La Mărtinie, într-o zi alarmă mare: un detaşament al Armatei roşii au pornit pe şosea în drum spre munte. Cei de lângă şosea îşi iau vitele şi ce mai au de preţ din case şi fug pe la neamurile aşezate pe tăpşanele mai depărtate de drum. Trebuie să facem şi noi la fel! Mătuşa are o prietenă mai în vârstă care şade şi ea „pe-un picior de plai” ca acestea şi cerem să ne adăpostească până va trece puhoiul. Am fost primiţi. Nana Maria are un suflet foarte bun şi e tare credincioasă. Anatolie şi cu mine cărăm cu spatele rezervele de cereale, porumb şi făină ce mai există. Căruţa n-are drum de acces la Nana Maria. Unchiul Ion îi scoate o roată şi o ascunde apoi lasă căruţa aşa. Unchiul îl ia nu­mai pe Vasilică (calul) şi urcă sus. Mătuşa şi Aspasia îşi iau şi ele lucrurile mai importante din bucătărie şi din casă şi vin la casa bătrânei. Când am pus toate cele la adăpost Anatolie şi cu mine coborâm în sat să vedem ce se mai întâmplă. Ion Teacoe, vecinul de lângă şcoală ne face semn să venim lângă el. Stăm toţi trei în faţa porţii lui care e închisă.

       Coloana sovietică este în plin marş. De fapt nici nu poate fi vorba de o coloană, grupuri dezordonate vin pe şosea şi intră câte doi – trei pe la case căutând „inamicul.” Dacă găsesc un cal sau o vacă le iau fără bon de rechiziţie. Tot aşa fac şi cu obiectele de care au nevoie: ceasuri, cu­ţite, haine şi câte altele. Un soldat cu figură de mongol a gă­sit pe undeva o vacă şi acum merge triumfător călare pe ea, alţii călăresc pe câte un măgar sau un mânzoc, un tablou care evocă năvălirea hunilor. De altfel nu-i de mirare că tot de acolo vin.

       Acum ne dăm seama de ce ne-a chemat vecinul Ion la poarta lui. Soldaţii nu intră acolo unde sunt mai mulţi în faţa porţii. Dacă ar fi ştiut că acolo-i prăvălie, praful mai rămânea în ea. Un „cercetător” a deschis poarta de la şcoală şi a intrat. A văzut căruţa şi s-a dus repede la grajd să găsească şi calul. Nu l-a găsit. S-a mai uitat odată la căruţă. Nu era întreagă! Noi de la poarta vecină am strigat „Şcoală, şcoală!” tocmai când el se îndrepta spre uşa sălii de clasă. A dat din mână dezamăgit şi a plecat mai departe. O săptămână întreagă am stat la casa bătrânei de frică să nu mai vie un alt puhoi. Împreună cu Anatolie i-am cosit femeii o bucăţică de fâneaţă ce o avea în jurul casei, apoi am coborât iar la şcoala din Mărtinie. În sfârşit cursurile şcolilor secundare s-au deschis. Anatolie a plecat la liceul din Orăştie. Peste o altă săptămână Aspasia trebuia să meargă la Sibiu unde era refugiată Universitatea din Cluj.

       Trenurile de persoane circulau neregulat. Căile ferate erau la dispoziţia sovieticilor. Plec s-o însoţesc pe Aspasia în călătoria ei până la Sibiu. Am trecut pe potecă peste „cioacă” (creastă) la comuna Jina şi de aici la Poiana Sibiului. Mai departe nu puteam merge decât sus pe camioanele încărcate cu saci de grâu ale sovieticilor. Două camioane stau gata de plecare. Lângă ele mai era un civil român care trebuia să meargă la Sibiu. Ne cunoşteam, era medicinistul din Iaşi Dumitru Moisiu. Am vorbit cu şoferii şi le-am dat nişte bani, apoi ne-au făcut semn să urcăm. Pe Aspasia au invitat-o în cabină. Am rămas în dubiu, să accepte sau nu. Ne-am dat în spatele camionului să discutăm. „Doctorul” şi-a desfăcut scurta cu care era îmbrăcat şi ne-a arătat revolverul din buzunarul de la piept: „În caz că devin agresivi, ţipă!” Şi atunci Aspasia a acceptat invitaţia şi am ajuns cu bine la Sibiu. Aici am cunoscut pe studentul Ion Gavrilă de la Facultatea de Agronomie din Braşov care venise cu nişte treburi la Sibiu şi a întâlnit-o şi pe Aspasia pe care o cunoştea de mai înainte. Când m-am întors din Sibiu am primit veste de la Târniceru că s-a mai deschis o sesiune de examene pentru noi la Turnu Severin şi că e bine să-mi iau uniforma militară cu mine. Mi-am luat iar giamantanul cu toată zestrea cu mine şi am plecat.

       Cantina noastră funcţiona într-o clădire mai veche care scăpase de bombardament. Sala de mese era şi sală de examene şi funcţiona zi de zi şi ceas de ceas după un program riguros. Cu locuinţa nu mai aveam probleme. Eram chiar căutaţi şi suprasolicitaţi cu condiţia să umblăm în uniformă militară. Cei care aveau în cvartir ostaşi români nu mai eram obligaţi să primească ostaşi sovietici.

       Am locuit împreună cu un student, Aurel Simionescu, de la Electro-Mecanică la un atelier de reparaţii auto, pro­prietatea domnu­lui Chiţu Stoian, mecanic renumit în Tur­nu Severin. Curtea lui era plină cu camioane „Studebaker” primite de sovietici de la americani. Vechile camioane Ford din 1925 dispăruseră din dotaţia Armatei roşii. Am găsit un coleg care se pregătea pentru examen cu profesorul Mangeron şi avea nevoie de notiţele mele. El avea o carte de Algebră superioară de Abramescu de care aveam eu mare nevoie. Împrumutul reciproc s-a făcut fulger şi m-am apucat îndată de exerciţii. Aveam trei săptămâni la dispoziţie până la data examenului şi am izbutit să trec şi acest hop. Mi-a mai rămas doar Geometria descriptivă şi De­senul tehnic. La Desen nu mai aveam profesor. Descriptiva era însă un examen greu de trecut. Eu aveam însă un avantaj: La liceu am avut la Desen un profesor bătrân, domnul Bărgăuanu, care a făcut cu noi Geometrie descriptivă şi lecţiile profesorului Mihai Şt. Botez mi-au reîm­pros­pătat-o, dar sesiunea de examene s-a terminat şi examenul de Descriptivă nu s-a mai dat. Cantina s-a închis şi a trebuit să mă întorc la Mărtinie. Am sosit cu trenul la Se­beş Alba către seară. Cursa şi căruţele plecaseră. Şugă­genii preferau să nu coboare din munte de frica ostaşilor străini, iar dacă erau forţaţi de împrejurări, căutau să se întoarcă acasă pe lumină. În staţie nu puteam să rămân că ostaşii aceia mai veneau noaptea şi pe la gară şi se întâmplau lucruri grave. Am luat cureaua de la uniforma militară şi am trecut-o prin mânerul geamantanului şi am luat geamantanul în spate cu capetele curelei trecute peste umeri. Am pornit aşa haida-hai pe şosea pe malul râului. Pe drum am adormit mergând fără să-mi dau seama. La un moment dat, pe la „Greblă” m-am trezit speriat. Eram pe un mal înalt, gata să păşesc în gol. De spaima ce-am tras nu mi-a mai fost somn tot restul drumului. Am ajuns la Mărtinie pe la trei dimineaţa.

       Într-o altă zi unchiul Ion îmi spune: „Vasilică (acesta era numele calului) trebuie potcovit. În satul vecin, la Căpâlna este un potcovar bun. Se cheamă Căldăraru. Ia-l pe Vasilică şi mergi la el”. Tot umblând prin Căpâlna şi întrebând de casa potcovarului toată lumea îl lăuda că-i un meşter foarte bun dar nu uita să mai adaoge „dar e tare spurcat la gură”. Şi l-am găsit acasă şi s-a apucat de lucru. Într-adevăr, meşterul, un om la vreo 25 de ani, cam balaoacheş lucra foarte îndemânatic, a curăţit frumos copita calului, a potrivit bine potcoava şi a bătut cu grijă caielele. Calul n-a dat nici un semn de vreo supărare sau nervozitate dar meşterul nu s-a oprit nici o clipă din înjurături. Dacă l-ai fi întrebat cumva să spună de ce înjură aşa, n-ar fi fost în stare să-ţi explice de ce. Unchiul Ion a fost foarte mulţumit de lucrul făcut de Căldăraru dar mie încă îmi huruia capul de înjurăturile ce s-au năpustit din gura lui.

       Anatolie ne-a trimis o carte poştală din Orăştie. Avea nevoie de actele care rămăseseră la secretariatul Liceului Mi­tropolitul Silvestru din Cernăuţi şi acum se afla evacuat la o şcoală din oraşul Brad şi secretariatul urmează să fie închis complet peste câteva zile. Mătuşa m-a rugat să merg şi să ridic actele. Mi-a dat şi o procură cu care să mă justific faţă de secretarul nostru care, de altfel, mă ştia din tim­pul când eram şi eu elev. Unchiul Ion m-a repezit cu că­ruţa până la Sebeş Alba iar de acolo am mers cu trenul pâ­nă la Deva. În vremurile de mai înainte exista un singur tren de la Deva la Brad, acum era desfiinţat. Era vorba de vreo 30 de kilometri pe şosea. Nu mi s-a părut un lucru prea greu şi am plecat pe jos. Am ajuns la Brad şi am mai umblat prin oraş până am dat de şcoala unde era secreta­riatul. Secretarul nostru m-a recunoscut, i-am prezentat procura. Era cam pe la ora 4³⁰ când am terminat treburile. Am întrebat pe secretar dacă există în oraş vreun hotel un­de să rămân peste noapte. Nu exista nici un hotel. Am ieşit în stradă şi mă gândeam: „Ce să fac acum?” Prin faţa mea treceau doi ostaşi români cu pistoale automate agăţate de umeri, care transportau o cutie de poştă militară. Cu ei mai era şi o femeie. Observ cu multă mirare că femeia semăna grozav cu Minodora, cunoştinţa mea de când stăteam în gazdă la doamna Goreac. Am întrebat pe soldaţi dacă nu există vre-un autobuz sau alt mijloc de transport până la Deva. „Nu există! Şi noi trebuie să mergem la Deva şi n-am găsit nimic şi acum plecăm pe jos. Hai cu noi. Dacă mergem mai mulţi împreună suntem mai siguri şi în plus noi suntem înarmaţi”. Am stat un pic la cumpănă, dar era clar că o alternativă mai bună nu exista. Am plecat cu ei. Pe drum am aflat că cei doi ostaşi se numeau Bebe Toma şi Mircea Popovici. Din când în când mai pomeneau de Armata lui „Frunză verde”. Femeia vorbea româneşte destul de bine fără să trădeze vreun accent străin. Spunea că e măritată dar nemulţumită de traiul cu soţul ei şi apoi începea să povestească tot felul de scene intime din viaţa lor. Mă gândeam mereu: „O fi ea ori poate nu?” Pe drum ne-am întâlnit cu trei mineri care au ieşit de la lucru dintr-o mină de pe lângă şosea. S-au adăugat grupului nostru. Curioşi să ştim şi noi cum arată o mină, am început să-i întrebăm ba de una, ba de alta din lumea de unde ieşiseră. Nenea Costan, unul mai sfătos din ei ne răspundea. Ne spunea că munţii printre care trecem noi sunt găuriţi în adâncime de galerii lungi de mai mulţi kilometri sfredeliţi de oameni în căutarea minereurilor de care ei au nevoie. Că minereurile acestea apar uneori în formă de cristale foarte frumos colorate, de crezi că sunt făcute anume pentru desfătarea ochilor. Acestea sunt „florile de mină.” Ascultând la povestirile lui Badea Costan şi tot păşind înainte ne-am pomenit la poalele dealului pe care se afla cetatea Deva. Aici cei doi ostaşi s-au oprit să doarmă un pic la o casă. Femeia a rămas cu ei. Badea Costan cu ortacii lui au luat-o pe o potecă spre satul lor, iar eu am rămas pe drumul ce duce la gară. La gară am întrebat de un tren care să mă ducă la Vinţul de Jos. Sosea peste jumătate de oră. Când a sosit trenul abia m-am putut urca pe scară de obosit ce eram. Am găsit un loc pe o bancă şi am rămas lipit de el. Cred că am şi aţipit, în poziţia aceea şezând pe banca de lemn căci am auzit pe un vecin zicând: „Domnule, ai grijă, suntem aproape de Vinţul de Jos!” M-am ridicat cam ameţit şi m-am apropiat de scara de coborâre.

       Trenul cu care trebuia să ajung la Sebeş-Alba aştepta în gară. Am urcat repede în el şi am mai aţipit un pic dar nu prea mult căci Sebeşul era aproape. Aici iarăşi nici un mijloc de transport spre Mărtinie. Autobuzul era în repara­ţie, căruţe nu erau. Ţăranii nu prea coborau din multe de frica ruşilor. Am pornit iar pe jos. De data asta aveam un avantaj. Nu aveam bagaj în spate, dar tălpile mă ardeau de parcă aş fi călcat pe jar. Frânt de foame şi rupt de osteneală am ajuns la Mărtinie. Când m-am descălţat, talpa piciorului drept era toată o singură băşică cu lichid şi cel stâng avea băşici, dar încă nu se împreunaseră. Mi-am spălat picioarele cu apă călduţă, am mâncat ceva şi m-am culcat. Era pe la 1³⁰ p.m. M-am trezit a doua zi pe la 12 a.m. Peste o săptămână un detaşament de trupe de securi­tate străbătea valea Sebeşului căutând după Armata lui Frun­ză Verde. Acum eram sigur că femeia cu care am mers pe drumul de la Brad la Deva era Minodora Nichi­forciuc. Câteva zile mai târziu am avut treabă la prăvălia de peste drum. Când am deschis poarta am auzit zgomotul unei maşini venind pe şosea. M-am oprit. Maşina a trecut mai departe doar câţiva paşi şi s-a oprit. Un ofiţer s-a ri­dicat de pe banca din spate cu un revolver în mână îndrep­tat către mine:

       Stai! Eşti arestat! Legitimaţia! Am observat că era maiorul Dumitru în persoană.

       – Nu am legitimaţia la mine. Este în casă. Dacă îmi daţi voie v-o aduc imediat!

       – Eşti arestat! Urcă-te în maşină. Mergi cu mine la Alba Iulia să declari ce treburi învârţi pe aici prin munţi fără act de identitate!

       – Nu mă puteţi aresta pentru faptul că am vrut să traversez şoseaua fără actul de identitate. Am treabă la prăvălia vecinului acestuia. Nu-mi puteam închipui că aş putea fi legitimat într-o astfel de împrejurare. Dacă că temeţi că voi fugi, lăsaţi-mă în paza şoferului dumneavoastră, intraţi în şcoală şi cereţi mătuşii mele să vă arate carnetul meu de student din buzunarul hainei.

       Când m-am uitat în spatele meu, mătuşa era chiar acolo în poarta întredeschisă. Viteazul meu ofiţer a recunoscut-o şi nu i-a mai cerut nici o legitimaţie ci a sărit repede în maşină şi a plecat furios să caute în alte părţi grupuri de rezistenţă… Am mai coborât de câteva ori până la colegul meu Târniceru să mă interesez ce mai este nou în legătură cu începerea cursurilor la Politehnica noastră. Cât am stat la el am vizitat oraşul: Cetatea, Celula unde a fost închis Horia; Locul unde au fost traşi pe roată Horia şi Cloşca şi unde Victor Târniceru şi Ion Sântimbrean au ridicat o troiţă în memoria celor trei eroi ai românilor. Am vizitat Spitalul oraşului unde am întâlnit câţiva medicinişti din Iaşi care lucrau ca interni acolo. Între ei era şi doctorul Ion Golea. În cele din urmă am mers să vizităm Biserica Încoronării regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Târniceru m-a prezentat unui preot călugăr de acolo. I-am sărutat mâ­na. El mi-a zis:

       – Sunt Policarp Moruşca de la Schitul Bicsad. Dum­nea­ta ai familia în America?

       – Da! Toată familia mea este în Statele Unite, dar n-am reuşit să iau legătura cu ei.

       – Eu sunt episcopul Românilor din America şi am venit în ţară înainte de venirea Armatei Sovietice pentru nişte probleme de familie. Evenimentele s-au succedat repede şi n-am mai putut pleca din timp înapoi şi acum nu mai sunt lăsat să mă întorc. Am o rugăminte la mata: comuniştii vor fi obligaţi să-ţi dea drumul pentru că ai toată familia acolo şi dreptul de întregire a familiei este un drept internaţional. Dacă vei ajunge în America, spune-le Românilor de acolo şi în special preotului Truţă din Cleveland să insiste mai mult pe lângă autorităţile Americane să preseze guvernul României să mă lase să mă întorc la eparhia mea. avem mari şanse de izbândă, dacă Americanii vor insista mai mult pentru eliberarea mea. Comuniştii nu ştiu ce motive să mai invoce ca să mă reţină aici.

       Întâlnirea cu Episcopul Policarp a avut loc prin martie 1945, eu am reuşit să plec în America abia în martie 1971, – douăzeci şi şase de ani mai târziu – în timp ce Episcopul Policarp al Românilor din America era mort de mult.

       La 1 mai 1945 am primit de la Victor Târniceru înşti­inţare telefonică că Politehnica din Cernăuţi a fost mutată la Iaşi şi în curând vor începe cursurile. Era vestea pe care o aşteptam aşa de mult. Am plecat cu tot bagajul la Iaşi. Unchiul Ion m-a dus cu căruţa până la gară la Sebeş Alba, de acolo am pornit cu trenul spre Moldova. Trenurile erau aglomerate. Numărul vagoanelor ataşate la locomotivă insuficient pentru numărul mare al călătorilor. A trebuit să mă urc pe acoperiş, unde cu greu mi-am găsit loc. Peste tot era împânzit cu ţărani din Moldova care se întorceau a­ca­să din Banat sau din Oltenia cu câte un sac de grâu pen­tru preţul unui covor sau altui lucru de mare valoare din casă. Era vremea foametei şi a secetei din Moldova de du­pă război.

       La Adjud era un pod de cale ferată care avea grin­zile principale contravântuite şi la partea de sus. Spaţiul de la acoperişul vagonului până la contravântuiri era cam mic şi nu permitea ca un om să stea în picioare pe vagon, ci numai şezând. Mecanicul trenului fluiera de câteva ori să semnalizeze apropierea podului periculos. Eu am avut no­roc că un vecin mi-a spus imediat ce înseamnă semnalul mecanicului şi am scăpat cu viaţă. Cam la al treilea vagon după al nostru, un om a fost surprins în picioare, a fost lovit puternic de contravânturi şi a căzut de pe vagon. Unde s-a oprit el din căderea lui nu mi-am putut da seama, dar cred că n-a scăpat viu. Aşa erau vremurile pe atunci, moar­tea pândea la tot pasul.

       Cu două zile înainte de sosirea mea la Iaşi, veniseră au­torităţile române în oraş. Începând cu 23 August 1944 şi până la acea dată populaţia alogenă a oraşului cu concursul „Armatei roşii eliberatoare” preluase conducerea oraşului şi a regiunii. Îşi organizaseră o poliţie a lor iar la sosirea noului prefect trimis de guvernul ţării, n-au vrut să-l primească cerând comandantului Armatei sovietice să declare Moldova republică sovietică. Ruşii n-au urmat îndemnul acesta ca să nu se strice cu Americanii. Oraşul sufe­rise mult de pe urma bombardamentelor. Piaţa Unirii, centrul oraşului era un munte de moloz. Statuia domnito­­rului Alexandru Ion Cuza fusese atinsă de suflul unei bombe. Un bloc de granit de la soclul statuii era dislocat. Înainte de bombardament în piaţa aceasta fusese o clădire mare care avea la parter o cofetărie, „Corso”. Această clă­dire şi câteva din jurul ei formau acuma o grămadă uriaşă de cărămizi, nisip şi lemne, pe care trebuia să ne urcăm şi să coborâm mereu până treceam de partea cealaltă spre poştă sau spre catedrală, sau invers când ne întorceam la căminul nostru de lângă clădirea Fundaţiei Culturale. La catedrală o cruce de marmură albă marca locul unde a căzut o bombă sovietică aruncată asupra bisericii, dar n-a explodat cum nu explodaseră nici bombele aruncate asu­pra Bucureştilor atunci când eram în curtea cazărmii Regi­mentului de Construcţii aeronautice.

       Noi, studenţii Politehnicii aveam căminul nostru în fostul „Internat al Fiicelor de ofiţeri”. Cantina noastră era peste drum într-o clădire separată de „Fundaţie” doar de o grădină de flori. La subsolul acestei clădiri era instalată bu­cătăria, la parter era sala de mese cu două camere una pentru studenţi, alta pentru profesori. Sala de mese a stu­denţilor avea mese lungi şi bănci fără spătare şi lungi cât masa. Sala profesorilor avea mese pătrate cu câte două lo­curi şi scaune obişnuite cu spătar. La etajul acestei clădiri erau dormitoarele fetelor. Mâncarea ce se servea era ace­eaşi şi pentru studenţi şi pentru profesori, în majoritatea cazurilor o ciorbă leşinată de zarzavat şi o tocană de praz cu sos de bulion şi câteva bucăţele de cartofi. Pâinea era raţionalizată şi o cumpăra fiecare cu bonul de pe cartelă. Cantina servea numai mămăligă. Bucătarul şef avea o lopăţică pe care o înfigea în cratiţa cu mămăligă şi o ştergea de marginea farfuriei cu tocană de praz. După războiul devastator Moldova a avut parte de ani secetoşi şi pământul n-a mai produs nimic. Plecau bieţii ţărani cu tot ce mai aveau de preţ prin casele lor, covoare şi haine de sărbă­toare, mergeau până în Ardeal sau în Banat, provincii mai favorizate de soartă ca să schimbe aceste bunuri pe câte o baniţă două de boabe de porumb sau de grâu ca să aibă ce mânca până la venirea unor vremuri mai bune. Se mai întâmpla ca pe drum să cadă din tren şi să moară cum s-a întâmplat în cazul de la Adjud.

       Pe străzile oraşului mai vedeai uneori oameni bătrâni căzând pe trotuar leşinaţi de foame. La cantina noastră, aşa cum era ea, mai veneau copii din oraş cu cutii goale de conserve ca să adune în ele resturile de mămăligă şi sos de praz care mai rămâneau pe farfurii de la studenţii care primeau pachete alimentare din regiunile favorizate de soartă. Sălile noastre de cursuri erau în clădirea cea veche a „Universităţii Mihăilene” construită de Mihail Kogălniceanu. Clădirea fusese victima ocupaţiei Armatei sovietice, care a folosit-o de cazarmă. Au ars Biblioteca Universităţii şi-au ars şi o aripă întreagă a clădirii vechi. Planşeele acestor săli erau construite pe grinzi de lemn. Au ars şi s-au prăbuşit. Trebuiau să se toarne planşee de beton armat în locul lor. profesorul nostru de Tehnologia Materialelor de Construcţii, domnul Chelărescu luase în primire lucrarea aceasta. Betoniere electrice nu se găseau. Pentru betoniere cu benzină nu se putea obţine carburant. Profesorul a făcut în spatele clădirii, pe pământ o placă mare de beton sclivisit. Pe această placă se mesteca betonul cu lopata. Munca la mestecat beton era bine plătită şi mulţi din studenţi mergeau câte o noapte sau două pe săptămână la lopătat beton ca să-şi facă bani să plătească cartela la cantină, alţii mergeau la lucru la Camera Agricolă unde săpau la scos puieţi de arbori din pământ. În condiţii ca acestea am început studiile la Iaşi. Am început să pierd din putere.

       În vremurile acestea, Consiliul profesorilor a decis să recuperăm timpul pierdut când n-am putut începe cursu­rile la timp, ne având localul necesar: vom frecventa cursurile a doi ani încontinuu fără vacanţă mare între ele. Examenele le vom da în sesiune deschisă tot timpul anului după cum vor fi disponibili profesorii. Eu trebuia să mă pre­zint la examenul de Geometrie descriptivă. Profesorul Mihai Şt. Botez ne oferea zi de examen în fiecare duminică. N-am putut să fac rost de un curs litografiat al profesorului dar am găsit o carte bună în limba franceză şi am învăţat după ea. Sala de examen era în clădirea universităţii vechi. Am venit înarmat cu toate sculele necesare: planşeta mare, teul cu două echere, un raportor, creioane şi o radieră. Profesorul ne-a dat o problemă: o rază de lumină de coordonate precizate întâlneşte planul unei oglinzi cu o poziţie precis stabilită în sistemul de coordonate. Să aflăm proiecţiile razei reflectate pe planurile de referinţă. După ce ne-a dictat problema profesorul ne-a spus că va veni peste două ore să ne ia planşele, apoi a plecat fără să ne lase nici un supraveghetor. La început am fost doisprezece candidaţi la examen; peste o jumătate de oră am rămas doar cinci, iar când a venit profesorul peste două ore eram numai trei. Am luat examenul numai doi şi acesta a fost un caz mai rar. De obicei trecea doar unul şi uneori chiar nici unul. Aşa era în fiecare duminecă examenul cu M. Şt. Botez. Acum eram restanţier numai la Desenul Tehnic, dar la acest obiect eram restanţieri toţi studenţii anului nostru pentru că nu aveam profesor.

       Sovieticii au început vânătoarea după fugarii din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. La Iaşi erau foarte mulţi studenţi din locurile acestea. Ruşii cu concursul autorităţilor româneşti îi depistau şi-i expediau peste graniţă. Nimeni nu era sigur unde va ajunge. Unii se întorceau la casele lor, alţii în fundul Siberiei. Comisia Aliată de Control, reprezentată de fapt numai de comisia sovietică dăduse ordin ca fiecare student născut în teritoriile anexate de ei, să prezinte documente din care să rezulte unde se aflau la data începutului războiului. Locul acela era criteriul după care se determina dacă aparţii ori nu, Uniunii Sovietice.

       Dintre colegii noştri câţiva s-au prezentat imediat la comisia de repatriere: Mihai Bolboceanu, Ion Melniciuc, Vasile Glugan, Teodor Poiată şi alţii, ceilalţi s-au zbătut să rămână.

       Am mers şi eu la Liceul Decebal din Deva să cer o a­deverinţă că am fost în tabăra de vară de acolo. Directorul Sirca trebuia să-mi semneze adeverinţa, dar când am venit la el pentru semnătură a încercat să mă convingă că e mai bine să plec:

       – Drăguţule, de ce nu vrei să mergi înapoi unde te-ai născut? Acolo e bine! Am dori şi noi să facem parte din Uniunea Sovietică şi dumneata nu vrei? Nu se poate!

       La auzul încercării de refuz a directorului secretarul Ianu mi-a luat apărarea:

       – Tovarăşe director, domnul Leahul este acela care a împrumutat o pereche de pantaloni.

       – Da? Bine! Atunci semnez! Directorul a semnat, apoi mi-a întins mâna. Tare aş fi vrut să nu i-o ating, dar nu-mi dădea mâna să mă comport ca un bădăran, aşa cum s-ar fi cuvenit. I-am întins o mână rece, am luat hârtia şi am plecat.