A CUI E LUNA ?

       Într-o seară ne jucam cu Aniţa în ograda lor. la un moment dat fratele meu Ionică a plecat acasă iar eu cu Aniţa am rămas mai departe să ducem discuţia despre o problemă foarte importantă: Cine stă mai bine materialiceşte, noi sau ei? În dialogul care urmează am însemnat cu A vorbele Aniţei şi cu S vorbele lui Starţun.

       A. – Noi avem o vacă şi un cal, voi aveţi numai o vacă.

       S. – Noi avem şi o juncă de doi ani şi la anul are să fie şi ea vacă şi atunci vom avea două vaci iar voi numai una.

       A. – Da, dar voi nu veţi avea căruţă ca să înhămaţi calul la dânsa.

       Am rămas bătut. Nu mai puteam să zic nimic în privinţa asta!

       S. – Da, dar noi avem doi câini şi voi numai unul.

       A. – Câinele nostru e căţea şi are să facă căţei şi noi vom avea câini mulţi.

       Altă înfrângere!

       S. – Noi avem un porc şi porcul nostru va fi bun de tăiat la Crăciun.

       A. – Dar noi avem doi purcei care vor creşte mari şi după ce veţi tăia voi porcul vostru, noi vom avea doi porci şi voi nici unul.

       Iar am rămas bătut. Căutam un argument ca să pot câştiga şi eu măcar un punct şi când credeam că l-am găsit am rămas mut. Am observat că pe cer apăruse luna cu chipul ei de prinţesă mândră şi sta şi se odihnea exact în vârful plopului din ograda Aniţei. Mi-am schimbat repede privirea ca să nu-i atrag atenţia ei, dar n-am avut noroc. Aniţa a observat şi ea.

       A. – A cui e luna? Vezi, luna e şi ea a noastră. Uite-o cum se odihneşte în vârful plopului. Înfrângere totală pentru mine. N-am reuşit însă să mai încerc un argument căci mama Aniţei a chemat-o în casă şi a rămas victorioasă pe tot frontul. Mergând ea îmi striga mereu: „Luna e a noastră. Uite-o cum vine după mine!” N-am mai verificat-o căci ştiam că luna e a lor. Dacă ai un căţel şi mergi undeva, căţelul se ţine după tine. Dacă luna este a lor, e natural ca ea să se ţină după Aniţa. Am rămas privind în jos posac. Luna mi-a dat lovitura de graţie. Rămas singur în ogradă mă gândeam ce să fac. Trebuia să merg acasă. Dar, stai! Căţelul când nu-şi vede stăpânul se poate lua şi după un străin. Oare luna nu va face şi ea la fel? Acum Aniţa e în casă şi luna n-o mai vede. Ce-ar fi să o conving să vină după mine? I-am făcut un semn cu degetul arătător să mă urmeze apoi am început să mă deplasez către casă cu ochii mereu la lună. Ea venea acum după mine. Când credeam că nu mă urmează cu toată convingerea, mă opream şi-i făceam din nou din deget şi iar porneam împreună spre casă. În sfârşit am ajuns. Acum luna stătea deasupra şurii vitelor noastre. Eram foarte satisfăcut! Am intrat bucuros în camera noastră.

       – Mamă, ţi-am adus luna acasă!

       – Daa? Dar cum ai reuşit una ca asta?

       – Apoi să vezi; luna sta în vârful plopului din ograda Aniţei. Ea se lăuda că luna e a lor. Când a chemat-o mama ei să vie în casă, luna a rămas singură. Atunci am chemat-o să vie după mine şi ea a venit. Poţi s-o vezi! Uite-o deasupra şurii vitelor!

       – Bine, acuma mănâncă şi te culcă. Mâine vom sta de vorbă despre lună.

       Mai multe seri după aceea a fost noros şi a plouat şi luna nu s-a mai văzut. Dar într-o zi norii s-au spart şi când a venit seara, cerul era limpede ca o pânză albastră şi o lună mare rotundă lucea pe cer parcă numai cu o palmă mai sus de un stat de om. „Mamă uite luna a rămas la noi. Vino să o vezi!” Mama a ieşit cu mine afară. Am întins mâna spre lună dar se vedea că era ceva mai departe.

       – Mamă ia-mă în braţe şi ridică-mă sus ca s-o ajung!

       – N-ai s-o poţi ajunge că e departe tare!

       – Vreau să încerc! Mama m-a ridicat în braţe cât a putut de tare, iar eu am tot bătut aerul cu mâna degeaba.

       – Dacă m-aş urca pe şură cu o prăjină lungă, lungă de tot, cred că aş ajunge-o.

       – Nici atunci n-ai s-o ajungi că ea e foarte departe.

       – Cât de departe?

       – Uite dacă ai avea o sârmă lungă tare cu care să poţi înconjura pământul pe la mijlocul lui ca un brâu şi ai întinde sârma aceea dreaptă ca o rază de lumină tot n-ai putea ajunge până la lună.

       – Dar cu sârmă de două ori pe atâta aş putea-o ajunge?

       – Nu, nici asta n-ar fi destul de lungă. Poate dacă ai avea o sârmă de zece ori mai lungă atunci ai ajunge la ea.

       – Atunci cum a venit luna după mine în seara aceea?

       – N-a venit. Ţi s-a părut numai. Luna a rămas acolo la locul ei, dar pentru că e aşa de departe şi noi o vedem pe cer la aceeaşi înălţime oriunde ne ducem, ni se pare că ea vine după noi. Dacă te-ai duce departe, la bunica din deal sau şi mai departe pe câmp vei vedea luna în acelaşi loc pe cer şi vei crede că ea a venit cu tine; eu de acasă aş vedea-o mereu în acelaşi loc şi aş crede că ea a rămas aici cu mine deasupra ogrăzii. Acum ai să pricepi că luna nu-i a noastră nici a altcuiva. Ea stă acolo departe sus unde a lăsat-o Dumnezeu ca să lumineze în timpul nopţii.

 

            PUIŞORUL ORFAN

 

       Într-un alt an mama a pus iarăşi o cloşcă pe vre-o 20 de ouă, dar cloşca asta n-a avut destulă grijă de ouăle ei, a umblat prin casă prea mult şi ouăle s-au răcit. Din toate ouăle a ieşit un singur pui viu. Mama s-a supărat pe cloşcă, a băgat-o într-un ciubăraş cu apă rece de i-a udat penele leoarcă, apoi a închis-o într-o ladă veche la întuneric, numai un pic de aer să primească să nu se înăbuşe. Peste câteva zile cloşca se dezvăţase de cloncănit şi a început să facă ouă. Puişorul orfan se îmblânzise aşa de mult că alerga după noi prin casă. Mama îi dădea păsat de porumb amestecat cu brânză de vacă să crească mai repede. Nouă, copiilor, ne era tare drag de el. Într-o zi nu ştiu cum s-a făcut că atunci când mă dădeam jos din pat, puişorul s-a nimerit exact sub piciorul meu şi cum patul era ceva prea înalt încă pentru mine şi trebuia să-mi dau drumul slobod în jos, până ajungeam cu picioarele pe pământ, vă puteţi închipui ce tragedie s-a întâmplat. L-am plâns amândoi Ionică şi eu dar în zadar, plânsul n-a ajutat la nimic. Trebuia să-l îngropăm. Dar aista nu era un puişor de rând, el era puişorul acela orfan atât de drag nouă. Trebuia să-i facem o înmormântare deosebită. I-am făcut o cruce din două bucăţi de băţ, apoi i-am săpat groapa lângă gard în spatele şurii, unde nu se umbla prea adesea. Am adunat apoi pe toţi copiii din vecini, ca să-i facem înmormântarea şi pomana cuvenită. Am aşezat puiul pe marginea gropii. Sicriu nu-i făcusem căci nu era moda să se facă sicriu la puii de găină, dar am început să-i facem slujba de înmormântare şi să ne rugăm pentru odihna sufletului bietului puişor. Eu eram preotul şi spuneam ce-mi aminteam şi eu din slujbele de la parastasele la care am luat parte. Asistenţa răspundea cu „Doamne, miluieşte!” Nouă ni se părea că e cu adevărat o slujbă autentică şi eram aşa de absorbiţi de ceea ce făceam, că n-am observat că mama care tocmai se întorcea de la târg, s-a oprit şi ea la gard să vadă ce face droaia aceea de copii în spatele şurii, iar după ce a înţeles ce se petrecea, n-a mai vrut să ne deranjeze, căci prea luasem lucrurile în serios. Când am considerat slujba terminată, am aşezat puişorul în fundul gropii, l-am acoperit cu nişte frunze de ştevie  şi-apoi am umplut groapa cu ţărână şi i-am făcut un pic de mormânt deasupra. Am înfipt crucea din băţ la locul cuvenit şi am încheiat cu un „Dumnezeu să-l odihnească!” Urma să facem pomana. Am fugit repede în casă ca să aduc cele necesare. În casă am dat peste mama care mă privea zâmbitoare, dar n-am mai întrebat-o ce mi-a adus de la târg, ci doar am rugat-o să-mi dea vreo trei felii de pâine, bucata de caş din dulap şi cele două mere coapte pe care le adusesem de la bunica din deal. Mama şi-a dat seama despre ce e vorba şi mi-a dat cele cerute şi cu ele în braţe am venit la locul unde mă aşteptau „mulţimile”. I-am rugat să vină mai la o parte, unde era un petec de iarbă curată. Am întins un ştergar curat pe iarbă şi am tăiat pâinea, caşul şi merele în atâtea bucăţi câţi inşi eram. Le-am pus toate porţii, porţii pe ştergar şi apoi i-am poftit pe toţi la „praznic”. Nimeni nu s-a lăsat rugat. Pomana a fost bine primită, după aceea au plecat toţi, fiecare la casa lui, eu însă eram convins că făcusem tot ce trebuia ca să-mi ispăşesc păcatul „pui-uciderii”

       Am intrat iar în casă şi i-am povestit mamei ce s-a întâmplat cu puişorul. De data asta Starţun nu şi-a primit porţia cuvenită, pentru că mama era convinsă că aveam puternice remuşcări şi că faptul s-a întâmplat în mod involuntar.

 

            PLOAIA

 

       De la un timp când mama se ducea la târg sau la câmp mai departe, ne lăsa pe noi copiii la bunica din deal. Acolo nu avem copii prieteni ca să mă întărât la joacă şi păream mai în siguranţă. De data asta mama pleca la câmp la Hucău, departe tocmai în hotarele Boianului. Pe Ionică l-a luat cu dânsa, pe mine m-a adus până la poarta bunichii din deal, mi-a deschis poarta cea mică şi m-a lăsat înăuntru, apoi şi-a văzut de drum. Bunica avea ograda plină de orătănii: găini, raţe gâşte, curcani care mai de care cu pretenţii de stăpâni au curţii, în grajd două vaci şi doi cai şi uncheşul Traian rămas singur gospodar la vârsta de 17 ani după moartea moşului Nichita. Grijile gospodăriei erau covârşitoare.

       Cum am intrat în ogradă, am observat imediat o gâscă cu vreo zece bobocei. Gâsca, mama lor şi gânsacul tot întindeau gâturile sâsâind ca să nu mă apropii de odoarele lor, dar eu viteaz din fire, n-am vrut să ţin cont de ameninţările lor. De-abia am trecut de grupul lor şi m-am pomenit atacat pe la spate cu lovituri puternice de aripi şi ciupituri de plisc la picioarele goale. Era gânsacul. Parcă mă bătea cu băţul. Am început să ţip speriat. A ieşit bunica din casă şi numai cu greu a reuşit să îndepărteze gânsacul din spatele meu. A fost probabil răzbunarea morţii bieţilor puişori. Cu gânsacul mi-am găsit naşul! Dacă şi cloşca ar fi făcut aşa, n-aş mai fi omorât nici un puişor. De atunci înainte de câte ori mergeam la bunica din deal, mă opream la poartă şi o strigam să iasă din casă, să mă apere de gâşte. După o vreme spaima gânsacului mi-a mai trecut, în schimb m-a pălit un somn de nu mă mai ţineam pe picioare. De fapt cerul se încărcase cu nori negri de ploaie şi mie în condiţii ca acestea îmi venea repede Moş Ene pe la gene. Trebuia să-mi găsesc repede un loc de dormit. Casa cea mare a bunichii era umbrită de un nuc mare de tot şi din cauza aceasta înăuntru era răcoare.

       Bunica era ocupată cu treburile casei, eu m-am strecurat în casa cea mare şi m-am urcat pe laiţă în spatele mesei celei lungi, care era acoperită cu o faţă de masă bogată ce cădea pe margini mai jos decât faţa de sus a lăiţei. Am pus o mână sub cap şi îndată m-am pomenit în lumea viselor. Afară tuna şi fulgera şi ploua cu găleata, eu habar de griji n-aveam. Mama a venit prin ploaie să mă ia acasă. Ia copilul de unde nu-i. M-a căutat şi ea şi bunica peste tot în grădină, după grajd, în şanţurile de pe toloacă, poate am căzut în şanţ şi m-au înecat pâraiele produse de ploaie. M-au căutat şi-n fântână. „Numai nu-i şi nu-i.” Mama s-a întors acasă plângând. Nu mai era nici o nădejde. „Probabil că l-au furat nişte ţigani şătrari!„

       Uncheşul Traian a venit şi el acasă fugărit de ploaie şi a intrat în casa cea mare să caute nişte schimburi uscate că hainele de pe el erau ude leoarcă. Când a deschis uşa, numai ce vede o mână ridicându-se de după masă, apoi am răsărit şi eu în sus de pe laiţă. Numai aici nu mă căutase nimenea! Uncheşul s-a schimbat repede, a anunţat-o pe bunica că s-a găsit odorul, apoi m-a luat în braţe şi „Hai acasă!”

       Când m-a văzut mama în braţele lui uncheşul Traian nu mai ştia ce să facă, să plângă sau să râdă căci spaima ei n-a fost uşoară.

 

CUM AM MURIT ÎN RĂZBOI

 

       În timpul copilăriei mele oriunde te întorceai în satul nostru găseai urmele războiului care doar de câţiva ani încetase: Gropi provenite din explozia obuzelor, morminte de ostaşi pe marginea râpelor, pe câmp schije de artilerie, uneori chiar obuze neexplodate. Boabe de plumbi (gloanţe, proiectile), cercuri de aluminiu şi rotiţe de fontă provenite din dezmembrarea obuzelor, cartuşe pline cu praf de puşcă şi glonţul în ele, toată risipa de mizerii rămase pe câmpul de unde nu demult s-au cules atâţia morţi şi atâţia răniţi.

       La marginea satului fusese un şirag de baterii de artilerie iar clădirea şcolii a fost transformată în spital de prim ajutor pentru răniţi.

       Toate acestea ne aţâţau curiozitatea noastră de copii şi când începeau „veteranii” să povestească, lăsau orice joacă şi-l ascultau cu gura căscată ceasuri întregi.

       Unul dintre marii povestitori era Nicolai-alui-Petra-lui-Anton, fratele cu câţiva ani mai tânăr a bunichii din deal. Îmi aduc aminte de următoarea poveste a lui:

       – Eram soldat în armata austriacă şi eram aduşi în Munţii Alpi să luptăm contra italienilor. Aceştia erau sub creastă, instalaţi bine în adăposturi săpate în piatra muntelui, noi eram în vale adăpostiţi de frigul iernii în barăci de lemn. Era în ziua de Sfântul Nicolae, patronul numelui meu. Câteva zile mai înainte a nins tare, iar acum vremea s-a încălzit şi zăpada a început să se topească. Eu am fost de sentinelă în timpul nopţii şi acum mergeam să mă culc în baracă. Dar abia m-am întins în pat, că numai ce văd cum intră pe uşă un moşneag cu barba albă îmbrăcat ca în sat la noi cu cojoc, căciulă, cu opinci şi iţari şi-mi face semn cu mâna: „Măi Nicolai, ia ieşi tu puţin până afară că trebuie să-ţi spun ceva!” Buimăcit, între vis şi realitate am ieşit afară din baracă şi mă uitam să-l văd unde este. Căutându-l pe potecă, m-am depărtat de baracă cam zece, cincisprezece paşi, dar n-am apucat să mă întorc cu faţa înapoi spre baracă că numai ce aud un vuiet ca de furtună şi copaci trosnind dinspre munte, apoi o suflare puternică de vânt m-a azvârlit la pământ cât colo din locul unde am fost. Când m-am ridicat de jos şi m-am uitat să văd ce s-a întâmplat, baraca nu mai era. În locul ei piatră goală. Un tăvălug uriaş de zăpadă o „avalanşă” rupsese în calea ei tot ce a întâlnit copaci, baracă, tot, absolut tot ce s-a aflat în calea ei şi le-a cărat cu ea în prăpastie. Mi-am făcut cruce, m-am pus în genunchi şi m-am rugat: „Mulţumesc Ţie, Sfinte, că mi-ai scăpat viaţa în ziua de azi!” De atunci ziua Sfântului Nicolae e tot aşa de însemnată pentru mine ca şi Paştile şi Crăciunul.

       Un alt povestitor tot aşa de apreciat era uncheşul Gheorghe, tatăl Aniţei. Îi spuneam „uncheşul” în semn de respect cu toate că nu ne era neam. Şi el a fost trimis de împăratul Austo-Ungariei să lupte în Alpi contra Italienilor. Într-o zi s-au pomenit sub un bombardament al artileriei italiene. Bubuituri de explozii în toate părţile. Nourii de ţărână ridicaţi de explozie din văzduh ningeau cu pământ peste capetele oamenilor. Nu mai ştiai unde să te ascunzi. Nu mai ştiai nici dacă mai eşti viu sau mort. Când bombardamentul a încetat comandantul regimentului lor era mort. Un obuz explodase în mijlocul barăcii unde era el şi statul lui major adunaţi pentru un consiliu de acţiune. În timpul bombardamentului armata italiană a înconjurat sectorul respectiv şi acum îi somau pe ostaşi să se predea.

       Au fost făcuţi prizonieri şi apoi încolonaţi au pornit pe jos, spre lagărele de prizonieri din interiorul Italiei: „Via, porcodia, via!” până au ajuns în lagărul de triere al prizonierilor din Pavia. După câteva zile a venit în lagăr un ofiţer român cu Numele de Aron Cotruş. Comandantul italian al lagărului a scos toţi prizonierii afară în front iar ofiţerul român a strigat: „Toţi cei care sunt români să iasă afară din front!” Au ieşit câteva sute. Restul prizonierilor au fost trimişi înapoi în barăci. Ofiţerul român le-a vorbit prizonierilor ieşiţi afară din front: „Voi sunteţi români şi n-aveţi nici un motiv să ascultaţi de unguri şi de austrieci. Ei v-au ţinut în robie fără drepturi egale cu ceilalţi cetăţeni ai ţării şi au căutat să vă deznaţionalizeze. Viitorul şi locul vostru este în statul românesc, în ţara strămoşilor voştri, la limba voastră, la neamul vostru. Eu am venit azi în mijlocul vostru ca să vă îndemn să vă înscrieţi voluntari în armata română. Veţi fi scoşi din lagăr şi vom forma cu voi unităţi ale armatei române. Va urma o perioadă de instrucţie, apoi veţi fi trimişi cu unităţile voastre în ţară. Trăiască România!” Au izbucnit toţi: „Trăiască, trăiască, trăiască!„

       Au trecut apoi toţi pe la masa ofiţerului şi şi-au scris numele într-o condică pe care a adus-o el ca semn că de bună voie se înscrie în rândurile armatei române. Ofiţerul a plecat. A doua zi a venit alt ofiţer român cu comandantul lagărului. A citit o listă cu numele tuturor care s-au înscris în condică în ajun şi i-au scos deoparte. Le-a spus să dea în primire tot ce aveau din partea lagărului: gamelă, lingură, pătură, etc. apoi i-a încolonat pe toţi şi sub paza câtorva ostaşi italieni au fost duşi la gară. De data asta nu mai era „Via porcodia.” Au fost încărcaţi într-un tren şi duşi într-un alt oraş unde au fost cazaţi într-o cazarmă a unui regiment italian plecat pe front. În cazarmă mai erau români care erau aduşi mai de demult. Unde te întorceai n-auzeai decât vorbă românească. De la cei mai vechi am aflat că hrana aici era nai bună ca în lagăr şi că în interiorul cazărmii aveau destulă libertate de mişcare. Aşteptau cu toţii să treacă perioada de instrucţie şi să plece în ţară. Chiar de a doua zi au fost organizaţi pe plutoane şi au început instrucţia tehnică de infanterie: drepţi, la stânga, la dreapta înainte marş, la dreapta marş, la stânga marş, etc. După aceea mânuiri de armă. Li s-au dat arme fără încărcător deocamdată. După două săptămâni de instrucţie tehnică au fost adunaţi cu toţii în careu, a venit un preot ortodox şi unul greco-catolic şi un ofiţer cu un steag tricolor românesc. Preoţii au slujit liturghia celor înainte sfinţite apoi au făcut o rugăciune ca Dumnezeu să întărească sufletele ostaşilor prezenţi ca să poată servi ţara cu vrednicie. Au fost aduşi apoi grupă după grupă la drapel, au pus mâna pe el şi au jurat credinţă Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I-iu al României şi legilor ţării Sale. După jurământ s-a servit o masă specială şi au fost lăsaţi liberi în cazarmă toată ziua. Şi-au regăsit prietenii vechi din lagăr şi au legat prietenii noi. Au cântat şi au jucat. Era ziua cea mare a lor. De a doua zi au fost scoşi în formaţie pe plutoane afară în câmp pentru exerciţii de luptă. De data asta armele aveau şi închizător şi exerciţiile se făceau cu trageri adevărate cartuşele aveau însă gloanţe de lemn. Pe drum la plecare şi la întoarcere fetele italiene îi salutau cu fluturări de mână: „Fratelli romeni!” Mai târziu au făcut trageri la ţină cu cartuşe veritabile. Acuma instrucţia lor era terminată şi aşteptau cu înfrigurare plecarea în ţară. Într-o zi o bucurie de nedescris a izbucnit în tot oraşul, rachete colorate zburau în aer, oamenii pe străzi numai zâmbete. S-a terminat războiul! Numai câteva zile mai târziu li s-a dat hrana rece pe trei zile apoi au plecat în formaţie pe plutoane la gară unde îi aştepta un tren special să-i ducă la Bucureşti. Bucureştiul era proaspăt eliberat de trupele de ocupaţie germane. Populaţia civilă i-a primit cu multă căldură. De la gară au fost duşi din nou într-o cazarmă goală. Trupa care trebuia să o ocupe făcea serviciu de ordine în Basarabia. La început credeau că vor fi trimişi şi ei acolo, dar lucrurile erau limpezite acum; dar un alt focar comunist izbucnise în Ungaria: Comunistul BELA KHUN cu armata lui improvizată pusese stăpânire pe Ungaria şi acum ameninţa România. Generalul Moşoiu cu armata lui, a dat iureş asupra armatelor lui Bela Khun şi acestea s-au risipit ca fumul. Armata română era acum stăpână pe Budapesta, dar comuniştii (unguri) din Transilvania încercau tot felul de diversiuni ca să destabilizeze spatele armatei române din Ungaria. Voluntarii din Italia au fost trimişi în Transilvania ca să menţină ordinea. Uncheşul Gheorghe cu compania lui au ajuns la Oradea. Bătăile între unguri şi români erau la ordinea zilei. Voluntarii patrulau pe străzi şi dacă se întâmpla vre-un scandal aveau grijă să potolească spiritele arestând pe scandalagii şi predându-i poliţiei, care avea grijă de restul problemei.

       Când armata română de la Budapesta s-a întors în ţară, unităţile de voluntari au fost lăsate să plece pe la vetrele lor.

       La data când ne povestea toate acestea, uncheşul Gheorghe era om însurat şi avea şi un copil pe Aniţa, prietena de joacă a noastră, a lui Ionică şi a mea.

       În anul acela fusese o vară secetoasă şi mâlul adus de pâraiele din primăvară, se transformase într-un praf gros de un deget care acoperea prundişul de pe drum. Într-o zi am ieşit la joacă pe deluţ. În drum Aniţa. Aduna cu mâinile praful de pe drum, lua în pumni cât putea cuprinde şi-l zvârlea în sus:

       – „Buuum!” Colbul umplea văzduhul întocmai ca în povestirile de război ale lui uncheşul Gheorghe, apoi cădea înapoi pe capul Aniţei care avea acum deasupra cosiţelor o căciuliţă cu moţul într-o parte, iar sub nas două dâre de noroi gata să se împreune ca o mustăcioară cum era la modă pe atunci. Aniţa avea într-adevăr o înfăţişare războinică. Într-o astfel de împrejurare cum aş fi putut să nu intru şi eu în război? Am căutat un loc unde stratul de colb era mai gros şi acum „Buuum Aniţa!”, „Buuum şi eu!”, „Buuum Aniţa!”, „Buuum şi eu!”. La un moment dat Aniţa a încetat bombardamentul dar aduna de zor praf de pe o arie tot mai întinsă a drumului şi acum avea o grămadă de două ori mai mare şi o tot moşmolea şi o aranja. Mirat de comportarea ciudată a Aniţei m-am dus la ea să văd ce face. Când priveam la grămada ei de praf, dintr-o dată Aniţa „Buum!” Am simţit că nu mai pot respira, apoi pământul de sub picioarele mele s-a aplecat într-o parte iar partea cealaltă s-a ridicat în sus; am simţit că spatele şi capul au făcut contact cu drumul. Aniţa a început să ţipe speriată de „moartea mea”. La ţipetele ei au sărit din casă mama ei şi mama mea. Mama a intuit repede situaţia: m-a luat la subţioara ei stângă cu faţa în jos şi cu dreapta mi-a tras câteva palme zdravene la ceafă, dopul de noroi a sărit din gât şi am început să horcăi respirând. Lângă fântână mama avea un ciubăr mare umplut cu apă ca să se încălzească la soare pentru albitul pânzei.

       Mama m-a băgat cu capul în ciubăr şi m-a spălat bine pe cap, apoi nasul şi urechile. Mi-a adus apă de băut din casă şi m-a pus să fac gargară şi să vărs apa noroioasă ce ieşea din gât. M-a spălat apoi pe tot trupul şi mi-a schimbat cămaşa plină de praf şi noroi. Până la urmă lucrurile au început să intre în normal dar tuşeam şi expectoram numai noroi. A doua zi cine credeţi că se juca pe deluţ?

De data asta însă nu mai era vorba de război. Ajunsesem la convingerea că pacea e cea mai bună. Amândoi şi Aniţa şi eu învăţasem ceva din toată întâmplarea .

 

            VISURI PREVESTITOARE

 

       De la o anumită vreme am început să am în timpul somnului nişte vise ciudate, uneori chiar fioroase. Mai întâi am avut un vis cu Maica Domnului. Se făcea că ea se desprinsese din icoană şi acum sta plutind în aer în mijlocul camerei. Mi-am făcut cruce şi o rugam să se aşeze înapoi în icoană că eu am să fiu cuminte dar ea mă dojenea cu un fel de supărare de ce nu mă ţin mai tare în credinţă şi mă las cuprins de îndoieli.

       După multe rugăminţi fără să văd imediat un rezultat, m-am trezit. Acum Maica Domnului era iar în icoană. Visul acesta aveam să-l uit pentru o vreme dar peste ani şi ani când a venit armata Sovietică şi a ocupat pentru prima dată regiunea noastră, Bucovina de Nord, a trebuit să mi-l aduc aminte.

       În altă noapte am văzut în vis: Un urs uriaş venea zburând pe sus, purtat de o vijelie de vânt turbat. Venea de la Răsărit şi scotea din gâtlej un fel de urlet fioros de fiară flămândă. M-am trezit ţipând. Mama m-a întrebat ce s-a întâmplat de am ţipat în vis. I-am spus:

       – Vine ursul de la Răsărit zburând pe sus şi vrea să mă mănânce!

       Mama a încercat să mă liniştească spunându-mi că ursul nu vine în sat, el stă numai în pădure şi nu poate zbura că nu are aripi ca păsările, dar eu tot nu puteam să mă liniştesc şi tremuram din tot corpul de frică. URSS-ul a venit altfel de cum l-am văzut în vis dar tot aşa de fioros.

       Altădată am visat că mergeam la fântână şi acolo îmi luam nişte unelte de săpat, sapă, târnăcop cu care mă urcam în găleata fântânii şi aceasta începea să se coboare cu mine în adânc, dar nu ajungeam la apă ci la o galerie sub pământ pe care mergem mai departe undeva la un loc de lucru. Aveam să-mi văd visul tradus în realitate când am fost dus să lucrez în mina de plumb.

       Când în dimineaţa aceea i-am spus mamei visul meu cu coborârea în fântână, mama s-a speriat aşa de tare că nu mă mai lăsa să mă joc pe lângă fântână. Dar cel mai grozav dintre toate visele a fost acela cu BALAURUL ROŞU. Se făcea că eram undeva lângă o fântână cu ghizduri de piatră într-un loc, cunoscut mie, pe unde mă jucam cu alţi copii, numai fântâna nu exista pe atunci. Acum însă eram conştient că în fântâna aceasta era sălaşul balaurului cel cu nouă capete şi vedem cum vine dinspre sat convoiul cu domniţa care avea să fie mâncată de balaur. Domniţa era frumoasă tare şi tot poporul care o însoţea plângea de mila ei, plângeam şi eu. Dar iată cum stăteam eu aşa aproape de fântână, numai că aud apa clocotind ca şi cum ar fi fiert de suflarea de foc otrăvită a fiarei. Şi ea se apropia să iasă afară să-şi înhaţe prada dar până să ajungă convoiul eu mă aflam acolo, mai aproape. Îl auzeam zgâriind pietrele cu ghearele, căţărându-se în sus şi-i simţeam răsuflarea otrăvită, de foc şi pucioasă, gâlgâind prin apă. M-a apucat o groază cumplită şi voiam să fug, să fug cât mai repede de-acolo dar nu putem căci picioarele îmi erau fixate, parcă mi-erau înfipte în pământ şi nu puteam să le smulg şi nu le puteam mişca din loc. Disperarea mea parcă mi-era mare şi creştea minut cu minut căci fiara se apropia tot mai mult. Am încercat să strig; să strig după ajutor dar groaza îmi amuţise şi glasul şi nu mi se auzea decât un geamăt de neputinţă. M-am trezit pentru o clipă transpirat tot şi tremurând de zbucium. Dar am adormit iar şi visul a continuat mai departe. Acum eram într-un alt loc, doar puţin mai departe de fântână. O vedeam şi vedeam şi convoiul care era acum foarte aproape. Tocmai acolo lângă mine pe pajişte dormea Făt Frumos cu paloşul lui mare aşezat pe iarbă alături de el. M-am repezit la el: “ Făt Frumos, Făt Frumos, scoală repede că balaurul iese să o mănânce pe domniţă!” Zadarnic! Făt Frumos sforăia mai departe şi nu se scula ca să se lupte cu balaurul!

Dar aici era paloşul acela fermecat. Am pus mâna ca să-l ridic dar nici n-am putut să-l clintesc măcar. Am ridicat ochii în sus să mă rog lui Dumnezeu pentru ajutor. Acolo era Maica Domnului aşa cum apărea şi în icoana din casă, dar într-o întrupare mai transparentă, ca formată din culorile curcubeului. I-am auzit glasul, ca un cântec sublim care îmi liniştea sufletul.

       – Nu te necăji copile! Lasă paloşul în pace. Eşti prea slab ca să-l poţi ridica. Şi-apoi acesta nu-i paloşul fermecat şi nici cel ce doarme pe iarbă nu-i Făt Frumos. El e un zmeu, şi e tatăl balaurului şi n-are să-I facă niciodată rău copilului lui că doar nu el îi dă de mâncare! Nici pe domniţă n-o poţi ajuta mai mult, ea a fost înghiţită bucăţi-bucăţele, aşa cum a mâncat mâţa păsărica cea frumoasă şi acum balaurul doarme în culcuşul său. Numai balaurul e mulţumit, dar lumea e în durere!

Tu fii cuminte şi ai credinţă că eu te voi ajuta.

       Maica Domnului s-a ridicat în slăvi şi s-a topit în albastrul cerului. Eu continuam să plâng şi să gem neputincios. Atunci m-am trezit zguduit cu putere: „Trezeşte-te măi copile! De ce gemi aşa de speriat? Ce ai?” Mama mă luase în braţe şi mă scutura.

       – Balaurul roşu cel cu nouă capete a mâncat-o pe domniţă şi era gata să mă mănânce şi pe mine iar Făt Frumos dormea fără grijă!

       – Linişteşte-te! Balaurii au murit cu toţii. Dumnezeu I-a distrus că prea erau răi! Acum nu mai sunt balauri nicăieri pe pământ.

       De atunci mama nu ne-a mai spus poveşti căci se temea să nu ne producă alte coşmaruri în somn. Ea nu ştia şi nici măcar nu putea să-şi închipuie că aceste vise nu erau decât prevestiri despre ceea ce avea să se întâmple mai târziu în viaţă.