Când
am auzit toate vorbele acestea mi s-a părut că mi se rostogoleşte
pământul sub picioarele mele… „Ce să mă fac acum?” Am
ajutat în mod inconştient un om, un individ pe care nu-l cunoşteam
şi îl credeam a fi altcineva decât acela ce era el într-adevăr. Am
ajuns să-mi pun eu singur foc pe cap. Acum sunt trimis de acelaşi
individ să merg să-l dau pe mâna poliţiei pentru bani! La o
infracţiune săvârşită în mod inconştient să
adaug în mod conştient şi un păcat. Să vând un om pentru
bani!
– Ascultă-mă, domnule! Eu te-am
ajutat pentru că mi-ai spus că eşti elev absolvent şi am simţit
că sunt dator să te ajut creştineşte fără să
ştiu ce aveai să faci mai departe. Şi acum vrei să mă răsplăteşti
cu premiul vânzării? Dar eu negustorie cu viaţa unui om nu pot face.
Dacă vrei să te predai caută pe altul care să te denunţe,
eu n-o pot face!
– Văd că eşti om corect! Când
vom ajunge noi la putere te vom face om mare!
– Când veţi ajunge voi la putere ne
veţi strivi pe noi, şi tot restul populaţiei sub puterea teroarei
sovietice! N-aş dori să ajung la astfel de mărire.
– Sovieticii ne vor da ţara în mâinile
noastre şi vom face din ea un rai!
– Vor lua ei ţara în mâinile lor
şi vor face din voi călăii neamului în slujba lui Stalin. Uite
ce-i. Eu nu doresc şi nu cred că veţi ajunge vreodată la
putere dar dacă va vrea iadul să facă una ca asta, nu vreau nici
o răsplată pentru un gest pe care l-am făcut în necunoştinţă
de cauză. Uită-mă de tot şi eu te voi uita la fel. Nu te
ştiu şi nu mă ştii!
Am crezut atunci că mi-am definit
destul de clar şi categoric punctul meu de vedere şi că nu voi
avea de lucru cu acest fel de oameni politici şi nu bănuiam câte
dezastre aveau să aducă în viaţa mea Ceauşescu, Groza,
Apostol şi alţii pe care aveam să-i întâlnesc mai târziu.
„Elevul” Gheorghe Apostol a mai rămas
în colonie o bună bucată de vreme. Se vede că nu şi-a găsit
degrabă un alt denunţător, dar cu vreo zece zile înainte de
plecarea elevilor pe la şcolile lor a dispărut.
În intervalul acesta de timp am avut câteva
serbări cu invitaţi din afară. La una din acestea a venit ca
invitată şi Mia Groza, fata directorului din Ministerul Învăţământului.
Ca semn de recunoaştere cu care ea să intre în contact cu Gh. Apostol
acesta I-a cerut ei să cânte Santa Lucia şi ea a cântat. După
aceea ea şi el şi încă vreo doi „colonişti” au avut
discuţie particulară specială.
Într-o zi profesorul Louis
Candale a cerut să ne înscriem pe listă, toţi cei ce vrem să
mergem cu el în vizită la cariera de piatră „Pietroasa”. Eu eram
mare amator de excursii şi nu puteam să lipsesc la o astfel de ocazie.
A doua zi după micul dejun am primit un pacheţel cu hrana rece pentru
amiază apoi am ieşit în curte în jurul profesorului. Nu eram prea
mulţi: La vreo 15 băieţi din toate clasele. Am pornit pe jos pe o
şosea şi după un mers de vreo două ore ne-am abătut pe
un drum secundar. Nu-mi mai amintesc exact satele pe lângă care am trecut
şi nu vreau să dau date greşite dar după încă o oră
şi mai bine de mers am ajuns la carieră. Era vorba de un deal înalt
din care se scotea prin împuşcare pietre pentru drumuri. Exploatarea se făcea
la zi. Exista o instalaţie de aer comprimat. Compresorul era instalat
undeva sus într-o baracă metalică. Aerul comprimat cobora de acolo
printr-o ţeavă de fier jos la baza dealului unde eram şi noi.
Aici aerul comprimat era adus printr-un furtun de cauciuc la un aparat de
perforat care aluneca pe o scândură pe măsură ce sfredelul de oţel
aşezat în el înainta în rocă. După ce aparatul de perforat îşi
îndeplinea misiunea de găurire a rocii, găurile erau umplute cu
dinamită şi se producea explozia care disloca din dealul acela o grămadă
de pietre de diferite mărimi. Pietrele mărunte erau încărcate în
camioane sau în căruţe şi transportate la şosea. Pietrele
mai mari erau sfărâmate de nişte muncitori cu baroasele în bucăţi
mai mici care se clasau în pietre neregulate care aveau aceeaşi soartă
ca şi pietrele menţionate mai sus, mergând imediat la şosea.
Cele cu forme lungi prismatice erau sparte cu nişte ciocane mai uşoare
în pietre cubice cu latura aprox. 8 cm. care erau puse în grămezi
separate pentru a fi folosite ca paveluţe pe străzile oraşului.
Cam asta era tot ceea ce se putea vedea momentan în cariera de piatră.
Profesorul ne-a fotografiat la baza dealului a cărui faţă dinspre
Miazăzi arăta ca faţa unei piramide, ca un perete aproape
vertical cu o înclinare de aproximativ 80 de grade, pe care rămăseseră
nişte margini ale vechilor împuşcături ca nişte solzi pe
care puteai să calci cu piciorul. La un moment dat, elevul Apostu s-a
repezit pe acest povârniş periculos şi a urcat repede până la
jumătatea înălţimii dealului unde s-a oprit descumpănit căci
nu mai avea putere să urce mai sus şi nici curaj suficient şi
calmul necesar să coboare înapoi şi făcea semne disperate să
fie ajutat. Nişte muncitori din acea carieră s-au suit pe cărare
în vârful dealului şi de acolo i-au aruncat o funie cu ajutorul căreia
elevul s-a căţărat sus până la baraca al cărei vârf
de abia se putea zări de jos. El a rămas acolo, la baracă, stând
de vorbă cu cei care i-au aruncat funia până am urcat şi noi pe
cărări ocolite până acolo, de unde am urmat calea întoarsă
la tabără.
Noi, elevii, am fi vrut să asistăm
mai de la distanţă la momentul împuşcăturii, dar ni s-a
spus că aceasta are loc la o oră mai târzie până la care noi nu
puteam să rămânem acolo.
Într-o altă zi am mers să vizităm
Muzeul Arheologic al oraşului. Aveam ca ghid pe profesorul universitar de
specialitate domnul Daicoviciu. Muzeul avea
nişte exponate extrem de interesante descoperite în aşezările
dacice din împrejurimi şi în mod special o colecţie de monezi dacice
şi romane de o valoare inestimabilă.
Paralel
cu tabăra de vară
pentru elevii refugiaţi fără părinţi mai funcţiona
la Deva şi o şcoală de pilotaj, de zbor fără motor, sub
conducerea profesorului de Desen Industrial Ion Matei. Într-o Duminică
şcoala a făcut o demonstraţie de zbor la care au invitat şi
publicul din oraş. Demonstraţia avea loc pe un platou cu un mal mai
abrupt aşezat de partea opusă mamelonului străjuit de Cetatea
Devei. Am mers şi noi elevii din tabără. Am ajuns pe platou
tocmai când profesorul Matei dădea explicaţiile publicului asupra acţiunii
ce avea să se desfăşoare. Aparatul de zbor de forma unui pescăruş
era aşezat la o distanţă de aprox. 20 m. de la malul abrupt al
platoului. Doi elevi ai profesorului îl ţineau de aripi în poziţie
orizontală. Alţi doi elevi îl ţineau pe loc de aripioarele de la
coadă. Dedesubt „pescăruşul” avea un cârlig de care era agăţat
un cablu elastic de cauciuc cu două braţe egale cam de 6-7 m. fiecare.
Cablul acesta de cauciuc serveşte la lansarea aparatului şi se numeşte
capestan. La comanda „porniţi” patru elevi, câte doi la fiecare capăt
al capestanului pornesc în fugă întinzând cablul în timp ce ceilalţi
patru de la aripi şi coadă ţin aparatul ţintuit pe loc.
Capestanul se întinde încărcându-se
cu energie. Când pilotul simte că are în capestan destulă energie să
poată pleca, strigă la cei de la aripi şi de la coadă: „liber”.
Aceştia lasă aparatul din mâini care ţâşneşte repede
înainte peste marginea abruptă a platoului plutind în aer. Pilotul are
grijă apoi să-l îndrepte spre regiunile acoperite cu piatră unde
aerul încălzit de acestea se ridică în sus în curenţi
verticali şi aparatul de zbor se ridică mereu în sus. Pilotul poate să
se menţină în aer toată ziua şi să se ridice la înălţimi
mult mai mari decât aceea de la care a pornit.
Am asistat la lansarea aparatului apoi lumea
s-a împrăştiat urmărind din drumul lor zborului profesorului
care îl pilota. La un moment dat aparatul a încetat să se mai înalţe,
şi s-a îndreptat într-un zbor descendent continuu spre lunca cu sălcii
de pe malul râului. Acesta a fost toată demonstraţia.
Într-o seară am fost anunţaţi
că vom merge la cinematograf. Am plecat cu toţii cei din tabără.
Nimeni nu voia să piardă ocazia de a vedea un film. Am intrat în sală.
După o scurtă aşteptare a apărut pe podiumul îngust din faţa
ecranului un individ cam ciudat în originalitatea ţinutei lui. Avea părul
roşu lung până la umeri şi părea a fi vopsit, purta
pantaloni raiaţi şi pantofi cu tocuri înalte ca de damă. Elevii
care îl cunoşteau îşi dădeau coate. Am auzit un cuvânt şoptit
între ei „homosexual”. Unul din elevi mi-a spus că e profesorul de
muzică al liceului. Profesorul acesta ne-a dat explicaţii asupra
filmului pe care avem să-l vizionăm. Spre surprinderea noastă am
aflat că era vorba de un film englezesc „Povestea junglei” de Keepling.
Desigur filmul prezenta un interes deosebit pentru noi toţi elevii dar
aceasta demonstra încă odată dacă mai era nevoie că în
Deva unde Petru Groza era proprietar peste aproape jumătate din oraş,
exista o altă lume decât în restul ţării.
În timpul când nu eram ocupat cu vre-un
program special, eu mă ocupam de Algebră şi la sfârşitul
vacanţei am terminat şi eu cu ultimul capitol din această
disciplină. Un obiect îl aveam gata pentru clasa a 7-a.
Ceilalţi elevi din tabără
jucau fotbal în timpul liber. Jucătorii erau împărţiţi în
două echipe aproape la fel de puternice dar cel mai bun jucător era
Apolzan. Aceasta era părerea unanim recunoscută. Oraşul răsuna
de glasurile elevilor înhăitaţi în susţinerea echipei preferate.
Într-o Duminică cam cu două săptămâni înainte de închiderea
taberei, Apolzan n-a apărut
pe terenul de fotbal. Toată „lumea sportivă” se întreba: „Ce
s-a întâmplat cu el?” După vreo zece zile de absenţă Apolzan
a apărut şi povestea tuturor cum a călătorit cu trenul prin
Ardealul de Nord ocupat de Unguri şi-l imita pe un anumit şef de tren
cum anunţa sosirile şi plecările din gară. Apolzan fusese
trimis acolo cu manifeste. La una din serbări a venit în tabără
şi fiului negustorului David Nicolschi, un tip înalt zvelt cu părul
castaniu şi bineînţeles, foarte bine îmbrăcat. Avea în mână
o chitară dar nu ne-a cântat nimic cu ea. A stat mai multă vreme lângă
elevul Apostu şi chitara am văzut-o când în mâinile unuia, când în
ale altuia. Ce rol a jucat chitara aceasta la serbarea noastră nu l-am
putut afla dar tânărul Nicolschi nu trădase cu nimic la data aceea
fiara care avea să devină el mai târziu. Nu apărea ca un tip
lombrozian.
În tabără mai venea din când în
când şi directorul liceului Decebal, domnul Sirca. Avea el un fel parcă
mieros de a vorbi şi din „drăguţule” nu te scotea dar era un
fel de a-şi camufla gândurile care îl animau. M-am convins despre acesta
câţiva ani mai târziu, când am venit să-i cer o adeverinţă
că în zilele de la începutul războiului am locuit în tabăra de
la Deva.
Cu gospodărirea taberei se ocupa
familia Petreanu, administratorii Internatului Liceului Decebal. Domnul şi
doamna Petreanu aveau un fiu absolvent al liceului şi pasionat în ştiinţele
naturii. Voia să se înscrie în toamnă la Facultatea de Ştiinţe
Naturale la Bucureşti. Am stat de vorbă cu el de mai multe ori şi-mi
povestea că sus pe dealul cetăţii care domina tot oraşul
şi care se ridica maiestuos numai la vreo trei sute de metri de colonie
existau vipere cornute, cel mai veninos neam de şerpi din ţara noastră.
Şi cum el mergea şi le urmărea să le studieze modul lor de
viaţă şi din când în când le prindea cu mâna liberă de
după cap ca să le studieze mai de aproape. Povestirile acestea a tânărului
Petreanu îmi dădeau mie fiori.
În anumite zile ne veneau în colonie
educatori care ne ţineau conferinţe cu subiecte foarte interesante.
Unul din aceştia a fost profesorul Mărgineanu care ne-a vorbit despre
prezicerile clădite în piatra galeriei principale din piramida lui Keops
din Egipt. Profesorul ne-a spus că drumul pe care-l parcurge vizitatorul în
această galerie de la intrare spre încăperea cea mare reprezintă
un fel proorocire asupra vieţii oamenilor. Dimensiunile ei măsurate cu
un anumit modul ne redau epocile, istoria prin care a trecut omenirea după
construirea acestei piramide. Epoca noastră este reprezentată de
ultima porţiune a galeriei înainte de ajunge în încăperea cea mare
şi această ultimă porţiune e aşa de strâmtă de
abia te poţi strecura prin ea. A fost un ciclu de conferinţe de
neuitat.
Un alt conferenţiar la fel de apreciat
a fost Ernest Bernea care ne-a vorbit despre rolul credinţei în procesul
de educare a tineretului. Mai existau în colonie doi îndrumători, ambii
profesori de Limba franceză ei înşişi francezi din naştere
şi amândoi având prenumele Louis. Cel care era puţin mai în vârstă,
Louis Combi, avea concepţii naţionaliste şi când vorbea despre o
anumită categorie de elevi din tabără, obişnuia să zică:
„Elevii sunt nişte javre.” Profesorul Combi se ocupa mai mult cu partea
educativă a taberei. El aducea conferenţiari. Celălalt profesor
se numea Louis Candale, noi îi ziceam „domnul Scandal”. El se ocupa cu
organizarea excursiilor în afara taberei, avea un aparat de fotografiat şi
făcea fotografii cu grupurile de elevi excursionişti.
După alungarea din ţară a
regelui Mihai, fotografiile făcute de profesorul Candale au apărut într-o
expoziţie în care se arăta activitatea în ilegalitate a membrilor de
partid. Fotografiile luate de profesor apăreau cu titlul: Activitatea
UTC-ului. M-am văzut şi eu atunci UTC-ist. Profesorul Louis Candale a
devenit profesor universitar iar profesorul Combi s-a repatriat în Franţa
– aşa m-au informat nişte elevi din cei mai mari ca mine atunci când
i-am întâlnit ca studenţi la Cluj. Se pare că profesorul Louis Combi
şi-a ales partea cea bună.
La sfârşitul lunii
Iulie oraşul Cernăuţi a fost reocupat. La începutul lunii August
i-am scris mătuşii Eughenia o scrisoare întrebând ce s-a petrecut în
sat după ce am plecat eu. După vreo trei săptămâni am
primit răspuns că s-au petrecut multe lucruri care nu încap într-o
scrisoare. Sunt foarte multe lucruri de spus…
La radio, populaţia care voia să
se întoarcă în Basarabia şi Bucovina era sfătuită să
depună cerere la Ministerul de Interne şi să aştepte cu răbdare
redeschiderea graniţei.
La 15 Septembrie trebuiau să înceapă
cursurile noului an şcolar. Tabăra lua sfârşit. M-am reîntors
la Bucureşti la un cămin pentru refugiaţi şi am completat un
formular de cerere pentru întoarcere în Bucovina de Nord. Am fost informat că
şcolile de acolo se vor deschide cu întârziere. La Ministerul de Interne
au început să apară liste cu numele persoanelor cărora li s-au
aprobat cererile de întoarcere. Erau din acei ce au depus cererea înaintea
mea. Trebuia să mai aştept. M-am gândit că din banii ce mi-au
mai rămas după cumpărarea pantalonilor acelora de aţică
ar trebui să-mi cumpăr o pereche de ghete, căci acelea cu toc de
lemn pe care le primisem de la Ajutorul Refugiaţilor se uzaseră rău
de tot din cauza excursiilor la care luasem parte. Am intrat la magazinul „Sora”
de lângă Gara de Nord şi am cerut o pereche de ghete numărul 40.
Vânzătorul mi-a prezentat o pereche de pantofi negri potriviţi după
piciorul meu, i-am probat, erau buni, urma să-i plătesc. Vânzătorul
mi-a spus preţul. Nu-mi ajungeau 50 de lei. Diferenţa era cam mare
şi el nu putea să-mi reducă preţul aşa de mult. Da,
vedea că sunt un elev refugiat dar diferenţa între preţul mărfii
şi banii mei era prea mare.
– Uite ce-i! Eu nu pot să-ţi
reduc aşa de mult din preţ dar pot să-ţi dau un sfat: Coboară
pe scara de la intrare şi fă la stânga imediat pe lângă clădire
– e o străduţă acolo şi vei găsi o intrare la
subsolul clădirii acesteia. Acolo e atelierul de cizmărie a domnului
Petcu Florea. El are o pereche de pantofi pe care ţi-i poate vinde pentru
banii pe care îi ai. Spune-i că te-a trimis vânzătorul Zisu!
Am făcut cum mi-a spus el. Am găsit
intrarea şi am intrat în atelier:
– Bună ziua! Aş vrea să
vorbesc cu domnul Petcu Florea. A venit la mine un om de vreo 40 de ani:
– Eu sunt Petcu Florea, proprietarul
atelierului.
– Domnul Zisu de la magazinul Sora mi-a
spus că aveţi o pereche de pantofi de vânzare.
– Da, am! Staţi puţin ca să
vi-i aduc!
A venit cu o pereche de pantofi maro – eu
aş fi vrut să fie negri – dar cum n-aveam prea mulţi bani,
mi-am călcat pe inimă. Formatul îmi plăcea. Avea botul semi-pătrat
potrivit pentru picioarele mele lătăreţe.
– Domnule, vă sfătuiesc să-i
cumpăraţi. Veţi avea o pereche de pantofi cum nu se găsesc
în prăvălie. Am pus piele bună şi tot ceea ce este în ei
este material de calitate. Au fost făcuţi de un ucenic de-al meu
pentru examenul de calfă. A lucrat conştiincios şi are o mână
foarte bună de pantofar de lux dar din păcate i-a intrat în cap
politica. Degeaba îi spun eu: Măi Niculiţă măi, lasă-te
de politică şi apucă-te serios de treabă. Tu ai să
ajungi bine de tot dacă te ţii de meserie. Ai să ajungi să
faci marfă de export, măi! Dar el nu vrea să mă asculte! Păcat!
Uite aici a scăpat puţin vârful cuţitului la finisaj şi a
zgâriat un pic pielea, de aceea îi dau mai ieftin. Altfel pantofii
ăştia ar fi mai scumpi ca cei din prăvălie.
Mi-a spus preţul şi era exact suma
pe care o aveam eu. Am încercat pantofii şi-mi veneau bine amândoi. Nu mă
strângeau, nu mă jenau. Am dat banii şi m-am întors bucuros cu ei la
căminul de refugiaţi.
A doua zi m-am încălţat cu ei
şi am ieşit la plimbare pe Calea Victoriei.
Cum mergeam eu aşa fără
prea multă grijă, numai mă pomenesc că un tânăr cam
scund la statură se propteşte în faţa mea şi cu o voce cam
din gât mă apostrofează:
– Dumneata porţi pantofii mei!
– Eu?? Nu-i adevărat! Eu n-am furat
pantofii nimănui. I-am cumpărat de la atelierul domnului Petcu Florea
de la subsolul magazinul Sora. I-am plătit!
– Da, dar eu i-am făcut!
– Asta-i altă treabă! Eu i-am
cumpărat de la meşter. Dacă dumneata ai vreo problemă cu meşterul
numai cu el o poţi rezolva şi nu cu mine!
Aşa dar dumneata eşti Niculiţă
pe care mi-l lăuda meşterul.
– Da, eu sunt Nicolae Ceauşescu
şi cu meşterul n-am nici o problemă decât numai că nu mă
lasă în pace să-mi urmez drumul în viaţă. Mie mi-a spus o
ghicitoare că am să ajung mare de tot, voi ajunge foarte sus prin
politică. Vezi palatul acesta? – Tocmai treceam pe lângă Palatul
Regal.
–
Da, îl văd şi ce-i cu el.
–
Eu şi cu Lenuţa vom locui în el. Lenuţa este logodnica mea.
Şi ea e muncitoare ca mine. E spălătoreasă şi eu am să
mă însor cu ea şi apoi vom veni amândoi şi vom locui în palat.
Mă uitam la el cu un fel de milă. „Ăsta e nebun, săracul!„
În
vremea aceea nemţii înaintau în Rusia ca-n brânză şi luau
prizonieri cu diviziile. Bombele aruncate de aviaţia sovietică nu
explodau. Erau umplute cu nisip. Populaţia Rusiei sabota industria de război
şi aştepta eliberarea de teroare. Soldaţii sovietici capturaţi
aveau în buzunare boabe de grâu prăjit. Nu primiseră pâine de săptămâni
întregi. La Constanţa pilotul român Horia Agarici se luptase singur cu
şapte avioane sovietice, a doborât trei din ele şi a pus pe fugă
celelalte patru. Numai un nebun putea să-şi închipuie că
sovieticii vor birui. L-am lăsat pe bietul Niculiţă cu ochii aţintiţi
la palatul râvnit şi mi-am văzut de drum. A doua zi, de dimineaţă
am mers iar la Ministerul de Interne. Pe lista celor ce au primit aprobarea de
întoarcere în Bucovina de Nord era şi numele meu… Trenul pleca din Gara
de Nord la 130 p.m. Am mers la căminul de refugiaţi
şi mi-am luat bagajul şi de acolo la gară. În sfârşit mă
întorceam acasă! Pe cine voi mai găsi? Aveam impresia că trenul
se mişcă prea încet, că stă prea mult prin staţii. A
doua zi înainte de amiază am ajuns la Cernăuţi. Gara de Nord a
oraşului nu prezenta semne de avarii şi nici oraşul. Nu s-au dat
lupte de stradă în oraş. Pentru că purtam cu mine bagajul, nu
puteam să plec spre casă pe cărare aşa cum mergeam mai înainte.
Trebuia să merg două staţii cu trenul de Bălţi până
la halta Mahala, dar trenul acesta pleca la ora 320 P.M. Aveam
timp destul să mă interesez de şcoală. Am lăsat
geamantanul la casa de bagaje şi am pornit prin oraş pe jos. De jos de
la gară până sus la Liceul Mitropolitul Silvestru am făcut cam
trei sferturi de oră. Intrarea în clădirea liceului era încuiată.
Pe uşă un afiş care anunţa că în anul şcolar
1941-1942 liceul nu va funcţiona. Foştii elevi se pot înscrie la
orice alt liceu din oraş. Am mers la Liceul Aron Pumnul, un alt afiş
la intrare: Cursurile vor începe la 15 Noiembrie. Înscrierile elevilor de la
clasa 2 până la a 8-a se fac până cel târziu la 12 Noiembrie.
Examenul de admitere în clasa 1-a la data de… Am mers la biroul secretarului
liceului şi am completat un formular de înscriere pe care am notat că
am promovat din clasa 6-a în a 7-a la Liceul Mitropolitul Silvestru în anul
1939 – 40. Am devenit din nou elev. Trebuia să mai completez dosarul cu
nişte acte înainte de începerea cursurilor.
Îmi părea rău că
nu voi mai avea profesorii mei care mă cunoşteau dar asta era situaţia
şi trebuia să mă consolez. M-am întors la gară. Plecarea
trenului de Bălţi se apropiase. Garnitura era trasă pe peron.
Mi-am luat bagajul de la Casa de bagaje şi m-am urcat într-un vagon cu
inima zvâcnind de apropierea revederii satului. Am trecut cu o oprire scurtă
prin staţia Jucica şi am coborât la halta Mahala. Am luat-o pe cărare
spre satul nostru. de departe părea neschimbat dar imaginea aceasta era înşelătoare.
Pe măsură ce înaintam pe uliţe întâlneam tot mai multe case fără
ferestre cu buruienile crescute în curte înalte până la streaşină…
Case pustii!
Casa unde locuia mătuşa Eughenia
era mai în vale, mai aproape de halta CFR. Casa noastră era mai departe,
mai pe deal. M-am oprit la mătuşa. Ştiam că a rămas pe
loc căci primisem de la ea o scrisoare în tabăra de la Deva. După
ce mi-a dat ceva să mănânc, că eram rupt de foame, mătuşa
mi-a povestit îngrozită de cele ce s-au petrecut cât am fost eu departe:
Sărbătorile religioase nu mai erau
respectate. În zilele de sărbătoare prezenţa omului la munca câmpului
era controlată cu mai multă severitate. Preoţi nu mai existau
prin sate dar oamenii se mai adunau în biserică şi cantorii mai
citeau nişte psalmi şi rugăciuni ca Dumnezeu să-i apere de
cel Rău. De Ziua Crucii oamenii se aflau adunaţi în biserică.
Broniu a aflat şi a venit călare până în faţa bisericii. A
cerut unui om să-i deschidă uşile şi a intrat călare înăuntru
cu cravaşa în mână şi a alungat oamenii afară la muncă
la câmp.
Sovieticii au început să ceară
mereu cote peste cote pentru suprafeţele lucrate în anul trecut. Cei mai
mulţi şi-au dat toată recolta, iar cei mai înstăriţi
au trebuit să-şi vândă lucrurile din casă şi să-şi
cumpere cereale ca să-şi dea cotele care li se cereau. Dar stăpânii
cei noi nu se mulţumeau numai cu cerealele ci mai cereau şi cote de
carne, de brânză şi lapte, de lână de la oi şi chiar de
zarzavaturi din grădină. Acestea din urmă se adunau la primărie
şi de multe ori putrezeau acolo că nu venea nimeni să le ridice
dar familiile rămâneau lipsite de cele de trebuinţă ca să
dea cotele. Căruţele încărcate cu sacii de cereale colectate din
sat trebuiau să parcurgă străzile însoţite de flăcăii
de la horă cu muzica din sat şi flăcăii şi fetele jucând
în jurul lor de fericire că pot să deie darurile lor Armatei roşii
eliberatoare!…
Scene de aceasta văzusem şi eu în
zilele din înaintea plecării în refugiu.
Făţărnicia era strigătoare
la cer căci în urmă rămâneau bătrâni şi copii care
plângeau de foame. Noaptea când duba neagră intra în sat oamenii fugeau
de prin case şi se ascundeau în câmp prin porumburi iar mai târziu când
câmpul s-a golit fugeau să se ascundă în lunca Prutului ori prin
glugile de strujeni din grădină. Acolo în lunca Prutului au început
să se organizeze ca să facă ceva să scape de teroare. Sătenii
noştri aveau prieteni şi cunoscuţi de prin zonele de graniţă
cu care se mai întâlneau prin târguri. Peste tot teroarea era mare. Durerea
tuturor aceeaşi. De la aceştia au aflat că graniţa era păzită
cu străşnicie. Zonă arată în faţa unei reţele de
sârmă ghimpată de netrecut. În zona arată se ascund mine de
picior şi sârme declanşatoare de rachete de semnalizare. Nu sunt
şanse de scăpare. Există un singur punct unde aceste reţele
nu s-au putut instala. Punctul unde coboară graniţa de pe uscat pe apa
Prutului la Lunca judeţului Dorohoi. Acolo este un teren mlăştinos,
o baltă unde grănicerii n-au instalat încă reţeaua lor
ucigaşă. La iarnă, când balta va îngheţa atunci vor putea
trece prin punctul acesta. Vor năvăli cu tot bulucul asupra pichetului
de grăniceri de pe malul bălţii şi cu ei cu tot vor trece în
România! Semnalul de plecare se va da cu clopotul din turnul şcolii
primare, tras în anumit fel.