Cuvânt
înainte
Neamul
românesc a avut înaintaşi vrednici de pomenire:
sfinţi, martiri, eroi, care l-au sfinţit pe
drumul istoriei spre veşnicie şi i-au dobândit mântuirea prin nevoinţe,
suferinţe şi înălţări. Între aceştia, Corneliu
Zelea Codreanu
(13 Septembrie
1899 – 30 Noiembrie 1938) îi este
prin
excelenţă Căpitanul. Prin viaţa sa, Codreanu
nu a marcat numai o existenţă pământească
personală, ci a repus neamul în condiţia de a-şi cunoaşte,
înţelege şi urma linia misiunii sădite de Dumnezeu în fiinţa
sa, în care ţelul final e „Învierea...
în numele Mântuitorului Iisus Hristos” (Pentru legionari, C.Z.
Codreanu). Această perspectivă a fost deschisă
românilor prin întemeierea, la 24 Iunie 1927, a Legiunii „Arhanghelul Mihail” – formaţiunea care prin simţire, unitate sufletească
şi faptă creatoare a rodit în sânul neamului urcuşul duhovnicesc pe linia
Bisericii lui Hristos. Fericit e neamul românesc că a zămislit Căpitanul
şi Legiunea în secolul în care asupra
lumii s-a abătut urgia antihristică sub forma
bolşevismului. De sub povara munţilor
de suferinţe milenare, suportând sălbăticia fiarelor sălbatice
ce muşcau din carne şi suflet şi ridicându-se din mlaştina degradării umane aduse de secularizare şi cosmopolitism,
românii au văzut lumina dumnezeiască
în cadrul organizat al Mişcării Legionare.
Generaţii
după generaţii s-au încadrat în ordine şi disciplină,
prin cântec şi muncă în unitatea
care aduce biruinţa. Jertfa – care e măsura creştinătăţii
– a transfigurat viaţa neamului, proiectându-l
la starea de „ecumenicitate naţională”
(cf. Pentru
legionari, C.Z.
Codreanu).
Suntem
la o răscruce a istoriei, în care forţele oculte
lucrează taina fărădelegii, amăgindu-ne pe
calea democraţiei, globalizării şi a perversiunilor de
tot felul. Vom trece peste toate spre a duce neamul pe calea mântuirii numai
dacă vom auzi chemarea Mişcării Legionare. Astăzi, deşi
împlineşte 79 de ani, Legiunea îşi păstrează „sfânta
tinereţe” pentru că mai sunt români care să răspundă:
„Prezent!”
Alcătuirea
de faţă – sub forma unui acatist – s-a închegat din încredinţarea
că, după o viaţă de luptă, Căpitanul s-a ridicat
la trăirea sfinţeniei şi a ajuns în faţa lui Dumnezeu pe
calea martiriului.
Printr-un
gest firesc şi printr-o atitudine mărturisitoare, Biserica strămoşească
poate împlini „în aceste zile de întuneric, de
urgie şi de satanică ademenire”
dărâmarea „zidului de ură şi mişelie”
(Cărticica şefului de cuib,
C.Z. Codreanu), vestind lumii proclamarea lui Corneliu Codreanu în rândul
Sfinţilor veneraţi de întreaga creştinătate,
urmând a-i sfinţi Icoana, a-i alcătui Slujba şi Acatistul,
pentru că este unul dintre fiii ei sufleteşti ce a binemeritat[1].
Numai
astfel jertfa lui – bineprimită în cer de Dumnezeu
– şi a miilor de noi mucenici odrăsliţi de binecuvântatul
pământ al României va rodi în viaţa neamului şi în pământeasca
lui vieţuire.
Apariţia
acestui Imn dă de ştire că ne încadrăm
pe drumul pe care neamul românesc s-a aflat de atâtea ori în vremuri
de restrişte, drum urmat şi de Corneliu Zelea Codreanu: strânşi
în jurul altarelor, înţelegem că rugăciunea este „elementul
decisiv al victoriei” (Cărticica şefului de cuib,
C.Z. Codreanu), iar adăugând şi
apelul la strămoşi nădăjuim ca Dumnezeu să ne
dea biruinţa sub semnul Arhanghelului Mihail.
Această
mărturie este făclia ce o punem în sfeşnic să lumineze
destinul Legiunii pe calea de mântuire a neamului, şi nu vor fi oprelişti
şi prigoniri care să ne facă să o ţinem sub obroc (Matei
5,15; 12).
Trăiască
Legiunea şi Căpitanul!
Asociaţia
Prezent!
Prin
canonizare se înţelege actul solemn prin care Biserica
recunoaşte, declară şi aşează pe eroii adormiţi
în Domnul ai dreptei credinţe în rândul sfinţilor pe care-i
venerează. Cuvântul “canonizare” vine din grecescul canon
– catalog în care se înscriau numele sfinţilor şi ziua
trecerii lor la cele veşnice. Rânduielile consacrate de tradiţie
şi practica bisericescă a Ortodoxiei stabileşte condiţiile
de fond ale canonizării: ortodoxia neîndoielnică în credinţă;
proslăvirea lui de către
Dumnezeu, cel puţin printr-unul din următoarele daruri:
puterea de a suferi moarte martirică, puterea de a înfrunta orice
primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe până
la moarte, puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite
trăiri morale şi religioase, puterea de a săvârşi
minuni în viaţă sau după moarte şi puterea de a apăra
şi a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă.
O altă condiţie este răspândirea miresmei de sfinţenie
după moarte şi confirmarea acestuia prin evlavia şi cultul
spontan pe care i-l acordă poporul dreptcredincios, de la îndeplinirea
acestei din urmă condiţii putând face excepţie mucenicii
dreptei credinţe.
Stânga:
coperta lucrării (fată); coperta spate (dreapta)
F
R A G M E N T
Condac
13:
O,
Codrene, Căpitane, când vor cădea asupritorii şi toţi
duşmanii vor plăti se va-mplini sentinţa dată, că: „în
curând vom birui”! Şi-această biruinţă scumpă
primeasc-o Domnul în altar, căci pentru ţara românească e
jertfa Legiunii dar. Iar când va trâmbiţa Arhanghelul vei auzi cu Sfinţii
cum neamu-nalţă-n Cer cântarea biruinţei: Aliluia!