Vol. I

            CLOŞCA ŞI PUIŞORII

       După multe zile de frig a venit şi primăvară. Era o zi frumoasă cu soare cald. Mama s-a gândit să-mi dea drumul pe-afară să mai respir aer curat. Eram pus sub supravegherea unei fete din vecini Florica lui Chirliuc, cu vrea trei ani mai mare ca mine. Fata o îndrăgise pe mama pentru că o servea cu câte ceva bun de mâncare ceea ce acasă ea nu prea avea. În schimb ea avea grijă de Ionică şi de mine când mama era ocupată cu treburile casei. De data asta Ionică era dus cu mătuşa Evghenia la bunica din deal (mama mamei) deci eram singur sub supravegherea Florichii. Mama scosese afară o cloşcă cu vreo 12 puişori să se mai însorească şi ei. Cum am ajuns afară am dat cu ochii de ei, o droaie de găgâlici din puf galben. Cloşca cea cu pene albe se oprea la câte o grămăjoară de păsat muiat în apă pe care mama o pusese pentru hrana puişorilor şi se făcea că mănâncă din ea croncănind îmbietor iar puii se adunau lângă ciocul ei şi ciuguleau câte un fir sau două apoi se opreau privind întrebător spre mama lor. „Oare aşa se face?” Era atâta vioiciune şi spontaneitate în mişcarea lor că m-am oprit pe loc fascinat. Florica îmi explica: „Ăştia mici sunt puişorii, cea mare albă e cloşca, mama lor. Şi ei sunt mici ca tine! Uite ce frumuşei sunt.” Erau frumoşi într-adevăr şi pe mine mă rodea gândul cum să fac să văd unul mai de-aproape? Am observat că sub capul cu ochi de mărgică avea fiecare o parte mai subţire a trupului lor numai bună să încapă în mâna mea. A venit şi cocoşul şi privea foarte mândru când închizând un ochi, când pe celălalt, înclinând capul, admirându-şi progeniturile. La un moment dat a scos un cârâit puternic de alarmă. Dintr-un pom din apropiere o cioară privea şi ea cu mult interes grămada aceea de cocoloşi galbeni. Într-o clipită puii s-au împrăştiat în toate părţile apoi au rămas pe loc nemişcaţi. Am profitat de moment şi „Haţ!” am apucat unul din puişori exact din locul de unde plănuisem mai înainte. Când l-am apropiat să-l văd mai bine gâtul lui era moale şi capul îi cădea într-o parte, puişorul ţinea cioculeţul deschis şi nu mai mişca... Florica a observat îndată: „Ai omorât puişorul, ai să vezi ce are să-ţi facă mama ta! Niciodată să nu prinzi puişorul de gât că moare, îndată. Îl iei frumos de sub picioruşe!”

Am învăţat lecţia repede. M-am repezit din nou şi de data asta am ridicat puişorul de jos viu şi nevătămat.

       – Puisolu! Puisolu! Ce bucurie! De fericire l-am strâns la piept cu atâta căldură că i-am pârâit toate oscioarele şi capul i-a căzut moale peste mâna mea cu cioculeţul deschis ca şi a frăţiorului lui de mai înainte. De data asta Florica s-a alarmat rău. Avea de a face cu un monstru ucigător de puişori!… A strigat-o repede pe mama din casă: „Mătuşo, vino că Victor îţi omoară toţi puişorii de la cloşcă!” Mama a venit într-un suflet, a constatat crima, l-a înhăţat pe Starţun de-o aripă şi i-a tras două palme zdravene la partea sedentară de l-a săltat în sus de pe membrele ambulatorii. Apoi l-a luat de după cap şi „haiti înapoi în casă!„

       – Tu nu eşti vrednic să stai afară pe o vreme frumoasă ca asta! În casă ai să stai până te-i învăţa minte!

       Am plâns un pic, că altfel nu se putea, apoi m-am urcat în pat cu faţa în sus la grinzile şi scândurile tavanului. Acolo era o altă lume de basme. Rindeaua dulgherului netezise cioturile din lemn scoţând în evidenţă nişte desene cărora ochiul meu le dădea o interpretare specială. Colo era un grup de cioturi desenând câţiva copii care se jucau cu bulgări de zăpadă, în altă parte capul unui miel se ivea dintr-un fel de fereastră rotundă, într-un alt loc un îngeraş cu faţa bronzată şi cu aripile albe privea cu ochi întrebători spre înălţime, iar mai încolo într-un colţ întunecat pândea balaurul. Parcă ieşea dintr-o fântână împrejmuită cu zid de piatră. Capul urât ca de broască dar mai scofâlcit cu nişte orbite ca un tăiş de sabie şi gura mare căscată în care se vedeau dinţi ascuţiţi ca dinţii joagărului cu care tăiau lemne mătuşa Paraschiţa şi Uncheşul Ionică, se ivea deasupra zidului. Ochii fioroşi îşi căutau prada iar limba ca o flacără de foc ieşea afară din gură frământându-se după carne şi sânge. Prada trebuia să fie pe aproape pentru că fiara scosese o labă cu gheare ascuţite pe marginea de sus a zidului gată să sară afară, dar Făt Frumos nu se vedea nicăieri. Imaginea asta mă va urmări mai târziu în visele mele ca o prevestire despre ceea ce avea să mi se întâmple în viaţa reală.

            BUNICII

       Pe bunicul după tata, Condrea Leahul, nu l-am prins în viaţă. S-a stins cu vreo 7-8 ani înainte de venirea mea pe lume, dar îmi povesteau vecinii care l-au cunoscut că era un om blond de statură peste cea mijlocie şi zvelt. Purta vara pălărie de paie şi umbla cu carul cu boi cu care şi-a câştigat bruma de avere ce a putut şi el s-o strângă, vreo două fălci (falca = circa 1¹/₂ hectare.) de pământ şi grădina cu gospodăria de pe ea, făcută cu multă economie de materiale.

       De fapt cele două şuri aveau pereţii din gard de nuiele lipite cu lut cu paie iar casa avea tinda numai pe jumătate, în cealaltă jumătate s-a zidit cuptorul de copt pâine. La bruma asta de avere erau cinci copii, trei fete şi doi băieţi. Pământ prea puţin ca să-l mai împartă la toţi. De aceea băieţii au fost nevoiţi să plece peste mări şi ţări ca să-şi câştige existenţa. Tata avea numai 16 ani când a trecut prima dată oceanul. Bunicul Condrea era grav bolnav de cancer din care cauză a şi murit.

       Pe bunicul după mamă, Nichita Axanii, l-am prins în viaţă şi m-am bucurat mult de dragostea lui. Eu eram primul lui nepot şi-şi făcea planuri mari cu mine.

       Mi-aduc aminte cum într-o zi venind cu mama ca să-l vizităm pe el şi pe bunica, intrând pe poartă l-am văzut lângă fântână stând de vorbă cu Iluţă a lui Nistor, un vecin cu care el era tare bun prieten. Cum m-a văzut, mi-a întins mâinile şi eu i-am sărit în braţe. El vorbea cu vecinul şi arăta spre mine: „Îl vezi? Pe-aista aghiont am să-l fac.” În limbajul local cuvântul aghiont însemna „procuror”. N-a mai apucat să mă vadă umblând la şcoală. A murit când aveam vre-o doi ani şi jumătate, fratele mei Ionică şi vara mea Aspazia îşi numărau vârsta doar cu lunile. Cât a fost în viaţă moşul a fost un om cu multă trecere nu numai în sat ci şi printre domnii cei mari din Cernăuţi. A fost primar tot timpul, şi sub austrieci şi după venirea Stăpânirii Româneşti. Domnii cu care avea el strânse legături erau luptători pentru cauza românească în Bucovina, iar după război au devenit conducători ai destinelor provinciei.

       În timpul războiului a fost nevoit să se refugieze peste Prut în judeţul Dorohoi în România. A trecut Prutul înot, pe la mijlocul lui mai, când apa e încă foarte rece datorită topirii zăpezilor la munte. Din cauza asta s-a îmbolnăvit de astmă boala care i-a cauzat moartea cu ani mai târziu, la o vârstă destul de tânără.

       Îmi amintesc şi despre acest eveniment. Eram în cămara casei lui şi mă tot ceream să mă duc la moşul. Toţi cei din jurul meu îmi tot spuneau că moşul e obosit şi doarme şi nu trebuie să-l stingheresc acuma.

       Bunica, mama şi mătuşile Măriuţa şi Eughenia plângeau mereu. Cămara şi casa cea mare erau pline de bărbaţi şi de femei pe care nu-i cunoşteam. Din când în când prin deschizătura uşilor zăream lumină multă în Casa cea mare. Îmi mai aduc aminte de un amănunt: Un om în uniformă (şeful de post) îi cerea bunichii să-i dea permisul de vânătoare al bunicului „căci lui de-acuma nu-i mai trebuie!„

       Bunica cea din deal i-a făcut lui Moş Nichita toate rânduielile cuvenite morţilor, parastase la 6 săptămâni, 3 luni, un an, trei ani şi la şapte ani. Era obicei în sat ca la data parastasului să se adune seara când veneau de la câmp toţi prietenii şi neamurile defunctului pentru slujba de pomenire a mortului „cu tot neamul lui cel dormit” şi pentru o agapă dată în memoria lui. Cu o zi înainte gazda trimetea un om în sat pe la toate casele celor apropiaţi ai mortului şi pe la săraci, ca să-i cheme pentru a doua zi la „praznic”. Era chemat şi preotul ca să slujească o rugăciune pentru odihna „celor adormiţi” din familie pe care îi primea înscrişi pe o listă întocmită de gazdă (pomelnicul). Înainte de a începe preotul slujba, bunica îi ruga pe oaspeţi să se aşeze la masă (pe măsura posibilităţilor) şi-i da fiecăruia din cei aşezaţi câte un colăcel şi o lumânare aprinsă: „Să fie de sufletul lui Nichita!” Lumânarea stătea aprinsă tot timpul cât slujea preotul apoi se stingea şi începea împărţitul bucatelor. Pe masă erau gata puse „hrincile” (felii mai mari) de pâine de secară şi pâine albă de grâu. Pâinea de secară se folosea împreună cu „zeama de găină cu tocmagi” (supă de găină cu tăiţei) iar cea de grâu se folosea la friptură ori răcituri sau sarmale. Când praznicul se întâmpla să fie în zi de post sau Miercurea ori Vinerea, supa de găină se înlocuia cu o ciorbă de zarzavat şi carnea cu sarmale de post în care carnea era înlocuită cu hribi (burete care creşte în păduri de brad). Bunica făcea praznice mari căci Moşu avusese prieteni pe toţi oamenii din sat. În plus mai erau şi săracii care erau întotdeauna chemaţi.

       Bunica avea în casa cea mare o masă lungă la care încăpea 12 oameni de o singură parte şi 12 de cealaltă şi mai punea încă două mese mai scurte în chip de careu la care mai încăpeau încă 6-7 persoane de fiecare parte aşa că intrau la masă cam 50-52 de persoane odată. Ca să-i servească pe toţi cei chemaţi aproape întotdeauna se umpleau toate locurile de cel puţin de două ori, uneori mai rămâneau unii şi pentru seria a 3-a. Când se aşezau la masă cei ce aveau locurile pe lângă pereţi stăteau pe lăiţi, cei din interior şedeau pe nişte bănci lungi fără spătar numite în limbaj local „osloane”. Bucatele ce mai rămâneau în bucătărie se dau la săraci să le ia acasă.

       Mai interesante erau ieşirile la ţintirim (cimitir) în zilele de Dumineca Tomei în fiecare an, Dumineca în care se aduce vestea Învierii Domnului celor din morminte (Paştele Blajinilor). În Sâmbăta de înainte de Dumineca Tomei, bunica pregătea bucate ca pentru praznic doar în cantităţi mai reduse căci de data asta alimentele erau destinate mai mult pentru săraci. În plus se mai pregăteau păscuţe cu brânză şi ouă roşii. De fapt păscuţele luau locul colăceilor de la praznice. Toate alimentele şi toate cele trebuincioase pentru pomana la ţintirim erau aduse apoi şi depozitate la noi acasă căci noi eram mai aproape de cimitir decât casa bunichii. Duminecă, după ce se termina slujba în biserică, bunica, mama şi mătuşa Eughenia se încărcau ca nişte albine cu cele pregătite în ajun. Fiecare avea câte o pereche de desagi plus câte o traistă în fiecare mână. În desagi erau puse pâinile, păscuţele şi obiectele de uz practic, lingurile de lemn, străchinile, faţa de masă şi un covor ce se punea sub ea, apoi lumânările şi cuţitul pentru tăiat pâinea. În trăişti erau cărate oalele cu supă, carnea, sarmalele, ouăle roşii şi nişte plăcinţele cu brânză dulce cu stafide şi scorţişoară ca plăcintele cu poalele-n brâu, acestea se serveau la sfârşitul mesei. Erau coapte în ajun şi erau proaspete şi gustose şi eu mă prăpădeam după ele.

       Mai întâi trecea preotul pe la mormintele unde erau familiile adunate şi făcea la fiecare din aceste locuri câte o rugăciune, cânta Hristos a Înviat şi sfinţea mormântul cu aghiasmă. Bunica îi da câţiva bani şi o păscuţă cu un ou încondeiat pregătită anume de mătuşa Eughenia.

       După plecarea preotului bunica scotea din desagi covorul şi-l aşternea pe mormânt iar peste el aşternea faţa de masă curată. Pe această faţă de masă se aşezau hrincile de pâine şi blidele cu mâncare, lingurile şi furculiţele. Când apărea câte un trecător pe acolo, bunica îl invita să vină la masă. Se aşeza pe iarbă lângă mormânt şi era servit cu toate bunătăţile care erau pregătite dar mai întâi păscuţa şi oul roşu şi o lumânare aprinsă „Să fie de sufletul lui Nichita” ori a altui mort din familie; pe acestea invitatul le lua acasă. Dacă cel chemat la masă spunea că a mâncat nu demult, bunica îi dădea păscuţa, lumânarea şi oul roşu şi-l lăsa să plece mai departe. Săracii îşi umpleau traistele cu astfel de daruri până pomenile se terminau. Moşu avea o cruce mare şi groasă de stejar. Alături era un mormânt al unui student din familia Nandriş iar ceva mai departe spre Răsărit era cripta de beton cu crucea de marmoră a preotului Zaharovschi care a murit în ziua când trebuia să fiu botezat eu. Din cauza asta am fost botezat la Mănăstirea Horecea, peste Prut de biserica noastră din comuna Mahala.

            ANIŢA

       Peste drum de casa noastră poartă în poartă era casa lui Iluţă – a lui – Salamac, un bătrân cam la şapte zeci de ani rămas văduv de tânăr. Era cam înalt, un chip de dac cu plete lungi lăsate pe spate şi cu breton deasupra frunţii. Trupul lui zvelt şi vânjos părea a unui flăcău de 25-30 de ani, nu a unui om bătrân. Îl trădau numai pletele cărunte. Vara, în timpul  muncilor, mergea şi el la câmp în rând cu toată familia, la sapă, la seceriş şi la coasă. Dacă-l lăsau acasă să îngrijească vitele în timpul verii, după ce termina cu hrănitul şi adăpatul lor, punea mâna pe sapă şi prăşea în grădină, dacă nu era vremea de sapă plivea straturile, curăţa pomii de uscături, cosea iarba din pomăt (livadă); totdeauna găsea ceva de făcut şi nu sta degeaba cât era ziua de mare. Iarna când venea câte un viscol, numai ce-l vedeam cu lopata lui de lemn de frasin în mâini, îşi făcea cărare de la casa lui până la fântâna din curtea noastră şi de acolo altă cărare până la uşa casei noastre. După asta alte cărări până la şura vitelor şi la şura cu nutreţuri. În jumătate de oră cel mult mama avea drum deschis oriunde avea de mers.

       Mama îl chema în casă să se mai încălzească, îi da cinci lei pentru osteneală şi un ceai fierbinte să-şi dezmorţească trupul. Ca să se afle cu vorba mama îl întreba: „Bade Iluţă, spune-mi te rog ce sfânt avem în ziua de azi?” Moş Iluţă sta un pic să se gândească apoi făcea un fel de socoteală pe degetele de la mână şi pe crestele de pe dosul pumnului apoi răspundea, de exemplu: „Azi e marţi 12 Februarie şi prăznuim pe Sfântul Martin!” După ce pleca el acasă mama se uita în calendar. Niciodată nu greşea cu toate că nu ştia carte.

       Cine a putut să-l înveţe taina calendarului pe zeci şi zeci de ani şi aşa de exact! Era un mare mister.

       Moş Iluţă avea două fete. Cea mai mare Angheluţa era măritată, cea de a doua abia acum se ridica, avea vreo 18 ani şi se chema Magdalina. Amândouă şi cu soţul Angheluţei locuiau în casa tatălui lor. Angheluţa cu soţul ei Gheorghe Cernăuţan aveau o fată Aniţa cu un an mai mică ca mine, cu un an mai mare ca Ionică fratele meu. Era tocmai potrivită să formăm un trio de joacă şi de năzbâtii. După ce ne-am cunoscut nu era zi să nu fim împreună.

       Drumul care cobora din deal de la Nord spre Sud făcea un cot de 90 de grade în colţul de sud al curţii noastre. Datorită curburii drumului, în faţa porţii lui Moş Iluţă se forma un mic tăpşan de formă aproape triunghiulară şi deoarece apele de ploaie ce se scurgeau pe drum aveau tendinţa de a se revărsa în curtea acestuia s-a făcut pe marginea drumului şi pe tăpşan o umplutură de pământ pe care noi copiii o numeam „dealuţ” şi era locul nostru de întâlnire pentru joacă. În malul mai abrupt ce se făcea la dreapta porţii vecinului, puteau să vezi tot felul de basoreliefuri zgâriate cu câte un ciob de sticlă în lut, reprezentări ale camerelor în care ne vom „gospodări” atunci când vom fi mari. Aici e hornul cu gura cuptorului, obiectul cel mai pronunţat din bucătărie, în stânga lui o sobă de gătit cu plită, iar mai încolo patul în care dorm părinţii. Copiii dorm pe cuptor că acolo e mai cald dar locul acesta nu se vede pentru că e în spatele hornului. Masa şi lăiţele nu se văd nici ele pentru că sunt în spatele privitorului. Dacă cumva nu nimeream bine opera sau nu ne plăcea cum arată, o rădeam uşor cu ciobul de sticlă şi o luam de la început. Să critici lucrul altuia nu era obiceiul. Fiecare îşi avea visul lui şi se concentra cât mai mult să şi-l realizeze. Ce făcea altul nu prezenta interes. Astfel fiecare lucra în pace.

       Altădată adunam praf din drum, îl muiam cu puţină apă şi făceam din el puşcoace. Cum? Foarte bine: Frământam praful cu atâta apă ca să obţinem o pastă consistentă şi plastică. Dădeam lutului o formă de prismă pătrată ca un cub tăiat în două printr-un plan orizontal. În centrul pătratului de sus pătrundeam cu degetele mari de la ambele mâini până aproape de fund fără să-l străbatem de partea cealaltă, apoi lărgeam mereu gaura aceasta până când marginile ei rămâneau de cam 1 centimetru şi jumătate grosime iar fundul nestrăbătut al găurii forma o foaie uniformă de aproximativ jumătate de centimetru grosime.

       Când opera era gata luam puşcoacea pe palma dreaptă cu gura în sus. Răsuceam repede mâna şi când întorcând-o cu gura în jos o izbeam de pământ, fundul subţire al puşcoacei exploda cu zgomot spre marea satisfacţie a făuritorilor ei…

            JUCĂRIILE

       Jucăriile fabricate lipseau cu desăvârşire din sat, dar nimenea nu le simţea lipsa. Jucăriile ni le făceam noi singuri şi pentru asta eram cu atât mai mândri când reuşeam o performanţă specială.

       Vreau să-mi fac un avion! Fuzelajul avionului se realizează repede dintr-un lemn rotund, ajustat puţin mai subţire la un capăt şi la altul ca să semene cu un fus mai gros. La partea ce mai groasă se bat cu cuie cruciş cu fuzelajul două scândurele una dedesubt şi una deasupra care formează aripile. (În timpul copilăriei noastre toate avioanele erau biplane, aveau două aripi.) Partea cea mai delicată era elicea care trebuia să mişte avionul. Aici intervenea măiestria fiecăruia să facă o elice care să se învârtă la cea mai mică bătaie de vânt. Morişca care ţine locul elicei se făcea dintr-o margine de draniţă lungă de aprox. 20 cm, lată de 4 cm şi groasă de aprox. 3/4 cm. Se determină cu grijă centrul dreptunghiului 20 x 4 cm. Cu briceagul încrustăm câte o linie transversală la câte 2 cm de centru de-o parte şi de alta. Aceste două linii desenează un pătrat 4 x 4 cm care este partea centrală, care dă tărie moriştii. De la aceste linii încep braţele moriştii. Ele trebuiau să fie subţiri de cam 2-3 mm şi să se profileze după diagonalele secţiunii transversale (4 x 3/4 cm). Feţele celor două braţe trebuiau să fie înclinate în mod opus pentru ca vântul ce bate în ele să formeze un cuplu de învârtire în jurul centrului pătratului de 4 x 4 unde se dă cu sfredelul sau cu un fier înroşit o gaură de aprox. 3 mm diametru. În gaură se introducea un cui rotund puţin mai subţire, astfel ca morişca să se poată învârti în jurul lui. Uneori pentru o mai lesnicioasă învârtire, gaura aceasta se făcea puţin mai largă şi în ea se introducea o bucşă dintr-un pai de trestie. Alunecarea trestiei pe cuiul rotund de fier dădea moriştei calităţi superioare, dar cerea o grijă mai mare la instalarea bucşei. Acum începe operaţiunea principală: Cele două aripi trebuiau să se balanseze perfect. Aşezam morişca în poziţie orizontală, balansată pe cuiul din centru. Dacă unul din braţe era mai greu şi trăgea în jos, îl ajustam uşor cu briceagul, până când braţele rămâneau mereu în echilibru. Atunci „elicea” era perfectă. Băteam cu grijă cuiul în locul unde se presupunea că trebuie să fie centrul elicei şi avionul era gata. Puteam să-l fixez în vârful unei prăjini în bătaia vântului sau să alerg cu el în mână împotriva vântului dacă vântul era prea slab.

       Copiii din oraş se joacă cu mingii de cauciuc. Nici noi nu ne lăsăm mai prejos, numai că mingiile noastre erau făcute din alt material, din păr de la vite şi de la cai. Animalele trebuiesc pieptănate (ţesălate). Părul ce se adună pe ţesală se strânge cu grijă până obţinem o cantitate cam cât am umplea două pălării. Când am adunat cantitatea necesară, udam grămada de păr cu apă şi o presam în mâini până obţineam un ghemotoc compact. Puneam apoi ghemotocul într-o pălărie de paie şi începeam să-l învârtim în ea dând pălăriei o mişcare circulară în plan orizontal. Din când în când mai udam ghemotocul cu apă ca să se îndese mai bine. După câteva ore de lucru ghemul de păr ajungea la mărimea unei mingi de tenis. Mingea de păr era gata, dar cine dorea să-şi desăvârşească opera căuta un prieten mai mare care ştia cum să lege mingea în ochiuri cu sfoară tare. Sfoara dă mingiei o rezistenţă mai mare la uzură şi un impuls mai mare la aruncat. Dintr-un anumit punct de vedere mingiile noastre erau mai bune ca cele de cauciuc căci erau mai precise, când le aruncai la ţintă şi nu deviau de pe traiectorie din cauza nici unui obstacol, cum zboară şi se abat mingile de cauciuc. Din cauza acestei „industrii” a mingilor de păr, vitele şi caii familiilor care aveau copii de şcoală, erau cele mai curat ţesălate din tot satul.

       Nici pentru fete nu existau păpuşi fabricate ca cele din târg. Păpuşa Aniţei ne poate servi de exemplu: Capul păpuşii era un gogoloi de zdrenţe îmbrăcat într-o pânză albă mai tare care reprezenta pielea păpuşii. Pe această piele mama Aniţei a desenat cu creion chimic doi ochi cu sprâncenele arcuite, dedesubtul lor două nări şi gura, apoi pe cele două laturi urechile. Drept păr Aniţa i-a cusut pe cap nişte miţe negre de cojoc. Gâtul era făcut tot dintr-un gogoloi de zdrenţe, dar era ceva mai subţire, trunchiul însă era ceva mai lung şi puţin mai gros chiar decât capul. Proporţiile între aceste părţi erau cam acele naturale. Mâinile păpuşii erau şi ele făcute din zdrenţe răsucite ca un cârnat şi cusute de trupul păpuşii la locul cuvenit de o parte şi de alta la aceeaşi înălţime. De degete nu era nevoie căci Aniţa a completat mâinile cu câte o miniatură de mănuşă cu un deget. Pentru picioare s-au ales două beţe cu câte o încrengătură ceva mai groasă ca să reprezinte laba piciorului. Ramura care continua lungimea băţului s-a tăiat mai scurt ca un toc de cizmuliţă. Ramura încrengănată s-a tăiat aşa fel ca să corespundă labei piciorului. Aniţa a înfăşurat partea de sus a picioarelor cu aţă albă iar partea de jos cu aţă neagră şi făcea impresia că păpuşa purta cizmuliţe negre. Picioarele au fost cusute de trunchiul păpuşii la locul cuvenit şi astfel păpuşa era gata. Acum Aniţa avea grijă să o îmbrace, să-i facă catrinţă, să o pieptene şi să-i împletească părul după cum îi trecea ei prin cap. Aniţa le-a făcut pe toate.

       Mama îmi povestea cum şi-a făcut ea păpuşa ei. Când era de vreo cinci ani a căpătat un cap de păpuşă din porţelan, o rămăşiţă dintr-o statuetă care s-a spart rămânând doar capul, gâtul şi o mică porţiune din piept. Mama i-a completat trupul, mâinile şi picioarele după metodele tradiţionale descrise mai sus. De păr nu mai putea fi vorba căci părul şi capul făceau un tot indestructibil, deci nu tu cosiţe, nu tu codiţe sau alte pieptănături. Păcat! Dar mai era altă problemă: păpuşa era domnişoară din oraş, deci trebuia îmbrăcată corespunzător. Bunica i-a adus din târg nişte resturi de stofă de la o croitoreasă, resturi pe care aceasta voia să le arunce la gunoi. Mama studia cu atenţie îmbrăcămintea doamnei învăţătoare care sta în gazdă la bunica. I-a făcut păpuşii bluză, fustă şi pentru că era iarnă şi un palton bogat. Tot ce avea ca îmbrăcăminte doamna învăţătoare avea şi păpuşa mamei. Un lucru numai îi lipsea: paltonul doamnei avea un guler de blană şi păpuşa nu-l avea! Şi doamna învăţătoare se mândrea tare cu gulerul ei. De unde să găsească o blană potrivită? După o oarecare deliberare a găsit soluţia: De la un şoarece! Cum să-l prindă? Pur şi simplu laşi pisica să prindă şoarecele şi apoi îl iei de la dânsa. Într-o zi mâţa tocmai venea cu un şoarece în gură. Mama s-a repezit la pisică să-i ia şoarecele. Mâţa a zgâriat-o. Mama a prins-o de ceafă, încercând să-i descleşteze fălcile. Mâţa a muşcat-o. În sfârşit cu mare chin, şoarecele a fost scos din gura pisicii şi jupuit; apoi trupul fără blană s-a restituit păgubaşei care n-a mai ţinut cont de lipsa blanei şi a mâncat şoarecele şi-aşa. Pielea a fost pusă la argăsit într-o cutie de cremă de ghete cu nişte bucăţele de coajă de stejar. La termenul cuvenit blana a fost scoasă, uscată şi transformată în guler de blană pentru păpuşă.

       Pentru toate jucăriile noastre se cerea imaginaţie şi pricepere, apoi îndemânare şi atenţie la execuţie.

       Poate cineva să înlocuiască puterea educativă a acestor jucării, cu aceea a unei jucării făcută de-a gata?

            O SENTINŢĂ GROZAVĂ

       Într-o zi mama mi-a spus: Moş Iluţă a murit, trebuie să mergem să-l vedem. Nu-mi dam seama ce însemnează asta. Mama s-a dus la prăvălie, a cumpărat o lumânare apoi m-a luat şi pe mine şi am mers la casa de peste drum. Am intrat în casa cea mare a lor. L-am văzut pe Moş Iluţă culcat într-un sicriu care era aşezat pe o masă. De jur împrejur erau lumânări aprinse. Mama a aprins lumânarea pe care a adus-o şi a aşezat-o la un loc cu celelalte. Moşul ţinea ochii închişi parcă dormea şi era îmbrăcat cu hainele lui de sărbătoare. Mătuşa Angheluţa şi leliţa Magdalina, fetele lui plângeau lângă sicriu. Nu înţelegeam nimic din tot ceea ce vedeam.

       M-am întors acasă cu capul plin de întrebări.

       – Mamă de ce doarme moş Iluţă în sicriul acela şi nu doarme în pat?

       – Pentru că el doarme somnul de veci şi cu sicriul îl vor duce mâine la groapă.

       – Cum doarme de veci? Nu se mai scoală niciodată?

       – Niciodată!

       – De ce nu se scoală?

       – Pentru că e mort şi n-are putere nici măcar cât o gâză. N-are putere deloc.

       – Şi cum îl îngroapă?

       – În ţintirim se sapă o groapă mare ca să încapă sicriul în ea şi adâncă.

       – Cât de adâncă?

       – Cam de un stat de om.

       – Şi ce fac cu sicriul?

       – Sicriul se acoperă cu capacul lui când se scoate mortul din casă, apoi este dus la ţintirim şi se coboară în groapă.

       – Cum se coboară? Merge singur?

       – Nu, groparii îl coboară cu nişte funii.

       – Şi după aceea?

       – După aceea se aruncă în groapă peste sicriu tot pământul care a fost săpat înainte.

       – Şi Moş Iluţă nu se înăbuşe acolo sub pământ?

       – El e mort şi nu mai are nevoie de aer.

       – Şi cât trebuie să steie el în groapa aceea?

       – Va sta acolo în veci de veci.

       – Dar ce face el în atâta timp?

       – Stă şi putrezeşte, toată carnea se preface într-un fel de putregai.

       – Şi asta nu îl doare?

       – Nu, mortul nu simte durere.

       – Şi cu putregaiul ce se întâmplă?

       – Se fac din el viermi care mănâncă putregaiul.

       – Dar viermii ce fac când au mâncat tot putregaiul?

       – Viermii vor muri şi ei şi totul se va preface în ţărână. Numai oasele rămân.

       – De ce nu se roagă lui Dumnezeu ca să-l scoată de acolo?

       – Mai întâi pentru că omul mort nu poate nici să gândească, nici să se roage. După aceea, aşa a fost hotărârea lui Dumnezeu, ca toţi oamenii să moară.

       – Cum, toţi oamenii şi femeile? Ori femeile nu.

       – Toţi, oamenii şi femeile, toţi trebuie să moară odată.

       – Dar eu nu vreau ca tu să mori. Nu vreau să moară nimenea!

       – Ce vrem noi oamenii n-are nici o importanţă. Numai ce vrea Dumnezeu!

       – Dar copiii? Trebuie să moară şi ei?

       – Da, şi unii din copii mor dacă n-ascultă de părinţi, umblă dezbrăcaţi iarna, răcesc, se îmbolnăvesc şi mor.

       – Dar dacă îi ascultă?

       – Atunci nu mor când sunt copii ci cresc şi-apoi ajung oameni bătrâni şi abia atuncea mor.

       – Dar eu nu vreau să mor nici atunci!

       – Vrei, nu vrei, asta-i o lege care nu cruţă pe nimeni.

       Am rămas pe gânduri. Aşa dar orice aş face până la urmă sfârşitul e tot moartea, apoi putrezirea şi viermii! Ce soartă grozavă! M-a apucat un fel de groază.

       O, mamă, tu nu ştii că în clipa aceea mi-ai comunicat sentinţa cea mai grea a vieţii mele, sentinţa de CONDAMNARE LA MOARTE fără nici o posibilitate de scăpare!

       Mama a ieşit să îngrijească vitele. Ionică dormea. M-am culcat şi eu. Stând singur aşa în semiîntuneric şi în tăcerea sumbră din casă, m-a cuprins o jale grozavă. Mi-am tras un cojoc peste cap parcă aş fi vrut să mă apăr de soartă şi sub el am început să plâng amarnic. Când a venit mama în casă m-a găsit hohotind cu cojocul în cap.

       – De ce plângi? Ce ai? Cu mare greutate am reuşit să răspund:

       – PLÂNG, PENTRU CĂ AM SĂ MOR! Înfiorat mă gândesc şi acum „Plâng pentru că sunt muritor” şi gândul acesta nu mă va mai părăsi până în clipa fatală.

       Mama s-a aşezat lângă mine şi m-a ridicat pe genunchii ei:

       – Vezi, viaţa totuşi nu se termină de tot. Dumnezeu când l-a făcut pe om, i-a făcut trupul din lut, de aceea Trupul trebuie să se întoarcă în lut. Dar lutul era fără viaţă şi-atunci Dumnezeu a suflat suflarea Sa asupra lutului şi acela a prins viaţă, deci viaţa nu este a trupului, ci a sufletului din suflarea lui Dumnezeu şi de aceea sufletul nu poate să moară ci se întoarce înapoi la Dumnezeu ca să fie judecat cum a împlinit voia Lui atunci când a avut ca gazdă trupul. Dacă sufletul s-a lăsat târât de trup la fapte rele, Dumnezeu îl trimite în iad. Acolo sufletele se chinuiesc în chinuri mai rele decât moartea în veci de veci… Dacă sufletul a ţinut în frâu trupul şi l-a învăţat să facă fapte bune, Dumnezeu îl primeşte în rai. Acolo sufletul petrece într-o fericire fără margini şi fără sfârşit. De-acum înainte tu să fii bun şi cuminte şi dacă vei fi aşa n-ai de ce să te temi de moarte. Vorbele acestea mi-au potolit jalea dar gândul că odată şi odată va trebui să mor nu m-a mai părăsit niciodată.

       Curând după aceea mergând la bunica să-i spun o poveste am găsit-o legată la cap peste frunte cu o cârpă albă ce mirosea a oţet. Îşi pusese o compresă să-i treacă durerea de cap. Am întrebat-o:

       – Bunico, de ce te-ai legat la cap?

       – Pentru că mă doare capul şi am să mor! M-a cuprins o spaimă de nedescris. Am început să plâng, să ţip de parcă m-ar fi muşcat o fiară. Plângeam de spaimă. Să moară bunica? Asta n-aş fi vrut pentru nimic în lume. Plângeam şi nu mă puteam opri deloc. Cu greu mi-a revenit glasul:

       – Bunico, eu nu vreau să mori! Eu nu te las să mori! Bunica însă vrea iar să mă încerce:

       – Dar dacă vine moartea şi mă ia, ce putem face noi?

       Am sărit şi-am pus mâna pe o vergea care tocmai căzuse de pe sulul din spate al stativelor:

       – Am s-o bat cu vergeaua asta şi am s-o alung departe să nu mai vie înapoi! Apoi prinzând un pic de curaj pentru că aflasem soluţia problemei, m-am dus la bunica. I-am cuprins capul în braţe şi i-am zis:

       – Bunico, eu n-am să las să vie moartea la tine ca să te ieie niciodată. Acum eram sigur că moartea se teme de vergeaua mea şi nu mai vine!

       Sărmana bunică a murit în deportare în Siberia la Sverdlovsk după un an de chinuri şi privaţiuni cum numai în închisorile Sovietice pot să existe iar nepotul care altădată o apăra cu vergeaua de moarte era departe, departe, în altă ţară şi n-a putut face nimic ca să o scape…!

            NU – MĂ – UITA

       Într-o zi de vară, mama venind de la câmp de la Hucău a adus acasă nişte rămurele verzi de care erau prinse grupuleţe de floricele mici albastre cu câte un cerculeţ galben la mijloc. Mama avea o oală de lut frumoasă smălţuită cu multe culori pe ea. În ea mama turna apă, apoi punea flori din grădină sau din câmp, apoi aşeza oala pe masă. Eu, floricele mici ca acestea nu mai văzusem şi cum copiilor le plac totdeauna lucrurile mici şi mie mi-au plăcut floricelele acestea mult, mult de tot.

       – Cum se cheamă florile astea, mamă?

       – Se cheamă Nu-Mă-Uita.

       – Şi de ce le-ai pus în oala cu apă?

       – Pentru că stând în oala cu apă nu se veştejesc aşa de repede şi stau înflorite.

       Am învăţat ceva de care speram să mă folosesc mai târziu.

       Pe tăpşanul din faţa porţii unde locuia Aniţa înfloriseră nişte floricele asemenea margaretelor, un fel de inflorescenţe cu centrul galben şi petale albe de jur împrejur, dar aveau o codiţă foarte scurtă încât floarea de-abia ieşea deasupra rozetei de frunze lipite complet de pământ. Florile acestea se numesc „bănuţei” (năsturei, Nasturium officinale).

       Într-o zi m-am hotărât să-i aduc mamei nişte flori. Ce puteam găsi mai la îndemână decât bănuţeii? Am cules de pe tăpşan un pumn bun de floricele şi cu ele în mână fuga la mama! Le ţineam bine să nu le pierd.

       – Uite, mamă, ţi-am adus flori; înfige-le în apă!

       Când am deschis mâna să i le dau n-am găsit în ea decât un fel de terci, o amestecătură de culori alb, galben şi verde distribuite la întâmplare dar nici o floricică întreagă, aşa de bine le strânsesem în mână să nu le pierd pe drum. După toate aparenţele promiteam încă de pe atunci să devin un om de mână forte!?

       Floricele acelea mici albastre cu nume aşa de misterios aveam să le mai întâlnesc alături de un alt chip pe care n-am reuşit să-l uit niciodată.