Învăţam de zor ca să-mi iau ultimele examene, iar ca să-mi mai odihnesc puţin memoria treceam de la învăţat la lucrul la proiecte. Într-o duminică vine un coleg de cameră şi-mi spune:

– Te caută la Cantină un ofiţer de grăniceri.

Mă gândeam: „Ce treabă am au cu grănicerii? Hai să văd!” Era un om pe care îl preţuiam mult, din timpul liceului, pentru corectitudinea lui faţă de noi, colegii mai mici, d-l Mihălceanu. Terminase liceul şi acum se întorcea de la o şcoală de specializare din cadrul armatei, de la Moscova, cu gradul de sublocotenent de grăniceri. M-a rugat să-l însoţesc puţin pe stradă. Am ieşit cu el şi am stat împreună între două coloane ale clădirii Fundaţiilor. După ce s-a asigurat că nu există aparate de ascultare camuflate pe undeva, mi-a spus că vrea să discute cu mine ceva foarte important:

– Ceea ce se pregăteşte la Moscova pentru ţara noastră e ceva groaznic, de neînchipuit. Va curge foarte mult sân­ge. E timpul să fugim chiar acum, până nu e prea târziu.

Voia să treacă graniţa împreună cu mine. Am stat greu la cumpănă. Voiam şi eu să fug, dar mai aveam două examene şi terminam cel puţin cu acest capitol. Proiectele se apropiau şi ele de sfârşit. I-am răspuns că mai am puţin şi voi fi gata. Să vină peste două luni.

– Atunci va fi prea târziu! Momentul este acum!

Aceasta a fost a doua mare greşeală din viaţa mea, pen­tru care m-au prins vremurile grele. D-l Mihălceanu nu a mai venit peste două luni, când aveam eu toate examenele luate.

Şaisprezece ani mai târziu l-am revăzut, dar n-am pu­tut sta de vorbă cu el. Eram cu un grup într-o excursie pe Dunăre. El, în uniformă de căpitan de grăniceri, venise să verifice aprobarea de circulaţie în zona de graniţă a grupului nostru. În maşina pe care o conducea el, era şi mama lui, prietena mamei mele, pe care o cunoscuse la sfinţirea Bisericii din satul nostru. De atunci a curs mult sânge pe graniţă şi pentru asta aveam şi eu partea mea de vină. Dar dacă ar fi fost altcineva în locul lui, oare ar fi curs mai puţin? Nu pot crede aşa ceva.

 

#

 

În Mai 1948 s-a produs marele val de arestări. Au fost luaţi mai mulţi dintre colegii şi prietenii mei. Securitatea se afirma peste tot, cu tot mai multă îndrăzneală şi arogan­ţă. Noi, absolvenţii anului 1948, şi toţi cei mai mari decât noi, nu mai eram primiţi nici la cămine, nici la cantine. Ce să fac: unde să mănânc, unde să dorm?

M-am rugat de trei colegi de loc din Piatra Neamţ, ca­re locuiau la o gazdă, lângă Universitate, să-mi primească cel puţin bagajele în locuinţa lor. Au fost aşa de buni şi de înţelegători, că m-au primit şi pe mine să locuiesc împre­ună cu ei. Costică Covrig, Aurel Vicol şi Victor Zavate m-au salvat într-un moment de mare criză. Dacă nu-mi ve­neau ei în ajutor, trebu­­ia să dorm în gară sau în Grădina Co­pou. Am locuit cu ei la d-na Petrescu, din strada Veronica Micle nr. 3. La terminarea sesiunii de examene ei voiau să plece acasă şi trebuia să-mi fac rost de alt loc de dormit după aceea.

Mai aveam nevoie şi de patru luni de practică de şan­ti­er pentru ca să mă pot prezenta la examenul de diplomă. M-am gândit, deci, să las lucrul la proiecte mai încet şi să-mi fac practica, pentru ca să am o mică rezervă financiară. Am depus cerere la CFR ca să fiu primit ca inginer prac­ticant. Aprobarea trebuia să mi-o dea Ion Nicula, secreta­rul organizaţiei de partid de la CFR Iaşi. Am mers cu ce­rerea la el. Deşi nu aveam nici o activitate anticomunistă cunoscută şi nici nu m-am remarcat cu nimic în oraş, omul a ţinut să-şi arate importanţa, şi nu mi-a dat aprobarea. Abia când am venit la el a doua oară, mi-a reproşat mai întâi atitudinea generală a studenţilor împotriva partidului, şi după aceea şi-a pus apostila de aprobare ca să lucrez la şantierul Economatului CFR, un complex de construcţii ce se executa în zilele acelea: o clădire mare din beton armat pentru depozitarea pieselor metalice grele, o altă clădire pen­tru depozitarea de uleiuri şi alte clădiri cu funcţii bine determinate urmau să se execute în anii următori.

La hala de materiale grele eram doi practicanţi: Vaslie Bumbăcea, care era în al doilea an la această clădire, şi eu, ca începător. La depozitul de uleiuri lucrau doi ingineri tineri din seria cu un an înaintea noastră: Ion Carp şi Ion Ma­xim, doi oameni cumsecade.

Hala noastră consta din do­uă tronsoane; primul tron­son fusese turnat anul trecut, cel de-al doilea se pregătea pentru turnare anul acesta. La tronsonul unu se executa zidăria, din cărămidă aparentă, sările şi rampele, din beton sclivisit, şi tencuielile interioare. La acoperişul de beton armat a început să se facă o impermeabilizare cu bitum, dar se consuma prea mult ma­te­ri­al. Acum urma să se exe­cute impermeabilizarea cu un material nou, „irazbit”, iar bitumul vechi trebuia ras de pe betonul armat, ca să nu avem denivelări pe suprafaţa acoperişului. La zidăria aparentă şi la scliviseli lucrau doi meşteri italieni foarte pricepuţi: Cezarato şi Giovani. Aceştia fac parte din cadrele permanente ale constructorilor din CFR. La tencuielile interioare lucrează nişte zidari aduşi din Bucureşti, cartierul Ferentari, conduşi de doi zidari bătrâni: Constantin Smarandache şi Vasile Lupu. Cu aceştia merg împreună în oraş, la can­tina CFR. Sunt îmbrăcat simplu ca şi ei, cu o bluză de salopetă pe care mi-a da-to magazionerul Coroiu. Oamenii mă consideră unul de-al lor.

Din când în când vin pe şantier doi străini care întrea­bă de numele meu. Zidarii mei mă atenţionează:

– Domnule inginer (nu eram încă) vezi că te caută cei doi indivizi. Sunt de la Securitate, îi cunoaştem noi. Mata ia-o pe ici, că noi îi trimitem să te caute pe dincolo.

Aşa s-a întâmplat tot timpul cât am lucrat pe şantier că oamenii Securităţii nu m-au putut găsi.

Am asistat la executarea învelitorii de irazbit, dar nu am avut posibili­tatea să verific eficienţa acestui nou pro­dus.

Am adunat cu grijă banii care ni s-au dat pentru lucrul nostru şi la sfârşitul practicii mi-am căutat o gazdă unde să stau şi să lucrez în linişte la proiectul de diplomă. Colegul nostru, Ştefan Nenişor, îl susţinuse cu câteva luni înainte, dar eu trebuia să-mi asigur mai întâi condiţia financiară.

 

#

 

Se apropia vacanţa de Paşti. Prietenul meu, Gheorghe, cu care am stat împreună la cămin, îmi zice într-o zi.

– Victore, în vacanţa asta trebuie să plec acasă nu­maidecât. Dar am aici în Iaşi o lecţie, o fată pe care o pre­par la toate obiectele. tatăl ei este profesor universitar şi ea este foarte inteligentă, dar n-am reuşit până în prezent s-o fac să înţeleagă algebra şi riscă să rămână corigentă. Nu­mele fetei: Coleta. Te rog, fă cu ea nişte exerciţii de alge­bră până vin eu din vacanţă.

– Bine, dă-mi adresa şi vorbeşte cu familia ca să ştie că voi veni eu să te înlocuiesc.

În prima zi de vacanţă m-am prezentat la casa profe­sorului Z.

– Bună ziua, sunt V.L. şi trebuie să-l înlocuiesc pe pri­e­tenul meu, Gheorghe, la lecţiile de matematică pe timpul acestei vacanţe…

Am fost prezentat unei fete nu prea înaltă pentru vârs­ta ei de 13-14 ani, cu un năsuc mic şi rotund ca un nasture şi cu ochi sfredelitori. I-am spus că în vacanţa aceasta vom face împreună matematică. Am observat o groază mare pe chipul ei. am încercat să văd ce ştie. I-am dat câte un exerciţiu din fiecare capitol din carte. Nu reuşea să se descurce. Mi-am dat seama că mai întâi trebuie să fac ce­va ca să-i înlătur mai întâi frica aceea de matematică.

– Coleta, timpul este prea scurt pentru noi, ca să facem multă teorie matematică. Eu îţi propun să ne jucăm de-a algebra! Tu ştii să joci şah?

Faţa Coletei s-a înseninat:

– Da, ştiu, colegele mele spun că joc bine. La un con­curs pe clasă am reuşit să ies pe locul doi.

– Noi o să învăţăm nişte reguli de manevrare a datelor problemelor de algebră, aşa cum sunt regulile de mutare a pieselor de şah.

Şi-am început pe rând, cu parantezele:

– Coleta, când primeşti un pachet de acasă, când eşti în excursie, şi în el sunt pachete mai mici şi alte pacheţele şi mai mici, cum le desfaci? Întâi desfaci pachetul mare, apoi cele de mărimea a doua, şi la urmă cele de mărimea a treia. Tot aşa faci şi cu parantezele.

Făceam întâi un exerciţiu din carte, pe care îl rezol­vam împreună. După aceea îi dădeam un exerciţiu cât pu­team mai complicat şi îi ceream să-l rezolve. Fata se descurca. Când am ajuns la fracţiile suprapuse, i-am spus:

– Uite Coleta. Înainte de a rezolva te uiţi întâi la problemă. Vezi că este o linie de fracţie principală, apoi de or­dinul al doilea şi tot aşa. Închipuie-ţi că ceea ce este sub linia principală este un tot. Iar acesta se ridică linia princi­pa­lă, dându-se peste cap, ca nişte saltimbanci, şi se aşează în rând cu linia de sus. Urmează cele de sub linia a doua, care a devenit linie principală, să se dea şi ele peste cap, ca să ajungă pe linia a treia.

Am făcut şi la cest capitol câteva exerciţii foarte grele, iar Coleta le-a rezolvat. Când am ajuns la probleme cu text, i-am spus:

– Când avem o problemă cu text notezi în ecuaţie numai ceea ce îţi spune problema, nimic altceva, notând cu „x” ceea ce nu ştii. Dacă problema spune că numărul căutat, x, înmulţit cu atâta face câtul cutare, atunci n-ai decât să împarţi câtul la numărul cu care trebuie înmulţit cel necunoscut şi obţii rezultatul, adică pe x.

Acelaşi lucru se întâmplă când avem probleme cu do­uă necunoscute, notăm cu x şi cu y pe aceste, nu scriem altceva decât ceea ce ne spune problema şi rezolvăm.

La sfârşitul acelei vacanţe, Coleta era în stare să rezolve în timp scurt orice problemă. Gheorghe s-a întors şi şi-a reluat lecţiile. Mă întreba mereu:

– Ce i-ai spus Coletei, de acuma înţelege aşa de bine.

Într-o zi, la începutul vacanţei mari o întâlnesc pe stradă pe Coleta cu mama ei:

– D-le Leahul, vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi fă­cut pentru Coleta. A fost singura din clasa ei care a rezol­vat corect toate problemele de matematică la examenul de la sfârşit de an. Şi acum vreţi să ştiţi ce vrea Coleta… Ia spune-i tu, singură, ce vrei să te faci când îţi vei termina toată şcoala?

– Profesoară de matematică.

 

#

 

Îndată după examenul de bacalaureat, câţiva din ab­sol­venţii seriei 1943, din apropierea Cernăuţiului, au vrut să serbăm evenimentul dând o serbare populară la un cămin cultural dintr-o comună din judeţ. La urma urmei am ales Lujenii, un orăşel unde locuiau părinţii lui Victor Târniceru.

Am pregătit o piesă de teatru, câteva coruri şi recitări, iar pentru seară o petrecere cu muzică şi dans. După pro­gramul artistic ni s-a servit o masă din partea membrilor Căminului cultural. La această masă, colegul meu, Târni­ce­ru, a venit să-mi prezinte o fată; era fata adoptivă a unui profesor de la Politehnica din Cernăuţi. O chema Aurica, e­ra blondă şi avea nişte ochi verzi, de o profunzime şi o expresivitate neobişnuită. Ceva tainic se ascundea pe faţa ei puţin îmbujorată. După ce ne-am spus numele, mi-a zis:

– Am vrut să te cunosc, pentru ca să mă ajuţi să mă pregătesc pentru lumea cealaltă!

– Cum aşa? O fată tânără şi în plină floare ca tine vrea să se pregătească pentru eternitate?

– Da, pentru eternitate. Sunt foarte bolnavă de tuberculoză. Doctorii spun că nu mai am mult de trăit. Am pe plă­­mânul drept o cavernă de mărimea unui ou de porumbel. Boala asta nu iartă şi nu există leac împotriva ei.

– Azi nu este, dar mâine, poimâine va fi. Toţi medici, toţi cercetătorii din domeniul medicinii din toată lumea sunt preocupaţi să caute leacuri împotriva acestei boli şi foarte curând unul din ei îl va alfa. Tu eşti în viaţă, şi atâta vreme cât mai licăreşte un strop de viaţă în noi, suntem o­bligaţi să ne punem toată încrederea în noi. El ne poate ajuta!

Am discutat mult timp pe tema aceasta şi, până la urmă, am convins-o să reziste.

A urmat apoi înscrierea mea la Politehnică şi cursurile anului întâi la Cernăuţi. Uitasem de serbarea de la Lujeni şi de Aura. Când a venit timpul să fugim iar din oraş am în­tâlnit-o în Gara de nord din Cernăuţi, împreună cu mama ei adoptivă. Ele avea locuri rezervate din partea sana­to­riului „Dea”, unde fusese internată cât au locuit în oraş, dar garnitura lor de tren era mai în spate, pe linia a patra şi ele trebuiau să treacă peste toate trenurile garate pe liniile mai din faţă. Le-am ajutat să treacă geamantanele peste toa­te liniile acelea, apoi le-am urat drum bun.

Aura m-a rugat să-i scriu după ce voi ajunge la desti­na­ţia pe care n-o ştiam încă. Adresa ei o voi afla de la tatăl ei adoptiv, profesorul meu. Am început să-i scriu de la Tur­­nu Severin, despre frumuseţile acestui oraş, apoi des­pre ravagiile bombardamentelor şi despre fuga noastră la Deveselu.

În vremea peregrinărilor din timpul invaziei sovietice nu mi-a fost posibil să-i mai scriu. Poşta circula foarte greu. Am reluat corespondenţa după ce ne-am mutat la Iaşi. aici Aura era internată la sanatoriul Bârnova, dar ae­rul de acolo nu-i pria şi profesorul a mutat-o la Bucureşti, unde existau doctori mai buni şi clinici cu instalaţii mo­derne. În faţa aceasta I-au făcut chiar şi injecţii cu pre­cipitat de aur ca să oprească evoluţia bolii, dar boala tot mai progresa.

Primeam adeseori scrisori de la dânsa şi răspundeam regulat. I-am scris despre locurile pe care le vizitam în ju­rul Iaşiului. Mergeam adesea pe la cimitirul „Eterintatea”. I-am descris câteva morminte ale unor oameni celebri: Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Gavrilă Muzicescu, George Topârceanu, Barbu Delavarancea, Ion Creangă, artista Aristiţa Romanescu, apoi mormântul unei fete tinere pe crucea căreia scria numele şi numai atât: „în vârs­tă de nouăsprezece ani”, o scurtă telegramă a imensei ei tragedii. I-am mai scris despre crucile de piatră puse la mor­mintele unor soldaţi italieni căzuşi pe frontul de răsă­rit. Crucile acestea, în fond foarte simple, aveau o armonie în proporţiile dimensiunilor lor.

A venit şi marea zi de triumf a vieţii, când doctorul Fleming a anunţat prin radio întreaga omenire descope­rirea penicilinei, medicamentul contra tuberculozei şi mo­dul ei de fabricaţie, ca să salveze de la moarte cât mai multe vieţi. Atunci am primit de la Aura o scrisoare în care îmi spunea: „Ai avut dreptate. Îmi spuneai că în curând se va descoperi leacul contra tuberculozei şi îmi doream  foarte mult să trăiesc şi eu clipa aceea mare. Azi sunt feri­cită că visul mi s-a împlinit. Pentru mine însă vine prea târziu. Acum nu mai am putere nici să mă mişc prin casă. Stau într-un fotoliu, cu picioarele învelite în două pături. Mi se răcesc picioarele. Semn rău!”

Eram în perioada de examene la sfârşitul anului. Mă în­scrisesem la examen pentru căi ferate, partea a doua, iar cu tatăl adoptiv al Aurei făceam ultima lecţie din ultimul an. La sfârşitul acestei lecţii, profesorul m-a chemat la bi­roul său:

– Aurica este într-o stare foarte gravă şi ar dori să te vadă. Eu plec chiar acum la Bucureşti. Am două bilete de avion. Aş vrea să vii cu mine, să o prindem în viaţă.

– Domnule profesor, m-am înscris la examenul pentru căi ferate, partea a doua, şi examenul este mâine, nu-l mai pot amâna. Poimâine e duminică. Voi veni luni, după exa­men.

Profesorul a plecat în aceeaşi zi. Duminică am mers la Biserica Sfântul Spiridon. Era acolo un cor excelent, for­mat din profesori de muzică de la Conservatorul din Iaşi. Către sfârşitul slujbei, corul a cântat „Tatăl nostru” cu solo de alto, acompaniat de cor mut, de Hübsh. Solistă era d-na Carp. Avea o voce caldă şi o interpretare extraordinară. Întreg ansamblul suna minunat, în timp ce clopotele se au­zeau de afară ca dintr-o depărtare: grav şi rar. Am simţit o zguduire sufletească puternică şi lacrimile au început să curgă fără voie. Mi se părea că glasul clopotelor cântă: „Aura, Aura, Aura…” Era ora 11, 30 a.m.

Luni am primit de la Bucureşti o telegramă transmisă prin telefon. Aura murise duminică, la 11,30 a.m. Era ora când în biserica Sfântul Spiridon se cânta „Tatăl nostru”

 

#

 

La examenul final, profesorul ne-a dat tema scrisă în amfiteatru, iar pentru examenul oral ne-a chemat pe sărite la biroul lui. Aşa s-a întâmplat că eu am rămas ultimul. După ce i-am răspuns la câteva întrebări şi mi-a pus nota, profesorul mi-a zis.

– Acum trebuie să vorbim ceva special: Uite, Aurica ne-a părăsit, dar atâta vreme cât a fost în viaţă s-a bucurat foarte mult de scrisorile pe care i le scriai. Mi-a cerut chiar să-i pun la mormânt o cruce ca aceea pe care ai descris-o dumneata, din cimitirul „Eternitatea” şi să-i scriu pe cruce acestea: „Aurica A. în vârstă de nouăsprezece ani”. S-a întâmplat ca şi ea să moartă la această vârstă de plină înflorire.

Ea m-a mai rugat ceva, pe care eu aş vrea să-ţi ofer cu toată sinceritatea: să-ţi dau un ajutor financiar ca să-ţi poţi termina studiile, până îţi vei lua examenul de diplomă. Uite, am aici toate scrisorile pe care i le-ai trimis. Ea le-a păstrat pe toate, le-a citi şi le-a recitit ori de câte ori voia să uite singurătatea şi suferinţa ei. acum ţi le lasă legate cu o şuviţă din părul ei. Alături ai un plic cu o primă rată din ajutorul financiar pe care vreau să ţi-l ofer…

Mi-am amintit de vizita lui Moghioroş…

– Domnule profesor, Vă mulţumesc din suflet pentru toată atenţia pe care mi-o acordaţi, dar eu sunt într-o situa­­ţie când nu pot primi de la nimeni nimic, nici măcar scrisorile. Dacă le-aş primi acum, aţi putea avea mai târziu motive de îngrijorare. Mai bine ardeţi scrisorile acestea cu mâ­na d-voastră, ca să fiţi sigur că ele nu mai există.

În privinţa ajutorului, îmi permiteţi să vă fac o propu­nere. Faceţi acest lucru pentru alt student care să poată pri­mi ajutorul d-voastră fără să vă aducă riscuri. Dacă se va întâmpla să găsesc eu pe cineva care să fie indicat pentru acest lucru, vă voi înştiinţa.

 

#

 

Unul dintre studenţii cu care am stat la cămin a avut o mare înrâurire asupra dezvoltării mele sufleteşti. Eram colegi de an, dar la facultăţi diferite, el era la Electromeca­nică. Avea o statură înaltă şi bine proporţionată şi o purtare distinsă. Cânta minunat la vioară, un instrument pe care eu l-am îndrăgit încă de atunci de când îi dibuiam sunetele cu ajutorul profesorului de vioară „fără vioară” Ludinski. Colegul meu, Popovici Leonid, nu era numai un bun cântăreţ din patru strune, ci era şi membru al Filarmonicii Moldovei,  din Iaşi, şi cânta la vioara întâia. Primea de la Filarmonică bilete de intrare gratuită pentru studenţi; întotdeauna îmi rezerva şi mie unul.

În zilele când foametea din Iaşi muşca mai rău din mă­runtaiele noastre, Leonid a luat vioara, „ca să mai exer­citeze” puţin. Şi începea să cânte piese clasice, în care teh­nica instrumentului se împletea armonios cu frumuseţea melodiei. La concertele Filarmonicii audiam compoziţii a­le marilor muzicieni ai lumii, sub bagheta unor dirijori renumiţi, ca George Georgescu şi Antonin Ciolan.

Într-o zi Leonida a venit să-mi aducă biletul obişnuit, şi apoi mi-a zis:

– Să nu lipseşti de la concertul ăsta, căci vei auzi ceva foarte frumos. Va dirija George Georgescu şi vom inter­pre­ta Simfonia a 7-a a lui Beethoven. La repetiţia generală dirijorul ne-a explicat mai întâi cum trebuie înţeleasă şi interpretată această simfonie.

Pe vremea când marele compozitor dramatic şi muzi­cal Richard Wagner era în plină ascensiune, un critic mu­zi­cal l-a întrebat ce crede el că vrea să spună Simfonia a 7-a. Wagner, care era de o mândrie excesivă, a răspuns repede, fără să gândească, „Reprezintă apoteoza dansului”. De a­tunci, amăgiţi de această sugestie a lui Wagner, foarte mul­ţi dirijori au încercat să-i dea acestei capodopere un ritm de dans, ce vine în contradicţie cu spiritul melodiilor ei, adeseori întrerupte şi reluate ca un fel de muncă de Sisif, din partea întâia.

Un compozitor francez, mai aproape de zilele noastre, Vinccent d’Indy, şi-a propus să studieze operele lui Beethoven pe foile scrise de mâna acestuia. Între alte lucruri interesante, pe partitura Simfoniei a 7-a, a găsit o notiţă cam greu de descifrat. După mult efort, tânărul compozitor a dezlegat enigma: „O lucrare de geniu este numai 10% inspiraţie şi 90% transpiraţie”. De aici, cercetătorul a dedus că această simfonie trebuie să fie deducerea proce­sului de creaţie al lui Beethoven.

Dirijorul George Georgescu a continuat apoi, pas cu pas, să le explice toate părţile acestei simfonii. Şi prietenul nostru, Leonida, ni le-a explicat, la rândul lui.

La concertul care a urmat, Simfonia a 7-a ne-a deschis sufletul spre o lume de frumuseţi nemaipomenite. Îna­inte de aceasta, un oficial al partidului ne-a făcut o prezentare teoretică în care vorbea despre Roman Roland şi in­terpretarea sugerată de Wagner, dar cei care au căutat să înţeleagă simfonia ca o apoteoză a dansului, au rămas dezamăgiţi.

În anul şcolar care a urmat, la conducerea căminului şi a cantinei s-au instalat reprezentanţii partidului comu­nist. Noi, studenţii am fost scoşi de la cantină şi din cămi­ne. Ne-a despărţit unii de alţii, iar pe Leonea nu l-am mai văzut până prin luna Noiembrie. Urca strada prin faţa Facultăţii de drept. Mergea foarte încet şi respira din greu.

– Ce faci Leonea?

– Rău, rău de tot. am răcit, am făcut pneumonie. Am toate şansele să mă curăţ dacă nu voi găsi pe cineva să-mi împrumute bani ca să-mi cumpăr penicilină.

– Dragă Leonea, în momentul de faţă eu cu drag aş vrea să te ajut, dar în momentul de faţă, dacă aş face-o, te-aş pune într-un pericol şi mai mare (mă gândeam la întâlnirea cu Moghiroş). Ştiu însă pe cineva care poate să te a­jute fără nici un risc pentru voi amândoi. Îl voi trimite pe el la tine să te ajute. După ce-ţi va spune că eu l-am trimis, să nu mai pomeniţi numele meu niciodată între voi. Să mă uitaţi de tot şi să aveţi încredere numai unul în altul.

Sub pretextul că aveam nevoie de îndrumări speciale la proiectul pe care trebuia să-l prezint profesorului meu, tatăl adoptiv al Aurei, am mers la biroul lui. Când ne-am văzut singuri, i-am spus pe scurt situaţia lui Leonea: are pneumonie, e ameninţat să moară, ca Aura, e un student de valoare şi om de mare cinste sufletească, merită să fie ajutat. I-am spus numele pe care şi l-a notat cu grijă într-un carnet, şi apoi am plecat plin de încredere. Curând du­pă aceea a survenit arestarea şi n-am mai putut afla ce s-a întâmplat mai târziu. Tot timpul cât l-am petrecut în închisoare mă rodea mereu gândul ce s-a întâmplat cu prietenul meu: „O fi scăpat cu viaţă sau nu?”

După ce m-am eliberat din închisoare, am avut bucuria să-l reîntâlnesc într-un loc unde am putut să schimbăm două vorbe între patru ochi:

– Leonea, spune-mi, te rog, te-a ajutat profesorul A., aşa cum mi-a promis el mie. Profesorul m-a căutat, într-adevăr, şi-a vrut să mă ajute. Dar după ce ne-am cunoscut am aflat că tu ai fost arestat şi ne-am speriat aşa de rău, că am renunţat la planurile noastre. M-au ajutat în schimb, colegii de la Filarmonică. Au colectat bani şi mi-au salvat viaţa.

 

#

 

Atâta vreme cât am făcut practică, lucrurile au mers bine. Atunci când cei trei colegi din Piatra Neamţ au plecat în vacanţă, un alt prieten al meu mi-a găsit o locuinţă. Un ofiţer deblocat care avea o moşie într-un sat mai depărtat de oraş şi voia să petreacă vara la această moşie, avea nevoie de cineva care să-i aibă grijă de casă în timpul acesta.

Am mers cu acest prieten al meu la familia respectivă. Am aflat că domnul era chiar fostul colonel de artilerie Ca­­ras, căruia îi fusese dedicată poezia „Răducu lui tătucu”, pe care o recitasem la Căminul cultural din Mahala. La data aceea Răducu era băiat mărişor şi la toamnă trebu­ia să meargă la şcoala primară. Eu am locuit în casa familiei Caras până la sfârşitul lunii Noiembrie, când s-au întors acasă. Atunci mi-am gă­sit o gazdă pe o stradă chiar în spa­tele vechii clădiri a Universităţii. Masa o luam la cantina CFR din oraş.

Datorită intuiţiei muncitorilor zidari de pe şantier scăpasem de mai multe ori de arestare, căci aveau grijă să-i trimită pe agenţii Securităţii în partea opusă a şantierului, decât unde mergeam eu. Aşa am scăpat nearestat până la începutul lunii Decembrie, când practica s-a terminat şi am fost trimis să lucrez la Biroul Secţiei I-a Clădiri CFR. Acolo era foarte mult de lucru în vederea sfârşitului de an care se apropia.

M-am reînâlnit cu un fost coleg al meu de liceu, Drabic Boris. Ne revedeam după 14 ani, şi Drabic m-a iniţiat în tainele birocraţiei, ceea ce mi-a prins bine mai târziu. În acelaşi birou lucra şi d-şoara Zilbermann, preşedinta sindicatului salariaţilor din CFR. Ne cerea mereu la toţi să scri­em articole pentru ziarul de perete. Eu mă sustrăgeam cât puteam pretextând că am treburi urgente de rezolvat şi nu le pot amâna.

Inginerul Solcan Dumitru, absolvent al Politehnicii Gheorghe asachi, din Iaşi, din seria cu un an înaintea noas­tră, se distinsese ca un om capabil şi bine pregătit încă din primul an al funcţionării lui ca inginer. Angajat la Căile Ferate, a fost trimis ca şef de şantier să se ocupe de construcţia podului de cale ferată peste râul Moldova, de la Roman.

În primele zile, până la venirea echipelor de muncitori şi a utilajelor necesare, tânărul inginer a studiat planurile de asamblare a podului. Părţile metalice ale acestui pod erau descărcate fără nici o ordine în lungul căii ferate pe distanţă de vreo doi kilometri. După studierea planurilor în birou, a plecat pe jos în lungul liniei şi a determinat fiecare piesă de pe teren la ce număr din plan corespunde. A marcat pe fiecare din ele cu culoare de ulei numărul respectiv, iar într-un carnet special şi-a notat la ce punct al şantierului se găseşte fiecare piesă.

Când a început montarea podului, inginerul Solcan, cu carnetul în mână, dădea indicaţiile de unde să se ia fie­ca­re piesă necesară pentru montaj. La sfârşitul zilei de lu­cru anunţa prin telefon Biroul de construcţii de care depindea el, stadiul în care se află lucrarea. Podul s-a montat în timp record, fără dificultăţi datorită modului ordonat în care lucrase inginerul. În curând tot Departamentul de construcţii al Căilor Ferate din Moldova ştia de inginerul Dumitru Solcan. Dar la data de 15 Mai, inginerul Solcan a fost arestat, o dată cu primii legionari.

Într-o zi de la începutul lui Decembrie, d-şoara Zilbermann a început să ne vorbească despre el:

– Am fost aseară la o şedinţă specială, la Securitate. S-a judecat cazul inginerului Solcan. Poate unii dintre d-voastră aţi auzit de el – s-a uitat fix la mine. Este vorba de inginerul care a montat podul de cale ferată de la Roman. Păcat de el, a fost un om capabil. A fost condamnat la 25 de ani muncă silnică.

Ea ne spunea lucrul acesta atunci, iar procesul penal în care a fost judecat Dumitru Solcan şi alţii, împreună cu mine, a avut loc la Suceava, în 21 Ianuarie 1949, iar sentinţa s-a pronunţat la 24 Ianuarie. Solcan Dumitru a fost con­damnat 25 de ani muncă silnică. Aşadar sentinţa fuse­se fixată, nu atunci la proces, ci la data de la sfârşitul lui Noiembrie, când participase la şedinţa de la Securitate d-şoara Zilbermann.

De la 1 Decembrie m-am mutat la gazda nouă şi, ca să-mi fie mai uşor să plătesc chiria, m-am asociat cu un student mai vechi de la Electromecanică, Neagu Ispas. Am făcut o aprovizionare bună cu combustibil pentru iar­nă: lemne, cărbuni şi coceni de porumb, şi m-am apucat să lucrez la proiectul de diplomă. Ca să fiu bine echipat pentru lucrul pe şantier care avea să înceapă după examenul de diplomă, îmi trebuia un palton de iarnă, pe care l-am comandat şi plătit anticipat la atelierul d-lui Darie. Aveam nevoie de o pereche de bocanci solizi şi mi-am cumpărat de la un magazin din oraş. Mă consideram bine pregătit pentru munca pe şantier care mă aştepta în viitor.

Se apropia Crăciunul şi, când lucram la planşetă, cântam cu prietenul Neagu Ispas colinzi.