Înaintede vacanţa de Paşti
am mai ascultat o dată în Sala de Festivităţi a liceului
nostru Exhorta aceea minunată de Paşti a părintelui Erast
Costea şi m-am simţit din nou copleşit până la lacrimi de
suferinţele nedrepte ale Mântuitorului, dar veştile de pe front
erau tot mai rele şi aveam tot mai mult certitudinea că şi noi
Românii suntem sortiţi unor mari suferinţe poate nu tot atât de
nedrepte şi nejustificate ca ale primilor creştini.
A trebuit să alegem între doi mari
tirani criminali Stalin şi Hitler, dar judecând după numărul
victimelor Stalin era de zece ori mai criminal ca Hitler şi totuşi
Americanii îl împingeau pe acesta peste toată Europa civilizată!
Vacanţa de Paşti am petrecut-o
cu familia mătuşii Măriuţa, uncheşul Ion şi vărul
Anatolie. Verişoara Aspasia era plecată la Bucureşti să
participe la Concursul Tinerimii Române, unde s-a clasat printre primele
locuri şi în continuare a făcut o excursie prin tot Ardealul românesc.
Când s-a întors ne vorbea despre minele de aur din Munţii Apuseni,
despre moţi, despre instalaţiile de flotaţie unde se separau
minereurile de aur, zinc şi plumb.
A venit apoi şi vacanţa mare
pentru elevii care mai aveau să rămână în şcoală
şi-n anul viitor, iar pentru noi absolvenţii evenimentul final,
bacalaureatul.
Pe mine mă păştea un
insucces. Examenul se dădea la patru obiecte: Limba română,
Matematică pentru secţia ştiinţifică sau Latina
pentru secţia literară apoi Istoria şi Geografia. La ultimele
două obiecte examenul era numai oral, la primele două era şi
scris şi oral. La comisia noastră de bacalaureat au venit şi
absolvenţii liceului din Dorohoi. Am cunoscut atunci între ei câţiva
tineri inteligenţi cu care voi ajunge să împart mai târziu suferinţele
pentru neamul nostru robit de Satanul Stalin, între aceştia pe
nefericitul Şoltuz care în urma bătăilor de la Piteşti a
rămas cu mintea întunecată pentru toată viaţa.
Preşedintele comisiei noastre de
bacalaureat era profesorul universitar Leca Moraru, un om cu mare prestanţă
în oraşul Cernăuţi. El era specialistul pentru Limba română
cu care începea examenul scris, deci primul examen. Eu mă consideram
destul de bine pregătit la subiect şi sigur pe mine. Profesorul a
venit şi ne-a dat două subiecte din care să alegem unul: 1.
Junimea literară şi 2. Ţărănismul în literatura română.
Dacă nu mă împingea ispita eu aşi fi tratat subiectul numărul
1, dar ca fiu de ţăran ce mă aflam am ales Ţărănismul.
Neştiind ce vrea profesorul să înţeleagă sub titlul enunţat,
m-am gândit la scriitorii şi poeţii care vorbesc în scrierile
şi poeziile lor despre viaţa şi firea ţăranului român:
principalii oamenila care m-am gândit:
Creangă, Slavici, Vasile Militaru, Ion Pilat, Aron Cotruş şi
Liviu Rebreanu cu romanul „Ion”, şi m-am aşternut pe scris
şi am scris până s-au terminat orele acordate pentru acest examen,
când am încheiat tot ce-mi pusesem în gând de la bun început. A urmat
examenul scris la Matematică cu Profesorul Cornel Tarnavschi şi la
acest examen am făcut bine. A doua zi am fost chemat la examenul oral la
Română. Profesorul îmi comunică rezultatul la teză: nota
cinci! „Dacă subiectul ar fi fost Ţăranul în literatura română,
îţi dădeam zece cu plus, dar subiectul meu a fost ţărănismul
– adică curentul literar care s-a cristalizat în jurul revistei
Sămănătorul a lui Nicolae Iorga.” În manualul nostru acest curent se numea „sămănătorism”.
Am rămas stupefiat. Am răspuns bine la oral şi profesorul Leca
Moraru m-a elogiat în faţa asistenţei din sală, dar examenul
în scris la Limba română a rămas pe nota cinci.
Câtde lipsită de sens
îmi părea acum înfrigurarea care mă stăpânea înainte de
examenul final al şcolii… Şi ce am reuşit să fac?
Am luat cinci la proba scrisă la
Limba română, obiectul la care mă credeam cel mai bine pregătit!
Dar acum ce importanţă mai are?
Acum mă aflu în faţa unui examen mult mai important: examenul
datoriei. A sosit timpul să intru în armată. Câteva luni de pregătire
şi apoi frontul. Dacă va fi să mă mai întorc, mă voi
înscrie la Facultatea de matematică, visul meu din copilărie. Să
devin un profesor de Matematică ca domnul Wolschi. E drept că şi
domnul Tarnavschi era foarte bine pregătit şi explica toate lecţiile
clar şi precis şi cu el am învăţat mai tot timpul dar
Wolschi avea acel talent de a ţine atenţia întregii clase la
nivelul cel mai înalt tot timpul orelor sale. El avea darul de a-ţi
descoperi toată logica unei formule.
Da, dar până atunci problema cea
mare: Frontul!
S-ar putea să scap, s-ar putea să
mor. Mai bine să mor decât să rămân schilod şi să mă
chinuiesc. Să cad din mers „cu un glonţ în frunte„! Gândind aşa
am mers la liceu ca să-mi iau diploma. Liceul nostru de-acum nu mai era
liceul meu. El rămânea al acelora, care mai aveau de învăţat.
Dar eu terminasem oare? Nu, viaţa mă va învăţa multe încă.
În cancelaria directorului un elev din
clasa a 7-a nepot al directorului Popescu caligrafia la diplomele noastre de
bacalaureat pe care directorul urma să le semneze. Era la litera T şi
mai avea doar câteva şi treaba se termina. Diplomele de la literele
anterioare erau gata semnate. A mea printre ele, dar pusă de o parte. Tânărul
m-a primit cam jenat:
– Diploma matale e aici, dar ţi-am
greşit-o. Trebuie să cer alt formular în alb şi să-ţi
recalculez şi media, căci toate notele pe care le-aţi obţinut
în cursul superior de liceu intră în calculul mediei de la bacalaureat.
Domnul director după ce ţi-a semnat diploma a avut curiozitatea să
verifice notele din liceu… A descoperit că ţi-am greşit media
de la Limba latină din clasa a 6-a. Ţi-am scris 633 în
loc de 833 cum apare de fapt în catalog.
Cum de ţi-a dat profesorul Carp o notă
aşa de mare? Nimeni n-are media asta! Acum trebuie să aştepţi
până voi primi un alt formular în alb.
– N-are nici o importanţă!
Las-o aşa cum ai scris-o! Acum vine vremea să merg la armată
şi-apoi pe front să-mi fac şi eu datoria. Nota nu mai are
importanţă. Satisfacţia mea este că am pus un zâmbet pe
chipul de piatră al celui mai sever profesor al meu.
Am luat diploma şi actele pe care le
aveam depuse la secretariat şi cu ele în mână am plecat la gară.
Eram înştiinţat că pe la 130 p.m. soseşte din
Germania profesorul Usatiuc. Doream foarte mult să mă consult cu el.
L-am întâmpinat în holul cel mare al gării. Avea două valize. Am
luat eu una şi el a rămas cu cealaltă şi am pornit amândoi
pe strada care urcă dealul spre centrul oraşului. Mergeam prin
mijlocul străzii căci vehiculele nu prea circulau decât numai din când
în când.
– Domnule profesor, ce părere aveţi
despre mersul războiului?
– Se vede din ce în ce mai clar că
Nemţii îl vor pierde. Războiul a devenit o întrecere tehnică
şi industria de război a Germaniei, distrusă de bombardamente,
nu mai poate face faţă industriei americane.
– Dar situaţia noastră ca
ţară, ca neam, cum se prezintă?
– Americanii îi susţin acum orbeşte
pe Ruşi, că au nevoie de milioanele lor de ostaşi, ca să-i
copleşească pe Nemţi, dar după terminarea războiului
vor trebui să se trezească la realitate căci Stalin nu va întârzia
să-şi dea arama pe faţă. Atunci Americanii vor avea nevoie
să sprijine pevecinii acestuia ca să-i
stăvilească tendinţele expansioniste. Până ce Americanii
se vor trezi, noi vom avea să trecem prin încercări foarte grele.
Ca să putem fi de folos neamului în
timpurile acelea ce vin e bine să ne păstrăm cadrele noastre cât
mai intacte.
– Eu credeam că este momentul
suprem când trebuie să ne repezim cu toate forţele de care suntem
capabili şi să întoarcem iarăşi mersul frontului spre Răsărit.
– Din păcate orice efort oricât de
mare ar fi, pare a fi de prisos. Mai gândeşte-te!
Am rămas cu impresia că
profesorul meu a devenit defetist. Eu încă mai credeam că civilizaţia
Europei mai poate fi salvată de valul nou de barbarie, care năvălea
din Răsărit. Oroarea ce o avea lumea de comunism o simţeam
chiar pe pielea mea din felul cum mă priveau acei ce mă considerau
şi pe mine „bolşevic”. Mai auzeam şi din povestirile ostaşilor
ce se mai întorceau din când în când în câte o permisie de pe front
şi vorbeau despre viaţa populaţiei în timpul lui Stalin din
regiunile pe unde au trecut ei. Da, o teroare cumplită se ridica de la Răsărit,
„ursul” aducător de vijelie, de gheţuri şi moarte. Oamenii
aveau oroare de comunism dar nu puteau să i se opună căci toată
tehnica Americii îl împingea tăvălug peste Europa…
Cu sufletul apăsat de gândurile
acestea am mers la mătuşa Măriuţa. Ea obţinuse cu
titlul de „cumpărător în rate” o casă în suburbia Roşia
la marginea oraşului şi unchiul Ion urma să se mute şi el
cu serviciul mai aproape de locul acela. Am rugat-o pe mătuşa să-mi
păstreze diploma şi actele ce le luasem de la secretariatul liceului:
certificatul de naştere şi botez, un certificat de origine etnică
şi nu ştiu ce certificat de stare materială.
Discuţia care a început atunci între
mătuşa şi familia ei cu mine în legătură cu
preluarea actelor a fost lungă de câteva zile şi mi-i imposibil să
mi-o reamintesc în întregime. Redau numai argumentele mai importante dintre
noi:
– Dar pentru ce te pregăteşti
acuma, unde mai vrei să pleci?
– Vine timpul să mă ia în
armată. Aştept încorporarea!
– Şi de ce trebuie să te încorporezi
ca simplu soldat T.r. când tu te poţi încorpora ca inginer? Tu ai note
mari la Matematică şi la Fizică. Nu te-ai gândit că poţi
să intri la Politehnică? Şcoala asta este aici în oraş,
nu trebuie să mergi în altă parte. Noi am obţinut locuinţa
aceasta chiar la marginea oraşului. Vei sta cu noi, cu Anatolie şi
Aspasia şi eu vă voi pregăti de mâncare. În felul acesta ne
vom gospodări mai bine împreună.
– Intrarea la Politehnică se face
prin concurs. Examenul este foarte greu şi sunt candidaţi cu câte
doi ani făcuţi la Facultatea de Matematică. Eu abia am terminat
liceul.
– Examenul se dă la nivelul
absolvenţilor de liceu şi nu la nivelul anului doi la Matematică.
Te temi de un examen ca acesta?
– De examen nu mă tem chiar aşa
de rău, dar nu vreau să mă sustrag de la armată, acum în
timpul războiului. Apoi nu m-am gândit niciodată să mă
fac inginer! Voiam să studiez Matematica sau Arhitectura.
– Dacă te înscrii la Politehnică
le faci pe amândouă, Matematica şi armata. Trebuie să te înscrii
tocmai pentru că examenul este aşa de greu şi tu eşti în
stare să-l treci.
Mama ta când a plecat mi-a lăsat în
grija mea doi copii. Acum a rămas numai unul. Nu-i de ajuns pentru ea
pierderea aceluia? Te rog prezintă-te la examenul de admitere la
Politehnică pentru mine! Vrei să mă asculţi? – Niciodată
n-am ieşit din cuvântul mătuşii. Din cuvântul mamei era mai uşor
să ies decât dintr-al ei.
– Bine, am să încerc!
Mă gândeam însă că şi
aşa, şi-aşa prea multe şanse nu am. M-am înscris. Şi
acum ca să nu mă fac prea rău de ruşine trebuia să mă
pregătesc. La Matematică nu prea aveam ce să fac. Acolo conta
mai mult experienţa, exerciţiile făcute în trecut. Fizica era
un obiect pe care trebuia să-l revăd. Ea nefiind obiect de examen
pentru bacalaureat ocam neglijasem în
ultimul timp.
Profesorul Cişman de la Politehnică
avea un manual de Fizică pentru elevii din cursul superior de liceu
şi era şi profesorul examinator la examenul de admitere. Am cumpărat
carte de Fizică de Cişman şi am parcurs odată toată
materia.
Cartea lui avea un avantaj: fiecare formulă
sau regulă principală era scrisă cu litere speciale pe marginea
paginii aşa fel că recapitularea întregii materii se făcea
foarte uşor. Cartea asta mi-a plăcut mult pentru că mi-a
limpezit toată Fizica.
Se apropia examenul de admitere la
Politehnica din Cernăuţi. Cu o săptămână înainte de
examenul nostru s-a dat examenul de admitere la Politehnica din Bucureşti.
Toţi candidaţii care nu erau siguri că au reuşit la Bucureşti
au venit şi s-au înscris la admitere şi la Cernăuţi. Am
ajuns să fim unsprezece candidaţi pe un singur loc şi locurile
erau strict limitate.
Examenul s-a dat în clădirea fostei
Facultăţi de Ştiinţe, acum preluată de Politehnică.
Cele trei facultăţi Chimie industrială, Construcţii şi
Electro-Mecanică dădeau examenul deodată, fiecare ocupând o
sală aparte. Noi cei de la Construcţii eram în amfiteatrul cel
mare, probabil că eram şi cei mai numeroşi. Primul a fost
examenul de Matematică.
În primul rând am fost identificaţi
toţi. Ni s-au distribuit coli de hârtie pe care era tipărit textul
problemelor pe care trebuia să le rezolvăm. Textul era acoperit
şi sigilat. Nu aveam voie să vedem decât în momentul când eram
anunţaţi. Într-un colţ al colii era lipită o etichetă
numai la o margine. Sub această etichetă trebuiam să ne scriem
numele pe hârtie şi să lipim peste el eticheta astfel ca ea să
nu se lipească de hârtie acolo unde era scris numele. După ce ne-am
scris numele şi l-am acoperit cu eticheta a venit un asistent cu ştampila
şi a pus-o pe etichetă. Am fost anunţaţi să desigilăm
textul, să-l citim şi să rezolvăm problemele. Profesorul
examinator a anunţat: „Din acest moment începe examenul. Aveţi la
dispoziţie strict două ore. În momentul când se anunţă
încetarea nimeni nu are voie să mai scrie o singură cifră, o
virgulă sau un punct. Riscă să piardă examenul.„
Am desfăcut textul. Problemele erau
accesibile dar foarte numeroase. Le-am luat la rând şi am rezolvat cam
90 procente din ele până când s-a ordonat încetarea. Deşi ştiam
cum să rezolv şi restul nu mai puteam face nimic. Asistenţi
numeroşi erau postaţi în tot amfiteatrul, gata să te prindă
la orice încercare de a scrie ceva. Asistenţii au luat de la noi foile aşa
cum erau şi au plecat. Am ieşit pe coridor şi am mai stat cam o
oră de vorbă cu colegii pe care îi cunoşteam. Toţi se plângeau
de lipsă de timp. Nu ştiu dacă a fost cineva care să fi
rezolvat toate problemele. Cam în acelaşi timp au apărut din sălile
lor şi electro-mecanicii şi chimiştii şi ei au avut parte
de un tratament asemănător. Examenul nostru de Fizică avea să
înceapă la ora 300 p.m. în acelaşi amfiteatru. Am
plecat fiecare să luăm masa ca să ne întoarcem la timp înapoi.
După amiază, de ora 3 eram din
nou cu toţii în amfiteatru. Au urmat pregătirile cu care eram de
acum familiarizaţi din experienţa de dimineaţă. Când am
desfăcut sigiliul textului problemelor am prins un pic de curaj: două
din probleme îmi erau cunoscute. Le rezolvasem printre exerciţiile din
cartea cu care mă pregătisem. Am observat însă că
profesorul, în textul problemei da date, de care nu era nevoie pentru
rezolvarea ei, ci puteau servi cel mult pentru verificarea rezultatului obţinut.
Observaţia asta chiar de la început mi-a fost foarte folositoare căci
am găsit la toate celelalte probleme date de care nu era nevoie pentru
rezolvare. Candidaţii care au încercat să folosească deodată
toate datele din textul problemei s-au fript.
Am luat toate problemele la rând făcând
şi verificarea cu ajutorul datei suplimentare. Când s-a ordonat încetarea
eram şi eu gata cu ultima problemă.
Acum de Fizică eram
oarecum sigur dar despre matematică aveam mari îndoieli. Şi mai era
ceva: la media examenului de admitere intra şi rezultatul examenului de
bacalaureat şi eu avusesem ghinionul acela la proba scrisă la Limba
română şi cu nota de la Latină din clasa a 6-a. Cu gânduri de
acestea îmi petreceam timpul până se vor afişa rezultatele
examenului de admitere.
M-am întors acasă în satul meu
natal. Duminică după biserică am mers la Căminul Cultural
din Mahala construit de fraţii Nandriş. Aici erau adunaţi învăţătorii
cu soţiile lor şi elevii de liceu din sat. erau trei perechi de învăţători:
domnul şi doamna Stoica, domnul şi doamna Draghinda şi familia
Cârneală. Domnul Petre Stoica era şi primarul comunei. Dintre elevi
erau Ion Grigoraş, Vasile Doros, Mărioara Nandriş şi
Victor Trişcău şi acum apăream şi eu al cărui
viitor nebulos nu se ştia cum va fi. Se plănuia o serbare dată
în numele căminului cultural pentru ridicarea moralului sătenilor
îngrijoraţi de evoluţia evenimentelor de pe front. Se va pregăti
o piesă de teatru „Ovidiu Şicană”, de Vasile Alecsandri în
care protagoniştii erau cei doi directori de şcoli primare, domnul
Stoica din Mahala şi domnul Draghinda din Buda. La piesă un rol
secundar mi s-a dat şi mie, dar am avut un rol exclusiv într-un tablou
cu subiect din psihologia luptătorului intitulat „Scrisoare de pe
front.” Îmbrăcat în uniformă de ostaş român, într-un
moment de linişte scriam o scrisoare în versuri fiului meu, Răducu
lui Tătucu”. Poezia această simplă în fond, pentru că
se adresează unui copilaş, am descoperit-o într-o revistă a
armatei şi era dedicată domnului colonel de artilerie Caras al cărui
fiu Răducu se născuse înainte de plecarea tatălui său pe
front şi acum se afla la a treia aniversare. De atunci tatăl său
nu-l mai văzuse fiind mereu la datorie. Am reuşit să dau
acestui tablou toată căldura şi duioşia tatălui ce
scrie din mijlocul pericolelor din război şi sătenii mei mi-au
simţit vibraţia sufletului şi de atunci nu m-au mai privit cu
suspiciune. Când mă întâlneam pe uliţă şi mai vorbeam
cu ei, totdeauna îmi aminteau de “ Răducu lui Tătucu”. Un alt
moment tare al acelei serbări a fost a lui Ion Grigoraş când a cântat
„Cruce albă de mesteacăn”, un cântec cu rezonanţe adânci
pentru cei ce se duceau spre zări pline de foc şi moarte.
Cruce
albă de mesteacăn
versuri:
Artur Enăşescu
melodie:
Gustav Fernic
Cruce
albă de mesteacăn, răsărită printre creste
Cine
te cunoaşte, oare, cruce fără de poveste.
Peste
braţele-ţi întinse spre poiana fără flori
Uneori
se-abat în noapte cârdurile de cocori.
Cruce
albă de mesteacăn bântuită de furtuni
Peste
lemnu-ţi gol doar luna pune albele-i cununi.
Şi
ca mâine fulgii iernii te vor prinde-n a lor salbă
Şi
vei dispărea din lume cruce de mesteacăn albă.
Sfântul
îngropat sub tine cine-l va mai şti de-acum,
Cruce
albă părăsită lâng-o margine de drum?
Braţele-ţi
de vânturi smulse se vor pierde pe poteci
Numai
brazda de ţărână nu-l va părăsi de veci.
Din comuna noastră căzuseră în Răsărit vreo
şapte tineri. Numele lor trebuia cinstit şi înscris pe un tablou aşezat
într-un loc special numit „colţul eroilor”. Un astfel de colţ nu
trebuia să lipsească în nici o şcoală şi-n nici un cămin
cultural. Am primit sarcina să desenez eu tabelul eroilor căzuţi
în războiul din Răsărit din comuna noastră. Ca fond am
desenat în culori un mormânt cu o cască militară pe cruce şi-n
faţa lui doi copii, un băiat şi o fată, îngenuncheaţi
în rugăciune.
Sub acest tablou era lista cu numele celor căzuţi
şi pentru a da o unitate celor două părţi pe cele două
margini verticale ale tabloului am desenat două coloane cu caneluri în
spirală alungită care se terminau sus în loc de capitel cu câte un
vas în care ardea flacăra eternă a recunoştinţei patriei.
Cineva mi-a spus că tabloul meu a fost mult admirat de domnul Grigore
Nandriş profesor universitar originar din comuna noastră şi la
acea dată Preşedintele Societăţii pentru Cultură din
Bucovina. Aşa am început să mă reabilitez, puţin câte puţin
în ochii societăţii umane în mijlocul căreia trăiam.
Când s-a împlinit săptămâna de
aşteptare a rezultatelor examenului de admitere la Politehnică, am început
a merge zi de zi pe la Facultate să văd dacă nu s-au afişat
rezultatele. Tabelul întârzia să se arate, căci candidaţii au
fost prea mulţi. Tabelul nu se arăta, vedeam
şi întâlneam în schimb aceleaşi figuri îngrijorate. Dar printre ei
era şi o fată care nu da semne de îngrijorare. Era de pe la Rădăuţi
şi avea o fire comunicativă. Îmi pare rău că nu i-am putut
reţine numele pe care probabil l-am auzit odată sau de două ori.
Intra în vorbă cu toţi şi încerca să încurajeze când pe
unul, când pe altul. A venit să mă ajute şi pe mine:
– Ce mai faci, domnule inginer? I-am răspuns
în glumă şi pe un ton cam morocănos, imitând germanismele stâlcite
cu care îşi împodobeau vorbele ţăranii noştri mai bătrâni
atunci când îşi aminteau de vremea când erau cătane în armata
austriacă:
– Eu, inginer? Ferit-a Sfântul! De la
toamnă la canoane, cu ‘şporni’ la ciubote şi cu ‘ştiribanţ’
la ‘ciapiţă’! (De la toamnă la tunuri, cu pinteni la cizme
şi cu şbanţ la chipiu). Pe fată a bufnit-o râsul dar după
aceea a rămas pe gânduri. Când s-au publicat rezultatele, în dreptul
fiecărui candidat apărea unul din aceste două cuvinte: „admis”
sau „amânat” şi în dreptul numelui ei era „admis”, dar fata nu
s-a mai înscris la cursuri. Ce s-o fi întâmplat cu ea? O fi reuşit
şi la Bucureşti şi s-a înscris acolo? Nu s-a mai înscris la
cursuri să lase locul ei unui băiat amânat? Ori poate s-a măritat
şi n-a mai avut nevoie mai mult de inginerie?
Pe listă era şi numele meu şi
… spre ghinionul meu eram şi eu cu admis. Dacă n-ar fi fost aşa,
ajungeam până la urmă pe front cu inima împăcată că
nu m-am ferit de pericol, ori poate scutit de acele necazuri care au curs pe
capul meu mai târziu şi mai continuă şi azi la data acestor
scrise.
Vacanţa s-a terminat, au început
cursurile, frecvenţa obligatorie şi la cursuri şi la lucrările
de laborator, dar mai ales la instrucţia militară care era de o zi pe
săptămână. Pentru problemele care trebuia să le rezolv acasă
şi pentru planşele pe care trebuia să le prezint la timp, stăteam
aproape în fiecare zi treaz până la miezul nopţii. Uneori, mătuşa
mă găsea adormit cu capul pe hârtii şi mă trimitea la pat că
şi aşa nu mai eram în stare să mai fac ceva.
Rector al Institutului Politehnic din Cernăuţi
era profesorul Cristea, un om distant dar energic şi foarte bine pregătit,
bun organizator. Poate de aceea era foarte greu să ajungi până la el.
Intrai numai după ce depuneai la secretariat o cerere scrisă şi
arătai în ea motivul pentru care cereai audienţa. În funcţie de
subiectul cererii puteai fi respins sau aprobat.
Profesorii se grăbeau să ne predea
cât mai mult material căci frontul se apropia. Lucrările de laborator
trebuiau făcute dar aparatele de care trebuia să ne folosim dispăreau
împachetate în lăzi mari de lemn, gata pentru evacuare. Lucrul acesta îi
dădea mult de furcă mai ales profesorului Cişman şi
asistentului său domnul Onu, că nu mai ştiau cum să ne
programeze lucrările de laborator cu aparatele rămase încă neîmpachetate.
În plus domul Onu ne-a explicat cum se face calculul erorilor la datele obţinute
prin măsurători şi nu ne mai primea referatul pe care-l făceam
la fiecare lucrare fără acest calcul al erorilor. Mie lucrul acesta
mi-a prins bine în viaţă mai târziu. La Chimia generală domnul
profesor Flor Rădulescu ne da examene parţiale tot la două, trei
săptămâni şi asistenta lui, domnişoara Silveanu, ne
supraveghea cu foarte multă stricteţe. Noi o numeam „domnişoara
G.P.U.” Profesorul de Topografie domnul Mihai P. Botez avea ca asistent pe
domnul Ariciuc care avea o dificultate la pronunţarea consonantei ş.
În loc de „aşa”, zicea „aja”. Cu el făceam exerciţii de
măsurătoare cu aparatele de topometrie. Într-o anumită zi
asistentul nostru a primit „ordin de chemare” de la regimentul lui şi
nu l-am mai văzut. Un alt Mihai Botez era profesorul de Geometrie
descriptivă. Acesta era Mihai Şt. Botez iar asistentul lui era domnul
Irimescu. Înainte de a deveni profesor universitar, domnul M. Şt. a fost
profesor de liceu şi avea acum ca studenţi pe unii din foştii lui
elevi. După ce şi-a susţinut doctoratul în Geometrie descriptivă,
profesorul a litografiat materialul pe care îl pregătise pentru examenul
respectiv, şi acesta era cursul după care învăţam noi acum.
Din păcate cursul s-a
tras în prea puţine exemplare şi se găsea cam greu. De aceea
profesorul avea cu studenţii din anii mai vechi tot anul „sesiune de
examen deschisă”. În fiecare duminică, un număr de studenţi
din cei mai vechi se prezentau cu sculele necesare pentru desen la examen şi
erau studenţi care luaseră toate examenele primilor trei ani şi
încă nu luaseră examenul de Geometrie descriptivă.
O mare personalitate printre profesorii noşti
era domnul Dumitru Mangeron. Cu el studiam Geometria analitică şi
Calculul diferenţial şi integral. Prima lecţie cu el a fost la
Geometria Analitică şi el a ţinut să ne recomande „puţină”
literatură de specialitate. Amfiteatrul avea două table mari care împreună
acopereau aproape complet lăţimea peretelui din faţa catedrei
şi profesorul ne-a tot spus şi tot scris pe ele titluri şi autori
români de specialitate până a umplut cele două table, apoi ne-a zis:
„Dacă cineva vrea să citească ceva în franceză vă
recomand următoarele” şi a umplut iar cele două table cu
titluri şi autori în limba franceză. Au urmat la rând limbile engleză,
germană, italiană şi rusă şi pentru fiecare din ele câte
două table pline cu titluri şi autori. Am rămas năuciţi;
profesorul le spunea şi scria din memorie fără să se uite pe
nici o notiţă, pe nici un petic de hârtie.
A început lecţia propriu-zisă. Cu
o uşurinţă şi claritate de-ţi părea că asculţi
o poveste pe care o ştii, se revărsau pe tablă figuri şi
ecuaţii simple clare de te mirai cum de n-ai scris chiar tu aceste lucrări
mai înainte de a ţi le spune el. Din când în când făcea câte o
scurtă pauză ca să se uite peste cele scrise, zicând aşa ca
pentru sine însuşi: „Minunat!” Când se termina lecţia aveai
impresia că n-ai făcut decât o trecere în revistă a unor
lucruri pe care le-ai gândit tu, dar când începeai să citeşti pe
cele ce le-ai scris tu de pe tablă începea să te doară capul căci
nu mai ştiai de unde le-a scos profesorul pe toate acestea.
La Calculul diferenţial şi
integral povestea cu cele două table şi şase limbi s-a repetat.
Întâmplător ne-a mai întrebat: „Dacă ştie cineva japoneza, aş
putea să vă dau câteva titluri şi în această limbă!”
dar noi am zis: „Nu ştim!” şi s-a oprit. Explicaţiile cele
mai grele curgeau ca din mânecă din mintea acestui om, dar omul avea
şi alte daruri ascunse. Avea un fel special de a se înţelege cu
oamenii cei mai simpli. Cunoştea pe toţi oamenii de serviciu din
Politehnică cu toate familiile lor şi cu toate problemele pe care le
avea fiecare familie. Se oprea să schimbe o vorbă cu ei. Îi mai ajuta
cu un sfat, uneori şi cu câte un bănuţ… Tot el era profesorul
care se ocupa cu ajutoarele materiale destinate studenţilor. Pe chestia
asta circula printre studenţi un banc:
Un student sărac vine la domnul
profesor să-i ceară un ajutor financiar.
– Domnule profesor, sunt sărac şi
n-am bani pentru cărţi şi caiete.
– Minunat!
– Domnule profesor, n-am bani, n-am haine
cu ce să mă îmbrac să vin la cursuri!
– Minunat!
– Domnule profesor, n-am cu ce să plătesc
masa la cantină, n-am mâncat de trei zile!
– Minunat!
Totul era numai o glumă că
profesorul ajuta pe cât putea, uneori chiar din buzunarul propriu. Cum
profesorii noştri nu avuseseră timp să tipărească
cursurile lor, iar cărţile de la bibliotecă se împachetau pentru
evacuare, era clar că examenele nu se vor putea pregăti decât numai
după notiţele luate de la cursuri. De aceea la intrarea în amfiteatru
ne zbăteam să ocupăm locurile cele mai din faţă. În
anul nostru eram trei fii de ţărani din Bucovina care umblam îmbrăcaţi
în costum naţional şi ne ţineam loc „unul pentru toţi”,
la cursuri colegii ne ziceau: „Echipa trei ţărani”. Drişcu
Nicolae, Hrab Vasile şi Leahul Victor.