La 24 Ianuarie a avut loc o mică paradă la care a defilat şi un detaşament din regimentul de infanterie care avea cazarma mai sus de grădina Copou. La întoarcerea de la defilare au trecut prin faţa cantinei noastre. Studenţii tocmai aşteptau să intre la masă. Câţiva din ei cuprinşi de un mare elan patriotic l-au ridicat pe umeri pe comandantul detaşamentului şi l-au purtat pe sus vreo 30-40 de metri, apoi l-au depus iarăşi jos. Cineva a raportat la partid această manifestare de simpatie pentru armata ţării. În urma detaşamentului, mai la distanţă cam la 100 de metri un grup de studenţi având în frunte un steag tricolor au intrat în holul universităţii vechi să semneze o telegramă de felicitare şi de simpatie regelui Mihai I-iu cu ocazia acestei sărbători naţionale.

       Când telegrama era gata pentru expediere au intrat în acelaşi hol un grup de muncitori cu steaguri roşii. În fruntea lor era Ion Nicula, tipograful, şeful organizaţiei comuniste din oraş. El fusese informat despre pregătirea telegramei. A venit la studentul Ioniţă care luase telegrama să o ducă la poştă, i-a smuls telegrama din mână şi a rupt-o ferfeniţe. Studenţii au protestat şi i-au huiduit pe muncitori retrăgându-se înapoi spre cantină. N-a durat mult şi au venit în faţa cantinei câteva camioane încărcate cu muncitori înarmaţi cu răngi şi ciomege şi s-au repezit asupra studenţilor care se mai găseau în faţa cantinei. Câţiva au primit în fugă câte o lovitură mai mult sau mai puţin serioasă, dar au dispărut repede în faţa furiei atacatorilor. Muncitorii au intrat în sala de mese, au spart farfuriile şi-au distrus câteva mese din cele lungi, apoi au căutat să urce sus la dormitoarele fetelor. Acestea au profitat de timpul când ei se îndeletniceau cu mesele şi farfu­riile şi au blocat bine uşa de intrare la dormitoare. Din când în când câte o fată mai curajoasă se ivea la câte o fereastră cu aparatul fotografic şi lua imagini de la atac. Oamenii partidului şi-au dat seama că imaginile luate ar putea să-i dovedească părtaşi la o acţiune ne legală, s-au mulţumit cu stricăciunile făcute în sala de mese şi s-au retras.

       Am aflat că stricăciunile făcute la Căminul Avram Iancu din Cluj au fost mult mai grave.

       La Iaşi era foamete mare. Ca să mai uităm de lipsuri în zilele de duminecă ne adunam grupuri de prieteni, băieţi şi fete, şi plecam în excursie prin împrejurimi, pe la Mănăstirea Cetăţuia, Lacul Ciric, pădurea Bârnova, satul Cucuteni unde s-au descoperit urme de aşezări omeneşti din timpuri preistorice, satul Bucium cu dealul Repedea de unde aveam o vedere panoramică asupra întregului oraş şi multe alte locuri de acestea.

       Într-o zi, un prieten de la Litere şi Filosofie îmi zice:

       – Vino cu noi dumineca viitoare! Vom vizita în grup Mănăstirea Galata şi ai să vezi ceva foarte interesant, ceva ce n-ai să uiţi toată viaţa.

       – Dar Galata e închisoare şi publicul nu are voie să o viziteze. Nu vom fi lăsaţi să intrăm!

       – Te asigur că vom intra şi nu ni se va întâmpla nimic! Te rog să vii. E foarte important!

       Ca să nu mă arăt fricos m-am prezentat dumineca următoare la locul de întâlnire. Acolo se adunase un grup mare de băieţi şi fete, unii cu chitări şi mandoline, alţii fără instrumente muzicale, mergeau în satul Galata la aniversarea unui prieten care împlinise nouăsprezece ani. Înainte de a porni la drum, prietenul meu îmi zise:

       – Vezi să nu te iei după grupul cel mare ci să te ţii după mine!

       Am pornit cu toţii cu grupul cel mare cântând, glumind şi râzând până am ajuns la poalele dealului pe care se află cetatea. Aici un grup de vreo şapte băieţi s-au oprit şi cu ei s-a oprit şi prietenul meu. Organizatorul grupului mic ne-a făcut semn să ne strângem mai aproape de el şi ne-a zis cu glas scăzut:

       – Fiţi atenţi! Curând vom intra în curtea mănăstirii. Aveţi grijă! Nu faceţi nici un pic de zgomot. Înăuntru este închis Mitropolitul Irineu Mihălcescu. Îl păzesc doi securişti îmbrăcaţi în veşminte călugăreşti, dar ei nu sunt călugări. Mitropolitul a fost declarat bolnav dar nu este. I se face un tratament special cu substanţe care produc cancer. El face apel la voi toţi care aveţi rude în străinătate să-l ajutaţi. Să scrieţi rudelor voastre de peste hotare despre situaţia în care se află el şi ele să ceară autorităţilor din ţara respectivă să intervină pe lângă guvernul român pentru sal­varea vieţii lui. Voi toţi care faceţi parte din acest grup sunteţi oameni de mare încredere şi toţi aveţi rude în străinătate. Fiţi siguri că nici unul nu este agent al securităţii sau trădător. Ca semn că cele ce v-am spus sunt adevărate, când vom intra în curte el va fi scos la plimbare şi când vă va vedea se va împiedica şi va cădea în genunchi cu mâi­nile împreunate, ca pentru rugăciune. După aceea, organi­za­torul nostru şi-a consultat ceasul de câteva ori apoi ne-a făcut semn cu degetul la gură şi-apoi înainte. Am pornit după el cu paşi atenţi spre o uşă metalică ce se afla în zid. Ne-am oprit lângă ea. La foarte scurt timp după sosirea noastră am auzit dincolo de zid un tropăit de paşi ca pe un pod de lemn. După alte câteva clipe ghidul nostru a îm­pins uşa metalică şi ea s-a deschis fără zgomot şi noi am in­trat înăuntru. În faţa noastră, pe scara de lemn a arhon­daricului, Mitropolitul Irineu cobora ultima treaptă ţinut de braţe de cei doi călugări. Când a dat cu ochii de noi s-a împiedicat şi a căzut pe amândoi genunchii cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Cei doi cerberi ai lui ne-au văzut atunci şi ei şi au început să strige după pază, dar pa­za n-a apărut imediat şi noi am zbughit-o pe uşă afară şi am alergat din toate puterile să ajungem grupul cel mare ca­re era acum în marginea satului. Ne-am amestecat prin­tre ei, apoi unul câte unul, ne-am răsfirat pe uliţi şi ne-am întors la Iaşi. Ce s-a mai întâmplat nu ştiu. Vizita la Galata s-a întâmplat în aprilie 1946. Eu am reuşit să restabilesc legătura cu familia în iulie 1947. Mitropolitul Irineu la data aceea nu mai era printre cei vii. Murise la Agapia. Se zice că a fost otrăvit. La procesul nostru din 24 Ianuarie 1948, gardianul prim Dumitrescu de la Galata a fost con­dam­nat la doi ani de închisoare pentru ne denunţare.

       Într-o zi am constatat cu mare părere de rău că nu mai pot urca scările de la parter la primul etaj, unde era sala noastră de cursuri. A trebuit să mă opresc pe palierul intermediar ca să mă odihnesc să-mi mai adun puterile. Toc­mai atunci a intervenit un eveniment salvator: în comuna Tătăraşi, o suburbană a Iaşului unde se afla şi cimitirul „Eternitatea” exista un Cămin Cultural care avea o activi­tate foarte frumoasă. Între altele amenajase frumos mormântul lui Ion Creangă şi-i ridicaseră pe el un bust. Membrii acestui cămin au luat iniţiativa să ajute câţiva studenţi fără părinţi de la Politehnica Gheorghe Asachi. Să le ofere masa de la amiază timp de o lună. Majoritatea studenţilor care au beneficiat de acest ajutor erau agronomişti origi­nari din Basarabia. Au fost două excepţii: un electro-mecanic Grigoriu care avea un frate mai mare la Agronomie şi eu de la Construcţii. Prima masă ne-a fost oferită la 1 Martie 1947 de către preşedintele căminului, părintele Vic­tor Puiu şi a avut ca invitat de onoare pe părintele Ius­ti­nian Marina, locţiitorul Mitropolitului Irineu Mihălcescu care era „bolnav”. Atunci am făcut cunoştinţă şi am vorbit cu viitorul Patriarh al României. În zilele următoare am mers să luăm masa pe la casele altor membri ai Căminului Cultural. Cu alimentaţia asta mai bună m-am pus pe picioare. În luna aprilie am primit o cartelă să iau masa la Can­tina suedeză care era condusă de un maior din repre­zen­tanţa a Legaţiei suedeze. Mâncarea consta dintr-o pastă gelatinoasă cu un gust de peşte în care era amestecat un praf de cacao. Avea culoarea cafelei cu lapte şi o aromă specială de la praful de cacao. Maiorul era mereu tracasat de securitate care îl bănuia de spionaj. Peste câteva luni „Ajutorul Suedez” a trebuit să-şi închidă activitatea din cauza acestor şicane. Au rămas încă nişte haine foarte bune şi maiorul le-a încredinţat Crucii Roşii române. Între timp, la o şedinţă de organizare pentru problemele legate de ajutoarele pentru studenţi, colegii m-au solicitat să pri­mesc funcţia de reprezentant al anului pentru aceste pro­bleme. La o altă şedinţă, pe toată facultatea am fost coop­tat într-o comisie care se ocupa de distribuirea burselor şi al locurilor din căminul băieţilor şi cel al fetelor. Aceasta era o comisie formată din profesori şi din studenţi şi avea ca preşedinte un profesor. Pierdeam foarte mult timp cu şedinţele acestor comisii şi cu delegaţiile în care eram trimis pentru a obţine diferite ajutoare materiale, dar ne­voile erau foarte mari şi mai reuşeam uneori să le mai uşu­rez, să ajut pe colegii săraci, care mai aveau şi examene de dat. Am fost trimis la Crucea Roşie ca să obţin ceva haine din cele rămase de la Ajutorul Suedez. Era vorba de nişte uniforme marinăreşti foarte puţin uzate făcute dintr-o lână moale şi foarte călduroase. Mergând după aprobări din grad în grad am ajuns să merg în audienţă la preşedinta Crucii Roşii pe regiunea Moldovei doamna Ghica. Ne-a primit într-o casă de lângă Râpa Galbenă. Era o doamnă cam la 38-40 de ani foarte distinsă şi foarte frumoasă. Ne-a primit cu multă bunăvoinţă. Am prezentat liste cu numele studenţilor lipsiţi de îmbrăcăminte de iarnă şi ni le-a aprobat pe toate. Eu am adus aprobare pentru treizeci de uniforme şi-am îmbrăcat pe toţi studenţii săraci din facultate. Distribuirea s-a făcut pe rând direct de la depozitul Crucii Roşii. Am primit şi eu o haină de acestea, am modificat-o puţin să semene a haină civilă şi am purtat-o multe ierni după aceea.

       Noi, studenţii fără părinţi din regiunile răpite de Sovi­etici, lipsiţi de orice sprijin familial şi hărţuiţi de aceştia şi chiar de autorităţile române aservite lor, lipsiţi uneori de cele mai de bază bunuri materiale cum ar fi hrana şi îmbrăcămintea, am ajuns la un fel de conştiinţă de colectivitate ca şi cum am fi fost cu adevărat fraţi şi surori. Numai solidaritatea care a existat între noi ne-a ajutat să răzbatem prin timpurile grele de la sfârşitul războiului. Un moment în care această coeziune s-a manifestat în toată puterea ei ne-a fost oferit de o întâmplare neaşteptată în iarna lui 1947/48.

       Tamara Grădinaru, o studentă fără părinţi din Basarabia, frumoasă şi bine educată din familie, venea cu trenul din Transilvania către Iaşi de la o colegă a ei care o invi­tase la ea de Crăciun. În acelaşi vagon călătorea un „mlacilitenant” rus care şi-a pus imediat ochii pe ea şi şi-a pus în gând să profite de ea. S-a apropiat de ea şi mai prin vorbe, mai prin semne a făcut-o să priceapă intenţiile lui. Fata a încercat să-l facă să înţeleagă că ea nu este dispusă să-i accepte avansurile. Rusul a devenit mai insistent. Ea se abţinea mereu să-I spună două vorbe pe limba lui ca să-l facă să o lase în pace, dar se ferea să-i vorbească ruseşte ca să nu-şi trădeze originea basarabeană. Era un fel de modă în Basarabia ca părinţii intelectuali să-şi înveţe co­piii să vorbească şi limba rusă. Când ofiţerul rus a devenit obraznic Tamara şi-a pierdut răbdarea şi i-a zis pe ruseşte ceea ce-i stătea mereu în gând să-i zică. Atât i-a trebuit ciolovecului şi a început şantajul:

       – De unde ştii ruseşte? Tu eşti rusoaică şi ai fugit din ţară! De ce-ai fugit? Acum am să te dau pe mâna NKVD-ului să spui de ce te ascunzi în România! Trenul tocmai încetinise, intra într-o haltă. Tamara n-a mai aşteptat, a sărit afară din mers, aşa îmbrăcată sumar cum era. Noroc că nu şi-a rupt picioarele. A luat-o la fugă peste câmp la o casă ce se afla la marginea acelui sat. Rusul s-a dat jos când s-a oprit trenul ca s-o caute dar ea rămăsese mult în urmă. Oamenii din casa aceea, nişte ţărani cu frica de Dumnezeu au primit-o în casă, dar ea, din cauza frigului îndurat şi a aerului rece pe care îl inhalase în timpul fugii, s-a îmbolnăvit şi a căpătat pneumonie. Oamenii au dus-o la spitalul din oraş. Acolo doctorii au constat că are infil­trat T.B.C. la ambii plămâni. Caz grav. Au internat-o la Sanatoriul de la Geoagiu. De acolo fata a scris o scrisoare disperată colegelor şi colegilor ei de la Iaşi.

       Anul IV de la Chimie industrială şi anul IV Construcţii, anul nostru, aveam împreună un curs de Maşini Termice cu Combustie Internă cu profesorul Gaginschi. Înainte de venirea profesorului colegii de la Chimie industrială au venit şi mi-au spus povestea Tamarei şi mi-au cerut ca la sfârşitul lecţiei, să vorbesc colegilor din ambele clase şi să le cer să facă toate sacrificiile posibile ca să salveze viaţa Tamarei.

       În momentul când profesorul ieşea pe uşă şi colegii începuseră forfoteala de pregătire de plecare am ieşit la catedră şi am rugat toată lumea să-mi acorde un moment de atenţie, că am de comunicat ceva important. Forfota s-a potolit şi am început să vorbesc. Am arătat cazul disperat al colegei noastre, o fată tânără care s-a străduit singură să termine o şcoală, se află acum la ultimul salt al încordărilor sale în faţa morţii fără de nici un ajutor. Salvarea constă în 20 de mii de unităţi de penicilină. Inventatorul acestui leac minunat, doctorul Fleming a dat pe gratis secretul fabricării acestui leac, ca să salveze vieţile celor ameninţaţi de tuberculoză. Tamara nu are bani ca să-şi cumpere medicamentele salvatoare, dar noi dacă punem la un loc tot puţinul pe care-l mai avem putem să o salvăm. Putem noi să o lăsăm să moară? sau vom face orice sacrificii ca s-o salvăm?…

       Minunea s-a întâmplat, a doua sau a treia zi, colegele Tamarei au cumpărat cantitatea de penicilină necesară pentru salvarea ei şi au salvat-o. La întoarcerea ei din sanatoriu eu nu mai eram la Iaşi. Eram la Suceava, condamnat la 20 de ani Muncă Silnică, dar în 1965 eram din nou liber. Mama şi sora veniseră să mă viziteze în ţară. Eu le-am întâmpinat la avion. Acum ele se odihneau la hotel şi eu am ieşit în oraş pentru nişte aranjamente la Oficiul Naţional de Turism. Nu departe de Oficiu o doam­nă frumoasă şi elegantă mă opreşte. Ochii ei mari îmi aminteau ceva.

       – Tu eşti Victor Leahul, dacă nu mă înşel!

       – Da, doamnă!

       – Mă mai recunoşti?

       – Tamara!

       – Da, eu sunt, am scăpat cu viaţă datorită ţie. Mi-au spus colegele cum ai vorbit atunci, cum şi-au dat toţi ulti­mul bănuţ, ba unii şi-au vândut cartelele de la cantină pen­tru două zile ca să contribuie la cumpărarea medicamen­telor. Acum sunt sănătoasă, am familia mea şi am un ser­viciu cu care sunt mulţumită. Vino cu mine acasă să te pre­zint soţului şi fetelor mele. Am trei fete mari, cea mai mare e de 14 ani. Ai mei vor fi bucuroşi să te cunoască. Te ştiu numai din povestiri.

       – Tamara, sunt foarte bucuros că ai scăpat atunci de la moarte şi ai reuşit să-ţi faci un rost în viaţă. Tu ştii că nu eu te-am salvat ci toţi colegii la un loc. Eu am fost numai acela care am rostit gândul tuturora. Dacă aş veni acuma la voi acasă, aş trezi cine ştie ce suspiciuni… Tu ştii pe unde am fost eu şi n-aş vrea să stric eu acum ceea ce au făcut toţi colegii noştri atunci! Ne-am despărţit cu regretul în suflet. Trebuia să păstrăm ceea ce s-a salvat atunci cu atâtea sacrificii.

 

#

 

       Colegul meu Trandafir Nicolae era mare amator de muzică religioasă şi cânta în corul Bisericii Banu de pe strada Lăpuşneanu lângă Centrala telefoanelor de pe a­tunci. Corul era condus de domnul Chiriac, care cred că e­ra fiul compozitorului cu acest nume. Dirijorul acesta avea atâta sensibilitate că atunci când îi plăcea cum se armoni­zau vocile într-un anumit punct al liturghiei îi veneau lacrimi în ochi. Fusese dirijor al corului catedralei dar odată cu plecarea Mitropolitului Irineu la Agapia a fost schimbat din acest post cu un om mai tânăr, din motive politice. Un alt coleg al meu, Teofil Bojan, din Ardealul de Nord, era bun sportiv. A participat la un concurs de alergări, la 100 de metri plat, s-a calificat primul pe regiunea Moldovei. Era de statură medie, zvelt şi uşor ca o pasăre şi se antrena cu asiduitate dar din lipsă de alimentaţie potrivită, când a răcit în timpul iernii a făcut o pneumonie, aceasta a evoluat repede în tuberculoză şi a murit. La înmormântarea lui colegul Trandafir a înjghebat cu câţiva din colegii noştri un cor şi l-am petrecut la groapă cu cântări creştineşti. Mulţumit de felul cum a reuşit acest pas, Nicu Trandafir s-a hotărât să organizeze un cor studenţesc cu voci alese dintre toţi studenţii din oraş. A luat legătura cu preotul Bisericii Tălpălari şi am început să cân­tăm acolo în fiecare duminică. Componenţa corului stu­den­ţesc din Iaşi era următoarea:

Dirijor:    Nicolae Trandafir

Tenori 1   Florică Dumitrescu

                 Aristide Jean

                  Victor Leahul

Tenori 2   Aristide Lefa

                 Mihai Leviţchi

                  Baritoni   Suroiu

                  Gheorghe Caziuc

Başi          Cobuz

                 Curelescu

       Curând după constituirea acestui cor au mai murit doi studenţi de la Politehnică tot de T.B.C. şi corul nostru a fost la mare înălţime. Primul a murit Gheorghe Vişinev­schi, un coleg de an cu Trandafir şi cu mine originar din Basarabia. Al doilea Liviu Dobriceanu fiu de ceferist din Transilvania. Corul Bisericii Tălpălari a devenit cunoscut în tot Iaşul şi biserica era arhiplină în fiecare zi de sărbătoare. Părintele Niculescu stătea mai departe de biserică şi nu asista la repetiţiile corului. Profitând de faptul acesta, câţiva din membrii corului, la una din repetiţii şi-au adus cu ei pe camarazii lor şi au ţinut o consfătuire în biserică. Lucrul acesta a fost descoperit la ancheta ce a urmat după arestările din mai 1948 şi toţi membrii corului au fost consideraţi şefi legionari. S-a mai întâmplat un fapt pentru care Securitatea şi-a pus ochii pe acest cor: studentul Sergiu Iacovlov a fost împuşcat mortal de un agent al Securităţii în urma unei discuţii aprinse la un pahar de vin într-o bodegă din Iaşi. Studenţimea din oraş a înfierat abuzul printr-o manifestaţie de mari proporţii. Când au venit părinţii din Fălticeni ca să ia trupul şi să-l înmormânteze în oraşul natal, studenţii s-au adunat din nou la biserica Sfântul Spiridon unde era depus trupul, au asistat la prohod şi au ţinut discursuri înflăcărate, apoi l-au petrecut într-un convoi ce părea interminabil până la ieşirea din oraş. Corul din Tălpălari a luat parte în fruntea întregei ceremonii şi manifestaţii. Unul din vorbitorii de atunci a făcut însă o impresie detestabilă. A vorbit în numele partidului, încheind cu ameninţări la adresa studenţilor reacţionari. Numele acestui individ se potrivea perfect cu acela al unui coleg al meu care era de o cuminţenie şi de o purtare aproape perfecte. Asemănarea aceasta de nume mi-a prins bine mie ceva mai târziu.

 

#

 

       Criza de alimente era în toată puterea ei când a sosit în Iaşi ajutorul american, cantinele şi instituţiile care se în­grijeau de alimentarea săracilor primeau alimente nepre­pa­rate în vrac cum ar fi mălai, mazăre, fulgi de cartofi ş.a. Pentru populaţia care nu mânca la cantină se dădeau ali­mente din acelea cum primeau ostaşii americani ca hrană rece. Aceste raţii conţineau alimente mai speciale foarte căutate pe piaţa alimentară: ciocolată, ţigări, unt, şuncă şi alte delicatese pe care studenţii nu le gustaseră de multă vre­me. Un colonel american se ocupa de distribuirea aces­tor ajutoare. Am fost trimis cu o delegaţie de studenţi să cerem colonelului american alimente (în vrac) pentru can­tina noastră. Colonelul era însoţit de Mia Groza pe care eu o cunoşteam de când a cântat „Santa Lucia” în tabăra de elevi refugiaţi din Deva. Bănuiesc că ea nu avea cum să mă recunoască pe mine ca pe unul care fusesem acolo. Nu ştiu cum a tradus ea cererea noastră şi cum a interpretat el cele spuse de noi, că în loc de alimente pentru cantină ne-a aprobat raţii de alimente din cele pentru ostaşi. Raţiile acestea erau împachetate în nişte cutii mai mari şi fiecare cutie de acestea conţinea cinci raţii de hrană pentru o masă. Ne-a cerut să aducem liste cu studenţii înscrişi în fiecare facultate de la decanatul respectiv şi ne-a aprobat câte o raţie de fiecare student. Eu am adus toate cutiile ce se cuveneau Facultăţii de Construcţii la căminul în care locuiam şi am făcut un anunţ la afişierul decanatului că pe ziua de … se vor împărţi raţiile la fiecare student de la această facultate conform listei primită de la decanat. Între timp a intervenit rectorul Cezar Partenie. El voia să se desfacă toate pachetele şi din raţia fiecărui student să se scoată alimentele speciale şi să se vândă, cu banii obţinuţi să se îmbunătăţească alimentaţia de la cantină. Restul alimentelor să se distribuie la toţi studenţii în mod egal. Studenţii nu erau de acord cu soluţia rectorului, mai ales acei care nu luau masa la cantină, dar şi ceilalţi. Fiecare dorea să se înfrupte din bunătăţile primite. Am format din nou o delegaţie care să discute de data asta chiar cu rectorul. Delegaţii erau Raşcu Paul, Şovan Dumitru şi Victor Leahul. Am discutat o oră cu rectorul dar el nu voia să cedeze. I-am spus că studenţii doresc să guste şi ei din preparatele acelea speciale pe care nu le mai gustaseră de multă vreme. Că studenţilor care nu iau masa la cantină li se iau în mod nejustificat tocmai alimentele cele mai scumpe din raţia ce li se cuvine, că după ce fiecare pachet va fi desfăcut alimentele rămase vor fi mai greu de împărţit şi se vor înstrăina şi pierde mai uşor. Cu mare greu l-am convins pe rector să renunţe la planul lui. Am reînnoit anunţul de la decanat că termenul de distribuire era depăşit acum şi la noul termen fixat am distribuit raţiile. Veneau studenţii cu liste de câte cinci, primeau o cutie şi plecau cu ea să şi-o împartă cum voiau ei. Un reprezentant semna de primire. Eu bifam pe listă numele celor ce au primit raţia ca să nu dau la unul de două ori. Lucrurile au mers strună până la ultima cutie. La aceasta am avut numai trei nume şi cu mine al patrulea. Din studenţii de pe lista de la decanat studentul Lapteş nu s-a prezentat. Era bolnav în spital. Am desfăcut cutia mare, ne-am luat fiecare raţia lui, iar raţia lui Lapteş am ţinut-o neatinsă până a ieşit el din spital şi a venit să şi-o ridice.

       Când a venit vacanţa de Crăciun 1947, rectorul nostru ne-a închis cantina chiar în ziua Ajunului, pretextând că a primit ordin de la securitate, ca să nu hrănească elemente reacţionare duşmănoase clasei muncitoare. Noi studenţii fără părinţi rămâneam fără mâncare chiar în ziua de Ajunul Crăciunului. Cineva ne-a sfătuit să mergem să facem apel la profesorul nostru Chelărescu ce primise sub supravegherea sa resortul ajutoarelor pentru studenţi în locul profesorului Mangeron epurat de la catedră. Nu se putea ca să lipsesc eu dintr-o delegaţie ca aceasta. Ne-am interesat de adresa profesorului Chelărescu, am sunat la uşa apartamentului lui şi ne-a deschis mirat oarecum că venim la el într-o zi ca aceasta. Am început cu urările de bine, de „Sărbători fericite” şi după aceea i-am spus şi necazul nostru pentru care veniserăm să-l deranjăm. Profesorul a fost foarte impresionat.

       – Eu tocmai mă pregăteam să fac o bucurie deosebită copiilor mei de Crăciun şi iată că sunt alţi copii are nu vor avea nici ce să mănânce în ziua aceasta. Dragii mei, voi face tot posibilul să vă ajut. După câte ştiu, cantinele de la Universitate şi de la Medicină nu sunt închise. Voi vorbi chiar acum cu domnul doctor Baliff rectorul ambelor instituţii ca să vă primească şi pe voi să luaţi masa la una din aceste cantine. Sunt sigur că vom reuşi. Noi suntem în bune relaţii cu domnul doctor Baliff. Soţiile noastre sunt colege de serviciu şi foarte bune prietene.

       În prezenţa noastră profesorul Chelărescu a ridicat receptorul şi a sunat la doctorul Baliff, explicându-i de situaţia noastră şi l-a rugat să ne primească şi pe noi să luăm masa la una din cantinele din subordinea lui în tim­pul vacanţei de Crăciun. Însă înainte de a ne comunica rezultatul l-am văzut cu faţa iradiind de bucurie. Am înţeles că profesorul nostru avea o inimă de aur pe lângă cunoş­tinţele vaste pe care le avea. A primit aprobarea să luăm masa la Cantina Fetelor de la Universitate care era mai aproape de căminele noastre, dar fără ajutorul profesorului Che­lărescu am fi răbdat de foame toată vacanţa Crăciu­nului.

       Alt lucru ce ne-a impresionat mult de tot cu această ocazie a fost vestea că profesorul Mangeron fusese epurat de la catedra sa. El era unul dintre cei mai străluciţi profesori de matematică din ţară şi a ajuns acum să trăiască din lecţii. Da lecţii particulare la studenţi şi la elevii care urmau să se înscrie la Fac. de Matematică, de Fizică şi cei ce se pregăteau să dea concurs de intrare la Politehnică. Dar în viaţa profesorului Mangeron avea să se întâmple o altă întorsătură şi mai neaşteptată.

       Sovieticii se pregăteau să lanseze prima probă spaţia­lă aşa numitul „Sputnik”. Toate pregătirile tehnice erau ga­ta, trebuia să se fixeze data de lansare a rachetei aşa fel ca proba spaţială să nu rişte o ciocnire cu bolizii din spa­ţiul din jurul pământului. Pentru determinarea datei şi a orbitei pe care avea să o urmeze proba spaţială aveau ne­voie de calcule matematice speciale de astronomie. În a­cest scop au convocat un mare Congres matematic la care au chemat pe toţi profesorii universităţilor de matematică din ţările satelite, şi Românii şi-au trimis şi ei delegaţia lor cu cei mai buni matematicieni cu cele mai sănătoase ori­gini sociale. La data deschiderii congresului, au apărut în sală organizatorii lui:

       – Delegaţia românească a sosit?

       – Da! Noi suntem: profesorul X, profesorul Y, profe­sorul Z.

       – Dar unde-i Mangeron?

       – Apoi, să vedeţi, Mangeron nu mai e profesor, Man­geron a fost epurat, nu poate face parte din delegaţie. El a fost legionar.

       – Noi avem nevoie de Mangeron. Voi, toată delegaţia, puteţi să vă întoarceţi în ţară. Trimiteţi-ni-l numai pe Man­geron!

       Delegaţia nu s-a întors, dar a raportat imediat şefilor din ţară că ruşii îl cer numaidecât pe Mangeron ca să vină la congres. Bietul profesor s-a pomenit chemat la Securitate. Se gândea: „Oare ce mai urmează acum?”

       – Domnule profesor, v-am chemat să vă spunem să vă pregătiţi căci mâine, la ora… vă veţi urca într-un avion spe­cial şi veţi merge la congresul matematic de la Moscova!

       A doua zi, o limuzină luxoasă de la partid l-a dus pe profesorul militar de la Bucureşti, unde îl aştepta un avion cu reacţie ca să-l ducă la Moscova. La întoarcerea de la congres, Dumitru Mangeron a fost reinstalat la catedră şi ni­meni n-a îndrăznit să se mai lege de el. Avea nişte prie­teni foarte tari „acolo sus”.

 

#

 

       Căutam mereu să obţin legătura cu familia mea din A­merica. Scriam la adresa cea veche, pe care o ştiam, şi nu mai căpătam nici un răspuns. Trecuseră doi ani după terminarea războiului şi eu n-am obţinut legătura cu fami­lia. În Iunie 1947 cineva m-a sfătuit să trimit o telegramă la Biroul populaţiei din localitatea unde ştiu că au fost pă­rinţii mei înainte de război. Nu ştiam aproape deloc engleza, aşa că am compus o telegramă în limba franceză, ca­re suna cam aşa: „Binevoiţi a comunica cetăţeanului Teodor Leahul adresa fiului său, Victor; Politehnica Gheorghe Asachi, Iaşi, România”. La data aceea o scrisoare de la Bucureşti la Iaşi călătorea timp de o lună. Eu am primit de la Biroul populaţiei din Detroit răspuns telegrafic în opt zile: „Părinţii d-voastră sunt amândoi sănătoşi şi vă vor scrie imediat”.

       Bucuria a fost nespus de mare, de ambele părţi. Părinţii mi-au scris amândoi imediat. După intrarea sovieticilor în Cernăuţi, în 1940, părinţii s-au interesat de soarta noastră, dar sovieticii au refuzat să le răspundă. Am fost consideraţi morţi amândoi. Acum eu apăream. Mă întrebau: „Unde-i fratele Ionică?” nu le-am putut spune adevărul decât mult mai târziu.

       Ei mi-au trimis imediat un act ca să venim la ei: „affidavit of support”. Era bătut la maşină pe o foaie de hârtie albastră şi avea la partea de jos a paginii un sigiliu din plastic auriu cu timbru sec al notarului public.

       Trebuia să mă prezint cu această hârtie la Legaţia americană din Bucureşti, str. Dionisie Lupu, nr. 20, şi să cer viza de intrare în Statele Unite ale Americii. În August 1948 am mers cu aceste hârtii la Legaţia americană ca să le depun. Clădirea era plină de oameni de toate vârstele; unii stăteau pe bănci, alţii direct pe jos, unii mâncau, alţii vorbeau, dar nu vorbea niciunul româneşte. După cum am putut pricepe şi eu, vorbeau ungureşte.

       Nu ştiam unde să mă duc cu hârtiile. Întrebam unde e Biroul de înregistrare a actelor. Răspundeau: „Nem tu­dom”. Am găsit până la urmă unul care vorbea româneşte.

       – Domnule, spune-mi, te rog, unde trebuie să merg ca să-mi înregistrez hârtiile acestea. Şi ce este cu lumea a­ceas­ta care a umplut toate încăperile?

       – Noi suntem evreii din Ardealul de Nord, care-am fost internaţi în timpul războiului în lagărele de extermi­nare de la Auschwitz şi Dachau, şi aşteptăm să ni se facă actele de trimitere în Statele Unite. Biroul de registratură este la uşa de acolo.

       Mi-a indicat cu degetul uşa. Am bătut şi am intrat. La un birou, o fată tânără, cu părul negru, vorbea cu un om mai în vârstă în ungureşte şi nota pe hârtie cele spuse de el. Am aşteptat să termine convorbirea, apoi i-am întins hâr­tiile. S-a uitat la ele şi-a zis ceva pe ungureşte. I-am răspuns că eu nu ştiu decât româneşte. Mi-a făcut semn să mă îndepărtez de lângă birou şi mi-a zis în limba mea:

       – Acum nu ne putem ocupa de cazul dumitale, căci trebuie să rezolvăm de urgenţă cazurile acestor oameni care vin din lagărele naziste. Peste şase luni vom avea o am­basadă cu un serviciu consular. Ei vor putea rezolva cazuri de acestea, noi nu putem.

       Am ieşit în stradă cu hârtiile în mână. Doi indivizi vin şi se opresc în faţa mea. Unul e mai pirpiriu şi poartă mus­taţă; l-am numit în gândul meu după acest semn „Mustaţă”; celălalt e mai înalt şi mai voinic, de aceea l-am bote­zat în gând „Matahală”

       – Dumneata eşti din Iaşi?

       – Da, vin din Iaşi.

       – Şi ai acte de plecare în America?

       – Da.

       – Noi suntem evrei şi avem neamuri acolo şi vrem să plecăm şi noi la neamuri. Arată-ne şi nouă actele pe care le-ai primit, ca să cerem şi noi neamurilor noastre actele acestea.

       Le-am arătat actele mele, şi-au notat ceva în carnetele lor, apoi mi le-au dat înapoi. Cam peste patru luni, când am fost arestat, cei doi agenţi care m-au arestat au fost Mus­ta­ţă şi Matahală.

       Trebuia să învăţ limba engleză. Aveam nevoie de-un profesor. Mă gândeam să găsesc vreun student din ultimul an de la Limba engleză măcar strictul necesar, ca să mă pot descurca la început. Am mers la Decanatul Facultăţii de litere şi filosofie din iaşi şi am cerut să-mi dea numele şi adresa unui student la limba engleză cu care să învăţ această limbă.

       – Nimeni nu are voie să predea engleza la persoane particulare, numai d-na Yvone Grimberg.

       – Daţi-mi, vă rog, adresa!

       – Strada Banului, nr. 5, ap. 2.

       – Unde este strada asta?

       – Este strada care pleacă din Lăpuşneanu pe lângă Centrala telefonică. Casa este un bloc cu un etaj.

       Am mers la adresa indicată. Blocul era o construcţie în stil modern, numai cu două apartamente, unul la parter şi unul la etaj. Proprietar era d-l Bantaş, un fost magistrat pensionar. Avea două fete şi, probabil, de aceea a con­struit casa cu două apartamente. Una din fete, Viorica, era căsătorită cu un ofiţer de securitate, coleg cu soţul d-nei Grimberg. Cea de-a doua fată, Elena, era studentă la Facultatea de medicină din Iaşi. Toată familia Bantaş: dom­nul, doamna, plus cele două fete şi ginerele, locuiau la parter. Etajul a fost rechiziţionat şi dat în folosinţă soţilor Moişe şi Yvone Grimberg.

       Am stat de vorbă cu d-na Grim­berg, care era fata unui doctor dentist, ale cărui afaceri au mers foarte bine şi şi-a trimis fata să urmeze liceul la Londra. Vorbea bine engle­za de atunci, din şcoală, dar cu inflexiuni ca un cântec de joagăr, după care poţi face uşor deosebirea între un vorbi­tor din Europa şi unul din Ameri­ca. Aceasta este intonaţia pe care o învăţam eu de la pro­fesoara mea. Din păcate, chiar lecţiile acestea n-au durat mai mult de trei luni.

       În paralel cu lecţiile, d-na Grimberg se interesează ce mai fac eu în afară de engleză, ce meserie are tata, unde lo­­cuieşte familia, când au plecat ei acolo şi din ce în ce mai multe alte date. Cu Viorica, Yvone întreţine o priete­nie specială, datorită faptului că soţii sunt colegi. Yvone o îndeamnă pe Viorica să-i dea soţului ei câte un telefon plin de afecţiune ca să-l încurajeze în munca pe care o fa­ce, căci e o muncă grea şi are nevoie de sprijinul familiei. Pe Coca, însă, o consideră „reacţionară”, pentru că e studentă şi mai vorbeşte din când în când şi de problemele stu­den­ţilor.

       Într-o zi, după o defilare muncitorească cu o­ca­zia ani­ver­sării revoluţiei bolşevice, profesoara mi-a po­ves­tit o în­tâm­plare. Asista de pe trotuar la defilare. Munci­torii tre­ceau pe stradă şi strigau lozinci. Un grup dintre ei a strigat o lozincă stâlcind un cuvânt în aşa fel încât mulţi din asistenţă au început să râdă cu hohote şi un tânăr, vecin cu ea, tocmai se distra pe seama acestei gafe. D-na Grimberg, membră înfocată de partid, n-a putut răbda comportarea tânărului şi a strigat unui grup de muncitori că tânărul îşi bate joc de ei. Muncitorii l-au bătut măr pe vecinul ei şi i-au rupt straiele. A doua zi am aflat că tânărul cu hainele rupte nu era altul, decât colegul meu, Târniceru.

       În altă zi am găsit-o pe Yvone plânsă şi necăjită de nu se mai putea ţine pe picioare.

       – Azi nu pot să ţin lecţii cu mata. Te rog să mă înso­ţeşti până la Securitate, că trebuie să stau de vorbă cu soţul meu. Nu ştiu ce se va mai alege cu noi doi.

       Închipuie-ţi că el, care se ocupă cu probleme economice le gate de valori ascunse, aur, devize, economii de­pu­se în conturi secrete la bănci din străinătate, l-a arestat pe unchiul meu, Solomon Goldenberg, un om bătrân, în vâr­stă de optzeci de ani, care a fost în tinereţea lui şef con­tabil la o întreprindere de export de mărfuri în ţările din Vest şi avea conturi la băncile din Londra, geneva, New York şi prin alte oraşe din Elveţia.

       Acum soţul meu îl anchetează pe unchiul Solomon ca să spună numerele de cont de la aceste bănci din străină­tate. Îl înfometează, apoi vin la mătuşa mea Raşela şi îi spune să pregătească pentru unchiul mâncarea care îi pla­ce lui cel mai mult. Ia oala cu mâncare, vine la arest şi îl cheamă pe unchiul Solomon. „Uite, unchiule, ţi-am adus aici nişte mâncare pregătită de mătuşa Raşela. A făcut-o special pentru mata, că ştie cât de mult îţi place. Poţi să te serveşti după pofta inimii cu o condiţie. O lingură, un nu­măr de cont; altă lingură, alt număr de cont! După ce îmi dai toate numerele de cont cu care ai lucrat îţi dau drumul să pleci acasă!”

       Înţeleg să-l ancheteze şi chiar să forţeze, dacă e cazul, pe ţiganii care au ascuns aurul în inima căruţei, pe românii care au îngropaţi prin grădină cocoşei de aur sau salbe de argint, dar nu şi pe evreii lui, şi mai lase chiar pe unchiul mau, unchiul soţiei lui. Am să-i pun o condiţie: ori îi dă dru­­mul acasă unchiului, ori o să divorţez.

       N-am mai avut timp să aflu ce s-a mai întâmplat cu familia Grimberg, căci la 15 decembrie am fost arestat. La data aceea bătrânul Solomon Goldenberg se afla tot în a­res­tul Securităţii. Se purta cu multă demnitate şi nu ceda la înfometare. I-au băgat în celulă un informator al Securi­tă­ţii. După fiecare anchetă îl întreba discret:

       – Ce mai zici, dumneata, d-le Goldenberg?

       – Ce să zic? Eu sunt un om bătrân şi nu mai ţin minte ni­mic… După o pauză, aşa ca pentru sine, adăuga:        Parcă po­ţi să zici ceva… Şi chiar dacă zici, parcă poţi să fi si­gur… Şi sigur să fii, şi tot nu poţi să ştii!

       Aşa stăteau lucrurile când am fost scos la arest ca să fiu dus la Suceava.