A doua zi de Paşti, m-am întors la Turnu Severin. Oraşul era avariat rău. Gara distrusă, alături de ea spitalul o­ră­şenesc un morman de moloz şi grinzi arse. Pe stradă l-am întâlnit pe domnul director Pitpinescu singur, plâns şi necăjit de abia se ţinea pe picioare. Cu un glas stins de parcă venea din altă lume mi-a zis:

       – Americanii ăştia mi-au fript inima! M-au nenorocit, mi-au distrus viaţa. Au bombardat spitalul şi l-au dărâmat. Soţia mea şi Răducu, băiatul meu de 8 ani erau internaţi în spital. Acum mă duc să caut o căruţă să-i duc în sat şi să-i în­mormântez.

       O înfiorare de plâns reţinut îi zguduia toată fiinţa şi lacrimile îi şiroiau pe obraji. N-am ştiut ce să-i mai zic. I-am luat mâna şi I-am sărutat-o şi-apoi am ţinut-o strâns lângă inima mea şi am plâns împreună până ce el a reuşit să se mai liniştească.

       Ne-am despărţit fără să ne mai putem spune un cuvânt.

       Am trecut pe lângă clădirea Liceului Industrial unde erau depozitate Biblioteca şi aparatele noastre de laborator. Clădirea a fost atinsă de bombe dar nu era distrusă. În schimb două clădiri de alături erau făcute praf. Mormane de moloz. Odată cu bombele Americanii au aruncat nişte foi de hârtie pe care era tipărit:

       Severin, oraş frumos

       Te-om pune cu susu-n jos!

       – Frumoase versuri, nu? Citind manifestul n-am observat când a apărut în faţa mea colegul meu Victor Târniceru. Îl întreb:

       – Ce faci, cum ai scăpat de bombardament?

       – Ştii, tatăl meu e agent fiscal. Noi am fost evacuaţi şi cazaţi cu toată familia într-un sat vecin cu oraşul, la Magheru. De acolo am văzut tot bombardamentul de la oarecare distanţă dar noi n-am fost bombardaţi. Americanii toarnă bombele ca un covor. Nu distrug un obiectiv precis ci un cvartal întreg.

       Ştii ceva? În aceeaşi casă cu noi stă un ceferist care a fost în gară în timpul bombardamentului şi a fost rănit de o schijă la un picior. Hai să mergem să-l vedem.

       Am parcurs împreună pe jos drumul până la Magheru discutând evenimentul care ne umplea de amărăciune:

       – Câtă josnicie la conducătorii poporului american. Au ales ca început al bombardamentului chiar ziua noastră cea dintâi de Paşti şi se aliază cu cel mai crâncen criminal al omenirii ca să ne dea robi urii acestuia, ca pe o turmă de oi dăruită măcelarului.

       – Acestea toate se fac în numele celei mai avansate ci­vi­lizaţii din lume!

       – Dar de spital ce ai de zis? Era însemnat cu două semne mari ale crucii roşii cuprinse în cercuri albe cu diametrul de cinci metri fiecare şi bombardamentul s-a executat ziua după ora zece în condiţii de vizibilitate perfectă. Am văzut cum un avion a venit mai înainte şi a făcut un ocol mare în aer lăsând în urma lui un fum alb, un fel de delimitare a zonei unde trebuiau să se arunce bombele. Au venit apoi celelalte avioane şi au aruncat bombele în zona marcată. Primele bombe au căzut pe spital.

       Vorbind aşa am ajuns la casa unde fusese găzduită familia Târniceru. Am bătut în uşa unde locuia ceferistul şi dinăuntru o voce ne-a poftit să intrăm. Omul sta pe un fel de fotoliu improvizat: un scaun cu spătar şi căptuşit. A­vea piciorul drept bandajat până la genunchi aşezat pe un scă­unel mai jos pe care pusese o pernă. Colegul meu a fă­cut prezentările. Regret că nu-mi mai aduc aminte numele lui. L-am întrebat:

       – Domnule, spune-mi, te rog, cum s-au petrecut lucrurile în timpul bombardamentului.

       – Prea multe nu vă pot spune pentru că o bună parte din timp am fost inconştient. S-a anunţat alarma aeriană şi că numeroase avioane inamice au intrat în spaţiul aerian al României. Eram de serviciu la Biroul de mişcare. Trebuia să evacuez din gară cât mai repede trenurile de călători şi acelea cu substanţe explozibile şi inflamabile. Aveam sub ochi o schemă a tuturor garniturilor ce se găseau la ora aceea în spaţiul gării. Am luat repede telefonul şi am dat dispoziţie de ieşire şi oprire în câmp, rând pe rând la toate garniturile care trebuiau evacuate, având grijă să nu produc încurcături. Am reuşit să evacuez tot ce trebuia evacuat şi am ieşit din birou să fug către un adăpost antiaerian din apropiere, când au început să cadă bombele.

       Veneau de sus cu un urlet sinistru de parcă ar fi fost chiotul a mii de draci apoi aerul a început să clocotească de explozii, ca un enorm cazan al Satanei. Primele bombe au căzut pe spital. Bombe explozive amestecate cu bombe incendiare. Ţigle, cărămizi şi pietre zburau prin aer. Curând clădirea s-a prăbuşit şi fumul şi praful au întunecat lumina soarelui. Doar explozia bombelor din apropiere se vedea ca o sclipire de fulger. Pe mine, suflul unei bombe apropiate m-a trântit între linii. La o altă explozie am simţit o durere puternică în picior apoi mi-am pierdut conştiinţa. M-am trezit când doctorii îmi scoteau din rană schija care mă rănise. Operaţia s-a făcut pe câmp. Spitalul nu mai exista şi nici medicamente la îndemână doar cu ceea se găsea în trusa de prim ajutor…

       Mai târziu Târniceru mi-a povestit că ceferistul s-a vindecat şi a fost decorat pentru prezenţa de spirit şi devotamentul de care a dat dovadă în operaţia de evacuare a gării înainte de bombardament.

       În seara acelei zile am mers să iau masa la cantina studenţească. Colegii povesteau despre întâmplările primei zile de Paşti. Erau cu toţii în biserica din sat. Biserica era ticsită. S-a făcut Învierea şi acum se oficia Liturgia primei zile de Paşti. Slujba se apropia de sfârşit când, deodată, s-au auzit bubuiturile exploziilor din oraş şi pământul se cutremura sub picioarele lor. Panică. Toată lumea s-a bulucit spre ieşire, dar uşile erau neîndestulătoare pentru nerăbdarea oamenilor. Studenţii s-au aşezat într-un fel de scară vie sub ferestre, iar fetele s-au urcat pe spatele lor până la ferestre şi au sărit afară. I-a apucat pe toţi o frică de nedescris.

       În urma bombardamentului consiliul profesoral şi rectorul au luat hotărârea să ne mutăm şi din Turnu Severin, undeva la ţară. Dealtfel acesta era şi consensul autorităţilor oraşului. Toate persoanele care nu erau strict necesare funcţionării instituţiilor să se deplaseze în zona rurală. Până una-alta s-a deschis seziunea de examene. M-am înscris la Chimia Generală cu profesorul Flor Rădulescu. Am dat examenul scris într-o şcoală mare de fete, da la periferia oraşului. Când trebuia să dăm examenul oral s-a anunţat alarma aeriană şi am fugit cu toţii pe câmpul din apropiere. Ne-am răzleţit pe câmp ca să nu stăm la grămadă şi profesorul s-a aşezat într-o adâncitură a terenului de unde ne primea rând pe rând câte unul să ne examineze.

       În timpul bombardamentelor avioanele mai aruncau şi mine contra vaselor fluviatile care circulau pe Dunăre. Pentru distrugerea acestor mine, Nemţii aveau un avion special care avea sub aripi o antenă ca un colac de sârmă şi zbura mereu deasupra apelor fluviului.

       Am primit noul ordin de evacuare de la Turnu Seve­rin la Deveselu, o comună la vreo 30 de kilometri în susul apei. Materialele se vor transporta pe apă iar personalul pe şosea cu camioanele, carele sau căruţele ce le vom putea găsi. În timpul acestei deplasări am rămas o zi fără can­tină. Victor Târniceru m-a luat cu el la cantina refugiaţilor din oraş unde lua masa familia lui. Cantina asta funcţiona la Şcoala Ciovica lângă Poşta oraşului. Poşta era o clădire de o frumuseţe deosebită.

       Îndată ce am luat masa, a sunat alarma şi avioanele ina­mice şi-au făcut apariţia. În faţa porţii de intrare a şcolii se afla un şanţ de adăpost deschis. De partea cealaltă a clădirii era construit un adăpost mai bun, cu pereţii căp­tu­şiţi cu lemn şi cu tavan de lemn peste care era pus pă­mânt şi brazde de iarbă. Ne gândeam să mergem în adă­postul acela special dar n-am avut timp, căci bombele au început să cadă. Sus de tot se vedea plutind în aer ţarcul de fum albicios şi noi eram înăuntrul lui. Am sărit în şan­ţul acela deschis de la intrare. Bombele veneau de sus ur­lând sinistru şi explodau prin apropiere zvârlind bucăţi de cărămidă, pietre şi pământ pe capetele noastre. Eram îm­bră­cat cu sumanul. L-am scos şi l-am întins peste câteva capete care erau îngrămădite în apropierea mea, dintre toţi îmi amintesc numai figura mamei colegului meu, Târnice­ru. Stam a­şa şi aşteptam ca din moment în moment să vină şi bomba destinată nouă. Am auzit-o venind. Cobora ur­lând exact spre locul unde ne aflam noi. Mi s-a părut chiar că mi-a atins părul din creştetul capului şi mă miram cum s-a întâmplat asta fără să-mi rupă mai întâi sumanul, dar bomba a trecut de partea cealaltă a clădirii şi a căzut în a­dăpostul acela special, împroşcându-ne pe noi de sus peste clădirea şcolii cu pământ, pietre şi ţăndări de lemn. Noi cei din şanţ am scăpat teferi, dar din adăpostul special au scos vreo zece morţi şi nu ştiu câţi răniţi unii din ei foarte grav. Clădirea poştei şi cea a telefoanelor care erau în apropierea şcolii Ciovica erau avariate rău. După întâmplarea asta n-am mai avut chef să mai stau prin oraş. Am găsit un sătean cu carul cu boi din Deveselu, care făcea prestaţie pentru transportarea noastă din oraş la sat. Rămă­sesem ultimul căci ceilalţi colegi au reuşit să iasă din oraş înainte de bombardament. Şi omul cu carul cu boi a întâr­ziat prin oraş şi-a avut norocul să scape viu şi el şi boii ca să mă ducă şi pe mine în sat. Aşa lucrează norocul câteo­da­tă! Am mers cu carul pe la gazda veche, mi-am pus geamantanul în car şi m-am aşezat şi eu peste el. Pe drum a început ploaia. N-aveam cu ce să mă apăr de ploaie decât sumanul, dar geamantanul meu era de carton presat. Ca să nu se înmoaie l-am învelit cu sumanul iar eu m-am culcat în car lângă el şi proprietarul „vehicolului” a aruncat peste mine cele două rogojini pe care le luase de acasă „aşa ca să fie”. Când am ajuns la Deveselu eram ud leoarcă. Nici geamantanul nu era prea uscat dar se mai ţinea la grămadă încă şi acest lucru era de mare importanţă.

       La Deveselu am fost cazaţi în localul şcolii primare iar cantina funcţiona în localul unei foste cârciumi al cărei proprietar era plecat pe front şi nu avea pe nimeni din fa­mi­lie care să se ocupe de ea. Sala de mese a cantinei ser­vea şi ca sală de examene. Aici mi-am luat examenele de Geometrie Analitică şi de Calcul diferenţial şi integral cu Mangeron. Satul Deveselu era aşezat pe un teren neted o­ri­zontal şi din cauza asta în timpul ploilor apa stagna timp îndelungat. Era nevoie de un sistem de şanţuri care să co­lecteze şi să îndepărteze apa de pe drumuri, mai ales acolo unde ne aflam noi în regiunea primăriei şi a şcolii primare. Trebuia să ne dăm examenele căci eram în sesiune dar în acelaşi timp, trebuia să lucrăm şi la şanţuri pentru că rec­toratul şi consiliul profesorilor a considerat că este de da­to­ria noastră să facem ceva şi noi pentru comuna care ne adăposteşte. Învăţam şi făceam şi muncă voluntară. Mai corect zis, munca voluntară o făceam prin rotaţie, înţele­gân­du-ne între noi să o facem când nu ne presau exame­nele. Cadrele muncitoreşti ale Politehnicei lucrau şi ei la un trotuar din beton în jurul clădirii primăriei. Masa la can­tină o luam împreună cu profesorii şi studenţii. Muncitorii mai toţi erau cu familiile şi se gospodăreau acasă. Noi studenţii căutam să fim cât mai atenţi cu profesorii noştri şi treptat, treptat s-a făcut o apropiere sufletească între profesori şi noi. toţi eram refugiaţi şi supuşi aceloraşi greutăţi. După câteva săptămâni de la venirea noastră satul arăta mai frumos, mai îngrijit. Avea şanţuri de scurgere şi apa de ploaie nu mai băltea pe drumuri. Avea trotuar ne­ted în jurul primăriei. Şanţul de la intrarea la şcoala prima­ră era prea larg ca să-l poată traversa copiii mai mici. Un student din Maramureş care practicase dulgheria când era acasă, pe numele lui Brodnic, a făcut un podeţ de lemn de trecere peste acest şanţ de toată frumuseţea.

       Dar războiul cerea şi el sacrificii mai ales financiare şi guvernul nu mai avea bani ca să le plătească bursele. Nu mai erau bani pentru alimente la cantină şi în iunie mai erau programate încă multe examene. Profesorii noştri au luat iniţiativa ca fiecare din ei să plătească din salariul său masa la cantină a unui student. Pentru mine a plătit dom­nul profesor Farcaş, profesor de Tehnologie a metalelor. În felul acesta s-a prelungit şederea noastră la Deveselu până la sfârşitul sesiunii de examene care coincidea cu sfârşitul lunii iunie. Mai mult n-am mai putut sta. Bursele nu s-au mai plătit şi cantina s-a închis. A trebuit să plecăm care pe unde putem. Spre norocul meu eu ţinusem legătura cu familia mătuşii şi doar cu câteva zile mai înainte primi­sem o carte poştală de la ei în care-mi comunicau că un­chiul Ion, care sosise între timp „acasă” la familie, şi îm­pre­ună cu mătuşa primiseră locuinţă şi locuri în învăţă­mânt la şcoala primară cu două posturi din satul Martinie comuna Şugag din Judeţul Alba şi mă invitau să-i vizitez. Am profitat de ocazie şi am venit în vizită pe termen mai lung care s-a prelungit până la sfârşitul lui iulie. Am venit cu trenul până la Sebeş Alba. De acolo mai departe nu mai exista tren. Exista numai o şosea construită în vremea lui Carol al doilea care urca pe malul râului Sebeş spre munte trecând prin satele Petreşti, Săsciori, Laz, Căpâlna până la Mărtinie, primul sat din comuna Şugag. Un singur auto­buz urca din Sebeş Alba până la Şugag dar când am ajuns eu la staţie, acesta plecase. Am căutat să găsesc o căruţă. N-am găsit. Distanţa era cam mare să merg pe jos cam 30 de kilometri. Eu aveam cu mine geamantanul şi planşeta de desen cu teul cel mare. Planşeta o amenajasem ca s-o port agăţată de umăr cu un fel de curea iar teul l-am legat bine cu sfoară la punctele de legătură a planşetei cu cureaua. Am ridicat bagajele de jos, le-am cumpănit bine să văd cam cât de grele sunt şi… hai la drum, cu speranţa că mă va ajunge din urmă vreo căruţă care să mă ducă până la Mărtinie.

       Şi-am tot mers haida-hai, dar căruţă nu m-a mai ajuns. Am ajuns în comuna Laz. Acolo lângă şosea era o fân­tâ­nă cu găleată şi un cetăţean îmbrăcat în costum naţio­nal bucovinean tocmai scotea apă. Mie îmi era o sete gro­za­vă. L-am rugat să-mi dea voie să beau şi eu puţină apă. Fântâna avea şi o căniţă legată cu un lănţişor. Mi-a dat o cană şi am băut-o pe nerăsuflate. M-a întrebat de unde vin aşa încărcat cu atâtea halături. I-am spus cine sunt şi el şi-a spus numele – învăţătorul Berciu, directorul şcolii prima­re din Laz. I-am spus că eu mă duc la unchiul meu învăţă­to­rul Ion Oţel din Mărtinie. Se cunoşteau! M-a invitat să rămân peste noapte la ei. Între timp venise şi soţia să vadă de ce întârzie bărbatul la fântână. N-am vrut să-i deranjez şi am dat să pornesc mai departe. El a observat că am bagajul cam greu şi mi-a spus să mai las ceva la ei până a doua zi. Foarte bucuros am lăsat planşeta şi teul care mi se bălăbăneau pe umăr şi mă incomodau. Le-am mulţumit pentru toată bunăvoinţa şi am plecat mai departe la drum.

       Când apunea soarele treceam prin Căpâlna iar când se înnopta de-a binelea, băteam în poartă la şcoala primară din Mărtinie. M-am bucurat mult de regăsire căci ei erau singura mea familie pe care o aveam în ţară şi ştiu că şi ei mă considerau un membru al familiei lor. Le-am povestit pe scurt situaţia mea şi despre întâlnirea mea cu domnul Berciu şi ei aveau o părere bună despre el.

       În timp ce vorbeam mătuşa a observat că nu mai pu­team ţine ochii deschişi şi mi-a arătat repede un pat: „Mai lasă poveştile şi pe mâine!” Cred că am adormit înainte de a lua contact cu patul aşa eram de obosit. A doua zi un­chiul s-a dus până la Laz, i-a mulţumit domnului Berciu pen­tru ajutorul pe care mi l-a dat şi mi-a adus de acolo plan­şeta şi teul.

       Satul Mărtinie era format din câteva case aşezate chiar în valea râului şi altele răspândite pe câte un tăpşan ce­va mai înalt dar nu prea departe de firul apei. Şcoala primară şi moara satului erau în vale lângă şosea iar peste drum de ele era „bolda”, prăvălia satului ţinută de Nana Ludovica Teacoe de unde sătenii îşi cumpărau toate cele de trebuinţă. Soţul ei era mai în vârstă şi nu mai putea lucra. Aprovizionarea prăvăliei o făcea fiul lor Ion care aducea „din vale” de la Sebeş marfa de care era nevoie. Ion era şi el însurat şi toţi patru locuiau împreună. Alături de gospodăria familiei Teacoe era o grădină şcolii primare în folosul învăţătorilor şi o fântână cu apă de băut. Apa de pe valea Sebeşului era alcalină şi locuitorii cam sufereau de guşă. De la Mărtinie şoseaua continua să urce în lungul apei prin centrul comunei Şugag unde se găseau primăria, poşta şi singurul telefon din sat şi şcoala primară cu cinci posturi de învăţători, o biserică ortodoxă şi un birou de notariat. De la Şugag drumul continua în susul apei până la comuna Dobra de unde defileul acesta printre munţi trecea creasta în valea Jiului în Oltenia. Locurile acestea erau de o frumuseţe sălbatică şi sunt descrise de Mihail Sadoveanu care le-a vizitat îndată după terminarea şoselei pe care o intitulează „Drumul regelui” cu denumiri de lo­curi pitoreşti ca „Masa Uriaşilor” sau „Valea Frumoasei”, „Jidoscina” şi altele. Musafiri de prin oraşele vecine vin să-şi petreacă vacanţa de vară în mijlocul acestei naturi neîntinată încă de aglomerări omeneşti. Dacă te abaţi de la şosea din Mărtinie spre stânga pe o potecă peste „cioacă “ dai de comuna Jina iar mai departe în continuare de Poiana Sibiului şi Staţia CFR Apahida.

       Mai târziu când am cunoscut mai bine împrejurimile veneam la ai mei cu trenul până la Apahida şi trecând prin Poiana şi Jina coboram pe potecă la Mărtinie. Din Şugag se face la dreapta o altă potecă care urcă la cătunul Bârsa­na unde a funcţionat ca învăţătoare mătuşa când a rămas singură. Pe această potecă n-am urcat niciodată. Pe atunci eram la Iaşi făceam anul doi şi trei fără vacanţă între ei. Examenele erau aglomerate şi nu mai puteam pleca nicăieri. Au urmat anul patru proiectele şi practica pe şantierul de construcţie nici gând de timp liber să ajung până la ea.

       Eram în anul 1944. La 31 iulie s-a anunţat la radio să ne prezentăm de urgenţă la bivuacul de la Arsuri lângă Găeşti pentru luna de Pregătire militară. Nimeni din satul Mărtinie nu avea aparat de radio. Colegul meu Victor Târniceru locuia la Alba Iulia şi a aflat acest lucru şi a plecat imediat că termenul de prezentare era scurt, dar înainte de a pleca, a ţinut să mă anunţe şi pe mine: a sunat la telefon comuna Şugag, că Mărtinie n-avea nici telefon, şi a rugat-o pe telefonistă să-mi trimită vorbă prin cineva să vin la Găieşti imediat, dar telefonista n-a găsit pe nimeni în ziua aceea. A doua zi a transmis vestea printr-un om din Şugag care cobora în vale la Laz. Omul şi-a văzut de treburi şi m-a înştiinţat abia seara când se întorcea acasă. Dis de dimineaţă unchiul m-a suit în căruţă şi m-a repezit la gară la Sebeş Alba. Am luat trenul până la Vinţul de Jos şi am aşteptat acolo un tren cu care să ajung până la Găieşti, aşteptare care a mai durat câteva ore. Călătoream îmbrăcat în salopetă albastră care o aveam noi ca uniformă şi cu chipiul de teterist de culoare kaki, dar n-aveam nici un act militar la mine. Pe drum am nimerit peste un control militar pe cale ferată. Un plutonier cu doi ostaşi mi-au cerut ordinul de serviciu. Nu aveam dar le-am arătat carnetul de student de student la Politehnică cu fotografia lui pe el. Pentru cei ce mă controlau nu era de ajuns, m-au dat jos din tren în gara Mediaş şi m-au predat şefului controlului militar din gară, un căpitan al cărui nume nu-l mai ştiu. Cu acesta m-am înţeles destul de uşor, ca să nu mai am neplăceri mi-a făcut el un ordin de serviciu dar când am ieşit din birou trenul nu mai era în gară. Plecase fără să mă aştepte. A trebuit să aştept din nou în gară venirea altui tren spre Bucureşti. Alte ore pierdute. Am ajuns la Găieşti pe la ora unsprezece înainte de amiază. În gară am dat peste sergentul Sassu, instructorul de la plutonul nostru. am mers repede la el şi l-am întrebat cum pot ajunge la Arsuri.

       Mi-a spus că şi el va merge tot acolo după ce va preda corespondenţa la comandamentul militar din oraş, care era chiar acolo lângă gară. S-a întors peste câteva minute şi am pornit spre bivuac pe jos. Mi-a spus că domnul căpitan e mânios foc pe cei ce nu ne-am prezentat la timp la Pregătirea militară. I-am explicat sergentului cum am ajuns să întârzii trei zile faţă de termenul anunţat la radio. Sergentul m-a înţeles. Vorbind am ajuns la marginea unei păduri de salcâmi. Bivuacul consta din nişte corturi instalate într-o poiană din această pădure. Mai multe corturi mai mici şi vreo câteva mai mari. Cele mari erau – pentru comandantul companiei, pentru subofiţeri, pentru depozitarea armamentului, pentru depozitarea diferitelor materiale şi pentru depozitarea alimentelor. Sergentul Sassu mi-a arătat care este cortul comandantului şi m-a lăsat să mă descurc singur mai departe.

       Plutoanele tocmai se întorceau de la exerciţiile de dimineaţă pentru masa de prânz. Căpitanul tocmai ieşise din cort şi se pregătea să primească raportul.

       – A, tu erai? Bolşevicule, dezertorule, ai întârziat trei zile. Trebuie să te dau la Curtea Marţială. Ai să vezi tu ce înseamnă să te joci cu armata!

       – Domnule Căpitan, daţi-mi voie să vă raportez. Vin din satul Mărtinie Judeţul Alba. E un sat de munte unde nu există aparat de radio nici telefon. Colegul Târniceru din plutonul 3 mi-a trimis înştiinţarea, la un telefon dintr-un sat apropiat. Până ce a ajuns vestea la mine au trecut două zile. Pe drum am mai fost dat jos din tren şi interogat de comandamentul militar al gării Mediaş că nu aveam ordin de serviciu ca să călătoresc în uniformă. Vedeţi ordinul pe care mi l-a eliberat comandantul militar al gării Mediaş ca să pot călători până la Găieşti.

       Căpitanul l-a chemat pe Târniceru ca să confirme cele spuse de mine. Abia am scăpat. Mi-am reluat locul meu în pluton. În corturi eram repartizaţi trei câte trei. Eu eram împreună cu Andrei F. Emil şi cu Schiller Radu, un cernăuţean.

       După masa de prânz, când eram gata să plecăm iar la instrucţie, iată că mai apare un alt întârziat, studentul Co­roiu. Nea Petrică se repede şi la el cu „dezertorule” şi cu „Curtea Marţială”. Nu ştiu ce justificare a avut Coroiu, dar pâ­nă la urmă căpitanul l-a iertat şi pe el şi furtuna s-a li­niş­tit.

       Într-o zi, în timpul când noi eram pe câmpul de in­struc­ţie au apărut pe cer avioanele americane să bombar­deze Ploieştiul, respectiv Rafinăria de la Brazi.

       Am asistat de la distanţă la o luptă aeriană între câte­va avioane de vânătoare româneşti şi bombardierele ame­ri­­­ca­ne apărate de avioanele lor de vânătoare. Un aviator român a ţâşnit de jos drept în mijlocul unei escadrile de fortăreţe aeriene americane trăgând în plin în toate care îi ieşeau în cale. În curând patru bombardiere americane şi avionul românesc cădeau la pământ în flăcări şi fum.

       Când ne-am întors de la câmpul de instrucţie, la radio se dădea un anunţ:

       – Comandorul Ion Micu, asul aviaţiei de vânătoare române a fost doborât de aviaţia americană după ce el a doborât mai întâi patru „fortăreţe aeriene”. Comandorul Mi­cu se află internat în spital unde i se dau îngrijirile ne­ce­sare – cu acest om curajos aveam să fiu mai târziu vecin de celulă la Aiud. Modul de acţiune a comandorului Micu era foarte inteligent: inamicul era foarte numeros şi supra­înarmat. El apărea subit în mijlocul lor şi îi punea în impo­si­bilitate să folosească armamentul lor superior, deoarece riscau să tragă unii în alţii, putându-l folosi numai atunci când în spatele aviatorului român se crea un spaţiu gol.

       În timp ce stăteam neclintiţi cu ochii la cer adăpostiţi la liziera de sălcii din lunca Argeşului, un coleg din pluton îmi şopteşte: „Tu vii duminică la nuntă?„

       -Ce nuntă?

       -Cum, tu nu ştii? Se însoară domnul locotenent Oncescu. Nunta o face aici la Găieşti.

       – Nu sunt invitat!

       – Poţi să vii şi tu. El e în concediu dar a fost ieri pe aici şi ne-a invitat pe toţi.

       – Poate voi veni. Nu ştiu!

       În duminica următoare după raportul de dimineaţă căpitanul Petre Rădulescu ne anunţă: „Astăzi sunteţi liberi toată ziua – până la ora 6 seara. Sunteţi invitaţi la nunta domnului locotenent Oncescu la ora 11³⁰ în Biserica Ortodoxă din oraş.„

       – Elevul Victor Leahul!

       – Prezent!

       – Eşti consemnat în bivuac pentru toată ziua. Eşti pedepsit pentru întârzierea de trei zile când ai venit pentru luna de instrucţie!

       Am urmărit să văd dacă şi Coroiu a fost pedepsit. Nu, el a fost liber să plece în oraş cu toţi ceilalţi. Eram singu­rul pedepsit din tot bivuacul. Mai bine aşa! Eram scutit de o nouă strângere de inimă!… Un favor!

       La ora 6 seara eram iar cu toţii în bivuac. Ni s-a servit cina. Aud comentariile.

       – Oncescu a fost la înălţime. A dat de băut şi de mân­care la toţi elevii.

       – Mireasa era frumoasă dar prea tânără pentru anii lui…

       – Dar cine era domnul acela înalt, blond cu figură de lord englez?

       – Acela era tatăl miresei!

       – Dar mama miresei care era?

       – Mama ei a murit în bombardament!

       În zilele care au urmat bombardamentele inamice s-au intensificat. Ne bombardau şi ziua şi noaptea.

       Într-una din nopţi auzim o bombă vâjâind pe deasupra bivuacului nostru. A căzut în pădure undeva mai departe dar n-a explodat. Aşteptam cu emoţie să cadă şi alte bombe peste bivuac. N-au mai căzut.

       La ziuă s-au dus subofiţerii să cerceteze locul unde a căzut bomba. După vreo două ore enigma s-a lămurit. Avioanele care bombardau noaptea foloseau nişte rezervoare de benzină suplimentare montate sub aripi. După golire, aceste rezervoare erau aruncate ca să uşureze zborul avionului. Unul din ele fusese aruncat din întâmplare când avionul trecea peste bivuacul nostru.

       În seara de 23 August toţi subofiţerii noştri s-au adunat să asculte veştile. Erau strânşi cu toţii în jurul aparatului şi nu se depărtau de el ci ascultau cu atenţie încordată. Cortul nostru nu era destul de aproape ca să auzim despre ce este vorba, dar până la urmă am aflat şi noi. Partidele istorice în frunte cu regele au încheiat un armistiţiu cu Sovieticii. Ion Antonescu e arestat. Studenţii din facultăţile militarizate sunt lăsaţi la vatră. Mâine vom pleca şi noi acasă. A doua zi căpitanul Petre Rădulescu ne dă foi de drum personale. Formularele ni se distribuie în alb, noi le completăm şi el le semnează şi pune ştampila. Am completat şi eu formularul şi am mers la el pentru semnătură. Se vede după figură că este jenat după toate ofensele pe care mi le-a adresat până ieri şi încerca să pară indiferent şi chiar jovial. Armele noastre A.U. 1821 rămân în depozit. Subofiţerii vor avea grijă de ele. Salopetele albastre, capelele şi bocancii rămân asupra noastră. Pregătirea noastră militară s-ar putea să continue după începerea cursurilor. Deocamdată suntem în vacanţă. Merg la staţia C.F.R. Trenul personal vine supraîncărcat. Nici pe acoperişul vagoanelor nu mai era loc. Mai aştept şi mă urc într-un tren de marfă într-un vagon cu acoperiş. În sfârşit iată-mă într-un tren care se mişcă. Unde să mă duc? Sunt un vagabond. N-am nici casă, n-am nici masă…

       Da! Aşteptând trenul în gara Găieşti m-am întâlnit cu fostul meu coleg de liceu Mircea Hanţcu şi el mi-a spus că la Seleuş lângă Daneş este o tabără de vară pentru copiii fă­ră părinţi refugiaţi din teritoriile cedate. Directorul tabe­rei acestei tabere este Bob Danciu, un fost elev al liceului nostru de la Cernăuţi iar contabilul taberei era Nicolae Turtureanu din Pătrăuţii Sucevei. Tabăra era foarte bine administrată şi avea suficiente rezerve ca să funcţioneze până la începutul anului şcolar, la 15 septembrie. Marfarul în care mă urcasem trecea pe acolo. Dacă va încetini în sta­ţie voi sări din mers, dacă nu, voi coborî la prima oca­zie şi voi căuta un mijloc să mă întorc.

       În vagonul nostru călătoreşte şi un ostaş german care până în prezent a reuşit să rămână neobservat. Stă aşezat pe nişte cutii de tablă cu coatele pe genunchi şi cu faţa în­gropată în palme, să nu mai vadă lumea asta, sau poate să nu fie luat în seamă, dar cineva pe parcurs l-a observat şi l-a denunţat. Într-o gară trenul se opreşte brusc şi o patrulă de ostaşi români apare la uşa vagonului nostru şi-i dă or­din să coboare şi-l iau prizonier. Aliatul de ieri azi a deve­nit prizonier. Mă uit la numele gării „Daneş”. Sar şi eu re­pede din vagon şi intru în sala de aşteptare. În sală un ce­tă­ţean asculta radio. Lume îngrămădită în jurul lui. La Bu­cureşti se dau lupte între Armata română şi detaşamentele nemţeşti amplasate în diferitele cartiere ale capitalei. Pe de altă parte comandamentul forţelor sovietice comunică cu­ce­rirea prin lupte grele a oraşelor Botoşani, Roman şi Iaşi. S-au capturat prizonieri 40.000 de ostaşi români. Mă întreb, care este realitatea? Lupte grele sau armistiţiu? Sun­tem aliaţi sau suntem luaţi prizonieri?

       De fapt nu suntem decât un stăvilar sfărâmat şi acum trece tot noroiul peste noi… Am întrebat pe cei din jur de ştie cineva cum pot ajunge la Seleuş? Am găsit un om care mi-a arătat o potecă. „Ţine calea asta şi ai să ajungi acolo.” Tot umblând şi întrebând am ajuns la Seleuş la biroul şefului taberei Bob Danciu care m-a primit să rămân în tabără. Studenţii din tabără formau un fel de cadre pedagogice şi locuiau pe la casele gospodarilor din sat. elevii locuiau în dormitoarele amenajate în sălile de clasă ale şcolii primare. Eu am fost trimis la aceeaşi gazdă cu Ion Bordeianu şi cu Nelu Dumitreasa şi m-am înţeles bine cu ei. Pe la alte gazde se găseau „studenţi” care aveau să devină nume celebre mai târziu ca Manea Mănescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţii – protejaţii doamnei Venturia Goga de la „Patronaj”. Dealtfel tabăra aceasta era o soră a celei de la Deva. Nici şcoala de planorişti nu lipsea şi profesorul Ion Matei făcea şi aici zboruri lungi lansat cu capestanul de elevii săi, care făceau de obicei alunecări la sol. Dar la Seleuş s-a întâmplat un accident grav. Elevul Arvinte în timpul unui astfel de exerciţiu a făcut o mişcare greşită, s-a accidentat grav şi a murit la spital. Asta s-a întâmplat mai la începutul taberei înainte de a veni eu. Unii elevi ziceau că Arvinte ştia nişte lucruri pe care nu trebuia să le ştie şi de aceea a murit. Acum în pădurea din apropierea satului pe coasta unui deal nu prea înalt era construit din garduri de nuiele şi brazde de iarbă un fel de amfiteatru în semicerc în care s-au organizat serbări cu public din sat şi era numit „Amfiteatrul Arvinte.„

       Într-o zi au trecut peste sat vreo şapte avioane germane „Stukas” de bombardament în picaj. Zburau la joasă înălţime şi populaţia din sat care era săsească le făcea semne de salut. Probabil că printre ei era vreun sătean de-al lor. Bombardaseră Palatul Regal din Bucureşti.

       S-a mai făcut la Seleuş încă o serbare după ce am venit eu, dar fără public şi nu la amfiteatru ci pe o insulă cuprinsă între două braţe ale Târnavei. A venit domnul profesor Usatiuc. Nicuşor Turtureanu l-a trecut în spate prin vadul râului. Îl aşteptam noi elevii şi studenţii din tabără şi fetele din tabăra lor de la Daneş. A urmat un program de cântece şi recitări şi profesorul ne-a vorbit des­pre perspectivele de viitor ale neamului nostru: Să nu ne pierdem speranţa. Între comunismul dictatorial şi capi­ta­lis­mul democratic este o contradicţie prea mare şi nu va dura mult până ce conflictul va izbucni. Atunci americanii care deţin o tehnică uriaşă de vreau or de nu vreau, vor trebui să elibereze Europa de Răsărit.

       Îndată ce trupele noastre de pe frontul de Răsărit au primit ordin să înceteze orice rezistenţă, „eliberatorii” noş­tri au năboit peste Moldova luând prizonier pe oricine era îmbrăcat în haină militară. Dacă pe drum se mai întâmpla vreun prizonier să scape din convoi, ‘pristavoiul’ se repe­zea la un trecător de pe stradă sau dacă era într-o gară de călători care aşteptau trenul, lua pe unul din ei de umeri şi îl băga în convoi ca să fie la număr. Toate încercările ulte­ri­oare acelui năpăstuit de a raporta abuzul la forurile supe­ri­oare pe unde ajungea erau zadarnice. Indiferent cum, numărul trebuia să corespundă. Au fost mulţi civili care au ajuns în felul acesta prin lagărele de prizonieri din Siberia. Unităţile sovietice „în înaintarea lor victorioasă” rechiziţi­o­nau tot ce la cădea la îndemână, cai, căruţe, maşini fără să dea nici o hârtie, nici un bon de rechiziţie. Soldaţii te dezbrăcau de haine şi te descălţau de bocanci ca să le vândă pe băutură. Setea de alcool era aşa de mare că erau în stare să bea alcoolul de dezinfectare a rănilor de la spitale şi chiar alcool metilic. Când au ajuns în regiunile viticole intrau în cramă, trăgeau un glonte într-un butoi plin şi se aşezau cu gura la gaura făcută de glonte şi beau până nu se mai puteau ridica de jos. În cramele mai mari s-au găsit soldaţi sovietici înecaţi în vin şi plutind pe vinul ce s-a scurs din butoaiele împuşcate. Când prindeau o femeie sau o fată indiferent de ce vârstă o fi fost, se rânduiau la ea câte şase, şapte soldaţi şi n-o mai lăsau decât atunci când era leşinată aproape de moarte. Dacă se dezmeticeau din băutură şi porneau iar pe drum, când întâlneau pe cineva în calea lor întrebau: „Gde Berlin?” (Unde-i Berlinul?). I se arăta o direcţie oarecare şi pornea într-acolo. Dar cea mai mare pasiune a lor erau ceasurile. Cum te vedea cu ceas pe mână ţi-l lua: „Davai ceas!”. Dacă refuzai să i-l dai te trezeai cu un glonţ unde se nimerea şi erai fericit dacă scăpai cu viaţă. Se pare că aşa şi-a pierdut viaţa profesorul nostru Leonaş.

La un spectacol de revistă din Bucureşti marele nostru artist Constantin Tănase prezintă publicului o scenetă devenită în scurt timp celebră în toată ţara:

            A fost rău cu der, die, das

            Da-i mai rău cu davai ceas.

            De la Nistru pân'la Don

            Davai ceas, davai palton,

            Davai ceas, davai soţie,

            Haraşo tovărăşie.

       Pentru îndrăzneala de a fi criticat astfel pe „eliberato­rii noştri de sub jugul capitalist şi moşieresc” artistul este arestat, dus la comandatura sovietică şi bătut crunt: „Să taci, că dacă nu te trimitem pe lumea cealaltă!„

       Şi artistul a tăcut.

       La spectacolul următor la ridicarea cortinei scena pre­zintă o cameră goală. O pendulă mare marchează trecerea timpului cu mişcarea cercului ei de alamă. Apare artistul cu un păr mare învâlvoiat şi ciufulit rău. Pe ambele mâini poartă ceasuri brăţară până aproape de coate şi atârnat de gât un ceas deşteptător. Se opreşte mirat în faţa pendulei şi urmăreşte cu degetul arătător mişcarea cercului auriu:

            Tu tic,

            Eu tac!

            Tu tic,

            Eu tac!

       Publicul a înţeles ce vrea să zică artistul. S-a ridicat în­tr-un suflet în picioare şi a început să aplaude frenetic. În acelaşi timp agenţii comandaturii sovietice îl condu­ceau pe bietul om înapoi la atelierele lor de convingere. Când s-a întors la familie, după câteva zile a murit.

       Abia atunci am înţeles cu toţii ce suflet neînfricat a­vea omul acela ce părea a fi doar un hâtru plin de glume de la Vaslui.

       Pe la 15 septembrie tabăra de la Seleuş s-a închis, dar universităţile nu s-au deschis. Am mers din nou la Mărti­nie căci în alt loc nu aveam unde merge. Trebuia să pregă­tesc examenul de Algebră. Trebuia să fac câteva exerciţii şi carte nu aveam. Fiul preotului din Şugag terminase şi el anul întâi la Facultatea de construcţii de la Timişoara, aşa aflasem de la vecinul nostru Ion Teacoe. Am mers la casa parohială şi l-am căutat. Nu era acasă, rămăsese la nişte rude în oraş ca să înveţe şi el pentru examene, iar în cu­rând vor începe iar cursurile şi va rămâne acolo mai de­parte. Noi, studenţii de la Cernăuţi, nu vom putea începe că nu avem localul necesar.