Înainte de vacanţa de Paşti am mai ascultat o dată în Sala de Festivităţi a liceului nostru Exhorta aceea minunată de Paşti a părintelui Erast Costea şi m-am simţit din nou copleşit până la lacrimi de suferinţele nedrepte ale Mântuitorului, dar veştile de pe front erau tot mai rele şi aveam tot mai mult certitudinea că şi noi Românii suntem sortiţi unor mari suferinţe poate nu tot atât de nedrepte şi nejustificate ca ale primilor creştini.

       A trebuit să alegem între doi mari tirani criminali Stalin şi Hitler, dar judecând după numărul victimelor Stalin era de zece ori mai criminal ca Hitler şi totuşi Americanii îl împingeau pe acesta peste toată Europa civilizată!

       Vacanţa de Paşti am petrecut-o cu familia mătuşii Măriuţa, uncheşul Ion şi vărul Anatolie. Verişoara Aspasia era plecată la Bucureşti să participe la Concursul Tinerimii Române, unde s-a clasat printre primele locuri şi în continuare a făcut o excursie prin tot Ardealul românesc. Când s-a întors ne vorbea despre minele de aur din Munţii Apuseni, despre moţi, despre instalaţiile de flotaţie unde se separau minereurile de aur, zinc şi plumb.

       A venit apoi şi vacanţa mare pentru elevii care mai aveau să rămână în şcoală şi-n anul viitor, iar pentru noi absolvenţii evenimentul final, bacalaureatul.

       Pe mine mă păştea un insucces. Examenul se dădea la patru obiecte: Limba română, Matematică pentru secţia ştiinţifică sau Latina pentru secţia literară apoi Istoria şi Geografia. La ultimele două obiecte examenul era numai oral, la primele două era şi scris şi oral. La comisia noastră de bacalaureat au venit şi absolvenţii liceului din Dorohoi. Am cunoscut atunci între ei câţiva tineri inteligenţi cu care voi ajunge să împart mai târziu suferinţele pentru neamul nostru robit de Satanul Stalin, între aceştia pe nefericitul Şoltuz care în urma bătăilor de la Piteşti a rămas cu mintea întunecată pentru toată viaţa.

       Preşedintele comisiei noastre de bacalaureat era profesorul universitar Leca Moraru, un om cu mare prestanţă în oraşul Cernăuţi. El era specialistul pentru Limba română cu care începea examenul scris, deci primul examen. Eu mă consideram destul de bine pregătit la subiect şi sigur pe mine. Profesorul a venit şi ne-a dat două subiecte din care să alegem unul: 1. Junimea literară şi 2. Ţărănismul în literatura română. Dacă nu mă împingea ispita eu aşi fi tratat subiectul numărul 1, dar ca fiu de ţăran ce mă aflam am ales Ţărănismul. Neştiind ce vrea profesorul să înţeleagă sub titlul enunţat, m-am gândit la scriitorii şi poeţii care vorbesc în scrierile şi poeziile lor despre viaţa şi firea ţăranului român: principalii oameni la care m-am gândit: Creangă, Slavici, Vasile Militaru, Ion Pilat, Aron Cotruş şi Liviu Rebreanu cu romanul „Ion”, şi m-am aşternut pe scris şi am scris până s-au terminat orele acordate pentru acest examen, când am încheiat tot ce-mi pusesem în gând de la bun început. A urmat examenul scris la Matematică cu Profesorul Cornel Tarnavschi şi la acest examen am făcut bine. A doua zi am fost chemat la examenul oral la Română. Profesorul îmi comunică rezultatul la teză: nota cinci! „Dacă subiectul ar fi fost Ţăranul în literatura română, îţi dădeam zece cu plus, dar subiectul meu a fost ţărănismul – adică curentul literar care s-a cristalizat în jurul revistei Sãmãnãtorul a lui Nicolae Iorga.” În manualul nostru acest curent se numea „sămănătorism”. Am rămas stupefiat. Am răspuns bine la oral şi profesorul Leca Moraru m-a elogiat în faţa asistenţei din sală, dar examenul în scris la Limba română a rămas pe nota cinci.

       Cât de lipsită de sens îmi părea acum înfrigurarea care mă stăpânea înainte de examenul final al şcolii… Şi ce am reuşit să fac?

       Am luat cinci la proba scrisă la Limba română, obiectul la care mă credeam cel mai bine pregătit!

       Dar acum ce importanţă mai are? Acum mă aflu în faţa unui examen mult mai important: examenul datoriei. A sosit timpul să intru în armată. Câteva luni de pregătire şi apoi frontul. Dacă va fi să mă mai întorc, mă voi înscrie la Facultatea de matematică, visul meu din copilărie. Să devin un profesor de Matematică ca domnul Wolschi. E drept că şi domnul Tarnavschi era foarte bine pregătit şi explica toate lecţiile clar şi precis şi cu el am învăţat mai tot timpul dar Wolschi avea acel talent de a ţine atenţia întregii clase la nivelul cel mai înalt tot timpul orelor sale. El avea darul de a-ţi descoperi toată logica unei formule.

       Da, dar până atunci problema cea mare: Frontul!

       S-ar putea să scap, s-ar putea să mor. Mai bine să mor decât să rămân schilod şi să mă chinuiesc. Să cad din mers „cu un glonţ în frunte„! Gândind aşa am mers la liceu ca să-mi iau diploma. Liceul nostru de-acum nu mai era liceul meu. El rămânea al acelora, care mai aveau de învăţat. Dar eu terminasem oare? Nu, viaţa mă va învăţa multe încă.

       În cancelaria directorului un elev din clasa a 7-a nepot al directorului Popescu caligrafia la diplomele noastre de bacalaureat pe care directorul urma să le semneze. Era la litera T şi mai avea doar câteva şi treaba se termina. Diplomele de la literele anterioare erau gata semnate. A mea printre ele, dar pusă de o parte. Tânărul m-a primit cam jenat:

       – Diploma matale e aici, dar ţi-am greşit-o. Trebuie să cer alt formular în alb şi să-ţi recalculez şi media, căci toate notele pe care le-aţi obţinut în cursul superior de liceu intră în calculul mediei de la bacalaureat. Domnul director după ce ţi-a semnat diploma a avut curiozitatea să verifice notele din liceu… A descoperit că ţi-am greşit media de la Limba latină din clasa a 6-a. Ţi-am scris 6³³ în loc de 8³³ cum apare de fapt în catalog.

       Cum de ţi-a dat profesorul Carp o notă aşa de mare? Nimeni n-are media asta! Acum trebuie să aştepţi până voi primi un alt formular în alb.

       – N-are nici o importanţă! Las-o aşa cum ai scris-o! Acum vine vremea să merg la armată şi-apoi pe front să-mi fac şi eu datoria. Nota nu mai are importanţă. Satisfacţia mea este că am pus un zâmbet pe chipul de piatră al celui mai sever profesor al meu.

       Am luat diploma şi actele pe care le aveam depuse la secretariat şi cu ele în mână am plecat la gară. Eram înştiinţat că pe la 1³⁰ p.m. soseşte din Germania profesorul Usatiuc. Doream foarte mult să mă consult cu el. L-am întâmpinat în holul cel mare al gării. Avea două valize. Am luat eu una şi el a rămas cu cealaltă şi am pornit amândoi pe strada care urcă dealul spre centrul oraşului. Mergeam prin mijlocul străzii căci vehiculele nu prea circulau decât numai din când în când.

       – Domnule profesor, ce părere aveţi despre mersul războiului?

       – Se vede din ce în ce mai clar că Nemţii îl vor pierde. Războiul a devenit o întrecere tehnică şi industria de război a Germaniei, distrusă de bombardamente, nu mai poate face faţă industriei americane.

       – Dar situaţia noastră ca ţară, ca neam, cum se prezintă?

       – Americanii îi susţin acum orbeşte pe Ruşi, că au nevoie de milioanele lor de ostaşi, ca să-i copleşească pe Nemţi, dar după terminarea războiului vor trebui să se trezească la realitate căci Stalin nu va întârzia să-şi dea arama pe faţă. Atunci Americanii vor avea nevoie să sprijine pe vecinii acestuia ca să-i stăvilească tendinţele expansioniste. Până ce Americanii se vor trezi, noi vom avea să trecem prin încercări foarte grele.

       Ca să putem fi de folos neamului în timpurile acelea ce vin e bine să ne păstrăm cadrele noastre cât mai intacte.

       – Eu credeam că este momentul suprem când trebuie să ne repezim cu toate forţele de care suntem capabili şi să întoarcem iarăşi mersul frontului spre Răsărit.

       – Din păcate orice efort oricât de mare ar fi, pare a fi de prisos. Mai gândeşte-te!

       Am rămas cu impresia că profesorul meu a devenit defetist. Eu încă mai credeam că civilizaţia Europei mai poate fi salvată de valul nou de barbarie, care năvălea din Răsărit. Oroarea ce o avea lumea de comunism o simţeam chiar pe pielea mea din felul cum mă priveau acei ce mă considerau şi pe mine „bolşevic”. Mai auzeam şi din povestirile ostaşilor ce se mai întorceau din când în când în câte o permisie de pe front şi vorbeau despre viaţa populaţiei în timpul lui Stalin din regiunile pe unde au trecut ei. Da, o teroare cumplită se ridica de la Răsărit, „ursul” aducător de vijelie, de gheţuri şi moarte. Oamenii aveau oroare de comunism dar nu puteau să i se opună căci toată tehnica Americii îl împingea tăvălug peste Europa…

       Cu sufletul apăsat de gândurile acestea am mers la mătuşa Măriuţa. Ea obţinuse cu titlul de „cumpărător în rate” o casă în suburbia Roşia la marginea oraşului şi unchiul Ion urma să se mute şi el cu serviciul mai aproape de locul acela. Am rugat-o pe mătuşa să-mi păstreze diploma şi actele ce le luasem de la secretariatul liceului: certificatul de naştere şi botez, un certificat de origine etnică şi nu ştiu ce certificat de stare materială.

       Discuţia care a început atunci între mătuşa şi familia ei cu mine în legătură cu preluarea actelor a fost lungă de câteva zile şi mi-i imposibil să mi-o reamintesc în întregime. Redau numai argumentele mai importante dintre noi:

       – Dar pentru ce te pregăteşti acuma, unde mai vrei să pleci?

       – Vine timpul să mă ia în armată. Aştept încorporarea!

       – Şi de ce trebuie să te încorporezi ca simplu soldat T.r. când tu te poţi încorpora ca inginer? Tu ai note mari la Matematică şi la Fizică. Nu te-ai gândit că poţi să intri la Politehnică? Şcoala asta este aici în oraş, nu trebuie să mergi în altă parte. Noi am obţinut locuinţa aceasta chiar la marginea oraşului. Vei sta cu noi, cu Anatolie şi Aspasia şi eu vă voi pregăti de mâncare. În felul acesta ne vom gospodări mai bine împreună.

       – Intrarea la Politehnică se face prin concurs. Examenul este foarte greu şi sunt candidaţi cu câte doi ani făcuţi la Facultatea de Matematică. Eu abia am terminat liceul.

       – Examenul se dă la nivelul absolvenţilor de liceu şi nu la nivelul anului doi la Matematică. Te temi de un examen ca acesta?

       – De examen nu mă tem chiar aşa de rău, dar nu vreau să mă sustrag de la armată, acum în timpul războiului. Apoi nu m-am gândit niciodată să mă fac inginer! Voiam să studiez Matematica sau Arhitectura.

       – Dacă te înscrii la Politehnică le faci pe amândouă, Matematica şi armata. Trebuie să te înscrii tocmai pentru că examenul este aşa de greu şi tu eşti în stare să-l treci.

       Mama ta când a plecat mi-a lăsat în grija mea doi copii. Acum a rămas numai unul. Nu-i de ajuns pentru ea pierderea aceluia? Te rog prezintă-te la examenul de admitere la Politehnică pentru mine! Vrei să mă asculţi? – Niciodată n-am ieşit din cuvântul mătuşii. Din cuvântul mamei era mai uşor să ies decât dintr-al ei.

       – Bine, am să încerc!

       Mă gândeam însă că şi aşa, şi-aşa prea multe şanse nu am. M-am înscris. Şi acum ca să nu mă fac prea rău de ruşine trebuia să mă pregătesc. La Matematică nu prea aveam ce să fac. Acolo conta mai mult experienţa, exerciţiile făcute în trecut. Fizica era un obiect pe care trebuia să-l revăd. Ea nefiind obiect de examen pentru bacalaureat o cam neglijasem în ultimul timp.

       Profesorul Cişman de la Politehnică avea un manual de Fizică pentru elevii din cursul superior de liceu şi era şi profesorul examinator la examenul de admitere. Am cumpărat carte de Fizică de Cişman şi am parcurs odată toată materia.

       Cartea lui avea un avantaj: fiecare formulă sau regulă principală era scrisă cu litere speciale pe marginea paginii aşa fel că recapitularea întregii materii se făcea foarte uşor. Cartea asta mi-a plăcut mult pentru că mi-a limpezit toată Fizica.

       Se apropia examenul de admitere la Politehnica din Cernăuţi. Cu o săptămână înainte de examenul nostru s-a dat examenul de admitere la Politehnica din Bucureşti. Toţi candidaţii care nu erau siguri că au reuşit la Bucureşti au venit şi s-au înscris la admitere şi la Cernăuţi. Am ajuns să fim unsprezece candidaţi pe un singur loc şi locurile erau strict limitate.

       Examenul s-a dat în clădirea fostei Facultăţi de Ştiinţe, acum preluată de Politehnică. Cele trei facultăţi Chimie industrială, Construcţii şi Electro-Mecanică dădeau examenul deodată, fiecare ocupând o sală aparte. Noi cei de la Construcţii eram în amfiteatrul cel mare, probabil că eram şi cei mai numeroşi. Primul a fost examenul de Matematică.

       În primul rând am fost identificaţi toţi. Ni s-au distribuit coli de hârtie pe care era tipărit textul problemelor pe care trebuia să le rezolvăm. Textul era acoperit şi sigilat. Nu aveam voie să vedem decât în momentul când eram anunţaţi. Într-un colţ al colii era lipită o etichetă numai la o margine. Sub această etichetă trebuiam să ne scriem numele pe hârtie şi să lipim peste el eticheta astfel ca ea să nu se lipească de hârtie acolo unde era scris numele. După ce ne-am scris numele şi l-am acoperit cu eticheta a venit un asistent cu ştampila şi a pus-o pe etichetă. Am fost anunţaţi să desigilăm textul, să-l citim şi să rezolvăm problemele. Profesorul examinator a anunţat: „Din acest moment începe examenul. Aveţi la dispoziţie strict două ore. În momentul când se anunţă încetarea nimeni nu are voie să mai scrie o singură cifră, o virgulă sau un punct. Riscă să piardă examenul.„

       Am desfăcut textul. Problemele erau accesibile dar foarte numeroase. Le-am luat la rând şi am rezolvat cam 90 procente din ele până când s-a ordonat încetarea. Deşi ştiam cum să rezolv şi restul nu mai puteam face nimic. Asistenţi numeroşi erau postaţi în tot amfiteatrul, gata să te prindă la orice încercare de a scrie ceva. Asistenţii au luat de la noi foile aşa cum erau şi au plecat. Am ieşit pe coridor şi am mai stat cam o oră de vorbă cu colegii pe care îi cunoşteam. Toţi se plângeau de lipsă de timp. Nu ştiu dacă a fost cineva care să fi rezolvat toate problemele. Cam în acelaşi timp au apărut din sălile lor şi electro-mecanicii şi chimiştii şi ei au avut parte de un tratament asemănător. Examenul nostru de Fizică avea să înceapă la ora 3⁰⁰ p.m. în acelaşi amfiteatru. Am plecat fiecare să luăm masa ca să ne întoarcem la timp înapoi.

       După amiază, de ora 3 eram din nou cu toţii în amfiteatru. Au urmat pregătirile cu care eram de acum familiarizaţi din experienţa de dimineaţă. Când am desfăcut sigiliul textului problemelor am prins un pic de curaj: două din probleme îmi erau cunoscute. Le rezolvasem printre exerciţiile din cartea cu care mă pregătisem. Am observat însă că profesorul, în textul problemei da date, de care nu era nevoie pentru rezolvarea ei, ci puteau servi cel mult pentru verificarea rezultatului obţinut. Observaţia asta chiar de la început mi-a fost foarte folositoare căci am găsit la toate celelalte probleme date de care nu era nevoie pentru rezolvare. Candidaţii care au încercat să folosească deodată toate datele din textul problemei s-au fript.

       Am luat toate problemele la rând făcând şi verificarea cu ajutorul datei suplimentare. Când s-a ordonat încetarea eram şi eu gata cu ultima problemă.

       Acum de Fizică eram oarecum sigur dar despre matematică aveam mari îndoieli. Şi mai era ceva: la media examenului de admitere intra şi rezultatul examenului de bacalaureat şi eu avusesem ghinionul acela la proba scrisă la Limba română şi cu nota de la Latină din clasa a 6-a. Cu gânduri de acestea îmi petreceam timpul până se vor afişa rezultatele examenului de admitere.

       M-am întors acasă în satul meu natal. Duminică după biserică am mers la Căminul Cultural din Mahala construit de fraţii Nandriş. Aici erau adunaţi învăţătorii cu soţiile lor şi elevii de liceu din sat. erau trei perechi de învăţători: domnul şi doamna Stoica, domnul şi doamna Draghinda şi familia Cârneală. Domnul Petre Stoica era şi primarul comunei. Dintre elevi erau Ion Grigoraş, Vasile Doros, Mărioara Nandriş şi Victor Trişcău şi acum apăream şi eu al cărui viitor nebulos nu se ştia cum va fi. Se plănuia o serbare dată în numele căminului cultural pentru ridicarea moralului sătenilor îngrijoraţi de evoluţia evenimentelor de pe front. Se va pregăti o piesă de teatru „Ovidiu Şicană”, de Vasile Alecsandri în care protagoniştii erau cei doi directori de şcoli primare, domnul Stoica din Mahala şi domnul Draghinda din Buda. La piesă un rol secundar mi s-a dat şi mie, dar am avut un rol exclusiv într-un tablou cu subiect din psihologia luptătorului intitulat „Scrisoare de pe front.” Îmbrăcat în uniformă de ostaş român, într-un moment de linişte scriam o scrisoare în versuri fiului meu, Răducu lui Tătucu”. Poezia această simplă în fond, pentru că se adresează unui copilaş, am descoperit-o într-o revistă a armatei şi era dedicată domnului colonel de artilerie Caras al cărui fiu Răducu se născuse înainte de plecarea tatălui său pe front şi acum se afla la a treia aniversare. De atunci tatăl său nu-l mai văzuse fiind mereu la datorie. Am reuşit să dau acestui tablou toată căldura şi duioşia tatălui ce scrie din mijlocul pericolelor din război şi sătenii mei mi-au simţit vibraţia sufletului şi de atunci nu m-au mai privit cu suspiciune. Când mă întâlneam pe uliţă şi mai vorbeam cu ei, totdeauna îmi aminteau de “ Răducu lui Tătucu”. Un alt moment tare al acelei serbări a fost a lui Ion Grigoraş când a cântat „Cruce albă de mesteacăn”, un cântec cu rezonanţe adânci pentru cei ce se duceau spre zări pline de foc şi moarte.

Cruce albă de mesteacăn

versuri: Artur Enăşescu

melodie: Gustav Fernic

 

Cruce albă de mesteacăn, răsărită printre creste

Cine te cunoaşte, oare, cruce fără de poveste.

Peste braţele-ţi întinse spre poiana fără flori

Uneori se-abat în noapte cârdurile de cocori.

 

Cruce albă de mesteacăn bântuită de furtuni

Peste lemnu-ţi gol doar luna pune albele-i cununi.

Şi ca mâine fulgii iernii te vor prinde-n a lor salbă

Şi vei dispărea din lume cruce de mesteacăn albă.

 

Sfântul îngropat sub tine cine-l va mai şti de-acum,

Cruce albă părăsită lâng-o margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse se vor pierde pe poteci

Numai brazda de ţărână nu-l va părăsi de veci.