În zilele de la începutul lunii Februarie au fost geruri mari. În ziua de 6 Februarie, cam pe la amiază, a început să viscolească de puteai să-ţi bagi degetele în ochi şi nu le vedeai. Cineva a dat semnalul trăgând clopotul de la şcoala primară. Oamenii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare au început să apară pe uliţele satului îmbrăţişându-se unii cu alţii şi luându-şi rămas bun a despărţire. Pe nesimţite s-au scurs spre locul de adunare din lunca Prutului. Unii mai aveau cu ei şi câte o puşcă pentru mai multă siguranţă. Alţii erau însoţiţi de soţii şi de copii. Toţi voiau să scape.

       Când s-a lăsat întunericul au pornit pe sub mal pe podul râului îngheţat şi acoperit cu zăpadă mai sus de genunchi ca să nu fie observaţi de pe şosea, unde mai treceau din când în când camioane cu soldaţi. Aveau de mers vreo 40 kilometri şi drumul era foarte greu. Datorită greutăţii drumului copiii şi femeile au rămas mult în urmă, flăcăii şi bărbaţii mai tineri au apărut în frunte şi au pornit în marş forţat ca să deschidă calea. De la locul de adunare au plecat mai multe de suflete din satul nostru şi din satele vecine. Acum se găseau în grupul din faţă cam două sute de oameni tineri. Au ajuns acolo cu întârziere şi epuizaţi de oboseală şi graniţa era acum întărită cu un gard de sârmă ghimpată aşezat în mlaştina îngheţată. Când s-au apropiat de gardul de sârmă ghimpată rachete luminoase au izbucnit în sus şi locul s-a luminat ca ziua. Mitralierele au început să tragă din faţă şi din coaste de se părea că s-a deschis iadul pe pământ şi ei erau în mijlocul focului, dar şi ei erau hotărâţi şi au mers înainte prin foc şi prin sârmele ghimpate. Cei mai mulţi au căzut unii morţi, alţii grav răniţi. Au ajuns pe pământul României 11 bărbaţi şi 3 femei. Groapa comună era gata săpată mai înainte de a ajunge ei. Când pe tot terenul nu s-a mai observat nici o mişcare focul a încetat. Un ofiţer sovietic trecea de la un om la altul şi dacă găsea pe unul că mai mişca, îi mai trăgea un glonte de revolver în cap.

       Grupul mare care rămăsese în urmă de femei şi copii auzind împuşcături grozave înaintea lor, şi-a dat seama că ceva înspăimântător se petrecuse acolo şi profitând de întunericul care mai stăruia, au fugit pe calea pe care veniseră înapoi.

       În dimineaţa zilei de 7 Februarie, o femeie care locuia aproape de biserica din Mahala mergea pe şosea cu sania către Lipcani. Când a ajuns în dreptul bălţii de la Lunca Dorohoi, grănicerii sovietici au oprit-o şi au obligat-o să iasă de pe şosea la dreapta către apa Prutului, unde câmpul era plin de oameni împuşcaţi. Femeia a recunoscut cu groază câţiva dintre sătenii ei pe care îi ştia prea bine. Grănicerii au încărcat sania femeii de câteva ori cu cadavre – aşa cum se încarcă snopii în timpul recoltei – şi i-au dus la groapa comună până ce acesta s-a umplut. Mai era încă o groapă săpată mai de curând şi au umplut-o şi pe aceea, apoi au lăsat femeia să plece în drumul ei. Pe teren se mai aflau încă un număr destul de mare de morţi şi grănicerii n-aveau poftă să mai sape. Au făcut o spărtură în gheaţa Prutului, apoi mergeau şi legau trei-patru morţi de picioare cu sârmă ghimpată, îi târau până la gaura din gheaţă şi-i afundau în apă sub gheaţă să se ducă la vale. Aşa au dispărut fără urmă mulţi din cei ce au murit la Prut în noaptea aceea. Ce s-a întâmplat în sat?

       La ora când s-a dat semnalul cu clopotul de la Şcoala primară, în biroul primăriei se aflau Broniu şi Ştefan al Lisavetei care nu vedeau ce se petrece afară din cauza viscolului. Într-o casă mai din vale locuiau doi tineri căsătoriţi numai cu un an mai înainte, Isai şi Măriuţa împreună cu mama ei. Şi tinerii se iubeau foarte mult. Acum Isai voia să plece şi Măriuţa ar fi plecat cu el până la capătul lumii dar mama ei era bolnavă la pat şi Măriuţa nu putea să o lase. Trebuia să stea şi s-o îngrijească. Isai trebuia să plece căci fusese recrutat de sovietici la Marină şi în luna Martie avea să fie încorporat în armată. Măriuţa trebuia să steie cu mama ei dar ar fi vrut să plece şi ea cu el şi nu ştia cum să se mai împartă. Până la urmă Isai a convins-o.

       – Tu Măriuţă stai acasă şi ai grijă de mama ta. Eu mă duc acum dar noi nu vom sta prea mult departe, căci strâmbătatea asta nu poate să dureze prea mult. Eu voi fi printre cei dintâi care se vor întoarce şi vom fi iarăşi împreună.

       Şi Măriuţa a rămas şi Isai a plecat şi apoi au plecat şi cei doi fraţi ai ei, Emilian şi Iulian şi lumea i se părea pustie şi o groază a apucat-o pe Măriuţa: „Ce se va face ea rămasă singură?…” Nu, Isai nu trebuie să plece! Ea trebuie să-l oprească. Şi-a adus aminte că ea are pe cineva important la primărie, pe cumătrul ei Ştefan a Lisavelei. A alergat repede la primărie ca să-l găsească:

       – Cumătre, fă ceva şi opreşte-l pe Isai să nu plece că mă lasă singură!

       – Ce? Unde pleacă el?

       – La România!

       – Lasă că nu mai pleacă el nicăieri! îi răspunde Broniu, apoi ia telefonul, sună la centrală şi cere să-i dea legătura cu Grănicerii de la Noua Suliţa. Vorbeşte ceva pe ruseşte cu comandantul grănicerilor şi-I zice Măriuţei:

       – Acum poţi să te duci acasă. Nimeni nu va mai pleca în România!

       Şi Măriuţa s-a întors bucuroasă acasă şi a aşteptat. Isai n-a mai venit. După vreo zece zile au venit în sat nişte dube negre. Multe, multe dube şi au încărcat în ele toate familiile celor ce-au dispărut din sat în noaptea din 6-7 Februarie. Din urma dubelor veneau sănii din satele vecine unde se vorbea ucraineşte. Săniile acestea au încărcat tot ce se găsea în case: straie şi covoare, blide şi obiectele din bucătărie de rămâneau numai pereţii goi. Din urma săniilor legau vitele şi căruţele iar caii îi înhămau la săniile din sat ca să ,aibă cu ce căra uneltele agricole: pluguri, grape semănători şi alte acareturi ce se mai găseau. Aşa s-au îmbogăţit satele vecine în care aveam şi noi unchi şi veri… Măriuţa şi mama ei au fost printre primii deportaţi, avea între cei căzuţi la Lunca Dorohoi soţul şi cei doi fraţi.

       Întors în sat, când mă plimbam pe uliţele lui, pe vremuri aşa pline de viaţă, vedeam acum două trei case locuite şi altele două nelocuite şi bătătura din faţa casei plină de buruieni. Jumătate din colegii şi prietenii mei din şcoala primară nu mai existau. Între aceştia Ionică al lui Costache lui Carp, Ionică al lui Niţu, Gheorghe al lui Ionică a Zamfirei. Duntruţă a Alintiei şi mulţi, mulţi alţii. Nici unul din jucătorii „de-a coroana” (de acum şase ani) nu mai era între cei vii!

       Când au venit să-l ridice pe bătrânul Costache al lui Carp, l-au găsit pe patul de moarte, gata să-şi dea sufletul. Îi ţineau lumânarea. Vecinii care erau cu el le-au spus NKVD-iştilor să-l lase să moară pe loc că ei vor avea grijă să-l înmormânteze. N-au vrut. Doi ostaşi l-au luat de mâini şi de picioare şi l-au aruncat într-un camion. Se pare că, chiar atunci a şi murit căci l-au aruncat din camion la ieşirea din sat în şanţul şoselei. L-au găsit acolo nişte consăteni care se întorceau din oraş, l-au pus în sanie şi l-au dus la casa lui, l-au privegheat trei zile şi apoi l-au înmormântat.

       Când am plecat eu în refugiu, fratele meu Ionică se încredea că va fi în stare să reziste noului regim şi să păstreze casa şi pământul pe care îl aveam, dar a văzut că sovieticii îi tot cer cotă după cotă din tot ce avea şi din ceea ce nu avea. Şi-a dat seama de greşeala care a făcut-o că n-a plecat cu mine. Mergea la Bunica din deal şi plângea: „Ce rău am făcut că n-am plecat atunci când se putea!” În ziua viscolului, la 6 februarie a venit iară la bunica îmbrăcat frumos cu costumul acela cusut de mâna ei. I-a sărutat mâna şi i-a cerut iertare pentru toate supărările pe care i le-a făcut şi şi-a luat rămas bun de la ea. De atunci nu l-am mai văzut decât la reînhumare…

       Femeia aceea din satul Mahala, care a cărat cu sania morţii la gropile comune a văzut căzând din buzunarul unuia nişte hârtii de la Centrul de colectare a cotelor de cereale. A ridicat hârtiile şi a citit pe ele numele Ion Leahul.

       În mai 1942 în timpul guvernării lui Antonescu şi a Războiului din Răsărit s-a făcut deshumarea acelora care fuseseră îngropaţi în cele două gropi comune la indicaţia femeii care i-a transportat cu sania. Morţii au fost aduşi în biserica din satul nostru ca să fie identificaţi de rude şi de cunoscuţi. Bunica l-a recunoscut pe Ionică după costumul naţional pe care i l-a cusut ea.

       Morţii au fost puşi în sicrie şi li s-a făcut o reînhumare frumoasă cu mulţi preoţi şi cu muzică militară. În cimitirul cel mare din satul Mahala li s-au pus la cap cruci de piatră ca cele ce se pun la mormintele eroilor.

       Cealaltă bunică a mea, mama tatei, care locuia în casă cu fratele Ion, a fost deportată în Siberia la vârsta de 84 de ani. Eu care în timpul copilăriei mele îmi închipuiam că o apăr de moarte cu vergeaua de la stative, eram atunci prea departe şi neputincios ca să-i mai pot veni în ajutor. Stalin era acum stăpân peste biata populaţie din Bucovina de Nord şi aceasta era voinţa lui. Un vecin de-al nostru, Gheorghe Doroş care a fost deportat împreună cu mama lui la vârsta de 5 ani, a reuşit să supravieţuiască deportării şi să se întoarcă acasă şi mi-a povestit că bunica acesta a murit în Satul Loino, raion Kaiskii, regiunea Kirovsk, cam la un an după data deportării. Ea care la vârsta de 84 de ani mergea pe jos până la oraş şi umbla prin tot oraşul şi se întorcea seara tot pe jos în sat fără să se resimtă din cauza oboselii, a murit numai de întristare. În noaptea deportării, mătuşa Catrina, fata ei, a vrut să se apropie şi să-I arunce o basma mai groasă cu care să se învelească. Un ciolovec a observat-o şi a întors pistolul automat către ea: „Streleai!” şi n-a lăsat-o să-i dea de nimic „sufletul ăsta de fiară!” aşa-i zicea mătuşa Catrina.

       Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după plecarea mea de la Deva. Am aflat târziu că Petru Groza a fost arestat şi el, judecat şi condamnat ca şi Gheorghe Apostol. Eu am plecat din sat şi urmam cursurile clasei a 7-a la Liceul Aron Pumnul. Director era profesorul de Franceză Sauciuc Săveanu, descendent al unei familii de intelectuali renumiţi din Bucovina. În urma declaraţiilor de la anchetă a lui Gheorghe Apostol a venit să mă caute în sat un inspector de poliţie. S-a interesat de comportarea mea. Acest poliţist, inspectorul Vasiliu, fusese mai înainte profesor de Limba română la un liceu. Referinţele ce le-a primit din sat erau bune. N-a găsit pe nimeni care să-mi reproşeze ceva sau să creadă că eu aş simpatiza pe comunişti. Mai era şi moartea fratelui meu la graniţă…

       Într-o zi directorul Săveanu mă cheamă la biroul lui în timpul pauzei mari. În birou se mai afla un domn. Când am intrat directorul îi zicea străinului:

       – Domnule inspector, acesta este Victor Leahul, dacă aveţi nevoie de el luaţi-l! Inspectorul Vasiliu m-a luat în camera secretarului liceului care la ora aceea era goală. M-a poftit să stau pe un scaun care era aşezat aşa fel ca să stau cu faţa spre fereastră, iar el stând în picioare mă privea foarte atent:

       – Unde ai fost în timpul acestei vacanţe de vară?

       – În tabăra de vară pentru elevii fără părinţi la Deva!

       – Ce ai făcut acolo?

       – În cea mai mare parte a timpului am învăţat Algebra pentru clasa a 7-a!

       – Şi altceva ce ai mai făcut?

       – Am participat la tot programul taberei: conferinţe, excursii, serbări, etc.

       – Cui i-ai dat o pereche de pantaloni?

       – Nu i-am dat, i-am împrumutat numai unui elev absolvent de liceu care zicea că trebuie să meargă la o întâlnire cu o persoană importantă din viaţa lui. Bănuiam că e vorba de cineva din familia logodnicii lui.

       – Îl cunoşteai de mai înainte?

       – Nu, aceasta s-a întâmplat imediat după ce am intrat prima dată în tabără.

       – Cum ai aflat despre el?

       – Domnul secretar Ianu m-a trimis să vorbesc cu el la infirmerie.

       – Şi ce ţi-a spus el?

       – Că a fost suspectat că are tifos şi i-a luat hainele la dezinfectat. Acum doctorul era plecat din oraş şi hainele dezinfectate erau încuiate în cabinetul medical iar elevul Apostu trebuia să meargă numai decât la întâlnire. Când se va întoarce, îmi va da pantalonii înapoi.

       – Şi s-a întors îndată?

       – Cam peste o săptămână!

       – Bine, am luat act de toate cele ce mi-ai declarat, dacă va mai fi ceva de lămurit voi mai reveni. Acum poţi să mergi în clasă.

       Aceasta a fost singura discuţie pe care am avut-o cu inspectorul Vasiliu şi cred că el s-a convins că tot ce i-am spus era adevărat, dar vestea că eu am avut legături cu comuniştii a umplut tot oraşul şi în aceeaşi măsură satul meu natal. Unde mă întorceam eram privit cu suspiciune şi uneori cu dispreţ „bolşevic!” Acestea toate mi se făceau numai pentru faptul că am făcut bine unui semen al meu mai înainte de a şti cine este el, şi pentru că eram fiul unui cetăţean american şi puteam fi bănuit de simpatii pro americane şi pentru că Americanii sprijineau pe Stalin, duşmanul de moarte al ţării noastre. Dar eu iubeam această ţară tot aşa de mult ca şi ceilalţi români şi îndepărtarea de ea m-a durut mai mult decât pe mulţi dintre criticii mei.

       Când ni s-a dat vacanţa de Crăciun, a venit unchiul Ion şi ne-a luat cu sania la Mihalcea-Dubova, unde el şi mătuşa Măriuţa reluaseră posturile de învăţător pe care le avuseseră mai înainte de prima ocupaţie sovietică, timp de vreo şaptesprezece ani.

       Era o iarnă cu o zăpadă bogată. Unchiul, cu Anatolie şi cu mine ne ocupam cu pregătirile de sărbători pe afară: tăiatul lemnelor pentru gătit şi pentru încălzire pentru zilele când nu se lucrează, apoi tocatul nutreţurilor pentru vite pentru aceeaşi perioadă de timp şi cu deschiderea pârtiilor prin zăpadă atunci când venea câte un viscol sau câte o ninsoare.

       Mătuşa şi Aspazia lucrau de zor pe la bucătărie, căci unchiul avea să primească de Crăciun colinda foştilor lui şcolari din vremea tinereţii.

       În seara de 24/25 decembrie au venit mai întâi colindătorii care umblau acum la şcoala primară, apoi un grup de oameni tineri, foştii lui şcolari de pe vremuri. I-au cântat colindele obişnuite. Printre ei era şi unul care avea o vioară şi trăgea şi el cu arcuşul pe câte o strună când i se părea lui că se potriveşte, dar nu totdeauna nimerea tonul potrivit. De multe ori nimerea printre tonuri; se vede că n-a prea exercitat mult instrumentul acela. Ciudat, însă, că vioara aceasta neagră şi afumată de parcă de vremuri îndelungate nu ţinea cont de stângăciile omului care o manevra şi nu scârţâia strident, cum făcea vioara mea cea nouă, când luam lecţiile cu d-l Ludinski, ci scotea nişte sunete, deşi distonice, totuşi nesupărătoare. Vioara asta mă intriga, avea ceva aparte, dar nu puteam să-mi dau seama prea bine ce era.

       Colindătorii şi-au terminat colinda şi unchiul i-a aşezat pe toţi la masă. Violonistul căuta un loc unde să-şi pună instrumentul mai bine. Am mers la el şi l-am rugat să-mi dea voie să mă uit la vioara lui atâta timp cât nu are nevoie de ea. Mi-a dat-o. plin de curiozitate am întors-o pe toate părţile. Era, fără îndoială, un lucru foarte vechi; toate amănuntele vorbeau despre faptul acesta: lemnul cutiei de rezonanţă, cu lacul ei înnegrit de vreme, praful gros adunat în interiorul ei…

       Am tras de câteva ori cu arcuşul pe strune. Suna minunat! M-am uitat înăuntrul ei prin găurile în formă de „S”. Avea în partea dreaptă o hârtie, ca un fel de etichetă, care nu se putea citi din cauza prafului gros depozitat pe ea. Când i-am dat-o înapoi „meşterului viorist”, curiozitatea mea era şi mai mare decât atunci când mi-a dat-o el: „Oare ce să fie scris pe etichetă? Oare cine şi-a scris numele pe hârtia aceea?„

       Vioristul a observat interesul meu pentru vioară şi faptul că mă uitasem în interiorul ei. După vreo două săptămâni a venit iar la unchiul şi i-a oferit să-i vândă vioara pentru o sumă destul de rezonabilă. Unchiul m-a întrebat şi pe mine, ca pe unul care mă uitasem mai atent la dânsa: „Ce părere am?” I-am spus că vioara pare a fi un lucru de mare valoare, pentru că este veche şi are un sunet foarte bun, şi că e bine să o cumpere pentru Aspazia. Unchiul a cumpărat-o, dar noi n-am mai avut posibilitatea să luăm lecţii de vioară.

       În vacanţa de Paşti şi în toate celelalte vacanţe care au urmat până la al doilea refugiu, vioara cea neagră a fost obiectul meu principal de observaţie. Am observat că eticheta din interior era o hârtie de calitate inferioară şi pe ea era scris: „Antonius Stradivarius Cremonensis faciebat anno 1786”. Mă întrebam: „Să fie oare un Stradivarius adevărat?” Viorile lui Stradivarius erau aşa de preţuite că nimeni nu se putea atinge de vreuna din ele, decât numai marii maeştrii violonişti ai lumii, şi numai în timpul concertelor. Ar putea fi doar una din imitaţiile apărute mai târziu, care sub masca etichetei încercau să vândă o marfă mai puţin nobilă. Totuşi, vioara asta avea un sunet de înaltă calitate. Să fie oare numai datorită vechimii sale? Îndoielile m-au persecutat până în ziua celui de-al doilea refugiu. Înainte de a ieşi cu bagajul pe uşă l-am rugat pe unchiul Ion să ia cu el vioara cea neagră. La plecarea lui, unchiul a observat că nu prea are unde să pună vioara printre sacii cu cereale şi ca s-o tină în braţe era prea incomod şi a încredinţat-o spre păstrare până la eventuala noastră întoarcere, bunicii din deal. Acolo aui descoperit-o sovieticii şi au „confiscat-o„…

       În vara anului 1959 am fost dus pentru două luni la penitenciarul Galaţi. Acolo am stat câteva zile cu d-l Neagoe Flondor, vlăstar din renumita familie de nobili din Bucovina. Între altele, i-am povestit despre vioara cea neagră şi toate nedumeririle mele. El mi-a dezlegat enigma:

       – Mai mult ca sigur e vorba de vioara lui Ciprian Porumbescu, pomenită, de altfel, şi de Ion Grămadă în monografia sa despre marele nostru compozitor. Vioara aceasta o avea în păstrare boierul Niculiţă din Mihalcea-Centru. La prima ocupaţie sovietică în Bucovina boierul Niculiţă a fost deportat. Conacul lui a fost prădat de ţăranii din localitate. Odată cu celelalte bunuri a fost luată şi vioara lui Ciprian Porumbescu.

       După eliberarea mea din închisoare mi-a fost dat să citesc o carte: „Cânta la Stupca o vioară”, în care se menţiona, între altele, că Ciprian Porumbescu avea o vioară minunată de fabricaţie Nicolo Amati. Am avut impresia că toată cartea aceea a fost scrisă numai pentru a masca jaful viorii lui Ciprian Porumbescu.

       Profesorul meu de Limba română era un om care avea un nume ciudat jumătate ucrainean, jumătate român. Profesorul Tcaciuc-Albu era un bun român, s-a ocupat mult cu cercetări în legătură cu viaţa lui Eminescu şi avea studii publicate în legătură cu acest subiect. Era un eminescolog recunoscut, iar noi în clasa a 7-a de liceu studiam la Limba română numai opera marelui nostru poet. Autorul manualului pe care îl foloseam, era profesorul meu de la Liceul Mitropolitul Silvestru, Constantin Loghin, care era şi el un eminescolog desăvârşit şi manualul şi profesorul se completau şi se susţineau în mod armonic. Lecţiile despre Eminescu cu acest profesor erau un deliciu. În atmosfera aceasta, la teza din trimestrul II am avut ca subiect poezia „Luceafărul” pe care eu o învăţase-m pe de rost în întregime în timpul refugiului. Am scris neîntrerupt toată ora cuprins de o revărsare de energie interioară, tot ce ştiam ca privire generală asupra acestei poezii şi cu exemplificări imediate aproape strofă cu strofă în toată întregimea ei. Profesorul a fost încântat şi la ora corecturii a ţinut să citească în toată clasa teza mea. Şi-a mai avut profesorul Tcaciuc-Albu o altă iniţiativă, la care a trebuit să-mi aduc şi eu contribuţia. Ca o oglindire a efortului de război din Răsărit, şcolile secundare din ţară publicau reviste literare în care elevii scriau articole despre eroii de pe front sau încercări proprii de proză sau poezie. Profesorul ne-a cerut şi nouă să contribuim cu ce avem la o revistă pe care să o numim „Revista Liceului Aron Pumnul”. Şi au început să se adune materiale de la toate clasele. Eu nu aveam nimic scris dar halucinaţia aceea din tren când ne depărtam de drumul care ducea spre Siberia, îmi mai stăruia în minte. În timpul vacanţei de iarnă, cu poveştile plânsetelor deportărilor reîmprospătate de cei din jurul meu, mi-a venit în gând să redau în versuri întâmplarea aceea. Am scris o poezie de 5 strofe pe care am dat-o profesorului meu să o publice în revistă şi a publicat-o. Poezia am intitulat-o „În tren” şi ochii care mă urmăreau plângând erau ai unei persoane care pentru mine era personificarea Bucovinei robite şi care rămăsese în urmă expusă pericolului deportării.

În tren

 

       1. Fugar prin străini cu gândul uitat

           În locuri rămase în urmă departe,

           La geamul umbrit în ritm săcădat

           Fug negre fantasme, în tacăt de roate.

 

       2. Balaur ce-nghite al zării-nceput

           În goana urgiei te poartă-n spinare

           Se lasă în urmă adânc neştiut

           Si-n faţă mai negru, mai rece apare.

          

       3. E noapte şi cer şi pădure şi munţi.

            Se-neacă în tainice ceţuri albastre

           Din sulul de fum cad fluturi mărunţi,

           Scântei risipite, ninsoare de astre.

 

       4. Doi stropi de lumină la geam se opresc

           Şi-a nopţilor taină în jurul lor creşte

           Şi-n murmur de vrajă şi farmec urzesc

           Doi ochi de-ntuneric topiţi în poveste.

 

       5. Străine fugar, ce nume s-a stins

           În zbor după umbra luminilor stinse?

           Dar voi ochi de noapte, dar voi de ce-aţi plâns?

        La geam şiroiesc două lacrimi aprinse…