Asistentul domnului profesor Mangeron la Geometrie analitică era domnul Ciobanu, un om foarte bine pregătit. Aveam cu el ore de seminar împreună cu anul întâi de la Electro-Mecanică şi rezolvam cu el probleme foarte interesante.

       La Algebra superioară l-am avut profesor pe domnul Creangă. El vorbea domol şi puteam să notăm aproape cuvânt cu cuvânt tot ce spunea, dar ne da să rezolvăm acasă probleme cu numere mari. Profesorul Creangă era de părere că un inginer trebuie să fie obişnuit să facă calcule şi cu numere mari fără să greşească.

       Desenul elementelor de construcţii l-am făcut cu domnul Leonaş-Cehovschi. El ne-a vorbit despre calităţile sculelor şi materialelor cu care desenăm planurile de construcţii, simbolurile cu care reprezentăm fiecare material în parte şi metode şi tehnici de lucru cu tuş şi cu culori de apă. Cu el am învăţat desenul numai în anul întâi, apoi a dispărut. Am auzit că a fost împuşcat de Armata Sovietică. Probabil că nu s-a grăbit să predea ceasul.

       Pentru pregătirea militară făceam instrucţie o zi pe săptămână. Studenţii din seriile de înaintea noastră aveau uniforme soldăţeşti kaki cu zig-zagul de teterist la chipiu. Noi cei din anul întâi am primit salopete-combinezon albastre aşa cum purtau muncitorii din atelierele mecanice. Numai chipiul era de teterist. Curelele noastre erau din împletitură de cânepă cu cartuşieră de piele, bocancii militari cu cuie pe talpă. Armele cu care ne instruiam noi şi cu care am făcut prima tragere erau vechi şi decalibrate, de provenienţă austriacă, arme A:U. Arma pe care o aveam eu în primire avea anul de fabricaţie 1821, deci la data naşterii mele ea împlinea o sută de ani de existenţă. Noi studenţii anului I eram împărţiţi în patru plutoane. Eu eram în plutonul 2 şi aveam comandant de pluton pe locotenentul Oncescu. Plutonul 3 avea comandant pe sublocotenentul Tusciuc iar plutonul 4 pe locotenentul Contescu Dumitru, inginer agronom. Nu-mi amintesc cine comanda plutonul 1. Probabil tot locotenentul Oncescu. Comandantul întregii şcoli care constituia o companie era căpitanul Petre Rădulescu zis „Nea Petrică!„

       În una din primele noastre zile de instrucţie când eram gata să plecăm pe teren am observat în grupa vecină cu mine un student pe care nu-l mai văzusem până atunci. A venit la mine să mă cunoască şi s-a recomandat Jean Voinea.

       – Dumneata ai fost în vara aceasta în colonia de la Deva?

       – Da!

       – De ce ai luat legătura cu comuniştii de acolo?

       – Am fost trimis acolo de Ministerul Educaţiei şi am avut contact numai cu aceia pe care eu îi credeam elevi ca şi mine. Dacă au fost şi alte elemente în colonie, nu-i vina mea.

       Pe Jean Voinea nu l-am mai văzut după aceea.

       Întâmplarea a făcut că locotenentul Oncescu a cunoscut-o undeva pe Luţi Pitpinescu, prietena mea din copilărie pe care n-o mai văzusem de vreo şapte ani. La vremea aceea ea avea 18 ani şi era în culmea frumuseţii ei. Locotenentul avea şi el vreo 40 şi s-a îndrăgostit de ea nebun. A început să-i facă propuneri de căsătorie. Într-o zi m-a întrebat:

       – Mă, Leahule, tu cunoşti o fată Viorica-Luţi Pitpinescu.

       – Da.

       – Te-am găsit scris în cartea de bucătărie!

       Nu ştiu, de la ea, sau de la altcineva din familie, loco­te­nentul a aflat că Luţi se gândea serios la promisiunea pe care ne-o făcuserăm amândoi la data plecării ei din sat. De atunci accesele de furie împotriva mea ale domnului loco­te­nent nu mai conteneau, mai ales după ce a aflat că mai sunt suspectat ca „bolşevic”. La orele de instrucţie de pe terenul Cotola, de pe dealul Horecei, la orele când ceilalţi erau în pauză eu eram pedepsit de el să fac mereu întoar­ceri pe loc: „La stânga! La dreapta! La stâng-nprejur!” mereu şi mereu. Eu comandam şi tot eu executam până trecea pauza. Răbdam toate fără să crâcnesc căci eram mândru că Luţi nu cedează insistenţelor lui.

       – Am să te fac să te învârţi pe loc până ai să răzbaţi de cealaltă parte a pământului.

       Dar locotenentul mai avea grijă ca aversiunea lui să se reflecte şi în atitudinea faţă de mine a lui Nea Petrică. La sfârşitul instrucţiei când i se dădea raportul, căpitanul mai trăgea câte un discurs contra bolşevismului pe care îl încheia:

       – Domnule elev, te crezi deştept, dar deşteptăciunea ta se ridică până la înălţimea şnururilor de la bocancii mei!

       Dar evenimentele lucrau împotriva mea. Un nou refu­giu stătea să cadă ca o năpastă peste noi. într-o zi locote­nentul a venit la mine şi cu un ton mai potolit mi-a spus că domnul director Pitpinescu ne-a invitat să venim împreună la el. Mi-a fost nespus de greu să nu ascult de dorinţa bunului meu director, dar ştiam sigur că locotenentul va fa­ce ceva ca să mă umilească. Şi, pentru că invitaţia nu mi-a fost adresată direct mie, ci prin intermediul locote­nen­tului, nu m-am dus deloc.

       A venit vremea să facem exerciţii de tragere cu gloan­ţe de război cu armele pe care le aveam în primire fiecare. Era în a doua jumătate a lunii noiembrie şi apa nu îngheţa­se încă. Peste noapte plouase şi poligonul de tragere era plin de bălţi. Armele noastre erau decalibrate rău. Ocheai în panoul din faţa ta şi glonţul mergea în panoul vecinului din dreapta sau din stânga. La înregistrarea datelor de la pa­nouri s-au dus doi colegi Ion Neţelea şi Vasile Glugan. Noi intram la tragere câte cinci odată şi aveam în faţă cinci panouri pe care se prindeau de fiecare dată hârtii noi cu ţinte desenate în cercuri concentrice. Aşa fel se contro­lau rezultatele fiecăruia din noi. Cei doi colegi aveau la ei câte un cartuş neutilizat şi mai marcau pe foaia de hârtie „locul unde ar fi trebuit să pătrundă glonţul”, altfel rezul­ta­tul tragerii ar fi fost un dezastru. A venit şi rândul grupu­lui meu de cinci. Am intrat în dispozitiv în faţa panourilor. Am primit câte un încărcător cu câte cinci gloanţe. L-am in­trodus în locaşul de încărcare a armei şi am pus arma jos cu grijă să n-o murdăresc de noroi. Nu ştiu cum s-a făcut că arma a alunecat de pe poziţia unde o aşezasem şi s-a oprit exact într-o baltă. M-am aplecat s-o ridic la loc. În mo­­men­tul acela l-am auzit pe Nea Petrică strigând mâni­os:

       – Bolşevicule, pui mâna pe armă ca să tragi în mine? Locotenent Oncescu scrie-l cu cinci nopţi de carceră!

       Puteam să fiu fericit. În loc să stau noaptea să-mi fac temele sau să lucrez la planşe, voi dormi la carceră. Era şi asta un fel de evadare din banalul comun. Am primit ordin să tragem. Am ridicat arma din baltă şi am tras. Pe unde au ajuns gloanţele mele nu ştiu. Restul l-au făcut cei doi de la ţinte. Şi aşa am ajuns să am cea mai bună performanţă de la tragerea aceea.

       Plutonierul Ştefan Ştefan, ajutorul locotenentului Oncescu, văzându-mă mereu pedepsit cu şi fără motiv a început să mă simpatizeze. Îl amuza faptul că eu nu arătam niciodată că aş fi supărat din cauza pedepsei. De fapt eu eram mândru de rezistenţa Luţiei. De data asta însă Ştefan Ştefan s-a dus la Nea Petrică şi i-a sugerat că ar fi bine să-mi ierte pedeapsa din cauza performanţei mele la tragere. Şi aşa am scăpat atunci de carceră.

       A venit şi luna martie. Lăzile cu aparate de laborator şi cele cu cărţi de la bibliotecă au început să ia drumul gării şi de acolo undeva mai în interiorul ţării. Se aştepta ordinul de evacuare a unităţii militare, dar nu venea. În cele din urmă a venit: Fiecare student se evacuează pe cont propriu, cu familia. Luna de concentrare se va face la o dată şi o localitate care se va anunţa la timpul potrivit prin radio.

       Cursurile acelui an s-au încheiat prin mijlocul lui martie. Nu mai era nimic de făcut, frontul se apropia. Trebuia să plecăm şi noi.

       Într-un consiliu de familie s-a luat următoarea hotărâ­re: mătuşa şi cu verii mei se vor evacua cu trenul; unchiul va veni cu căruţa în care va încărca sacii cu grâu şi po­­rumb adunaţi în timpul verii; eu va trebui să urmez ca­lea pe care vor merge colegii mei de armată. M-am îmbrăcat militar, mi-am făcut bagajul – atâtea boarfe câte puteam du­ce cu mine, mi-am luat rămas bun de la toţi şi am pornit-o spre poartă. Acolo l-am întâlnit pe uncheşu Ionică a mătuşii Catrinii.

       – Am venit să-mi iau rămas bun de la tine. Să ne scrii de unde îi ajunge. Ne-am îmbrăţişat pentru despărţire.

       – Lasă, uncheşule, că peste câteva luni mă voi putea întoarce înapoi!

       – Să dea Dumnezeu, dar eu am presimţirea asta: că nu ne-om mai vedea!…

       Aşa a fost. Eu am revăzut satul meu abia peste 55 de ani. Toţi uncheşii şi toate mătuşile mele erau în lumea drep­ţilor. Toţi verii pe care i-am lăsat când erau copii, i-am găsit îmbătrâniţi cu copii însuraţi şi măritaţi de la care aveau acum nepoţi mărişori. Aşa e viaţa noastră a pământenilor.

       Ca să mai pot găsi alţi colegi cu care să plec mai departe am mers la casa unde fusese cantina studenţească. Acolo erau adunaţi un grup de studenţi basarabeni şi bucovineni fără părinţi. Toţi erau din anul I. Îmbrăcaţi în uniforme albastre numai doi din ei erau ofiţeri şi erau îmbrăcaţi ca atare, sublocotenenţii Agratina şi Ciobanu originari din Basarabia. Sublocotenentul Agratina îşi asumă comanda celor prezenţi şi ne explică situaţia:

       Cantina Politehnicii, oalele, cratiţele, vesela, tacâmurile şi instrumentele de gătit precum şi alimentele rămase neconsumate şi de la căminul studenţesc cearşafurile, feţele de pernă, prosoapele şi alte obiecte utile trebuiesc şi le evacuate. Noi trebuie să facem lucrul acesta. În acest scop ne vom împărţi în două grupuri de activitate. Un grup va merge la gară şi va rechiziţiona două vagoane. Al doilea grup va transporta tot inventarul care trebuie evacuat la gară cu ajutorul unui camion pe care îl avem la dispoziţie. Grupul care merge la gară este sub comanda sublocotenentului Agratina, al doilea grup a sublocotenentului Ciobanu. Mă hotărăsc să stau la transport dar grupul care merge la gară mai are lipsă un om. Un coleg de la Construcţii mă cheamă şi plec şi eu cu ei. Garniturile de tren pentru refugiaţi se formau din Gara Grădina Publică. Am mers acolo şi am ocupat două vagoane pe care am scris cu cretă: “ Rezervat pentru Unitatea Militară Politehnica”. Ne-am postat câte unul la fiecare scară de intrare şi am venit aşa în Gara de Nord unde cealaltă echipă adusese la peron inventarul mobil al Cantinei şi al Căminului. În câteva minute totul era încărcat în vagoane. Au urmat apoi bagajele noastre şi ale colegelor noastre fără părinţi şi ale personalului de serviciu a Cantinei iar noi ne mai având loc pe bănci stăteam pe unde puteam printre bagaje. De acum înainte toţi vom fi legaţi împreună ca fraţi şi surori „fii cazanului”. În vagonul nostru s-au urcat şi şeful bucătar cu tot personalul său.

       Călătoria a durat vreo trei zile cu multe opriri lungi prin staţii, căci trenurile militare aveau prioritate. În una din aceste opriri am pornit în lungul trenului să văd dacă mai văd vreo cunoştinţă. Spre marea mea bucurie la un geam am văzut-o pe mătuşa mea şi pe verişoara Aspasia. Călătoream cu acelaşi tren, deci vom fi pe undeva pe aproape. După ce am schimbat câteva vorbe cu ele, m-am întors la vagoanele noastre cu mare bucurie. În cele din urmă trenul nostru s-a oprit la Gara Simian lângă Turnu Severin. De acolo noi, studenţii de la Politehnică am fost încartiruiţi pe la casele gospodarilor din sat iar Cantina s-a instalat în localul şcolii primare. Ceilalţi refugiaţi au ajuns în oraş – staţia următoare – de unde au fost repartizaţi în diferite comune din judeţ. Colegul Nicolae Orlovschi şi cu mine locuiam la Gheorghe Răduţ care îşi avea gospodăria chiar pe malul Dunării. Duminica mergeam la biserica din sat. Un student din anii de mai înaintea noastră, domnul Iri­mi­ciuc, a organizat cu câţiva dintre noi un cor biseri­cesc. Oamenii veneau atraşi de cântările noastre şi în câte­va săptămâni biserica a devenit neîncăpătoare. Când se făceau pomeni noi eram primii invitaţi. În felul acesta ne mai completam caloriile necesare vieţii. Am fost invitaţi să cântăm în zilele de hram şi pe la bisericile vecine, iar după slujbă la mese împreună cu preoţii. Atunci ne întreceam cu toţii la cântece populare.

       În timpul liber făceam plimbări prin oraş. Turnu Severin era un oraş foarte frumos. Strada principală merge pe un mal înalt în lungul Dunării şi are vederea deschisă până la undele apei şi toată coasta aceea a malului e plină de straturi de flori în special cu trandafiri. Pe partea cealaltă a străzii sunt clădiri frumoase care mai de care, adevărate bijuterii arhitectonice.

       Într-un anumit loc zona înflorită este întreruptă de clă­direa impozantă a Liceului Traian, iar lângă el ruinele cas­trului roman Dubreta şi a podului construit de Apolo­dor din Damasc peste Dunăre din porunca marelui împă­rat, cuceritorul Daciei. Am vizitat locul acesta cu profeso­rul nostru de poduri dl. Cornel Antoniu. El ne-a explicat modul ingenios cum a construit el picioarele acelea ale podului în apa puternică curgătoare a Dunării. Până aproape de suprafaţa apei aşeza în mod alternativ un strat de blocuri de piatră şi un grătar din lemne groase de arin. Arinul este un lemn care rezistă foarte bine atâta timp cât stă numai în apă şi este moale şi prin deformare asigură o legătură trainică între blocurile de piatră. Ne-a mai spus profesorul Antoniu multe alte lucruri despre pod şi despre castrul roman de pe malul acesta, dar pe mine m-a impre­si­onat construcţia stâlpilor în apa puternică a Dunării.

       Într-o zi l-am întâlnit pe stradă pe domnul director Pitpinescu, acela care m-a învăţat pe mine la şcoala primară din sat, tatăl Luţiei. Era tare ocupat şi-mi spunea cât de mult şi cât de greu se zbate ca să-i pregătească fetei lui „dota”, zestrea care se cerea prin regulament fetelor care se mărită cu ofiţerii din Armata română. Luţi trebuie să se mărite cu domnul locotenent Oncescu.

       – Ştiu că şi ţie ţi-a fost dragă Luţi, dar n-avem ce face, am ajuns pe drumuri, nu mai avem nimic şi el are o situa­ţie materială foarte bună şi are mărinimia să ne accepte şi pe noi aşa săraci cum suntem. El nu va fi nevoit să se re­fugieze aşa cum s-a întâmplat cu noi! În situaţia asta mi-i nespus de greu să-i cumpăr toate câte i se cer ca să li se aprobe căsătoria şi ea încă nu se poate obişnui cu ideea că tre­buie să facă pasul acesta… Cred că ai să ne înţelegi!

       Vestea mi-a trecut ca un cuţit rece prin inimă: „Săr­ma­na Luţi!… Mireasă fără voia ei!” M-am străduit să nu-mi trădez povara inimii. M-am despărţit de fostul meu director cu urări de sănătate pentru toată familia şi m-am întors la gazda mea. în suflet mi-a rămas un pustiu, un gol care nu s-a mai umplut niciodată.

       În Joia Mare, mă întorceam dintr-o plimbare din oraş. Un coleg mă opreşte în drum.

       – Du-te repede la Cantină că te aşteaptă o doamnă! Mă gândesc: „Cine o fi oare?” Am mers la Cantină. Acolo mă aştepta mătuşa mea.

       – Am venit să te chem să facem Paştile împreună! Am mers repede la gazda mea şi mi-am luat de acolo câteva lucruri de care voi avea nevoie, îndeosebi cămaşa cu modele naţionale cusută de bunica mea. Am plecat împreună cu mătuşa la staţia de cale ferată Cloşani. Staţia asta era punctul de plecare al liniei ferate înguste, o linie de exploatare forestieră care urca spre munte. Avea şi trenuri de persoane. Am cumpărat bilete şi ne-am urcat într-un vagon. În curând trenul a pornit şi a început să urce pe numeroasele serpentine ale căii. Unii călători „ca să-şi mai dezmorţească ciolanele” se dădeau jos din tren, o luau pe potecă de-a dreptul şi se urcau în tren din nou când acesta ajungea la serpentina respectivă. S-a mai întâmplat de vreo două ori că locomotiva a sărit de pe şine. N-a fost prea multă supărare. Vreo patru oameni voinici, cu ajutorul unui cupon de şină au ridicat-o la loc şi trenul a pornit iar. După o călătorie de vreo patru ore în condiţiile acestea am ajuns la staţia comunei Broşteni, unde am coborât şi am luat-o pe jos pe cărare încă vreo trei kilometri până la satul Meriş, un grup de case adunate în jurul unei viroage în care se aflau vreo două izvoare de apă. Casele, ca toate casele ţărăneşti aveau două camere de locuit şi tinda. Din cel două camere una era locuită de proprietar iar a doua era dată în folosinţă unei familii de refugiaţi, fugăriţi de la casele lor de hoardele invadatoare. Astfel erau toate casele de la Meriş şi aşa era şi casa lui Gheorghe Lupu unde era găzduită mătuşa şi cei doi veri ai mei, Aspasia şi Anatolie. Bucuria revederii cu ei a fost mare şi cele două zile până-n Paşti au trecut repede. Mătuşa şi Aspasia făceau eforturi mari să gătească din mai nimic ceva special de sărbători iar Anatolie şi cu mine am făcut un pic de curăţenie în jurul casei gazdei noastre, am măturat bătătura şi am ars gunoaiele şi frunzele. A venit şi ziua de Paşti. O zi senină. Promitea să fie o zi frumoasă. M-am sculat de dimineaţă, m-am bărbierit, m-am spălat cu apă rece până la brâu şi m-am îmbrăcat cu cămaşa cea cusută de bunica din deal ,cu brâul şi cu bondiţa. Mătuşa şi verii mei se bucurau foarte mult de acest gest al meu de mare sărbătoare căci bunica aceasta era mama mătuşii şi noi, tinerii, eram toţi nepoţii ei.

       Pe la ora zece eram toţi patru aşezaţi în jurul modestei noastre mese festive cu gândul la bietul unchiul Ion care e­ra, pe undeva, pe drumuri cu căruţa şi nu putea fi şi el cu noi în marea zi de sărbătoare. N-apucasem să gustăm ce­va, şi numai am auzit pe Gheorghe, gazda noastră, stri­gând tare din curte:

       – Alarmă aeriană! Ieşiţi repede afară! Avioane străine, multe, multe, multe!

       Am lăsat toate pe masă şi am ieşit să vedem ce este.

       Pe cer stoluri, stoluri de păsări de oţel sclipeau în soare la mare înălţime. Un grup mai mare trecuse chiar dincolo de zenit. Am încercat să le numărăm pe acelea care erau în dreptul nostru. am numărat peste o sută apoi am renunţat: ce rost mai avea numărătoarea? Fără îndoială erau multe tare.

       De la un anumit punct grupurile se desfăceau, unele se îndreptau spre dreapta, altele spre stânga iar altele mergeau drept înainte. Apoi s-a auzit un huruit puternic ca un tunet. Ne-am făcut cruce. „Primeşte Doamne sufletul robilor Tăi!” După un timp s-a auzit un alt tunet apoi altele şi altele.

       La văzul avioanelor acestora multe, ne-am adunat toţi locatarii caselor din acel loc pe marginea râpii. Când au început bubuiturile am auzit pe cineva dintr-o casă vecină strigând:

       – Bagă-te-n râpă, mă! După un timp iarăşi:

       – Bagă-te-n râpă, mă! N-auzi ce-ţi spun? Că-ndată ies eu la tine!

       Neînţelegând despre ce este vorba n-am dat prea mare importanţă strigătelor. Mă pomenesc faţă în faţă cu un individ îmbrăcat în uniformă militară cu epoleţi împletiţi din fir alb cu grad de maior, mânios, vânăt de mânie.

       – Mă! Tu n-auzi când strig eu la tine? Bagă-te-n râpă imediat că eşti îmbrăcat în alb şi te văd Americanii şi o să arunce o bombă după tine şi au să-mi omoare soţia şi fata. – Soţia lui era aceea care sta de vorbă cu mătuşa.

       – Domnule maior, nu vă supăraţi, dar n-am ştiut că eu sunt acela căruia îi vorbeaţi. Cât despre bombe, nu vă alarmaţi degeaba. Nu strică Americanii o bombă pentru un pârlit de ţăran ca mine şi nici pentru un prăpădit de sat ca Merişul. Bombele costă şi ele bani mulţi şi ei trebuie să le arunce pe obiective militare sau strategice. Merişul n-are nici măcar o haltă pe linia ferată îngustă. Fiţi siguri că şi ei ştiu cine din România umblă în straie albe de acestea şi acolo sus ei au aparate de văd toate ca-n palmă. Nu vă faceţi nici o grijă!…

Furios la culme, mai furios decât venise, maiorul s-a dus înapoi. După plecarea maiorului, soţia lui, doamna Dumitru, a venit la mine, cu fata ei Galina şi mi-a spus să nu fiu supărat pe soţul ei şi să nu-i iau în nume de rău că este aşa de nervos. El e judecător militar şi vine de pe front unde a avut de-a face cu dezertori şi partizani şi că întorsătura pe care o iau lucrurile de acolo îl îngrijorează cumplit şi-l îngrozeşte. După un timp bubuiturile au încetat. Un grup de avioane mult mai mic decât acela care venise a traversat cerul în sens invers şi alarma aeriană a încetat iar noi ne-am aşezat din nou la masă.