Când am auzit toate vorbele acestea mi s-a părut că mi se rostogoleşte pământul sub picioarele mele… „Ce să mă fac acum?” Am ajutat în mod inconştient un om, un individ pe care nu-l cunoşteam şi îl credeam a fi altcineva decât acela ce era el într-adevăr. Am ajuns să-mi pun eu singur foc pe cap. Acum sunt trimis de acelaşi individ să merg să-l dau pe mâna poliţiei pentru bani! La o infracţiune săvârşită în mod inconştient să adaug în mod conştient şi un păcat. Să vând un om pentru bani!

       – Ascultă-mă, domnule! Eu te-am ajutat pentru că mi-ai spus că eşti elev absolvent şi am simţit că sunt dator să te ajut creştineşte fără să ştiu ce aveai să faci mai departe. Şi acum vrei să mă răsplăteşti cu premiul vânzării? Dar eu negustorie cu viaţa unui om nu pot face. Dacă vrei să te predai caută pe altul care să te denunţe, eu n-o pot face!

       – Văd că eşti om corect! Când vom ajunge noi la putere te vom face om mare!

       – Când veţi ajunge voi la putere ne veţi strivi pe noi, şi tot restul populaţiei sub puterea teroarei sovietice! N-aş dori să ajung la astfel de mărire.

       – Sovieticii ne vor da ţara în mâinile noastre şi vom face din ea un rai!

       – Vor lua ei ţara în mâinile lor şi vor face din voi călăii neamului în slujba lui Stalin. Uite ce-i. Eu nu doresc şi nu cred că veţi ajunge vreodată la putere dar dacă va vrea iadul să facă una ca asta, nu vreau nici o răsplată pentru un gest pe care l-am făcut în necunoştinţă de cauză. Uită-mă de tot şi eu te voi uita la fel. Nu te ştiu şi nu mă ştii!

       Am crezut atunci că mi-am definit destul de clar şi categoric punctul meu de vedere şi că nu voi avea de lucru cu acest fel de oameni politici şi nu bănuiam câte dezastre aveau să aducă în viaţa mea Ceauşescu, Groza, Apostol şi alţii pe care aveam să-i întâlnesc mai târziu.

       „Elevul” Gheorghe Apostol a mai rămas în colonie o bună bucată de vreme. Se vede că nu şi-a găsit degrabă un alt denunţător, dar cu vreo zece zile înainte de plecarea elevilor pe la şcolile lor a dispărut.

       În intervalul acesta de timp am avut câteva serbări cu invitaţi din afară. La una din acestea a venit ca invitată şi Mia Groza, fata directorului din Ministerul Învăţământului. Ca semn de recunoaştere cu care ea să intre în contact cu Gh. Apostol acesta I-a cerut ei să cânte Santa Lucia şi ea a cântat. După aceea ea şi el şi încă vreo doi „colonişti” au avut discuţie particulară specială.

       Într-o zi profesorul Louis Candale a cerut să ne înscriem pe listă, toţi cei ce vrem să mergem cu el în vizită la cariera de piatră „Pietroasa”. Eu eram mare amator de excursii şi nu puteam să lipsesc la o astfel de ocazie. A doua zi după micul dejun am primit un pacheţel cu hrana rece pentru amiază apoi am ieşit în curte în jurul profesorului. Nu eram prea mulţi: La vreo 15 băieţi din toate clasele. Am pornit pe jos pe o şosea şi după un mers de vreo două ore ne-am abătut pe un drum secundar. Nu-mi mai amintesc exact satele pe lângă care am trecut şi nu vreau să dau date greşite dar după încă o oră şi mai bine de mers am ajuns la carieră. Era vorba de un deal înalt din care se scotea prin împuşcare pietre pentru drumuri. Exploatarea se făcea la zi. Exista o instalaţie de aer comprimat. Compresorul era instalat undeva sus într-o baracă metalică. Aerul comprimat cobora de acolo printr-o ţeavă de fier jos la baza dealului unde eram şi noi. Aici aerul comprimat era adus printr-un furtun de cauciuc la un aparat de perforat care aluneca pe o scândură pe măsură ce sfredelul de oţel aşezat în el înainta în rocă. După ce aparatul de perforat îşi îndeplinea misiunea de găurire a rocii, găurile erau umplute cu dinamită şi se producea explozia care disloca din dealul acela o grămadă de pietre de diferite mărimi. Pietrele mărunte erau încărcate în camioane sau în căruţe şi transportate la şosea. Pietrele mai mari erau sfărâmate de nişte muncitori cu baroasele în bucăţi mai mici care se clasau în pietre neregulate care aveau aceeaşi soartă ca şi pietrele menţionate mai sus, mergând imediat la şosea. Cele cu forme lungi prismatice erau sparte cu nişte ciocane mai uşoare în pietre cubice cu latura aprox. 8 cm. care erau puse în grămezi separate pentru a fi folosite ca paveluţe pe străzile oraşului. Cam asta era tot ceea ce se putea vedea momentan în cariera de piatră. Profesorul ne-a fotografiat la baza dealului a cărui faţă dinspre Miazăzi arăta ca faţa unei piramide, ca un perete aproape vertical cu o înclinare de aproximativ 80 de grade, pe care rămăseseră nişte margini ale vechilor împuşcături ca nişte solzi pe care puteai să calci cu piciorul. La un moment dat, elevul Apostu s-a repezit pe acest povârniş periculos şi a urcat repede până la jumătatea înălţimii dealului unde s-a oprit descumpănit căci nu mai avea putere să urce mai sus şi nici curaj suficient şi calmul necesar să coboare înapoi şi făcea semne disperate să fie ajutat. Nişte muncitori din acea carieră s-au suit pe cărare în vârful dealului şi de acolo i-au aruncat o funie cu ajutorul căreia elevul s-a căţărat sus până la baraca al cărei vârf de abia se putea zări de jos. El a rămas acolo, la baracă, stând de vorbă cu cei care i-au aruncat funia până am urcat şi noi pe cărări ocolite până acolo, de unde am urmat calea întoarsă la tabără.

       Noi, elevii, am fi vrut să asistăm mai de la distanţă la momentul împuşcăturii, dar ni s-a spus că aceasta are loc la o oră mai târzie până la care noi nu puteam să rămânem acolo.

       Într-o altă zi am mers să vizităm Muzeul Arheologic al oraşului. Aveam ca ghid pe profesorul universitar de specialitate domnul Daicoviciu. Muzeul avea  nişte exponate extrem de interesante descoperite în aşezările dacice din împrejurimi şi în mod special o colecţie de monezi dacice şi romane de o valoare inestimabilă.

       Paralel cu tabăra de vară pentru elevii refugiaţi fără părinţi mai funcţiona la Deva şi o şcoală de pilotaj, de zbor fără motor, sub conducerea profesorului de Desen Industrial Ion Matei. Într-o Duminică şcoala a făcut o demonstraţie de zbor la care au invitat şi publicul din oraş. Demonstraţia avea loc pe un platou cu un mal mai abrupt aşezat de partea opusă mamelonului străjuit de Cetatea Devei. Am mers şi noi elevii din tabără. Am ajuns pe platou tocmai când profesorul Matei dădea explicaţiile publicului asupra acţiunii ce avea să se desfăşoare. Aparatul de zbor de forma unui pescăruş era aşezat la o distanţă de aprox. 20 m. de la malul abrupt al platoului. Doi elevi ai profesorului îl ţineau de aripi în poziţie orizontală. Alţi doi elevi îl ţineau pe loc de aripioarele de la coadă. Dedesubt „pescăruşul” avea un cârlig de care era agăţat un cablu elastic de cauciuc cu două braţe egale cam de 6-7 m. fiecare. Cablul acesta de cauciuc serveşte la lansarea aparatului şi se numeşte capestan. La comanda „porniţi” patru elevi, câte doi la fiecare capăt al capestanului pornesc în fugă întinzând cablul în timp ce ceilalţi patru de la aripi şi coadă ţin aparatul ţintuit pe loc.

       Capestanul se întinde încărcându-se cu energie. Când pilotul simte că are în capestan destulă energie să poată pleca, strigă la cei de la aripi şi de la coadă: „liber”. Aceştia lasă aparatul din mâini care ţâşneşte repede înainte peste marginea abruptă a platoului plutind în aer. Pilotul are grijă apoi să-l îndrepte spre regiunile acoperite cu piatră unde aerul încălzit de acestea se ridică în sus în curenţi verticali şi aparatul de zbor se ridică mereu în sus. Pilotul poate să se menţină în aer toată ziua şi să se ridice la înălţimi mult mai mari decât aceea de la care a pornit.

       Am asistat la lansarea aparatului apoi lumea s-a împrăştiat urmărind din drumul lor zborului profesorului care îl pilota. La un moment dat aparatul a încetat să se mai înalţe, şi s-a îndreptat într-un zbor descendent continuu spre lunca cu sălcii de pe malul râului. Acesta a fost toată demonstraţia.

       Într-o seară am fost anunţaţi că vom merge la cinematograf. Am plecat cu toţii cei din tabără. Nimeni nu voia să piardă ocazia de a vedea un film. Am intrat în sală. După o scurtă aşteptare a apărut pe podiumul îngust din faţa ecranului un individ cam ciudat în originalitatea ţinutei lui. Avea părul roşu lung până la umeri şi părea a fi vopsit, purta pantaloni raiaţi şi pantofi cu tocuri înalte ca de damă. Elevii care îl cunoşteau îşi dădeau coate. Am auzit un cuvânt şoptit între ei „homosexual”. Unul din elevi mi-a spus că e profesorul de muzică al liceului. Profesorul acesta ne-a dat explicaţii asupra filmului pe care avem să-l vizionăm. Spre surprinderea noastă am aflat că era vorba de un film englezesc „Povestea junglei” de Keepling. Desigur filmul prezenta un interes deosebit pentru noi toţi elevii dar aceasta demonstra încă odată dacă mai era nevoie că în Deva unde Petru Groza era proprietar peste aproape jumătate din oraş, exista o altă lume decât în restul ţării.

       În timpul când nu eram ocupat cu vre-un program special, eu mă ocupam de Algebră şi la sfârşitul vacanţei am terminat şi eu cu ultimul capitol din această disciplină. Un obiect îl aveam gata pentru clasa a 7-a.

       Ceilalţi elevi din tabără jucau fotbal în timpul liber. Jucătorii erau împărţiţi în două echipe aproape la fel de puternice dar cel mai bun jucător era Apolzan. Aceasta era părerea unanim recunoscută. Oraşul răsuna de glasurile elevilor înhăitaţi în susţinerea echipei preferate. Într-o Duminică cam cu două săptămâni înainte de închiderea taberei, Apolzan n-a apărut pe terenul de fotbal. Toată „lumea sportivă” se întreba: „Ce s-a întâmplat cu el?” După vreo zece zile de absenţă Apolzan a apărut şi povestea tuturor cum a călătorit cu trenul prin Ardealul de Nord ocupat de Unguri şi-l imita pe un anumit şef de tren cum anunţa sosirile şi plecările din gară. Apolzan fusese trimis acolo cu manifeste. La una din serbări a venit în tabără şi fiului negustorului David Nicolschi, un tip înalt zvelt cu părul castaniu şi bineînţeles, foarte bine îmbrăcat. Avea în mână o chitară dar nu ne-a cântat nimic cu ea. A stat mai multă vreme lângă elevul Apostu şi chitara am văzut-o când în mâinile unuia, când în ale altuia. Ce rol a jucat chitara aceasta la serbarea noastră nu l-am putut afla dar tânărul Nicolschi nu trădase cu nimic la data aceea fiara care avea să devină el mai târziu. Nu apărea ca un tip lombrozian.

       În tabără mai venea din când în când şi directorul liceului Decebal, domnul Sirca. Avea el un fel parcă mieros de a vorbi şi din „drăguţule” nu te scotea dar era un fel de a-şi camufla gândurile care îl animau. M-am convins despre acesta câţiva ani mai târziu, când am venit să-i cer o adeverinţă că în zilele de la începutul războiului am locuit în tabăra de la Deva.

       Cu gospodărirea taberei se ocupa familia Petreanu, administratorii Internatului Liceului Decebal. Domnul şi doamna Petreanu aveau un fiu absolvent al liceului şi pasionat în ştiinţele naturii. Voia să se înscrie în toamnă la Facultatea de Ştiinţe Naturale la Bucureşti. Am stat de vorbă cu el de mai multe ori şi-mi povestea că sus pe dealul cetăţii care domina tot oraşul şi care se ridica maiestuos numai la vreo trei sute de metri de colonie existau vipere cornute, cel mai veninos neam de şerpi din ţara noastră. Şi cum el mergea şi le urmărea să le studieze modul lor de viaţă şi din când în când le prindea cu mâna liberă de după cap ca să le studieze mai de aproape. Povestirile acestea a tânărului Petreanu îmi dădeau mie fiori.

       În anumite zile ne veneau în colonie educatori care ne ţineau conferinţe cu subiecte foarte interesante. Unul din aceştia a fost profesorul Mărgineanu care ne-a vorbit despre prezicerile clădite în piatra galeriei principale din piramida lui Keops din Egipt. Profesorul ne-a spus că drumul pe care-l parcurge vizitatorul în această galerie de la intrare spre încăperea cea mare reprezintă un fel proorocire asupra vieţii oamenilor. Dimensiunile ei măsurate cu un anumit modul ne redau epocile, istoria prin care a trecut omenirea după construirea acestei piramide. Epoca noastră este reprezentată de ultima porţiune a galeriei înainte de ajunge în încăperea cea mare şi această ultimă porţiune e aşa de strâmtă de abia te poţi strecura prin ea. A fost un ciclu de conferinţe de neuitat.

       Un alt conferenţiar la fel de apreciat a fost Ernest Bernea care ne-a vorbit despre rolul credinţei în procesul de educare a tineretului. Mai existau în colonie doi îndrumători, ambii profesori de Limba franceză ei înşişi francezi din naştere şi amândoi având prenumele Louis. Cel care era puţin mai în vârstă, Louis Combi, avea concepţii naţionaliste şi când vorbea despre o anumită categorie de elevi din tabără, obişnuia să zică: „Elevii sunt nişte javre.” Profesorul Combi se ocupa mai mult cu partea educativă a taberei. El aducea conferenţiari. Celălalt profesor se numea Louis Candale, noi îi ziceam „domnul Scandal”. El se ocupa cu organizarea excursiilor în afara taberei, avea un aparat de fotografiat şi făcea fotografii cu grupurile de elevi excursionişti.

       După alungarea din ţară a regelui Mihai, fotografiile făcute de profesorul Candale au apărut într-o expoziţie în care se arăta activitatea în ilegalitate a membrilor de partid. Fotografiile luate de profesor apăreau cu titlul: Activitatea UTC-ului. M-am văzut şi eu atunci UTC-ist. Profesorul Louis Candale a devenit profesor universitar iar profesorul Combi s-a repatriat în Franţa – aşa m-au informat nişte elevi din cei mai mari ca mine atunci când i-am întâlnit ca studenţi la Cluj. Se pare că profesorul Louis Combi şi-a ales partea cea bună.

       La sfârşitul lunii Iulie oraşul Cernăuţi a fost reocupat. La începutul lunii August i-am scris mătuşii Eughenia o scrisoare întrebând ce s-a petrecut în sat după ce am plecat eu. După vreo trei săptămâni am primit răspuns că s-au petrecut multe lucruri care nu încap într-o scrisoare. Sunt foarte multe lucruri de spus…

       La radio, populaţia care voia să se întoarcă în Basarabia şi Bucovina era sfătuită să depună cerere la Ministerul de Interne şi să aştepte cu răbdare redeschiderea graniţei.

       La 15 Septembrie trebuiau să înceapă cursurile noului an şcolar. Tabăra lua sfârşit. M-am reîntors la Bucureşti la un cămin pentru refugiaţi şi am completat un formular de cerere pentru întoarcere în Bucovina de Nord. Am fost informat că şcolile de acolo se vor deschide cu întârziere. La Ministerul de Interne au început să apară liste cu numele persoanelor cărora li s-au aprobat cererile de întoarcere. Erau din acei ce au depus cererea înaintea mea. Trebuia să mai aştept. M-am gândit că din banii ce mi-au mai rămas după cumpărarea pantalonilor acelora de aţică ar trebui să-mi cumpăr o pereche de ghete, căci acelea cu toc de lemn pe care le primisem de la Ajutorul Refugiaţilor se uzaseră rău de tot din cauza excursiilor la care luasem parte. Am intrat la magazinul „Sora” de lângă Gara de Nord şi am cerut o pereche de ghete numărul 40. Vânzătorul mi-a prezentat o pereche de pantofi negri potriviţi după piciorul meu, i-am probat, erau buni, urma să-i plătesc. Vânzătorul mi-a spus preţul. Nu-mi ajungeau 50 de lei. Diferenţa era cam mare şi el nu putea să-mi reducă preţul aşa de mult. Da, vedea că sunt un elev refugiat dar diferenţa între preţul mărfii şi banii mei era prea mare.

       – Uite ce-i! Eu nu pot să-ţi reduc aşa de mult din preţ dar pot să-ţi dau un sfat: Coboară pe scara de la intrare şi fă la stânga imediat pe lângă clădire – e o străduţă acolo şi vei găsi o intrare la subsolul clădirii acesteia. Acolo e atelierul de cizmărie a domnului Petcu Florea. El are o pereche de pantofi pe care ţi-i poate vinde pentru banii pe care îi ai. Spune-i că te-a trimis vânzătorul Zisu!

       Am făcut cum mi-a spus el. Am găsit intrarea şi am intrat în atelier:

       – Bună ziua! Aş vrea să vorbesc cu domnul Petcu Florea. A venit la mine un om de vreo 40 de ani:

       – Eu sunt Petcu Florea, proprietarul atelierului.

       – Domnul Zisu de la magazinul Sora mi-a spus că aveţi o pereche de pantofi de vânzare.

       – Da, am! Staţi puţin ca să vi-i aduc!

       A venit cu o pereche de pantofi maro – eu aş fi vrut să fie negri – dar cum n-aveam prea mulţi bani, mi-am călcat pe inimă. Formatul îmi plăcea. Avea botul semi-pătrat potrivit pentru picioarele mele lătăreţe.

       – Domnule, vă sfătuiesc să-i cumpăraţi. Veţi avea o pereche de pantofi cum nu se găsesc în prăvălie. Am pus piele bună şi tot ceea ce este în ei este material de calitate. Au fost făcuţi de un ucenic de-al meu pentru examenul de calfă. A lucrat conştiincios şi are o mână foarte bună de pantofar de lux dar din păcate i-a intrat în cap politica. Degeaba îi spun eu: Măi Niculiţă măi, lasă-te de politică şi apucă-te serios de treabă. Tu ai să ajungi bine de tot dacă te ţii de meserie. Ai să ajungi să faci marfă de export, măi! Dar el nu vrea să mă asculte! Păcat! Uite aici a scăpat puţin vârful cuţitului la finisaj şi a zgâriat un pic pielea, de aceea îi dau mai ieftin. Altfel pantofii ăştia ar fi mai scumpi ca cei din prăvălie.

       Mi-a spus preţul şi era exact suma pe care o aveam eu. Am încercat pantofii şi-mi veneau bine amândoi. Nu mă strângeau, nu mă jenau. Am dat banii şi m-am întors bucuros cu ei la căminul de refugiaţi.

       A doua zi m-am încălţat cu ei şi am ieşit la plimbare pe Calea Victoriei.

       Cum mergeam eu aşa fără prea multă grijă, numai mă pomenesc că un tânăr cam scund la statură se propteşte în faţa mea şi cu o voce cam din gât mă apostrofează:

       – Dumneata porţi pantofii mei!

       – Eu?? Nu-i adevărat! Eu n-am furat pantofii nimănui. I-am cumpărat de la atelierul domnului Petcu Florea de la subsolul magazinul Sora. I-am plătit!

       – Da, dar eu i-am făcut!

       – Asta-i altă treabă! Eu i-am cumpărat de la meşter. Dacă dumneata ai vreo problemă cu meşterul numai cu el o poţi rezolva şi nu cu mine!

       Aşa dar dumneata eşti Niculiţă pe care mi-l lăuda meşterul.

       – Da, eu sunt Nicolae Ceauşescu şi cu meşterul n-am nici o problemă decât numai că nu mă lasă în pace să-mi urmez drumul în viaţă. Mie mi-a spus o ghicitoare că am să ajung mare de tot, voi ajunge foarte sus prin politică. Vezi palatul acesta? – Tocmai treceam pe lângă Palatul Regal.

– Da, îl văd şi ce-i cu el.

– Eu şi cu Lenuţa vom locui în el. Lenuţa este logodnica mea. Şi ea e muncitoare ca mine. E spălătoreasă şi eu am să mă însor cu ea şi apoi vom veni amândoi şi vom locui în palat. Mă uitam la el cu un fel de milă. „Ăsta e nebun, săracul!„

În vremea aceea nemţii înaintau în Rusia ca-n brânză şi luau prizonieri cu diviziile. Bombele aruncate de aviaţia sovietică nu explodau. Erau umplute cu nisip. Populaţia Rusiei sabota industria de război şi aştepta eliberarea de teroare. Soldaţii sovietici capturaţi aveau în buzunare boabe de grâu prăjit. Nu primiseră pâine de săptămâni întregi. La Constanţa pilotul român Horia Agarici se luptase singur cu şapte avioane sovietice, a doborât trei din ele şi a pus pe fugă celelalte patru. Numai un nebun putea să-şi închipuie că sovieticii vor birui. L-am lăsat pe bietul Niculiţă cu ochii aţintiţi la palatul râvnit şi mi-am văzut de drum. A doua zi, de dimineaţă am mers iar la Ministerul de Interne. Pe lista celor ce au primit aprobarea de întoarcere în Bucovina de Nord era şi numele meu… Trenul pleca din Gara de Nord la 1³⁰ p.m. Am mers la căminul de refugiaţi şi mi-am luat bagajul şi de acolo la gară. În sfârşit mă întorceam acasă! Pe cine voi mai găsi? Aveam impresia că trenul se mişcă prea încet, că stă prea mult prin staţii. A doua zi înainte de amiază am ajuns la Cernăuţi. Gara de Nord a oraşului nu prezenta semne de avarii şi nici oraşul. Nu s-au dat lupte de stradă în oraş. Pentru că purtam cu mine bagajul, nu puteam să plec spre casă pe cărare aşa cum mergeam mai înainte. Trebuia să merg două staţii cu trenul de Bălţi până la halta Mahala, dar trenul acesta pleca la ora 3²⁰ P.M. Aveam timp destul să mă interesez de şcoală. Am lăsat geamantanul la casa de bagaje şi am pornit prin oraş pe jos. De jos de la gară până sus la Liceul Mitropolitul Silvestru am făcut cam trei sferturi de oră. Intrarea în clădirea liceului era încuiată. Pe uşă un afiş care anunţa că în anul şcolar 1941-1942 liceul nu va funcţiona. Foştii elevi se pot înscrie la orice alt liceu din oraş. Am mers la Liceul Aron Pumnul, un alt afiş la intrare: Cursurile vor începe la 15 Noiembrie. Înscrierile elevilor de la clasa 2 până la a 8-a se fac până cel târziu la 12 Noiembrie. Examenul de admitere în clasa 1-a la data de… Am mers la biroul secretarului liceului şi am completat un formular de înscriere pe care am notat că am promovat din clasa 6-a în a 7-a la Liceul Mitropolitul Silvestru în anul 1939 – 40. Am devenit din nou elev. Trebuia să mai completez dosarul cu nişte acte înainte de începerea cursurilor.

       Îmi părea rău că nu voi mai avea profesorii mei care mă cunoşteau dar asta era situaţia şi trebuia să mă consolez. M-am întors la gară. Plecarea trenului de Bălţi se apropiase. Garnitura era trasă pe peron. Mi-am luat bagajul de la Casa de bagaje şi m-am urcat într-un vagon cu inima zvâcnind de apropierea revederii satului. Am trecut cu o oprire scurtă prin staţia Jucica şi am coborât la halta Mahala. Am luat-o pe cărare spre satul nostru. de departe părea neschimbat dar imaginea aceasta era înşelătoare. Pe măsură ce înaintam pe uliţe întâlneam tot mai multe case fără ferestre cu buruienile crescute în curte înalte până la streaşină… Case pustii!

       Casa unde locuia mătuşa Eughenia era mai în vale, mai aproape de halta CFR. Casa noastră era mai departe, mai pe deal. M-am oprit la mătuşa. Ştiam că a rămas pe loc căci primisem de la ea o scrisoare în tabăra de la Deva. După ce mi-a dat ceva să mănânc, că eram rupt de foame, mătuşa mi-a povestit îngrozită de cele ce s-au petrecut cât am fost eu departe:

       Sărbătorile religioase nu mai erau respectate. În zilele de sărbătoare prezenţa omului la munca câmpului era controlată cu mai multă severitate. Preoţi nu mai existau prin sate dar oamenii se mai adunau în biserică şi cantorii mai citeau nişte psalmi şi rugăciuni ca Dumnezeu să-i apere de cel Rău. De Ziua Crucii oamenii se aflau adunaţi în biserică. Broniu a aflat şi a venit călare până în faţa bisericii. A cerut unui om să-i deschidă uşile şi a intrat călare înăuntru cu cravaşa în mână şi a alungat oamenii afară la muncă la câmp.

       Sovieticii au început să ceară mereu cote peste cote pentru suprafeţele lucrate în anul trecut. Cei mai mulţi şi-au dat toată recolta, iar cei mai înstăriţi au trebuit să-şi vândă lucrurile din casă şi să-şi cumpere cereale ca să-şi dea cotele care li se cereau. Dar stăpânii cei noi nu se mulţumeau numai cu cerealele ci mai cereau şi cote de carne, de brânză şi lapte, de lână de la oi şi chiar de zarzavaturi din grădină. Acestea din urmă se adunau la primărie şi de multe ori putrezeau acolo că nu venea nimeni să le ridice dar familiile rămâneau lipsite de cele de trebuinţă ca să dea cotele. Căruţele încărcate cu sacii de cereale colectate din sat trebuiau să parcurgă străzile însoţite de flăcăii de la horă cu muzica din sat şi flăcăii şi fetele jucând în jurul lor de fericire că pot să deie darurile lor Armatei roşii eliberatoare!…

       Scene de aceasta văzusem şi eu în zilele din înaintea plecării în refugiu.

       Făţărnicia era strigătoare la cer căci în urmă rămâneau bătrâni şi copii care plângeau de foame. Noaptea când duba neagră intra în sat oamenii fugeau de prin case şi se ascundeau în câmp prin porumburi iar mai târziu când câmpul s-a golit fugeau să se ascundă în lunca Prutului ori prin glugile de strujeni din grădină. Acolo în lunca Prutului au început să se organizeze ca să facă ceva să scape de teroare. Sătenii noştri aveau prieteni şi cunoscuţi de prin zonele de graniţă cu care se mai întâlneau prin târguri. Peste tot teroarea era mare. Durerea tuturor aceeaşi. De la aceştia au aflat că graniţa era păzită cu străşnicie. Zonă arată în faţa unei reţele de sârmă ghimpată de netrecut. În zona arată se ascund mine de picior şi sârme declanşatoare de rachete de semnalizare. Nu sunt şanse de scăpare. Există un singur punct unde aceste reţele nu s-au putut instala. Punctul unde coboară graniţa de pe uscat pe apa Prutului la Lunca judeţului Dorohoi. Acolo este un teren mlăştinos, o baltă unde grănicerii n-au instalat încă reţeaua lor ucigaşă. La iarnă, când balta va îngheţa atunci vor putea trece prin punctul acesta. Vor năvăli cu tot bulucul asupra pichetului de grăniceri de pe malul bălţii şi cu ei cu tot vor trece în România! Semnalul de plecare se va da cu clopotul din turnul şcolii primare, tras în anumit fel.