidă aparentă, sările şi rampele, din beton sclivisit, şi tencuielile interioare. La acoperişul de beton armat a început să se facă o impermeabilizare cu bitum, dar se consuma prea mult ma­te­ri­al. Acum urma să se exe­cute impermeabilizarea cu un material nou, „irazbit”, iar bitumul vechi trebuia ras de pe betonul armat, ca să nu avem denivelări pe suprafaţa acoperişului. La zidăria aparentă şi la scliviseli lucrau doi meşteri italieni foarte pricepuţi: Cezarato şi Giovani. Aceştia fac parte din cadrele permanente ale constructorilor din CFR. La tencuielile interioare lucrează nişte zidari aduşi din Bucureşti, cartierul Ferentari, conduşi de doi zidari bătrâni: Constantin Smarandache şi Vasile Lupu. Cu aceştia merg împreună în oraş, la can­tina CFR. Sunt îmbrăcat simplu ca şi ei, cu o bluză de salopetă pe care mi-a da-to magazionerul Coroiu. Oamenii mă consideră unul de-al lor.

Din când în când vin pe şantier doi străini care întrea­bă de numele meu. Zidarii mei mă atenţionează:

– Domnule inginer (nu eram încă) vezi că te caută cei doi indivizi. Sunt de la Securitate, îi cunoaştem noi. Mata ia-o pe ici, că noi îi trimitem să te caute pe dincolo.

Aşa s-a întâmplat tot timpul cât am lucrat pe şantier că oamenii Securităţii nu m-au putut găsi.

Am asistat la executarea învelitorii de irazbit, dar nu am avut posibili­tatea să verific eficienţa acestui nou pro­dus.

Am adunat cu grijă banii care ni s-au dat pentru lucrul nostru şi la sfârşitul practicii mi-am căutat o gazdă unde să stau şi să lucrez în linişte la proiectul de diplomă. Colegul nostru, Ştefan Nenişor, îl susţinuse cu câteva luni înainte, dar eu trebuia să-mi asigur mai întâi condiţia financiară.

 

#

 

Se apropia vacanţa de Paşti. Prietenul meu, Gheorghe, cu care am stat împreună la cămin, îmi zice într-o zi.

– Victore, în vacanţa asta trebuie să plec acasă nu­maidecât. Dar am aici în Iaşi o lecţie, o fată pe care o pre­par la toate obiectele. tatăl ei este profesor universitar şi ea este foarte inteligentă, dar n-am reuşit până în prezent s-o fac să înţeleagă algebra şi riscă să rămână corigentă. Nu­mele fetei: Coleta. Te rog, fă cu ea nişte exerciţii de alge­bră până vin eu din vacanţă.

– Bine, dă-mi adresa şi vorbeşte cu familia ca să ştie că voi veni eu să te înlocuiesc.

În prima zi de vacanţă m-am prezentat la casa profe­sorului Z.

– Bună ziua, sunt V.L. şi trebuie să-l înlocuiesc pe pri­e­tenul meu, Gheorghe, la lecţiile de matematică pe timpul acestei vacanţe…

Am fost prezentat unei fete nu prea înaltă pentru vârs­ta ei de 13-14 ani, cu un năsuc mic şi rotund ca un nasture şi cu ochi sfredelitori. I-am spus că în vacanţa aceasta vom face împreună matematică. Am observat o groază mare pe chipul ei. am încercat să văd ce ştie. I-am dat câte un exerciţiu din fiecare capitol din carte. Nu reuşea să se descurce. Mi-am dat seama că mai întâi trebuie să fac ce­va ca să-i înlătur mai întâi frica aceea de matematică.

– Coleta, timpul este prea scurt pentru noi, ca să facem multă teorie matematică. Eu îţi propun să ne jucăm de-a algebra! Tu ştii să joci şah?

Faţa Coletei s-a înseninat:

– Da, ştiu, colegele mele spun că joc bine. La un con­curs pe clasă am reuşit să ies pe locul doi.

– Noi o să învăţăm nişte reguli de manevrare a datelor problemelor de algebră, aşa cum sunt regulile de mutare a pieselor de şah.

Şi-am început pe rând, cu parantezele:

– Coleta, când primeşti un pachet de acasă, când eşti în excursie, şi în el sunt pachete mai mici şi alte pacheţele şi mai mici, cum le desfaci? Întâi desfaci pachetul mare, apoi cele de mărimea a doua, şi la urmă cele de mărimea a treia. Tot aşa faci şi cu parantezele.

Făceam întâi un exerciţiu din carte, pe care îl rezol­vam împreună. După aceea îi dădeam un exerciţiu cât pu­team mai complicat şi îi ceream să-l rezolve. Fata se descurca. Când am ajuns la fracţiile suprapuse, i-am spus:

– Uite Coleta. Înainte de a rezolva te uiţi întâi la problemă. Vezi că este o linie de fracţie principală, apoi de or­dinul al doilea şi tot aşa. Închipuie-ţi că ceea ce este sub linia principală este un tot. Iar acesta se ridică linia princi­pa­lă, dându-se peste cap, ca nişte saltimbanci, şi se aşează în rând cu linia de sus. Urmează cele de sub linia a doua, care a devenit linie principală, să se dea şi ele peste cap, ca să ajungă pe linia a treia.

Am făcut şi la cest capitol câteva exerciţii foarte grele, iar Coleta le-a rezolvat. Când am ajuns la probleme cu text, i-am spus:

– Când avem o problemă cu text notezi în ecuaţie numai ceea ce îţi spune problema, nimic altceva, notând cu „x” ceea ce nu ştii. Dacă problema spune că numărul căutat, x, înmulţit cu atâta face câtul cutare, atunci n-ai decât să împarţi câtul la numărul cu care trebuie înmulţit cel necunoscut şi obţii rezultatul, adică pe x.

Acelaşi lucru se întâmplă când avem probleme cu do­uă necunoscute, notăm cu x şi cu y pe aceste, nu scriem altceva decât ceea ce ne spune problema şi rezolvăm.

La sfârşitul acelei vacanţe, Coleta era în stare să rezolve în timp scurt orice problemă. Gheorghe s-a întors şi şi-a reluat lecţiile. Mă întreba mereu:

– Ce i-ai spus Coletei, de acuma înţelege aşa de bine.

Într-o zi, la începutul vacanţei mari o întâlnesc pe stradă pe Coleta cu mama ei:

– D-le Leahul, vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi fă­cut pentru Coleta. A fost singura din clasa ei care a rezol­vat corect toate problemele de matematică la examenul de la sfârşit de an. Şi acum vreţi să ştiţi ce vrea Coleta… Ia spune-i tu, singură, ce vrei să te faci când îţi vei termina toată şcoala?

– Profesoară de matematică.

 

#

 

Îndată după examenul de bacalaureat, câţiva din ab­sol­venţii seriei 1943, din apropierea Cernăuţiului, au vrut să serbăm evenimentul dând o serbare populară la un cămin cultural dintr-o comună din judeţ. La urma urmei am ales Lujenii, un orăşel unde locuiau părinţii lui Victor Târniceru.

Am pregătit o piesă de teatru, câteva coruri şi recitări, iar pentru seară o petrecere cu muzică şi dans. După pro­gramul artistic ni s-a servit o masă din partea membrilor Căminului cultural. La această masă, colegul meu, Târni­ce­ru, a venit să-mi prezinte o fată; era fata adoptivă a unui profesor de la Politehnica din Cernăuţi. O chema Aurica, e­ra blondă şi avea nişte ochi verzi, de o profunzime şi o expresivitate neobişnuită. Ceva tainic se ascundea pe faţa ei puţin îmbujorată. După ce ne-am spus numele, mi-a zis:

– Am vrut să te cunosc, pentru ca să mă ajuţi să mă pregătesc pentru lumea cealaltă!

– Cum aşa? O fată tânără şi în plină floare ca tine vrea să se pregătească pentru eternitate?

– Da, pentru eternitate. Sunt foarte bolnavă de tuberculoză. Doctorii spun că nu mai am mult de trăit. Am pe plă­­mânul drept o cavernă de mărimea unui ou de porumbel. Boala asta nu iartă şi nu există leac împotriva ei.

– Azi nu este, dar mâine, poimâine va fi. Toţi medici, toţi cercetătorii din domeniul medicinii din toată lumea sunt preocupaţi să caute leacuri împotriva acestei boli şi foarte curând unul din ei îl va alfa. Tu eşti în viaţă, şi atâta vreme cât mai licăreşte un strop de viaţă în noi, suntem o­bligaţi să ne punem toată încrederea în noi. El ne poate ajuta!

Am discutat mult timp pe tema aceasta şi, până la urmă, am convins-o să reziste.

A urmat apoi înscrierea mea la Politehnică şi cursurile anului întâi la Cernăuţi. Uitasem de serbarea de la Lujeni şi de Aura. Când a venit timpul să fugim iar din oraş am în­tâlnit-o în Gara de nord din Cernăuţi, împreună cu mama ei adoptivă. Ele avea locuri rezervate din partea sana­to­riului „Dea”, unde fusese internată cât au locuit în oraş, dar garnitura lor de tren era mai în spate, pe linia a patra şi ele trebuiau să treacă peste toate trenurile garate pe liniile mai din faţă. Le-am ajutat să treacă geamantanele peste toa­te liniile acelea, apoi le-am urat drum bun.

Aura m-a rugat să-i scriu după ce voi ajunge la desti­na­ţia pe care n-o ştiam încă. Adresa ei o voi afla de la tatăl ei adoptiv, profesorul meu. Am început să-i scriu de la Tur­­nu Severin, despre frumuseţile acestui oraş, apoi des­pre ravagiile bombardamentelor şi despre fuga noastră la Deveselu.

În vremea peregrinărilor din timpul invaziei sovietice nu mi-a fost posibil să-i mai scriu. Poşta circula foarte greu. Am reluat corespondenţa după ce ne-am mutat la Iaşi. aici Aura era internată la sanatoriul Bârnova, dar ae­rul de acolo nu-i pria şi profesorul a mutat-o la Bucureşti, unde existau doctori mai buni şi clinici cu instalaţii mo­derne. În faţa aceasta I-au făcut chiar şi injecţii cu pre­cipitat de aur ca să oprească evoluţia bolii, dar boala tot mai progresa.

Primeam adeseori scrisori de la dânsa şi răspundeam regulat. I-am scris despre locurile pe care le vizitam în ju­rul Iaşiului. Mergeam adesea pe la cimitirul „Eterintatea”. I-am descris câteva morminte ale unor oameni celebri: Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Gavrilă Muzicescu, George Topârceanu, Barbu Delavarancea, Ion Creangă, artista Aristiţa Romanescu, apoi mormântul unei fete tinere pe crucea căreia scria numele şi numai atât: „în vârs­tă de nouăsprezece ani”, o scurtă telegramă a imensei ei tragedii. I-am mai scris despre crucile de piatră puse la mor­mintele unor soldaţi italieni căzuşi pe frontul de răsă­rit. Crucile acestea, în fond foarte simple, aveau o armonie în proporţiile dimensiunilor lor.

A venit şi marea zi de triumf a vieţii, când doctorul Fleming a anunţat prin radio întreaga omenire descope­rirea penicilinei, medicamentul contra tuberculozei şi mo­dul ei de fabricaţie, ca să salveze de la moarte cât mai multe vieţi. Atunci am primit de la Aura o scrisoare în care îmi spunea: „Ai avut dreptate. Îmi spuneai că în curând se va descoperi leacul contra tuberculozei şi îmi doream